Quantcast
Channel: Razboiul nevazut – Cuvântul Ortodox
Viewing all 426 articles
Browse latest View live

STARETUL NICON DE LA OPTINA – sfaturi si indreptari duhovnicesti pentru SPOVEDANIE, NADEJDE si DISCERNAMANT cuprinse in scrisorile sale (I): “Nu deznadajdui cand vezi in tine feluritele ne­putinte. Rabda-te si pe tine!“

$
0
0

2202

Vedeti si:

res_dbd66fb766f9769c3cd4dcb6b67956e5_350x350c_1pqc

Fragmente din SCRISORILE CUVIOSULUI STARET NICON DE LA OPTINA catre fiii sai duhovnicesti:

“Iubitoare de Dumnezeu domnişoară L.,

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Am primit cele două scrisori ale tale şi am de gând să-ţi răspund cu ajutorul lui Dumnezeu în amanunt, dar, pentru că cea care mi-a adus scrisorile tale se grăbeşte, nu voi putea face acest lucru acum şi îţi voi trimite scrisoarea prin poştă. Acum însă îţi spun numai că deocamdată nici să scriu, nici să merg după scrisorile primite nu se cuvine, deşi în cererea de a merge se menţionează faptul că este „pentru Hristos“. Acest lucru nu trebuie să-l ascult. In întărirea acestor cuvinte ale mele pot spune multe, însă acum voi rela­ta doar o simplă istorisire din vieţile Sfinţilor Părinţi. Un frate a văzut un pustnic care mergea pe cale şi a alergat după el, dorind să discute cu el pentru folosul sau sufletesc. Pustnicul, văzând acest lucru, a fugit de el dorind să se ascundă. Acela a început să-l strige şi sa-i spună că aleargă după el pentru Dumnezeu. Cel ce fugea, însă, continua să fugă, strigând şi răspunzandu-i fratelui că şi el fuge tot pentru Dumnezeu. In această istorisire vedem că amândoi fugeau, de fapt, pentru Dumnezeu…

Despre celelalte lucruri îţi voi scrie data urmă­toare. Domnul să te păzească de toate relele şi nenorocirile! Mă voi ruga pentru tine pe măsura puteri­lor mele. Pentru mine să nu te îngrijorezi, căci totul se săvârşeşte şi se poate săvârşi numai după voia lui Dumnezeu. Pace ţie!

Kozelsk. 15/28 septembrie 1924

Iubitoare de Dumnezeu domnişoară L.,

Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Continui să răspund la scrisoarea ta, dar mai întâi de toate vreau să-ti mulţumesc din inimă pentru dragostea pe care o ai faţă de mine, netrebnicul. Pachetul pe care l-ai trimis de ziua numelui meu l-am primit. Domnul să te mântuiască! Nu ştiu cu ce v-aş putea răsplăti pe tine şi pe ceilalţi binefăcători. Mă rog pentru voi toţi pe măsura puterilor mele slabe. Să vă răsplătească Domnul pe toţi cu milele Sale, şi vremelnice, şi veşnice, şi să mântuiască sufletele voas­tre! Mai bun de atât nu ştiu ce să vă doresc.

Am sfinţit pentru tine alte metanii, pe care mă şi străduiesc să ţi le trimit cu prima ocazie, iar celor trimise de tine le voi da altă menire. Nu voi intra în analiza cuvintelor care ţi-au fost spuse la încredinţarea metaniilor, dar îţi voi spune că eu îţi trimit metaniile pentru rugăciune, căci doresc ca tu să-I slu­jeşti Domnului şi cu mintea şi cu inima şi să nu-i slujeşti vrăjmaşului prin niciun simţământ de-al tău. Crede-mă că nu am nici cel mai mic dispreţ fata de tine. Inima mea se îndreaptă către tine cu sincera compătimire şi iubire întru Domnul. Să te înţelepţească Domnul şi să plece de la tine duhul iubirii de sine, care îţi insuflă unele gânduri necuviincioase.

Mă voi ruga după puterea mea pentru sora ta N. Să o ierte Domnul dacă cu voie sau fără voie a făcut ceea ce nu trebuie! In orice caz, eu nu cred că ea putea să facă rău de dragul de a face rău.

staretul_nectarie7Acum – despre batiuşka Nectarie. I-am spus tot ce m-ai rugat să-i transmit şi nu i-am spus că nu ai respectat hotărârea lui. Batiuşka a spus ca tu să nu-i scrii acelei persoane şi să nu te duci la ea. Aceasta a spus-o chiar fără ca eu să-l întreb. Te-a sfătuit să te adresezi Domnului cu rugăciunea „Doamne, miluieşte-mă!” şi prin aceasta să atragi asupra ta mila şi ajutorul lui Dumnezeu. Rămăşiţele amintirilor neplăcute incetul cu încetul vor pieri şi-ţi va fi mai uşor.

Apoi am discutat problema despre schimbarea locuinţei tale. In cele din urmă, batiuşka ţi-a dat blagoslovenie să-ti cauţi alt loc, dar nu a arătat vreun loc anume. Principalul este că eu am primit de la o anumită persoană, în care am încredere şi pe care o cunosc datorită batiuşkăi Varsanufie, nişte scrisori, din care se poate vedea situaţia de acolo; bagă de seamă că nu au duhovnic. Scrisorile acestea ti le trimit tie, în cazul în care te întorci. Nu pot să nu-i spun batiuşkăi despre ele şi de aceea problema referitoare la Diveevo a fost lăsată de-o parte, iar alte locuri deocamdată nu cunoaştem. Desigur, i-am cerut să se roage pentru tine şi să te binecuvânteze. Batiuşka n-a uitat pe nimeni dintre voi, vă ţine minte şi ţine la voi.

Despre intrarea în mănăstire, deşi am vorbit, totuşi am vorbit puţin. Impresia mea este că batiuşka ar da binecuvântare dacă s-ar găsi un loc potrivit. Imi scrii că ai vrea să pleci, să mergi un­deva departe. Mie mi se pare că acest lucru este fără importanţă, căci de tine nu poţi fugi nicăieri, doar te indepărtezi de oamenii care te iubesc sincer. Ca să lo­cuieşti în Kozelsk, nu insist, dar înţeleg foarte bine că in Kaluga este foarte greu să trăieşti şi de aceea cu toată inima îti dau binecuvântare să-ti cauţi undeva un loc în afara Kalugăi. Dumnezeu să-ţi fie ajutor! Din partea mea eu voi fi atent la ştirile despre asemenea locuri, dar nu-ţi pot făgădui nimic dinainte. Să se facă cu tine voia Domnului cea atotbună! Mi-ai scris oarecum despre rânduiala vieţii tale, că te simţi străină. Că nu-ţi găseşti locul şi numai la suprafaţă îţi îndeplineşti îndatoririle la serviciu, fără să te integrezi în vreun cerc. Este bine, adică lucrul acesta este necesar la un moment dat în situaţia ta.

Pace sufletească nu ai datorită împrejurărilor potrivnice ale vieţii, datorita încercărilor şi amărăciunilor. Nu-ţi pierde nădejdea, ci lasă-te în voia lui Dumnezeu! Din tot ce mi-a spus batiuşka Nectarie la ultima vizită pe care i-am făcut-o, cel mai mult mi-au plăcut cuvintele despre lăsarea în voia lui Dumnezeu. Nu-mi aduc aminte ale cui erau cuvintele pe care mi le-a spus, dar sunau cam aşa:

„Nu este nimic mai primejdios pentru monah ca dorinta sau stăruinţa de a-şi rândui viaţa după mintea sa”.

Aşadar, dacă tinzi spre monahism, lasă-te pe tine în voia lui Dumnezeu! Mă rog Domnului să îndrepteze calea ta către mântuire. Rugăciunea împreună cu lăsarea în voia lui Dumnezeu au făcut şi fac minuni, ceea ce este cu neputinţă fac să fie cu putinţă. De ace­ea mă rog pentru tine, ca duhovnic al tău, şi tu să te rogi – şi Dumnezeu va trimite mila Sa, fără îndoiala te va ajuta. Cum anume te va ajuta, nu-ţi pot spune căci mai departe nimic nu văd şi nu ştiu, dar cred şi ştiu că te va ajuta. Observ că ţi-ai pierdut nădejdea, din care pricină te socoteşti nevrednică de ajutorul lui Dumnezeu şi de iertare. Nu numai o dată ţi-am spus că, dacă gândeşti aşa, jigneşti iubirea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire. Niciun păcat nu poate birui bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu dacă noi ne căim pentru el şi cerem iertare. Nimeni nu te dispreţuieşte, ci îngerii lui Dumnezeu se bucură de mântuirea ta şi plâng atunci când eşti în deznădejde şi te îndoieşti de mila lui Dumnezeu.

Mi-ai mai scris că te-a tulburat grija mea pentru starea ta materială, pentru faptul că vei rămâne fără serviciu şi, prin urmare, fără salariu. Dar eu mă mir de tulburarea ta. Toate cuvintele şi exemplele pe care le-ai adus nu se potrivesc deloc aici. Nouă ni s-ar potrivi cuvintele cuviosului Ioan Scărarul:„A ne minuna de ostenelile acestor sfinţi este un lucru de laudă, a râvni la ele – este spre mântuire; iar a dori să devenim dintr-o data urmatorii vietii lor este un lucru nesabuit si cu neputinta de implinit“. (Cuv.4, 42)250px-Варсонофий_ОптинскийŞi batiuşka Varsanufie mi-a spus:

„Am vrea noi să lăsăm pântecele nostru dincolo de gardul schitului, dar nu putem – el rămâne tot cu noi”

şi, prin urma­re, şi trebuinţele sale rămân. Dacă noi am fi cuvioşii Antonie şi Macarie, am putea face faptele lor. Dar, pentru că nici măcar nu ne asemănăm cu ei, trebuie să pe conştientizăm neputinţa noastră şi să ne smerim, să săvârşim nevoinţa după putere. Căci din pricina lipsei de măsură sau a condiţiilor grele de viaţă unii au renunţat de tot la nevoinţa. Să mergem încet-încet catre mântuire, compensând lipsurile şi neputinţa cu mustrarea de sine şi alungând deznădejdea cea diavo­lească cu nădejdea în mila lui Dumnezeu, dar nicide­cum căzând în păcate de bunăvoie. Episcopul Ignatie Brianceaninov este, de asemenea, un om ieşit din comun şi de aceea nici cu el nu se pot compara toţi; dar şi despre el se poate spune că nu a putut trăi în anumi­te mănăstiri din pricina nevoii materiale şi a nepu­tinţei trupeşti, dând ascultare fără să vrea neputinţei omeneşti.

Prin aceasta eu nu vreau să te dezamăgesc şi să te las pradă grijilor privitoare la bunăstarea materială şi la belşug, nu - eu voiesc doar ca tu să mergi pe calea de mijloc, pe care Sfinţii Părinţi au numit-o împărătească. Ca tu să fii cumpătată şi înţeleaptă în năzuinţele tale şi să înţelegi că şi se poate şi trebu­ie să te îngrijeşti de cele trupeşti, dar nu „cu sufletul tău“, cum se spune în Evanghelie, căci în Evanghelie nu este interzisă orice grijă, ci numai aceea care aca­parează sufletul nostru şi nu îi dă voie să slujească lui Dumnezeu. Lucrarea pământului este o muncă cin­stită, binecuvântată de Dumnezeu, dar grija pentru ea ocupă tot timpul. Abia îşi strânge plugarul recolta, căci trebuie să semene şi să are pentru recolta din anul următor. Şi acest lucru trebuie să-l facă el, dar recolta trebuie s-o aştepte din partea Proniei lui Dumnezeu, căci ea, cu adevărat, depinde numai de Dumnezeu. Este clar pentru oricine se gândeşte la oameni, seceta, grindină, vânturi, viermi, lăcuste şi alte lucruri, care depind numai de Pronia lui Dumnezeu. După tot ce ţi-am scris şi ţi-am citat, cred că nu te vei tulbura şi vei înţelege pe deplin cum trebuie văzute grijile privitoa­re la viaţa noastră trupească.

Cuvintele Apostolului Pavel către Corinteni (1 Cor. 15, 10):

„Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”

- trebuie înţelese astfel: Sfântul Apostol Pavel, uitându-se la viaţa sa dinainte, la faptul că fu­sese prigonitorul Bisericii lui Hristos, se socoteşte cel mai mic dintre apostoli, chiar călău, dar în acelaşi timp nu poate să nu vadă harul ce i s-a dăruit, pe care avându-l, s-a ostenit mai mult decât toţi apostolii. Şi iată ce spune: oricum aş fi fost eu înainte şi, poate, şi  acum, ca om, dar acum sunt ceea ce a făcut din mine harul lui Dumnezeu. Sunt apostol. Sunt propovăduitor şi mă ostenesc, dar înţeleg că toate acestea depind de harul lui Dumnezeu, care mi s-a dat, şi nu de persoana mea. Eu, personal, sunt nevrednic să mă numesc apostol. Aceste cuvinte ale apostolului au fost şi sunt repetate de mulţi. Am îndrăznit să le rostesc şi eu, căci înţeleg pe deplin – ca om sunt nimic, dar ca preot am în mine harul preoţiei şi lucrez aşa cum îmi dă harul acesta să lucrez.

Acum mă întorc puţin înapoi. De vreme ce încă nu s-a hotărât noua ta locuinţă, găsesc că este întru totul admisibil să dai lecţii particulare contra cost. Dar sa nu te osteneşti peste puteri. Apoi găsesc că este posibil, în cazul schimbării locuinţei, să-i scrii proprietarului că pleci din Kaluga, pentru un timp – nu ştii cât, şi de aceea ai hotărât să-i laşi cheia surorii N. Atunci vei putea alcătui scrisori pentru redacţie. In privin­ţa şcolii, părintele Nectarie a fost de acord cu părerea mea, că trebuie să continui şcoala, dar să nu cedezi în ceea ce priveşte credinţa şi, dacă ţi se cere să-ţi calci pe conştiinţă, atunci, desigur, trebuie să renunţi la şcoală şi să te laşi în voia şi mila lui Dumnezeu. Domnul să te păzească! Din inimă îţi doresc toate mi­lele lui Dumnezeu, pace sufletească şi bucurie întru Domnul!

sfantul_ignatie_briancianinov5Mai adaug nişte extrase din operele Episcopului Ignatie Brianceaninov:

1. Nr. 211. Când omul îşi mătură camera, nu se ocupă cu examinarea gunoiului, ci îl face pe tot grămadă şi îl dă afară. Aşa să faci şi tu. Să spovedeşti toate păcatele tale la duhovnic şi atât, iar în judecarea lor nu te băga. Sfinţii Părinţi deseori le interzic acest lucru celor care nu se pot analiza corect pe ei înşişi. O asemenea analiză nu are rost, ea duce la slăbănogire şi neorânduială. Păzeşte-te de păcate, căieşte-te pentru cele săvârşite din pricina neputinţei şi a patimii, fără să-ţi îngădui ca în timpul pocăinţei să cazi în nedumerire şi deznădejde. Şi nu aştepta să fii fără de păcat.

Potirul lui Hristos. Vol. 1

1. Roagă-L pe Dumnezeu să depărteze de la tine orice năpastă, orice ispită. Nu trebuie să te arunci cu îndrăzneală în vâltoarea necazurilor (iar lipsa hranei este tot un necaz). Aici este vorba de mândrie si încredere prea mare în sine. Iar când necazurile vin singure – să nu te temi de ele...

Vol. 5. Cap. 7. Despre viaţa în ascultare faţă de un stareţ

…Ascultarea călugărească în felul şi natura prin care a intrat în mediul vechiului monahism este o mare taină duhovnicească. Inţelegerea ei şi împlinirea ei desăvârşită au devenit cu neputinţă pentru noi. Astăzi este cu putinţă numai cercetarea ei, săvârşirea cu  evlavie şi înţelepciune, este cu putinţă numai însuşirea duhului ei. Noi vom păşi pe calea dreptei cugetări şi a înţelepciunii celei mântuitoare de suflet atunci când, citind răspunsurile şi regulile vechilor pă­rinţi – ascultările lor, la fel de minunat împlinite şi de ocârmuitori şi de supuşi – vom vedea declinul general al creştinismului, vom conştientiza că nu suntem în stare să moştenim lucrarea părinţilor în deplinătatea si în toată bogăţia ei. Şi mare este mila lui Dumnezeu faţă de noi, mare fericire pentru noi este faptul că ne este dat să ne hrănim cu firimiturile ce cad de la masa duhovnicească a părinţilor. Aceste firimituri nu alcă­tuiesc în sine o hrană consistentă, dar pot, chiar dacă rămâne senzaţia lipsei şi a foamei, să ne păzească de moartea sufletească.

Vol. 5. Cap. 30. Necazurile sunt soarta călugă­rilor vremurilor din urmă.

Sfinţii Părinţi, călugării primelor veacuri creş­tine, fiind creştini desăvârşiţi, plini de Sfântul Duh, au avut descoperire de sus cu privire la monahismul vre­murilor din urmă şi au rostit cu privire la el o proorocie, care se împlineşte înaintea ochilor noştri. Toate prezicerile părinţilor sunt asemănătoare între ele şi vestesc că monahismul vremurilor din urmă va avea o viaţă foarte slabă, că nu va avea nici acele puteri trupeşti şi sufleteşti, nici acea bogăţie de daruri harismatice, pe care le-au avut primii monahi, că însăşi mântuirea va fi pentru el foartea grea… Inaintea lui Dumnezeu sunt vădite şi viclenia satanei şi greutatea luptelor îndreptate de el împotriva monahismului de­săvârşit. Dumnezeu îi încununează pe noii luptători nu mai puţin decât pe cei vechi, deşi nevoinţa celor dintâi este mai puţin dovedită decât a celorlalţi. Nu trebuie să ne dedăm slăbănogirii, deznădejdii şi trân­dăviei. Dimpotrivă, să ne îndreptăm toată atenţia şi toată strădania spre împlinirea poruncilor evanghe­lice.

Trebuie să înţelegem duhul vremurilor şi să nu ne lăsăm atraşi de ideile şi impresiile dinain­te, pe care în prezent este cu neputinţă a le înfăptui. Importanţa este a creştinismului, nu a monahismului. Monahismul este important în măsura în care duce la creştinismul desăvârşit.

***

Iubitoare de Dumnezeu N.,

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Am primit scrisoarea ta şi pacheţelul. Să te mântuiască Domnul! îti sunt foarte recunoscător. Dar, drept să-ţi spun, nu îmi este chiar uşor, deşi eu cred că toate acestea îmi sunt trimise din inimă curată.

spovedanie--Problema spovedaniei trebuie rezolvată, aşa că este mai bine să mergi la alt duhovnic, dar cu păcate­le nespovedite să nu rămâi. Nu este bine să schimbi duhovnicii fără să ai vreun motiv, dar, dacă există un motiv care te îndeamnă să-i schimbi, atunci este posi­bil, în această privinţă l-am întrebat pe arhipăstorul nostru, pe care îl cinstesc foarte mult şi, de asemenea, pe batiuşka Nectarie şi mi-aduc aminte că există câte ceva despre acest lucru şi la stareţul Lev. Apoi, poţi să nu menţionezi deloc în timpul spovedaniei persoa­nele, ci să spui numai păcatul. Numele aici nu au im­portanţă. Şi tot ceea ce ai spovedit deja nu mai trebuie să mărturiseşti iar. Toate acestea sunt deja iertate, trebuie să crezi acest lucru. Şi, dacă eu am spus că tre­buie să ţi se citească rugăciunea de dezlegare, îţi dau blagoslovenie să nu spui pentru ce a fost rânduită ea, şi celălalt duhovnic va citi rugăciunea fără repetarea spovedaniei. Desigur, dacă ai dorinţa şi posibilitatea, eu cu dragă inimă ţi-aş da blagoslovenie să vii să vor­beşti cu mine. Atunci aş putea adăuga multe dacă am sta personal de vorbă. Dar deocamdată închei, nădăj­duind totuşi că voi termina această scrisoare şi o voi trimite cu trenul poştei. Domnul să te păzească! Pace ţie şi mântuire!

*

Iubitoare de Dumnezeu N.,

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Iţi mulţumesc din inimă pentru urările şi pa­cheţelul pe care mi le-ai trimis de ziua numelui meu. Domnul să te mântuiască! Şi să te răsplătească pentru toate cu mila Sa!

Voi termina acum scrisoarea începută dinain­te. Când am fost la batiuşka Nectarie, i-am cerut să se I roage pentru tine şi să-ţi dea binecuvântare. El te ţine bine minte. La întrebarea despre continuarea cores­pondenţei cu acea persoană batiuşka nu te-a sfătuit să faci acest lucru, ci mai bine să te rogi pentru mân­tuirea ei, de câte ori îti aduci aminte de ea. La întrebarea despre postul dinaintea împărtăşaniei, batiuşka a spus că nu este obligatoriu să te împărtăşeşti în fie­care sărbătoare, ci el te-a sfătuit numai, căci datorită împărtăşirii relativ dese cu Sfintele lui Hristos Taine sufletul se linişteşte mai mult şi se simte mai uşor. De aceea, nu ai greşit faţă de stareţ dacă nu te-ai apropiat de Sfintele Taine, dar ai procedat nechibzuit. Eu însă îţi mai spun o dată că poţi să te împărtăşeşti şi mai des şi mai rar, dar trebuie să te spovedeşti mai des pentru ca conştiinţa ta să fie întotdeauna curată, nepă­tată. Aşa cum ne străduim să ne spălăm întotdeauna trupul când îl murdărim, aşa şi sufletul trebuie să-l păstrăm întotdeauna curat, ca să nu ne mustre conşti­inţa niciun pic.

Acum cu privire la scrisoarea ta. Personal ţi-aş spune multe, fetiţa mea, dar în scrisoare îmi prescurtez ideile. Mai întâi de toate trebuie să-ţi spun ca m-ai înţeles cu totul greşit. Aceasta este greşeala ta. La început ai gândit exagerat despre mine, iar apoi, aşa cum se întâmplă întotdeauna, au venit dezamăgi­rea, răcirea. Eu îţi spun că sunt un om obişnuit, că ma străduiesc să nu fac nimic din mine, dar mă străduiesc să mă port faţă de toţi aşa cum îmi dictează conştiin ţa, pentru mântuirea şi a mea, şi a celui care vine Ia mine. Tot aşa m-am purtat şi faţă de tine, după cum mi-a dictat conştiinţa. Chiar m-am apropiat sufleteşte de tine, căci durerea ta sufletească s-a atins de inima mea. De fiecare dată te-am primit cu dragoste şi ani suferit pentru tine, m-am rugat pentru tine şi mă rog şi acum şi nu mi-am schimbat deloc părerea şi sentimentele ce le am faţă de tine. Nu am nici cel mai mic dispreţ sau dezgust faţă de tine. Dacă tu mi-ai destăinuit mie sufletul tău, păcatele tale, ca unui părinte duhovnic, nu ai greşit. Aşa şi trebuia, iar eu doar te-am compătimit, mi-a fost milă de tine.

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, noi trebuie să urâm păcatul, căci păcatul a fost şi este urât, dar pe păcătos trebuie să-l iubim. Faţă de aceste cuvinte ale Sfinţilor Părinţi eu nu am greşit. Ţi-am oferit dragoste întru Domnul. Dar de ce ţi-ai schimbat atitudinea, nu pot înţelege; prin faptul că te-ai închis în tine ai continuat să mă ţii în neştiinţă, lucru pentru care mi-a părut rău, dar apoi am lăsat totul în voia lui Dumnezeu, având încredere că Domnul voieşte mântuirea tuturor şi că ne rânduieşte tot ce ne este de folos. Şi ştiind că este „vai omului, când toţi oamenii îl vor vorbi de bine!“, precum se spune în Evanghelie, sunt chiar mulţumit când părerile despre mine sunt împărţite, căci acest lucru, deşi este neplăcut pentru iubirea de sine, totuşi este foarte folositor pentru mântuire. Şi îţi spun sincer că eu cred că, în fapt, nu am greşit faţă de tine, dar, dacă tu ai văzut neajunsuri în mine, atunci cu adevărat sunt vrednic de acest lucru. Eu însumi le văd şi, poate, mult mai mult decât ceilalţi şi îi cer Domnului iertare. Pentru faptul că există neajunsuri în mine, nu trebuie să-ţi pierzi credinţa în oameni şi nicidecum să te răceşti faţă de săvârşirea binelui, de lucrarea plăcută lui Dumnezeu. Imi ceri iertare. Cu dragoste te iert şi, la rândul meu, îţi cer iertare şi Domnul să ne ierte pe toţi. Nici nu m-am su­părat pe tine, dar am socotit că nu se cuvine să insist, dacă tu însăţi fugi de mine. Acum însă, când vii iarăşi la mine, pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară şi inima mea iarăşi se deschide faţă de tine. Imi pare rău pentru greşeala ta. Pentru ce a trebuit să te ascunzi, să te chinui, să greşeşti, să cârteşti şi să deznădăjduieşti?!

Imi pare rău pentru tine, sincer te compătimesc fetiţa mea. Domnul să te ierte si sa te intelepteasca. Imi dau acordul deplin la rugamintea ta de a purta corespondenţă cu mine. Scrie-mi! Dupa puterea mea iti voi raspunde. Dimineaţa, pana la pranz, potrivit rugamintii mele, acum nu prea ma mai deranjeaza nimeni si cred că voi răspunde mai bine la scrisori. In privinta spovedaniei mi se pare ca ti-am scris tot ce trebuia, dar dacă nu înţelegi ceva – scrie-mi. Dacă în duhovnicul pe care ţi l-am recomandat nu ai deplina incredere, pentru că îl cunoşti prea putin, fereste-te sa te apropii de el si şi foloseşte-te doar de spovedanie, spovedind numai păcatele. Pe viitor vei vedea cum va fi. Domnul să te păzească! Mă grabesc si de aceea inchei aici. Iti doresc din inimă toate milele lui Dumnezeu. Pace ţie şi mântuire!

*

Multcinstită intru Domnul roaba lui Dumnezeu N.,

Pace ţie şi binecuvantarea lui Dumnezeu! Am primit scrisoarea ta, dar am intarziat putin cu raspunsul din anumite motive. Insa crede-ma, copilaşul meu cel drag, că întotdeauna te pomenesc şi mă rog pentru tine pe măsura puterilor mele celor slabe. In zile­le următoare, dacă Domnul ma va ajuta, voi scrie un răspuns amănunţit la scrisoarea ta, dar acum vreau numai să-mi exprim fata de tine compatimirea ce o am pentru stările triste prin care treci, căci te compătimesc sincer şi din toata inima. Domnul sa te ajute si sa te aline. La El totul este cu putinta. Se spune în psalmul 93:

„Doamne, când s-au înmulţit dureri­le mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu”.

Aşadar, nădăjduieşte. Crede că aproape este DomnulDin inimă îti doresc toate milele lui Dumnezeu şi îţi urez numai bine în sfintele zile ale postului şi sărbătorii care vin.

Kozelsk. 15/28 decembrie 1924

*

Iubitoare de Dumnezeu domnişoară L.,

Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Iti comunic că am trimis scrisoarea ta batiuşkăi Nectarie, însă până acum nu am primit niciun răspuns.

ddac91f9c71ca803a23d4caac3192176Din toată inima te compătimesc, copilaşul meu, eu ma rog pe măsura puterilor mele pentru sănătatea si mântuirea ta. Te rog, pentru Dumnezeu, nu-ţi pierde nădejdea! Eu cred cu tărie că Domnul nu te va lăsa şi-ţi va dărui mila Sa, numai tu să nu refuzi această milă.

Chiar dacă mama şi-ar uita rodul pântecelui său, Eu însă nu te voi uita,

zice Domnul Atotţiitorul. Nu deznădăjdui, ci pune-ţi nădejdea în Dumnezeu.

In privinţa călătoriei la Moscova nu mi-ai scris nimic, unde anume şi pentru ce te duci, de aceea îmi este greu să-ţi spun ceva lămurit. Totuşi, sunt de pă­rere că poţi merge. Dumnezeu să te binecuvânteze. Numai să nu faci acolo lucruri nechibzuite. Inainte de a face ceva, să te rogi şi să te gândeşti, să vezi dacă acel lucru este înţelept şi plăcut lui Dumnezeu. Să te pazeasca Domnul în această călătorie. In privinţa spovedaniei – nu pot să te sfătuiesc să ascunzi păcatul care continuă să fie săvârşit sau se repetă după spovedanie. Dar despre păcatul dinainte nu trebuie să mai vorbeşti, căci el a fost deja spovedit asa cum se cuvine şi de aceea nu este nevoie să-l repeti. Chiar nu te sfătuiesc să vorbeşti despre cele săvârşite înainte. Când spovedeşti cele prezente, poţi să nu faci deloc referire la cele trecute, spunând că în ceea ce priveşte perioada dinainte nu ai ascuns nimic, ai spovedit totul – şi astfel vei scăpa de întrebări. Dar cu păcate nespovedite nu trebuie să te apropii de Sfântul Potir, şi chiar spovedania însăşi din pricina ascunderii unor păcate îşi pierde însemnătatea. Să-ţi ajute Domnul! Ţine minte, copilaşul meu, că Domnul nu îngăduie ispite mai presus de măsura şi puterile noastre. De aceea nu trebuie să te descurajezi. Trebuie sa stai cu bărbăţie împotriva păcatului şi cu ajutorul lui Dumnezeu el va fi biruit. Crede-mă că în scurta mea slujire am văzut multe exemple de ridicare din tina păcatului. Nu trebuie nici tu să pieri. Nu aceasta este voia lui Dumnezeu. Domnul voieşte mântuirea ta.

Surioarei tale N. îi trimit urările mele de bine şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Să o păzească Domnul! Pentru fratele tău K. mă voi ruga după puterile mele. Domnul cel atotîndurat să tămăduiască bolile lui su­fleteşti şi trupeşti. Domnişoarei N. îi trimit binecuvântarea lui Dumnezeu. Sănătatea mea deocamdată, slavă lui Dumnezeu, este bună, iar mai departe – ce va da Dumnezeu.

Din inimă îţi doresc toate milele lui Dumnezeu, îţi urez numai bine cu ocazia sfintelor zile ale postului şi sărbătorii care vin.

Kozelsk. 15/28 decembrie 1924

*

Iubitoare de Dumnezeu şi multcinstită întru Domnul roaba lui Dumnezeu N.,

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Scriindu-ti câteva cuvinte, zoresc să-ti scriu mai in amănunt. Mai întâi de toate despre păcat. Imi scrii ca eu te dispreţuiesc, că îţi este clară atitudinea mea fată de tine… Nu cred că te-am dispreţuit, iar atitudinea mea faţă de tine, după câte văd eu, nu ai înţeles-o pana acum. Cum să te conving, copilaşul meu, de sentimentele şi de atitudinea ce le am faţă de tine? Se spune undeva că Sfinţii Părinţi urau păcatul, dar pe păcătoşi îi iubeau. Aşa trebuie să facem şi noi. Aşa mă străduiesc să fac şi eu. Dacă nu îţi răspund degrabă, tu singură trebuie să înţelegi de ce se întâmplă aşa. Ai văzut viaţa mea. Şi faptul că nu-ţi pot răspunde degra­bă este o durere neîncetată pentru mine. Dacă tu ţi-ai dori să mă vezi personal, eu cu dragoste sunt gata să teFiul-cel-pierdut-31 primesc. Să se depărteze de la tine vrăjmaşul, care iti insuflă gânduri mincinoase şi te duce la deznădej­de! Domnul te aşteaptă cu braţe părinteşti, aşteaptă pocăinţa ta. El cu iubire atotiertătoare îţi spune ţie şi tuturor celor împovăraţi de păcate:

Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi“.

Domnul este gata să te ierte, să-ţi ierte păcatele şi odată cu iertarea păcatelor să-i dăruiască inimii tale chinuite pacea Sa. Să se înaripeze, aşadar, nădejdea ta! Imi ceri să mă rog pentru tine ca şi cum niciodată nu m-aş fi rugat. Nu, copilaşul meu, crede cuvân­tul meu de preot că întotdeauna aduc înaintea Domnului pentru tine rugăciunea mea săracă. Roagă-te şi tu după puterile tale, căci acest lucru are mare însemnătate. Domnul a făgăduit că va împlini cererile atunci când I se va aduce rugăciune potrivita pentru ele (Mt. 18,19-20). Numai că nu spune cât de repede vor fi împlinite aceste cereri. De aceea trebuie să ne rugăm şi să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Să crezi că aproape este de noi ajutorul lui Dumnezeu!

Nu deznădăjdui când vezi în tine feluritele ne­putinţe. Acest lucru depinde mult de stările prin care treci şi de nervii încordaţi. Rabdă-te şi pe tine! Să dea Dumnezeu să ţi se întărească puterile sufleteşti şi trupeşti! Despre sinucidere să nu-ţi îngădui nici cel mai mic gând! Alungă de la tine această cursă a vrăjmaşu­lui! Eu văd în tine dorinţa de a duce o viată creştinească bună, iar dacă aceasta există, înseamnă că sufletul tău este viu.

„Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda şi judecăţile Tale îmi vor ajuta mie” (Ps. 118, 175).

Aşa striga Sfântul Prooroc David din partea fiecărui cre­dincios care alerga la Dumnezeu. Strigă şi tu aşa cu nădejde în mila lui Dumnezeu – şi Domnul nu te va lăsa, căci nici Domnul, nici îngerul-păzitor nu s-au depărtat de la tine, ci cu dragoste te păzesc, te ocro­tesc. Doar că deocamdată ţi se îngăduie să nu simţi, să nu vezi această ocrotire, deşi tu însăţi recunoşti că din când în când simţi, totuşi, o uşurinţă şi o oarecare pace. Mulţumeşte Domnului şi pentru această milă.

Acum îţi voi răspunde la întrebările tale. Când ai faţă de cineva antipatie, sau răutate, sau supărări, trebuie să te rogi pentru acea persoană, indiferent dacă este vinovată sau nu. Roagă-te întru simplitatea inimii, aşa cum sfătuiesc Sfinţii Părinţi:

„Mântuieşte-o, Doamne, şi miluieşte-o pe roaba Ta (numele) şi pen­tru sfintele ei rugăciuni ajută-mă pe mine, păcătoasa!”.

Datorită acestei rugăciuni inima se linişteşte, chiar dacă uneori nu dintr-odată. Te poţi ruga aşa chiar dacă acest lucru se întâmplă în prezenţa oamenilor, fără vreo manifestare exterioară a rugăciunii, sezând, mergând, stând în picioare sau culcată – căci Dumnezeu Se uită la inimă. Şi, când vine această ispita, atunci să te şi rogi, fără să zăboveşti şi fără să ţii cont de loc, deşi, desigur, este mai bine să te retragi şi abia atunci să te rogi.

Dacă nu vezi vreo vătămare pentru sufletul tău in legătura cu fratele şi cu soţia lui, atunci ajută-i în treburile lor şi străduieşte-te să eviţi discuţiile în care cei ai casei se osândesc unul pe altul sau, în general, pe ceilalţi. Mai încolo vei vedea cum va trebui să procedezi pe mai departe.

Pentru că nu m-ai ascultat în legătură cu mama ta – Dumnezeu să te ierte! Nu este o greşeală prea mare.

spovedanie_13Cu privire la ceea ce ţi-am spus despre spove­danie, că nu este nevoie să te apropii de duhovnicul tau care nu ai deplină încredere, trebuie să înţelegi aşa: că poţi să-ţi mărturiseşti păcatele şi să primeşti dez­legarea lor de la orice duhovnic ortodox, căci orică­rui preot îi este dată puterea de a lega şi a dezlega păcatele. Iar pentru sfat în legătură cu treburile vieţii şi cu cele duhovniceşti te poţi adresa altei persoane, care chiar nu are cinul preoţesc. Multe asemenea cazuri au existat şi există. La Athos şi acum există ocârmuitori ai mănăstirilor mici (şi, prin urma­re, conducători ai întregii vieţi mănăstireşti), care nu au niciun cin preoţesc. Eu nu vreau să spun că sunt de acord cu o asemenea atitudine fată de duhovnic. Nu, eu văd acest lucru ca pe un fenomen foarte trist, atunci când nu poţi discuta cu duhovnicul la care tre­buie să alergi când ai nevoie. Taina se săvârşeşte, ier­tarea păcatelor se primeşte. La nevoie trebuie să ne mulţumim şi cu aceasta. De unde să luăm duhovnici sfinţi?

„Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios”!

Mie poţi să-mi scrii totul deschis, pentru uşu­rarea sufletului tău, deşi îmi cer iertare că nu-ţi pot răspunde degrabă.

Cu privire la faptul că ai confundat la spove­danie vârsta pe care o aveai când ai săvârşit un pă­cat, nu te tulbura. In cazul de fată lucrul acesta nu are importanţă. In general, pentru uşurarea sufletului, eu îţi dau voie, copilaşul meu, să-mi spui tot, fără sfia­lă. Cu cât vorbeşti mai deschis, cu atât mai bine. Nu te teme, eu nu mă supăr pe tine. Nu îţi este clar de ce ţi-am scris că nu ai greşit neascultându-l pe stareţ. Mai întâi de toate, pentru că aşa a spus stareţul. Sfatul lui – să te împărtăşeşti în fiecare lună – nu te-a făcut să te simţi obligată să faci acest lucru, orice ar fi pre­supus el. Sfatul rămâne sfat şi nerespectarea sfatului nu este un păcat, ci o părere. Altceva este atunci când dă o poruncă sau, oricum ar fi el, fiul duhovnicesc se leagă de duhovnicul sau stareţul său. Atunci orice în­călcare a poruncii este un păcat, care trebuie dezlegat la spovedanie, căci altfel însăşi porunca continuă să lege conştiinţa omului, să o împovăreze. Acest lucru este explicat în amănunt la Sfinţii Părinţi. Şi despre el, mi se pare, mi-a fost dat să discut cu domnişoara N. Poate că ea a reţinut, întreab-o, căci acum nu pot scrie amănunţit despre el.

Nu te sfătuiesc să-i scrii acelui om. Deşi mi-e milă de el – eu întotdeauna mă rog pentru el – totuşi nu pot face concesii. M-am gândit mult la întrebarea ta despre soţul tău. Eu privesc acest lucru nu cu ochii surorii tale, ci în lumina Evangheliei. M-am gândit mult la ceea ce m-ai întrebat în legătură cu soţul. Şi am ajuns la următoarea concluzie: dacă iubirea este reciprocă, nu aveţi motive să vă despărţiţi. „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” – aşa spune Sfânta Evanghelie. Eu vă dau binecuvântare să vă reuniţi.

In duhul Evangheliei despărţirea soţilor trebu­ie să aibă loc numai dacă s-a încălcat fidelitatea reci­procă. Dar, dacă, aşa cum bag de seamă, aveţi dorinţa de a vă continua viaţa împreună, dacă vă iertaţi to­rtul unul altuia, atunci nu există nicio piedică pentru o asemenea viaţă. Neputinţele soţului, greşelile lui sunt un fenomen foarte trist, dar trebuie să înduri şi să te rogi lui Dumnezeu să-l ajute. Roagă-te cu osâr­die Domnului, lasă-te în voia Lui! Dacă ceva nu-ti este clar sau trebuie completat, înştiinţează-mă, mă voi strădui să-ţi răspund.

Domnul să te păzească! îţi doresc din inimă toate milele lui Dumnezeu!

Kozelsk. 22 ianuarie/4: februarie 1925

***

ikona nikonIubitoare de Dumnezeu domnişoară L., Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Am primit scrisoarea ta cu întârziere şi, chiar eu, contrar aşteptărilor, am întârziat datorită unui concurs de împrejurări.

Dacă problema încă nu s-a rezolvat, eu îţi dau blagoslovenie să mergi la batiuşka Nectarie, dacă ai mijloace materiale şi împrejurările îţi permit. Dar în­totdeauna pentru fiecare călătorie la părintele duhov­nic sau stareţ trebuie să faci rugăciune, aşa cum ţi-am spus deja. Domnul să rânduiască totul spre folosul sufletului tău şi spre mântuire.

Dumnezeu să te binecuvânteze, copilaşul meu, să-ţi începi viaţa în înnoirea duhului şi să te ajute şi să te desăvârşească!

Rugăciunea lui Iisus săvârşeşte-o în smerenia duhului şi a inimii tale. Este bine că primeşti mângâ­iere din această lucrare, dar ţine bine minte că Sfinţii Părinţi socotesc că este vătămător de suflet să cauţi mângâieri şi desfătări în rugăciune. De aceea, lipeşte-te mai mult de simţământul smereniei şi al pocăinţei. Atunci nu vei rătăci de la calea rugăciunii. Singura jertfă bineplăcută lui Dumnezeu este duhul umilit şi zdrobit pentru păcatele tale, pentru căderea ta, pen­tru patimile tale.

Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

Despre aceasta există multe învăţături la Sfinţii Părinţi şi la episcopul Ignatie Brianceaninov. Să-ţi ajute Domnul!

Pentru trimiterea banilor şi a dulciurilor îţi mulţumesc. Domnul să te mântuiască! Din inimă îti doresc toate milele lui Dumnezeu.

Kozelsk. 23 ian./5 febr. 1925

[va urma]

(Din: Starețul Nicon de la Optina, Sfaturi în vremuri de prigoană, Editura Egumenița 2009)

patience_stnikonoptina

Legaturi:

***

***


PARINTELE IULIAN PRODROMITUL – cuvinte de folos in “Lumea monahilor”: “Stati inaintea lui Dumnezeu si graiti-I din preaplinul inimii voastre“

$
0
0

28-1024x683

“Trebuie avut însă grijă să nu rămână păcate nespovedite, pentru că în lume, la bisericile de mir, taina pocăinţei este anevoie de împlinit. Asta pentru că sunt mulţi creștini, preoţi destul de puţini, iar duhovnici și mai puţini. Și-atunci duhovnicul nu mai are destul timp să cerceteze sufletul creștinului, iar acesta se poate întoarce acasă cu păcate (făcute din neștiinţă, de exemplu) nemărturisite. În vremurile de demult, oamenii aveau câte un carneţel în care-și notau căderile în păcat, pentru ca nu cumva să le uite la spovedanie, dar acuma, după ce a trecut și comunismul peste bieţii oameni, s-a pierdut de tot această deprindere sănătoasă…”

***

LM-85-mic-1-200x277

Lumea monahilor nr. 85, iulie 2014:

Despre sănătatea sufletului – Cuvânt de folos de la avva Iulian Prodromitul

– de George Crasnean

Părintele Iulian Lazăr are aproape nouăzeci de ani (88) de petrecere pământească, pe care şi i-a albit în rugăciune neîncetată. Iar pentru curăţia inimii lui, Dumnezeu l-a învrednicit cu multe răspunsuri la întrebări chiar nerostite. „Bătrânul” din Prodromu – cum îi spun aghioriţii cu multă dragoste – este un duhovnic cum tot mai rar întâlneşti pe pământ: un schimonah care plânge cu tine pentru păcatele tale şi-ţi tămăduieşte totdeauna rănile sufletului cu poveţele şi rugăciunile sale. Mare împlinitor al poruncilor, el este unul dintre aceia despre care s-a spus că „cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor (Matei V, 19). Are un suflet curat, care oglindeşte cerul pentru ne-vicleşugul inimii sale, iar când se bucură, faţa toată i se înseninează şi este o adevărată desfătare să fii în preajma lui atunci, pentru că ai sentimentul că stai pe genunchii unui bunic cu barbă colilie, care-ţi iubeşte copilăria sufletului tău. Şi totuşi, deşi are „inimă bună şi mână uşoară” (vorba părintelui Arsenie Papacioc pentru duhovnici), el poate fi şi foarte aspru cu păcatele tale, atunci când te vede stăruitor în ele. Dar chiar în asprimea sa (împotriva păcatului şi niciodată împotriva păcătosului!) răzbate dragostea sa de oameni. Pentru curăţia vieţii sale, Dumnezeu l-a învrednicit să poată vedea întotdeauna (înaintea ta!) unde este „spărtura” inimii tale: locul pe unde năvălesc patimile către sufletul tău. Şi exact locul acela te învaţă avva Iulian să ţi-l oblojeşti.

Fost-am la început de februarie (A.D. 2014) la avva Iulian după cuvânt de învăţătură împreună cu trei buni prieteni: Marian, Sorin şi George. Şi nouă aşa ne-a grăit Bătrânul într-o seară, când ne-am plâns de mulţimea grijilor lumeşti şi lipsa vremii de rugăciune.


AVVA-IULIAN-PRODOROMITUL-03

Theosis

Văd că sunteţi oameni cu multă treabă și ar fi multe de spus – dacă ar trebui spuse –, dar de însemnătate cred că este să te nevoiești în viaţa aceasta pentru cea de dincolo. Că Dumnezeu ne-a dat timpul și viaţa aceasta ca să ne ducem la El pregătiţi. Iar noi nu știm – că nu ne este dat a ști – nici clipa, nici ceasul când ne vom duce la Domnul, ca să dăm socoteală. Că Dumnezeu nu ne-a creat fără un scop. Și scopul l-a anunţat încă de la începutul Bibliei, de la Facere, capitolul I cu 26: „Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră. Dar versetul următor zice că „a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut”, dar despre asemănare nu pomenește nimic, pentru că ea trebuia făptuită de Adam. Așadar, acesta este scopul vieţii noastre: îndumnezeirea, că scris este: Fiţi desăvârșiţi, precum și Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este!” (Matei V, 48).

Rugăciune şi sfinţenie

avva_iulian_duhovnicul_romanilor_din_athosNu știm cum arată, căci – așa cum găsim la Ioan I cu 18 – pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată. Adevărat lucru este acesta, dar ne putem întâlni cu El în rugăciune. Du-te în camera ta, în cămara ta, în inima ta și, întâi de toate, gândește-te bine cu cine stai de vorbă și spune apoi cum te-nvăţ eu, om bătrân:

Doamne, mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că m-ai adus să stau de vorbă cu Tine, pe mine… omul cel mai păcătos!”.

Și pe urmă stai și grăiește cu Dumnezeu. Că ce vrea El de la noi? Să scoatem dinlăuntrul nostru toate păcatele care ne-ntinează. La miezul nopţii – ori chiar la miezul zilei, că noi toată ziua păcătuim –, intră în cămara sufletului tău și stai de vorbă cu Cel ce curăţește toate fărădelegile tale (Psalm CII). Și zi atunci:

Iartă-mă Doamne, iartă-mă, că n-am știut că în faţa ochilor Tăi s-au petrecut! Iar eu nesimţitor eram și la Tine nu mă gândeam”.

Și fă așa zi de zi și învaţă să stai înaintea lui Dumnezeu, că așa te vei curăţi și te vei pregăti pentru judecata viitoare. Și tot așa îţi vei vedea micimea ta și mulţimea păcatelor tale, dar și mărinimia lui Dumnezeu, Care „nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu (Iezechiel XXXIII, 11).

Toate rugăciunile sunt frumoase – și bine este să citiţi și pe cele din Ceaslov, ori Paraclisul Maicii Domnului –, dar dacă vremea vă este puţină, staţi înaintea lui Dumnezeu cum v-am învăţat eu și grăiţi-I din preaplinul inimii voastre. Așa să faceţi și o să ajungeţi să-L simţiţi pe Dumnezeu! Și o să fiţi conștienţi că toate câte le faceţi înaintea Lui le faceţi! Și iarăși să v-aduceţi aminte că atunci când rugăciunea voastră încetează, atunci începe păcatul! Chiar și încetarea rugăciunii e păcat, că Dumnezeu a spus: „Fiţi sfinţi!”, și eu de sfinţi fără rugăciune n-am auzit. Iar apostolul Pavel spunea să ne rugăm… „neîncetat”! Neîncetat, nu din când în când. În veacurile acelea nu erau nici preoţi, nici biserici, nici călugări: era doar o comunitate de creștini într-o lume păgână. Lor le spunea Apostolul să se roage neîncetat și îndemnul e bun și pentru voi, cei care n-aveţi vreme de rugăciune, că nici cei din timpurile apostolice nu știau câtă vreme de rugăciune mai au, pentru că erau tot timpul sub prigoană.

Boala sufletului

Acum s-o luăm și altfel: ne vom duce dincolo. Vom muri lumii acesteia: ne doare aici, ne doare dincolo… Și cum ne doare ceva alergăm la doctor și ne îngrijim trupurile noastre. Dar boala sufletului? De ea de ce nu ne grijim la fel? Se poate ca sufletul tău să fie bolnav și tu să nu știi de ce suferă. Când ţi se îmbolnăvește trupul, te duci la doctor după vindecare. Tot așa, când sufletul tău te doare, trebuie să cauţi alinare și vindecare la duhovnic. Să știţi că omul cu adevărat sănătos îl are totdeauna pe Dumnezeu în inima lui. În Evanghelia de la Luca, capitolul XVII cu 21, dacă aţi citit știţi că scrie acolo așa: Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. Și tot așa găsim la I Corinteni III cu 16 un alt text care-l sprijină pe acesta: “Nu știţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?”. Vedeţi că apostolul Pavel pune semnul întrebării: oare chiar nu știţi că Dumnezeu locuiește în voi? Va să zică, trupul este templul Duhului Sfânt. De asta trupurile unor sfinţi nu putrezesc sau au bună mireasmă, pentru că în toată viaţa lor pământească aceștia au slăvit pe Dumnezeu în ei. Toată viaţa lor, s-au silit să se sfinţească.

Dragoste şi milă

AVVA-IULIAN-PRODOROMITUL-05Voi știţi că „Dumnezeu este iubire” – doar apostolul Ioan scrie și în prima sa epistolă că: „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8). Dar la Luca VI cu 36 scrie așa: „Fiţi milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv”. Iubirea și milostenia. Deci asta vrea să afle Dumnezeu în inima omului: iubire și milă. Iar dacă le află, atunci împărăţia Lui va fi într-acea inimă. Trebuie să se gândească fiecare: oare împărăţia lui Dumnezeu se află în mine? Am eu atâta dragoste și milă? Iar dacă așa stau lucrurile – și sigur stau așa, pentru că Dumnezeu nu minte –, atunci ar trebui să se întrebe omul: oare ce gânduri trebuie să iasă din mintea mea, dacă eu sunt templu al Duhului Sfânt? De aceea paza gândurilor e lucru mare în lupta cu potrivnicul. Însă răutatea n-ar putea ajunge la inimile voastre dacă ar fi pline de dragoste și milă, căci spune și Domnul:

Iubiţi pe vrăjmașii voștri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc și vă rugaţi pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc (Matei V, 44).

Care răutate v-ar mai mâhni dacă v-aţi iubi vrăjmașii? Trebuie să mai știţi însă că la II Timotei III, 12 scrie că:

Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi”.

Deci trebuie să vă așteptaţi la necazuri și supărări dacă doriţi împărăţia lui Dumnezeu, iar pentru aceia care vă prigonesc, Mântuitorul spune să vă rugaţi.

Nedreptatea şi îndreptăţirea

Primul lucru care îmbolnăvește sufletul este îndreptăţirea. Omul greu poate suferi o „nedreptate” în pace și fără să-l urască pe cel care i-a pricinuit-o.

- Sfântul Isaac Sirul spune că „cel ce poate să rabde o nedreptate și îi stă în putinţă s-o îndrepte a căpătat mângâiere de la Dumnezeu”…

De bună samă că așa este. Cum ar fi oare dacă, în loc să răspunzi cu ură la o nedreptate, i-ai zâmbi prietenos prigonitorului tău și te-ai ruga pentru el? Un bun creștin nu trebuie să aibă dușmani. Măcar cu voia și știinţa sa. Și nu numai din pricina sa: dacă știi că cineva își face pricină de poticnire din cauza ta, du-te și cere-i iertare – că de te vei mânia împotriva lui, vor fi doi oameni prinși de ură, dar, dacă te vei îndrepta cu dragoste către el, s-ar putea să-l câștigi și să dobândiţi pace amândoi. Dumnezeu a spus să iertaţi, că atunci veţi fi și voi iertaţi. Și cine n-ar avea nevoie de iertare? Și atunci pentru ce să te lipsești de ea și să-ţi faci singur dreptate – când știi că una mai bună o va face Dumnezeu, pentru că numai El cunoaște inimile oamenilor? Lasă Domnului dreptatea și răsplata, iar sufletul tău va găsi pacea în felul acesta.

Râvna pentru Dumnezeu

AVVA-IULIAN-PRODOROMITUL-06Iar dacă sufletul tău și-a găsit liniștea, caută de acuma să ai râvnă pentru Dumnezeu. Stai cât mai mult de vorbă cu El și păzește legile pe care ţi le-a dat, ca să dobândești viaţă veșnică. Stăruie în post și rugăciune, că „fără de Hristos nu putem face nimic”. De aceea, cât se poate, să păzim posturile pentru că, prin ele, pe noi ne păzim. Noi nu suntem omorâtori de trupuri, dar trebuie să le smerim și să le învăţăm cu postul și cu nevoinţa, ca să putem să ne vindecăm sufletele. Și nu putem face aceasta fără duhovnic. Când omul s-a dus la duhovnic și a plâns pentru păcatele sale, mărturisindu-le încă din vremea prunciei lui, atunci acela devine un om sănătos sufletește.

Iar dacă tu devii sănătos, nu te poate lăsa indiferent zbuciumul sufletesc al celorlalţi. Și din dragoste pentru aproapele tău, trebuie să încerci să-i salvezi sufletul. Trebuie însă să ai discernământ, căci Hristos a spus să

nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi” (Matei VII, 6).

De-acum trebuie să fiţi și foarte înţelepţi – ca șerpiica să puteţi câștiga și alte suflete pentru Hristos și să se mântuiască.

- Ai văzut pe aproapele tău, L-ai văzut pe Dumnezeu – zicea sfântul Clement Alexandrinul…

Da. Cum am spus eu mai nainte despre chipul lui Dumnezeu în om. Sau cum ziceau Părinţii că „de la aproapele îţi vine mântuirea, dar și osânda.

Dacă ai venit la duhovnic și n-ai ascuns de el (și de Dumnezeu) nici un păcat și dacă ţii canoanele, te duci în rai. Dar trebuie să-ţi pară rău de greșelile tale, că altfel nu dobândești iertare de la Dumnezeu. Însă dacă rămâi în legătură cu duhovnicul și te silești să-i urmezi sfaturile, vei avea un suflet sănătos și râvnă pentru cele sfinte. Trebuie avut însă grijă să nu rămână păcate nespovedite, pentru că în lume, la bisericile de mir, taina pocăinţei este anevoie de împlinit. Asta pentru că sunt mulţi creștini, preoţi destul de puţini, iar duhovnici și mai puţini. Și-atunci duhovnicul nu mai are destul timp să cerceteze sufletul creștinului, iar acesta se poate întoarce acasă cu păcate (făcute din neștiinţă, de exemplu) nemărturisite. În vremurile de demult, oamenii aveau câte un carneţel în care-și notau căderile în păcat, pentru ca nu cumva să le uite la spovedanie, dar acuma, după ce a trecut și comunismul peste bieţii oameni, s-a pierdut de tot această deprindere sănătoasă…

Epitimii

- Mi-aduc aminte că și avva Iustin Pârvu pomenea de obiceiul acesta. Să vă întreb ceva, părinte: oare ai voie să te mărturisești în timpul în care ești sub canon și ești oprit de la împărtășanie?

Bineînţeles. Dacă conștiinţa te apasă pentru vreun păcat pe care l-ai săvârșit, dă fuga repede la duhovnic și spovedește-te. Nu sta în păcat și, mai ales, nu-ţi amâna pocăinţa. Pentru că scrie la Apocalipsă, capitolul XXI cu 27, că

în cetate nu va intra nimic pângărit și nimeni care e dedat cu spurcăciunea și cu minciuna”!

- Dar dacă te afli în aceeași situaţie, ai primit epitimie și se întâmplă să mori neîmpărtășit, mai-nainte de a-ţi isprăvi canonul? Ce se întâmplă cu sufletul acela?

Se mântuiește. Câtă vreme este sub canon și îl face, el este iertat de păcate. Dar… Am citit odată, demult, într-o gazetă „a satelor”, despre o maică din Basarabia care a căzut la pământ în timp ce se încălţa, s-a lovit și a rămas mai multe zile într-o stare de leșin –  ori poate comă. Oricum, de murit n-a murit, că inima îi bătea regulat. Când și-a revenit, a povestit la toată obștea cum s-a întâlnit cu fosta stareţă într-un loc minunat, iar aceasta i-a mărturisit că n-a fost dintru început acolo, dar că rugăciunile maicilor au adus-o în acea stare după șase săptămâni de la moartea ei. Stareţa aceea murise neîmpărtășită și numai rugăciunile obștii au adus-o într-acel loc binecuvântat.

18-1024x683- Înseamnă că și cel care moare sub canon nu se duce chiar unde ar trebui să meargă: „la loc luminat… de unde a fugit toată durerea și-ntristarea”?

S-ar putea să ajungă acolo numai cu rugăciunile Bisericii. Ale celor rămași în viaţă. Eu am prins mulţi părinţi care înaintea morţii ne cereau: „Rugaţi-vă pentru mine!”. Poate să fie și așa. Dumnezeu știe. Dar omului sporit într-ale Duhului îi pare rău de orice suflet și ar voi ca toţi să meargă în rai și atunci se roagă pentru aproapele său ca pentru sine însuși (ba chiar mai mult!). Apostolul Iacov spune: Rugaţi-vă unul pentru altul”, iar sfântul Pavel să ne „rugăm neîncetat”.

Cuvânt

- Și un cuvânt de folos, părinte?…

Măi, drept sfat eu am să v-aduc aminte de cuvintele apostolului Iacov, „ruda Domnului”, care zicea că

prietenia lumii este dușmănie faţă de Dumnezeu. Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu (Iacov IV, 4).

Depinde de voi ai cui prieteni vreţi să fiţi…

Pentru toate acestea și pentru încă multe altele pe care mi le-a spus mie avva Iulian, eu îndrăznesc să cred că el este unul dintre cei desăvârșiţi, care nu vorbesc de la ei, ci grăiesc numai ce le dă Duhul”

AVVA-IULIAN-PRODOROMITUL-01

***

Fericitul Parinte PAISIE DE LA SIHLA (†18 octombrie), cel care a deschis multora USA RAIULUI: “Tot timpul asta faci: cazi si te ridici… Nu te lasi in disperare”

$
0
0

Scan12503

Vedeti si:

***

Sa ne intalnim la poarta raiului!

Doxologia: Să ne întâlnim la uşa raiului!

Părintele Paisie era înainte de toate un părinte al iertării şi al binecuvântării, când era prea obosit (uneori în posturi nici nu se mai putea scula de pe pat), tot timpul binecuvânta. Cum auzea uşa deschizându-se, începea să binecuvânteze: „Domnul Dumnezeu…”. Cum auzea un zgomot, iar binecuvânta, totdeauna era cu binecuvântarea pe buzele sale.

La despărţire, Părintele Paisie adresa obişnuitul său salut:

„Să ne întâlnim la uşa raiului!”.

Unii dintre ucenici îl întrebau:

Noi vrem să ne întâlnim cu toţii în rai. De ce doriţi să ne întâlnim la uşa raiului?”.

Iar bătrânul răspundea cu nădejde şi blândeţe:

„Să ne vedem noi scăpaţi de viclenii diavoli şi ajunşi la uşa raiului, că aici strigăm la Maica Domnului, cerem ajutorul sfinţilor, plângem la uşa milostivirii Mântuitorului şi nu ne lasă El afară. Până aici este greu! Dacă ajungem noi acolo, strigăm la Maica Domnului: «Uşa milostivirii deschide-o nouă» şi Măicuța Domnului, cu rugăciunile ei, ne va deschide uşa să intrăm în rai, că ea ne ajută tuturor la mântuire. De aceea în fiecare zi suntem datori să-i citim dimineaţa Acatistul Bunei Vestiri şi seara Paraclisul, căci este tuturor mamă, acoperământ şi grabnică ajutătoare”.

(Părintele Paisie Olaru – povățuitor spre poarta Raiului, Editura Doxologia, p. 101-102)

***

Arhim. Mihail Daniliuc/ Ziarul Lumina:

Părintele Paisie Olaru, un izvor de pace şi linişte

paisie“[...] Fericiţi sunt cei care l-au cunoscut pe neegalatul duhovnic nemţean. Eu nu am avut această bucurie, dar l-am iubit şi preţuit ca şi când am primit blagoslovenia sa aducătoare de linişte şi pace.

Prima dată am auzit vorbindu-se de părintele Paisie Olaru în casă la bunica mea, care o dată pe an mergea la Sihla sau Sihăstria să se spovedească la „duhovnicul“ ei. Aşa-l pomenea bunica pe Cuviosul Paisie. Multe din împlinirile sale le punea pe seama rugăciunilor confesorului ei. Într-una din zile am întrebat-o cine este acest duhovnic, iar ea mi-a răspuns: „Părintele Paisie, un călugăr cucernic şi sfânt“. Cu această imagine a Cuviosului Paisie am păşit şi eu alături de buna pragul Mănăstirii Sihăstria în luna septembrie 1990, cu nădejdea că voi întâlni pe acel călugăr pios şi sfânt. Întâmplarea a făcut să nu-l putem vedea. Era grav bolnav şi nu primea pe nimeni. Ne-am întors cu mult regret în suflet, mai ales eu, pentru că obiceiul bunicii de a-l pomeni adesea m-a făcut foarte curios să-l văd şi să primesc şi eu binecuvântare de la dânsul. Aproape la o lună după această întâmplare, bătrâna s-a îndoliat. Devenise foarte abătută şi răvăşită sufleteşte. Aflase că părintele ei duhovnic a părăsit această lume.

După patru ani, intrând în obştea Schitului Vovidenia, poate nu întâmplător am găsit aici pe monahul Iosif Gugeanu, care a vieţuit mulţi ani la Schitul Sihla şi apoi la Mănăstirea Sihăstria, iar după trecerea la cele veşnice a părintelui Paisie s-a închinoviat în mica obşte a Vovideniei. El l-a cunoscut foarte bine pe renumitul duhovnic nemţean. Aidoma bunicii mele, bătrânul călugăr, plecat şi el la Domnul în 1996, îmi vorbea cu acelaşi patos despre duhovnicul său. Cu greu pot uita poveţele blândului monah cu părul nins de vreme. Ca orice novice, în vremi de ispite şi încercări, aveam nevoie de un sfat, de o vorbă bună, de o încurajare. Primeam medicamentele duhovniceşti de la bunul confrate Iosif, care întotdeauna îşi începea cuvântul astfel: „Părintele Paisie aşa spunea…“, apoi urma sfatul, îndemnul, alinarea. Într-una din zile am mers la chilia sa abătut şi cu gândul de a mă reîntoarce în lume. Nu vedeam nici o portiţă de scăpare, aveam convingerea că nu mai pot rămâne în mănăstire. Duiosul meu sfătuitor mi-a spus:

„Frate, şi eu am avut astfel de gânduri cândva. Cel care m-a întors din drum a fost tătuca Paisie, iertat să fie! Nu mă pricep cum să te conving să rămâi, dar îţi aşez la inimă  cuvintele duhovnicului meu: «Uşa Raiului e deschisă, tată. Numai noi să vrem să intrăm în el, Dumnezeu nu obligă pe nimeni. De ce deznădejde? Vii, spui şi te ridici iar. Spovedania e al doilea botez. Prin Taina Spovedaniei te ridici din nou. Şi tot timpul asta să faci: cazi şi te ridici. Să nu te laşi în disperare»“.

Acest îndemn primit de la carismaticul duhovnic prin intermediul ucenicului său a fost şi rămâne pentru mine putere, curaj şi nădejde atunci când piatra de la uşa sufletului pare să fie mai anevoios de clintit.

Mai târziu, am citit cărţi despre părintele Paisie. Acestea la rândul lor m-au ajutat să-mi întregesc un portret moral al marelui duhovnic nu doar al Sihăstriei, ci şi al Moldovei. Ba aş îndrăzni să spun că a fost duhovnic şi rugător pentru întreaga naţie română. De aceea nu puteam lăsa să treacă ziua binecuvântatului monah fără a-i închina câteva smerite gânduri, închinându-mă cu pietate şi recunoştinţă în faţa memoriei şi „icoanei“ de lumină şi bunătate a părintelui Paisie.

CIMG6422Deşi a plecat demult în Cer, lumina sufletului său străluceşte şi astăzi printre noi. M-am convins de acest lucru şi săptămâna trecută, când, aproape de ziua în care fericita sa mamă l-a adus pe lume în urmă cu mai bine de un veac, am trecut pe la mormântul marelui duhovnic nemţean. Eram alături de câţiva oameni deosebiţi, veniţi de departe, din cetatea Bucureştilor. Am ajuns la Sihăstria pe-nserate, când soarele scăpătase spre asfinţit, iar codrul începea a se cufunda într-o patriarhală linişte. Ne-am recules preţ de câteva clipe în cimitirul Sihăstriei, luminat discret de multe candele aprinse, care împrăştiau raze dulci şi blânde în „dormitorul“ călugăresc străjuit de falnicii brazi, care dau impresia că te afli într-o veritabilă „catedrală“, aşa după cum înţelept cugeta unul dintre cei care străbătuseră cale lungă din capitala ţării până în Munţii Neamţului ca să păşească pe urmele cuvioşilor sihăstreni. Ne-am apropiat cu paşi timizi de locul unde monahul îmbunătăţit îşi doarme vremelnicul somn, vecin întru aşteptare cu părintele Cleopa. Acolo am simţit o pace sfântă care ne-a copleşit sufletele, iar mântuitoarele cuvinte ale Cuviosului Paisie stăruiau în cugetele noastre:

„Să ne întâlnim la uşa Raiului!“

***

Fericitul PAISIE OLARU (de la Sihla) despre DEZNADEJDE:

“Ce-i aia disperare si deznădejde? Deznădejdea, disperarea, e cel mai mare păcat. Nu spune asa, că “eu n-am să mă mai mântuiesc, că eu degeaba mă rog“, nu! Tu să spui asa: “De unde-s gândurile astea? Ba nu. Eu, cu ajutorul Măicutei Domnului, am să mă mântuiesc.” Usa raiului e deschisă, tată. Numai noi să vrem să intrăm în el, Dumnezeu nu obligă pe nimeni. Mai aduce pe câte unul si cu de-a sila, mai trimite o boală, un necaz, dar “pe dătătorul de bunăvoie îl iubeste Dumnezeu“.

Poate că scrie undeva: “Orice păcat e iertat, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată“… D’apoi ce, e gândul tău? Nu! E hula lui, a vrăjmasului. Diavolul asta face – îti dă gânduri de hulă, ca să te aducă la disperare, si apoi tot el îti aminteste că hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată. Nu, tătucă, e hula lui. Dar tu vii la spovedanie si spui ce ti-a venit în gând: “Părinte, am gânduri de hulă, am gânduri spurcate asupra Maicii Domnului, asupra lui Dumnezeu, asupra icoanelor, asupra călugărilor, asupra preotilor…” Gândurile trebuie spuse din vreme. Ce-i aia disperare? Vii, spui si te ridici iar. Spovedania e al doilea botez. Prin taina spovedaniei te ridici iar. Si tot timpul asta faci: cazi si te ridici… Nu te lasi în disperare.

Cum nu-L iubesti pe Dumnezeu? Astea sunt gânduri de la diavolul… Taci din gură. Cum nu crezi? Dar cine te-a adus aici, la mânăstire? Ce asculti tu ce spune vrăjmasul? Si de ce să nu te mântuiesti? Nu, tătucă… lasă, cu nădejdea la Maica Domnului, o să ne mântuim noi. Că dacă le-am putea face pe toate, ne-am mândri, si ar fi mai rău: “Rugăciunea mintii o am, milostenie fac...” Dar dacă vezi că nu poti face, te mai smeresti. Puterea lui Dumnezeu întru neputinte se desăvârseste.Tu fă tot ce depinde de tine. Mai te rogi, mai te spovedesti, mai mergi la biserică, mai te împărtăsesti – măcar la o lună… Si nu te teme, că nu te duci în iad. Vinerea posteste până când ti-e foame. Mai citeste câte o carte, spune mereu “Doamne Iisuse” si să n-o uiti pe Maica Domnului. (…) Si fă tot ce depinde de tine…

Asa, tătucă. Hai să punem si noi de acum început bun. Noi trăim cu nădejdea vietii de dincolo…”

***

Fotografii-0116

Raluca Brodner/ Ziarul Lumina: “Sa ne intalnim la poarta Raiului!”

Ieroschimonahul Paisie Olaru este unul dintre cei mai îndrăgiţi duhovnici ai mănăstirilor nemţene din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Un om sărac din punct de vedere material şi nu foarte învăţat, dar bogat în har, blând, răbdător, smerit. Părintele Paisie Olaru vorbea cu Dumnezeu şi cu oamenii din suflet, întotdeauna cu multă dragoste. A căutat o viaţă întreagă „un colţişor de rai“, dorinţă şi rugăciune pe care le exprima pentru fiecare credincios care venea la el: „Dă-le, Doamne, un colţişor de rai!“.

Părintele Olaru, părintele povăţuitor al multor suflete, s-a născut la 20 iunie 1897, în satul Stroieşti, comuna Lunca, judeţul Botoşani. A primit la botez numele de Petru şi a fost ultimul dintre cei cinci copii ai familiei Olaru, Ioan şi Ecaterina, doi oameni simpli, dar cu multă frică de Dumnezeu. La fel ca fraţii săi, copilul Petru a primit o educaţie în bună creştere duhovnicească.

Părintele Ioanichie Bălan, unul dintre marii duhovnici ai Mănăstirii Sihăstria, în primul volum al ediţiei „Convorbiri duhovniceşti“, a surprins imaginea părinţilor, a satului natal, a copilăriei părintelui Paisie, despre care el însuşi a vorbit:

„Tata ştia Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum şi alte rugăciuni, şi se ruga cu glas tare, să auzim şi noi. Zicea ca preotul «Domnului să ne rugăm!» şi se bătea cu pumnul în piept. Cât despre mama, aceasta le spunea de multe ori copiilor: „Măi băieţi, să fiţi cuminţi, ca să nu dăm cinstea pe ruşine!“.

Mai apoi, la bătrâneţe, părintele Paisie a evocat, cu multă sensibilitate, într-o scrisoare, imaginea celei care i-a fost „mămuca dragă“:

„Parcă o văd cu ochii minţii cum în braţe mă ţinea şi mă învăţa de-ale credinţei. Draga mea, mămuca mea! Că nimic nu e mai scump pe acest pământ decât numele de mamă! Ea pe mine m-a născut şi m-a crescut până să-mi dau seama. Ar fi trebuit să o iubesc mai mult şi să o pomenesc mereu şi pentru sufletul ei scump să mă rog lui Dumnezeu“.

(Garoafa Coman, Părintele Paisie de la Sihla, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999, pp. 24-25)

Peregrinările prin lume şi drumul călugăriei

6După ce a terminat cele trei clase la şcoala primară din sat (atâtea clase se făceau atunci), tânărul Petru a mers la armată şi a participat la Primul Război Mondial. În 1918, s-a întors cu bine de pe frontul din Ungaria şi a primit ca răsplată din partea statului 5 hectare de pământ pe care le-a dăruit fraţilor săi. În anul 1921 a ales viaţa monahală şi a hotărât să meargă la Schitul Cozancea, Botoşani, unde s-a nevoit ca un adevărat sihastru timp de aproape 30 de ani.

„Vieţile Sfinţilor m-au îndemnat la călugărie şi dragostea mea pentru Domnul!“, spunea părintele într-o convorbire cu arhimandritul Ioanichie Bălan, în vara anului 1984 .

Urmând şirul anilor şi al datelor cronologice, la 9 iunie 1922 Petru a fost tuns în monahism şi a primit numele de Paisie. A urmat o perioadă de câţiva ani buni petrecuţi în linişte, într-o pădure, unde şi-a construit o chilie mică cu paraclis de lemn, în care se ruga neîncetat, noaptea citind Psaltirea, se nevoia cu posturi până seara şi îngrijea de părinţii bolnavi din mănăstire. În tot acest timp a crescut pe lângă sine câţiva ucenici aleşi, printre care şi pe arhimandritul Ilie Cleopa.

În anul 1943 a fost hirotonit diacon, iar la 4 aprilie 1947 a primit Taina Preoţiei, pentru ca mai apoi să fie numit stareţ al Schitului Cozancea. După ce aproape un an a fost egumen la mănăstirea botoşăneană, dorul de viaţa pustnicească i-au îndreptat paşii duhovnicului, în 1948, spre Mănăstirea Sihăstria, din Neamţ. Timp de patru ani s-a nevoit la Mănăstirea Slatina, din Suceava, tot ca duhovnic, cât timp stareţ a fost arhimandritul Ilie Cleopa, după care a stat jumătate de an la Schitul Rarău, episod povestit de însuşi părintele Paisie în 1984:

„Am stat închis o săptămână. Apoi egumenul m-a examinat dacă am deprins rugăciunea. I-am spus că nu am putut-o deprinde. Când a auzit el, s-a supărat şi mi-a zis: «Eşti un vas mic şi gol! Mai stai în chilie încă o săptămână ca să înveţi rugăciunea minţii»“. Am mai stat o săptămână şi sâmbăta, când m-a examinat, ca să nu-l supăr din nou, i-am spus că am deprins-o. Iar el bucuros mi-a poruncit să o dau şi la alţii. Eu însă nici acum n-am deprins cum trebuie rugăciunea minţii, că nu am viaţă duhovnicească şi nu iubesc pe Domnul cât ar trebui“.

În primăvara anului 1953, Părintele Paisie s-a întors la Sihăstria, unde a trebuit să ţină piept persecuţiei împotriva monahismului din anii 1959-1964. Ca urmare a acestor contexte istorice, mănăstirea a rămas fără stareţ şi fără părintele Cleopa, care s-a retras pentru a treia oară în munţi. Astfel, bătrânul duhovnic Paisie s-a văzut lipsit de slujitori, cu toată greutatea apăsându-i pe umerii, însă cu multă rugăciune, răbdare şi blândeţe a reuşit să aducă liniştea duhovnicească în mănăstire, în sufletele membrilor oştii, a clericilor, călugărilor, mirenilor care veneau din ce în ce mai mulţi la Spovedanie.

„Hai la rai, la rai, la rai, cu căruţa cu doi cai!“

După ce, în 1964, situaţia de la Sihăstria s-a îmbunătăţit vizibil, ieroschimonahul Paisie Olaru a plecat iarăşi în căutarea liniştii şi a singurătăţii, pe care le-a găsit în chilia sa de la Schitul Sihla (1972-1984). Aici a continuat rugăciunea neîncetată, la care s-au adaugat privegherea necontenită, postul şi înfrânarea. Dormea foarte puţin şi săvârşea zilnic rânduiala celor şapte Laude în biserică. Când se întorcea de la Utrenie, unde era nelipsit, se îndrepta spre chilie şi zicea: „Hai la rai, la rai, la rai, cu căruţa cu doi cai!“. Uneori adăuga: „Daâ ce ai în ea?“. Şi tot el răspundea: Ce a pus fiecare, aceea are“. Odată, ucenicii l-au întrebat care sunt acei doi cai, iar părintele Paisie le-a răspuns:parintele-Paisie-2

„Smerenia şi dragostea, căci cu acestea se ajunge cel mai uşor la mântuire“.

Se întâmpla ca deseori, noaptea, părintele să le aducă aminte ucenicilor de moarte:

„Vai, vai, moarte nemiloasă, tu pe toţi îi scoţi din casă, de-i om tânăr, de-i bătrân, tu pe toţi îi scoţi în drum“.

Îşi iubea mult fiii duhovniceşti – călugări, mireni, clerici şi ierarhi -, pe care îi primea la rugăciune şi la Spovedanie la orice oră din zi şi din noapte. Avea darul cunoaşterii gândurilor. Primul sfat pe care îl dădea era rugăciunea:

Rugaţi-vă! Rugaţi-vă din toată inima! Rugaţi-vă cât mai mult lui Dumnezeu. Să nu ne lenevim, că mare război dă diavolul ca să nu ne rugăm. Rugăciunea cu simţire şi cu lacrimi ne uneşte cu Hristos, dulcele nostru Mântuitor“.

„Răbdare cu mulţumire, pentru scumpa mântuire!“

În anul 1986 părintele s-a întors în obştea Mănăstirii Sihăstria şi în urma unei fracturi la piciorul drept a rămas imobilizat în chilia sa multă vreme. Ca şi cum atâta suferinţă nu era de ajuns, s-a îmbolnăvit de cataractă la ambii ochi, iar auzul a începe să îi scadă tot mai mult. Nu a renunţat şi nu s-a lăsat descurajat de boală. Mărturisea pe oricine venea la scaunul său de Spovedanie şi a fost prezent până în ultimele clipe ale sale în viaţa obştii şi a credincioşilor cu sfaturi şi îndemnuri.

Pe câţiva ucenici îngreunaţi de povara încercărilor, părintele Paisie i-a sfătuit:

„Să ştiţi că Dumnezeu, pe care îl iubeşte îl ţine aproape de El, ca nu cumva libertatea să-i schimbe mintea şi înşelăciunea lumii să-i câştige sufletul. Aşadar, suntem datori să primim cu dragoste aceste încercări şi să-I mulţumim Domnului pentru toate“.

Sfaturile pe care le dădea mai des erau:

„Să ne rugăm ca să ne dea Domnul răbdare, că cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui“.

Uneori zicea:

„Răbdare în boală, răbdare în ocară, răbdare cu mulţumire, pentru scumpa mântuire!“.

„Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor…“

Un alt sfat pe care îl dădea părintele Paisie era:

72955_parintele-paisie-olaru„Când ieşi de aici şi te întorci în lume, să-ţi păstrezi sufletul curat. Chiar dacă vezi multe pe acolo, dar să nu te arunci în noroi, că greu se mai duce de pe suflet. Dacă priveşti şi nu intri în cele ale lumii este ca şi cum te-ai murdări de praf – te scuturi şi mergi mai departe. Dar dacă te-ai murdărit, să alergi să speli repede haina sufletului, că altfel eşti pierdut“.

După Spovedanie, părintele spunea o rugăciune de binecuvântare:

„Domnul Dumnezeu, Preamilostivul, să vă binecuvinteze; Domnul să vă ajute, Domnul să vă miluiască, Domnul să vă păzească de tot răul, Domnul să vă umple de bucurie duhovnicească; Domnul, ca un bun şi iubitor de oameni, să vă ierte de păcate şi în rai, cu drepţii, să vă primească!Binecuvintează, Doamne, pe robii Tăi aceştia, şi rugăciunea lor, şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor, şi răbdarea lor! Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor, şi viaţa lor, şi sfârşit bun le dăruieşte, iar dincolo, un colţişor de rai le rânduieşte, că binecuvântat eşti în veci. Amin!“.

Liniştirea sufletelor

Părintele Victorin Oanele, stareţul Mănăstirii Sihăstria, care a descris în chip minunat, ca şi părintele duhovnic Cleopa, viaţa şi nevoinţele părintelui Paisie, îşi aminteşte:

IMG_3631„La despărţire, părintele Paisie adresa obişnuitul său salut: «Să ne întâlnim la uşa raiului!». Unii dintre ucenici îl întrebau: «Noi vrem să ne întâlnim cu toţii în rai. De ce doriţi să ne întâlnim la uşa raiului?». Iar bătrânul răspundea cu nădejde şi blândeţe: «Să ne vedem noi scăpaţi de viclenii diavoli şi ajunşi la uşa raiului, că aici strigăm la Maica Domnului, cerem ajutorul sfinţilor, plângem la uşa milostivirii Mântuitorului şi nu ne lasă El afară. Până aici este greul! Dacă ajungem noi acolo, strigăm la Maica Domnului: «Uşa milostivirii deschide-o nouă…» şi Măicuţa Domnului, cu rugăciunile ei, ne va deschide uşa să intrăm în rai, că ea ne ajută tuturor la mântuire. De aceea, în fiecare zi suntem datori să-i citim dimineaţa Acatistul Buneivestiri şi seara Paraclisul, căci este tuturor mamă, «acoperământ şi grabnică ajutătoare»“.

„Din aceste scurte întâlniri cu părintele Paisie, multe suflete s-au liniştit, multe întrebări fără răspuns au fost dezlegate, mulţi călugări şi credincioşi s-au luminat văzând blândeţea, liniştea, smerenia şi înţelepciunea părintelui, căci îndelunga lui răbdare, tăcerea, rugăciunea de taină şi lacrimile ajungeau până în inimile oamenilor“,

spune arhimandritul Victorin Oanele, stareţul Mănăstirii Sihăstria, într-o evocare cuprinsă în cartea „Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta raiului“ (Editura Trinitas, Iaşi, 2005)

„S-a întâlnit cu raiul încă din viaţa aceasta, însă l-a păstrat în inima sa, ca pe o arvună…“

În zorii zilei de 18 octombrie 1990, la vârsta de aproape 94 de ani, părintele Paisie Olaru s-a mutat în lăcaşurile cereşti.

Slujba înmormântării, de sâmbătă, 20 octombrie, a adunat la un loc mii de ucenici, călugări şi mireni, în frunte cu un mare sobor de preoţi, condus de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, care a rememorat ultima întâlnire cu părintele Paisie:

„Cea din urmă întâlnire cu preacuvioşia sa a fost după instalarea noastră ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Am venit aici împreună cu Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist. […] Fără nici un însemn arhieresc, ca simpli preoţi, am mers să cerem binecuvântarea părintelui duhovnic Paisie. S-a bucurat când a aflat că suntem aproape de patul dânsului. Eu am îngenuncheat să iau binecuvântare la începutul unei sarcini grele şi în acelaşi timp sfinte şi mari, aceea de arhipăstor sufletesc al eparhiei. Deodată am observat că lângă mine era şi Patriarhul ţării, tot în genunchi, cerând binecuvântare de la unul dintre cei mai mari duhovnici ai Bisericii noastre Ortodoxe. Ne-a binecuvântat pe amândoi cu obişnuita sa binecuvântare care era plină de dragoste părintească şi ne-a spus şi nouă: «Dumnezeu să vă dăruiască un colţişor de rai!».

Ei bine, cred că secretul acestei binecuvântări a lui, ca Dumnezeu să ne dăruiască un colţişor de rai, stă în faptul că el însuşi s-a întâlnit cu raiul încă din viaţa aceasta, însă îl păstra smerit şi tainic în inima sa, ca pe o arvună…“.

„Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără folos, că nu-l mai întâlniţi“

“După 40 de zile, săvârşindu-i-se toată rânduiala cuvenită, unul dintre ucenicii săi apropiaţi se ruga noaptea singur, în chilia părintelui Paisie. De oboseală, a aţipit puţin în genunchi şi l-a văzut pe bătrânul îmbrăcat cu rasa, cu schima şi epitrahilul, stând la marginea patului său, cu crucea în mână, unde zăcuse în suferinţă şase ani de zile, şi plângând. Ucenicul, întristat, i-a sărutat crucea şi mâna şi l-a întrebat: «De ce plângi, părinte Paisie? Te doare ceva?». Iar el i-a răspuns:

«Nu, dragii mei. Dar dacă voi nu plângeţi, plâng eu pentru voi, că tare este greu de ajuns la rai. O, câtă nevoie şi câtă frică are sufletul atunci! Şi dacă nu plângi tu pentru tine aici, cine să te plângă după moarte? Că numai pe cel ce îl doare inima şi are conştiinţa curată, numai acela plânge. Vedeţi cum trece timpul?! Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără folos, că nu-l mai întâlniţi. Ce puteţi face astăzi, faceţi, şi nu amânaţi pe mâine, că nu ştim dacă mai ajungem până atunci. Că dacă poţi şi nu faci, ai mare păcat, şi de ochii Domnului nu poţi ascunde nimic…. Orice faci, se caută scopul cu care faci acel lucru. Doreşti să placi oamenilor sau lui Dumnezeu? Luaţi seama că tare este scump raiul şi tare este greu de ajuns la rai. Aveţi grijă de suflet, că mare răspundere are fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută, ci faptele, dragii mei»“

(arhimandritul Ioanichie Bălan, Părintele Paisie duhovnicul, Editura Trinitas, 1993).

Chipul duhovnicului „cu cei mai mulţi fii sufleteşti din ţară, din ultimele decenii“

Părintele Cleopa Ilie (1912-1998) spunea despre părintele Paisie:

Aşa era părintele Paisie: sCleopa-si-Paisie-sepiamerit, tăcut, blând, înţelept la cuvânt, foarte milostiv şi iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toţi şi iubea liniştea. Nu-i plăcea să trăiască între mulţi şi îşi ascundea viaţa şi nevoinţa. Nimeni nu ştia cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea şi inima lui, cât stă la masă şi cât se odihneşte. Plângea cu cel care plânge şi se bucura cu cel ce se bucură. Nu ţinea la haine bune, la bani, la nimic şi fugea de cinste, de laudă, de multă vorbire, de clevetire şi de oameni mari.

La Spovedanie nu era prea aspru la canoane, că ţinea cont de aşezarea sufletească a fiecăruia şi era blând cu toţi, precum spunea Sfântul Efrem Sirul: «Chipul aducerii la pocăinţă este numai al blândeţii». Cu iertarea, cu răbdarea şi blândeţea lui a câştigat multe mii de suflete, jertfindu-se pe sine pentru alţii“.

Părintele Ioanichie Bălan (1930-2007) mărturisea şi el despre despre părintele Paisie că

„cel mai important lucru la acest mare duhovnic era puterea lui harismatică cu care pătrundea sufletul şi conştiinţa credincioşilor. Apoi, mila şi iubirea profundă cu care primea pe toţi, şi smerenia unită cu blândeţea prin care cucerea şi întorcea la pocăinţă, transformând radical pe cei care veneau la el cu credinţă. Toate aceste daruri cu care a fost înzestrat de Dumnezeu l-au făcut cunoscut în toată ţara şi l-au învrednicit să aibă un mare număr de fii duhovniceşti, mireni şi călugări de toate vârstele şi stările sufleteşti, fiind considerat duhovnicul cel mai căutat şi cu cei mai mulţi fii sufleteşti din ţara noastră în ultimele decenii...“.

pr._paisie_si_obsteaPărintele Victorin Oanele, stareţul Mănăstirii Sihăstria, dă câteva detalii despre nevoinţele ieroschimonahului Paisie, cum că mânca foarte puţin – şi mai ales mâncăruri de post -, gândind că

nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim! Căci trebuie să avem totdeauna conştiinţa şi mintea curată, ca rugăciunea noastră să poată ajunge la cer!“.

De asemenea, se odihnea puţin şi îi plăcea să lucreze în livadă sau în grădină, locuri în care, după cum spune părintele Oanele, „lucra pentru a uita păcatele auzite la Spovedanie“.

Întotdeauna părintele Paisie amintea de părinţii plecaţi la Hristos, înaintaşii săi, şi zicea:

De vom păşi pe urmele vieţii lor şi de vom trăi în desăvârşită dragoste unii cu alţii, avem credinţă şi nădejde în mila şi bunătatea lui Dumnezeu că ne vom vedea dincolo, în veşnica viaţă“.

Părintelui Paisie îi plăcea adesea să spună capitolul al treisprezecilea din Epistola I a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni:

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucura de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată“.

fresca biserica seminar Neamt

Legaturi:

Invataturi ale SFANTULUI AMBROZIE AL OPTINEI despre LUPTA DUHOVNICEASCA impotriva feluritelor si rafinatelor ISPITE ALE VRAJMASULUI: “Striga catre Domnul si catre Maica lui Dumnezeu cu constiinta adanca a starii tale putrede, parasind gandurile semete de­spre paruta ta iubire de Dumnezeu”

$
0
0

1010AAmbroseoptina

Lupta duhovniceasca

Sfantul Ioan Scararul spune ca gandurile pe care nu le descoperim parintelui duhovnicesc ajung sa fie savarsite cu fapta si ca, dimpotriva, ranile descoperite nu se inrautatesc, ci mai vartos se tamaduiesc. Din propria experienta vedem ca fara ajutorul lui Dumnezeu omul este din cale-afara de neputincios in lupta duhovniceasca. Dupa cum spune Cuviosul Marcu Ascetul, in aceasta lupta avem un Ajutator tainic, ascund in noi la vremea botezului, pe Hristos, Cel nebiruit. El ne va ajuta in aceasta lupta daca nu ne vom multumi sa-L chemam in ajutor, ci vom si implini, pe cat ne sta in putere, poruncile cele de viata facatoare. Arunca-te in mana preamarii Lui milostiviri. Asijderea, alearga neincetat si la Ocrotitoarea noastra, la Stapana Pururea Fecioara Maria, cantand cat mai des cantarea bisericeasca:

Nu avem alta nadejde sau ajutor afara de tine, Stapana, tu ne ajuta; in tine nadajduim si cu tine ne laudam, ca robii tai suntem: sa nu fim rusinati.”

*

Sa dispretuiesti infricosarile vrajmasului cum ca el ar avea puterea sa te arunce intr-un necaz cum este lepadarea de Domnul Cel rastignit. Toate aceste mestesugiri ale vrajmasului se pot incheia cu tot felul de pa­reri neroade si interpretari gresite din partea omului. Tu insa aminteste-ti mai intai cuvantul Psalmistului: gatitu-m-am, si nu m-am tulburat (Ps. 118, 60).

*

Tulburare si nedumerire mergand pana la putina­tate de suflet si deznadejde. Pricina tuturor acestora sta in trufia ta, in nepriceperea ta si in necunoasterea luptei duhovnicesti. Asa face intotdeauna vrajmasul: unde poate sa traga omul folos duhovnicesc prin legatura duhovniceasca, el se straduie sa puna piedica, insuflandu-i celui nepriceput ganduri spurcate si alte miscari de felul acesta, facand toate acestea din invidia sa cea plina de rautate. Trebuia sa intelegi cursa vrajmasului si s-o vestesti duhovnicului, pocaindu-te si smerindu-te, iar uneori si dispretuind-o, nazuind spre cele ce iti stau inainte (v. Filip. 3, 14) — tu insa te tulburi pana la putinatatea de suflet, prin aceasta aducand mangaiere vrajmasului. Imbarbateaza-te in Domnul.

*

elder-ambroseNu trebuie sa implinesti in vreo privinta voia vraj­masilor sufletului, care te tulbura cu tot felul de insuflari si de presupuneri si in care tu te increzi pe temeiul ca „asa ti se pare tie“. Toata lupta gandita sau incurcatu­ra care te necajeste vine din aceasta incredere fata de insuflarile vrajmasului, pe seama carora tu pui o anumita insemnatate sau pe care vrei sa le vanezi in loc sa le dispretuiesti chemand impotriva lor ajutorul lui Dumne­zeu. Iar pricina de capetenie a luptei gandite venite asu­pra ta este marea ta semetie, care se intrevede in toate.

*

De talharii cei ganditi [demoni, n.n.] este furat cel care primeste insuflarile cele rele, amestecand cu ele voia sa; insuflarile acestor hoti ganditi sunt intotdeauna fara de randuiala si nelalocul lor, dupa cuvantul Evangheliei:

Cel ce nu in­tra pe usa in staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur si talharFurul nu vine decat ca sa fure si sa junghie si sa piarda (In 10, 1, 10).

Lamurindu-ne cursele diavolului, Sfantul Ava Dorotei scrie:

„El nu este atat de neiscusit in lucrarea raului incat sa nu stie ca omul nu vrea sa pacatuiasca, si ca atare nu-i insufla pacate vadite si nu-i zice: «du-te de curveste» sau «du-te de fura», ci afla in noi o dorinta ce pare buna sau o indreptatire de sine, si prin aceasta, sub infatisarea binelui, aduce vatamare“.

*

Scrii ca vrajmasii sufletului au ridicat asupra ta o ase­menea lupta incat, facand in jurul tau zarva ca si cum ar juca o ceata intreaga, nu te lasa sa-ti savarsesti dupa obicei rugaciunea launtrica — drept care ma si intrebi pe mine, cel putin la minte, ce sa faci in atare imprejurari. Trebuie sa urmezi bineplacutilor lui Dumnezeu, luand ca pilda ceea ce au facut ei in asemenea situatii. In Viata lui Arsenie cel Mare citim ca uneori, sculandu-se de la rugaciunea launtrica, acesta se ruga cu voce tare, ridicandu-si bratele:

Doamne, Dumnezeul meu! Nu ma para­si, ca nimic bun nu am facut inaintea Ta; ci ajuta-ma si invredniceste-ma sa pun inceput!”

In aceasta scurta ru­gaciune a bineplacutului lui Dumnezeu se vadeste, pe o parte, mare smerenie, si mustrare de sine, si defaimare de sine. In al doilea rand, se arata ca nu degeaba se ruga asa bineplacutul lui Dumnezeu, ci se vede ca din pricina asprei lui vietuiri era luptat cu ganduri de inaltare de ca­tre vrajmasii cei ganditi, care nu lasa pe nimeni in pace, ci pe fiecare il lupta asa cum pot. Noi, cei neputinciosi, avem nevoie mai ales sa urmarim gandurile de inaltare, care sunt cele mai vatamatoare in lupta duhovniceasca, dupa cum lamureste Cuviosul Marcu Ascetul:

Daca ne-am ingriji de smerita cugetare, n-ar mai fi nevoie sa fim pedepsiti. Toate lucrurile rele si chinuitoare ce ni se intampla, din pricina inaltarii de sine ni se intampla. Iar daca ingerului satanei i s-a ingaduit sa-l apese pe Apos­tol, ca acesta sa nu se mandreasca, cu atat mai mult i se va ingadui satanei sa ne calce in picioare pe noi atunci cand ne mandrim, pana ce ne vom smeri.”

Dupa aceste marturii ale bineplacutilor lui Dumne­zeu intelegand daca suntem smeriti sau nu ori bagand de seama ca suntem furati de mandrie, sa repetam ina­intea Domnului cu smerita cugetare si fara vreo prefacatorie, rugaciunea aratata mai sus a fericitului Arsenie, la aceasta sculandu-ne atunci cand ne tulbura vrajmasii cei ganditi, care ne necajesc. Iar daca nici rugaciu­nea aceasta nu ne va linisti nicidecum, sa facem tot ca fericitul Arsenie, care uneori ii aseza in jur pe ucenicii sai, plangandu-se de razboiul vrajmasului. Şi tu poti s-o asezi langa tine cateodata pe sora P., daca e nevoie. Sa sada langa tine rugandu-se ori sa citeasca ceva din Evan­ghelie stand in picioare.

*

Nu cumva se tainuiesc in sufletul tau neputinte as­cunse, datorita carora vrajmasii pana acum se tot inta­resc si te necajesc pana la istovire? Chiar daca nu poti gasi nici o pricina de acest fel, roaga-te totusi cu smere­nie lui Dumnezeu, intrebuintand cuvintele psalmului:

„Gresalele cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curateste-ma, si de cele straine cruta pe roaba Ta” (v. Ps. 18, 13-14).

La toti Sfintii Parinti gasesti un singur raspuns si sfat in asemenea imprejurari: in orice ispita, biruinta sta in smerenie, mustrare de sine si rabdarecerand totodata, se intelege, ajutorul de Sus. Roaga-te pentru aceasta si Imparatesei cerurilor, si tuturor bineplacutilor lui Dumnezeu la care ai o deosebita credinta, ca sa te ajute sa scapi de inselarea draceasca. Mai intai de toate cerceteaza-ti dispozitia sufleteasca, daca esti impacata cu toata lumea, daca nu osandesti cumva pe cineva.

*

Nu cumva este semetie faptul ca, primind pentru o vreme usurare in ce priveste razboiul gandurilor, ai cre­zut ca aceasta e paza mintii? Sfantul Ioan Scararul spune:

Pe cat sunt de departe rasariturile de la apusuri, pe atat este de departe paza mintii de paza gandurilor, si pe atat este mai ostenicioasa decat aceasta“.

Iar noi doi nici gandurile nu suntem in stare sa ni le pazim cum trebu­ie — si atunci de unde sa avem paza mintii? Linistea ta a fost nu paza a mintii, ci vadita capcana a vrajmasului.

*

Te nelinisteste razboiul trupesc, la care nu te-ai fi asteptat. Acolo unde ar fi trebuit sa ai parte de folos su­fletesc, vrajmasul reuseste sa ridice sminteala in calea ta. Dispretuieste-o, pentru ca o asemenea insuflare a vraj­masului este prostia prostiilor. Scrii ca in acest razboi ti se pare ca cineva sta langa tine. Asemenea lucruri se intampla atunci cand omul fie ca a uitat cu totul la spo­vedanie vreun pacat destul de insemnat, fie ca nu s-a priceput sa marturiseasca asa cum se cuvenea un oareca­re pacat. Roaga-te Imparatesei cerurilor si ingerului tau pazitor sa te ajute sa-ti amintesti si sa marturisesti paca­tul cu pricina. Atunci, nalucirea cu pricina va pieri. Trebuie, de asemenea, sa te smeresti inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, socotindu-te mai prejos decat toata lumea. Din pricina razboiului trupesc, gasesc ca nu este potrivit sa te duci sa te tratezi la Moscova. Prin aceasta, razboiul prin care treci va deveni si mai aprig. Mai bine este sa induri suferinte din pricina bolii, spre curatirea pacatelor tale. Este mai de nadejde sa faci asa.

*

Imbarbateaza-te, si sa se intareasca inima ta (Ps. 26, 20).

In mijlocul suparatoarelor, iar uneori infricosatoa­relor ispite ale vrajmasului, mangaie-te cu spusele apostolesti:

credincios este Dumnezeu, Care nu va ingadui sa fiti ispititi mai mult decat puteti, ci in ispita va da si usu­rare (I Cor. 10, 13)[1],

si repeta-ti adeseori cuvintele acestea, ca sa te intaresti. De asemenea sa dispretuiesti insuflarile cele desarte, insa rele, ale vrajmasului, care te ameninta cu pieirea. Insesi amenintarile lui trebuie sa iti dea nadejde ca el nu-ti va putea face nimic, pentru ca esti acoperita de milostivirea lui Dumnezeu. Daca ar fi putut sa faca ceva, nu s-ar fi apucat sa ameninte. In­gerul pocaintei i-a spus Sfantului Herma ca vrajmasul diavol este cu desavarsire neputincios si ca nu poate sa-i faca nimic omului daca acesta nu se invoieste de bunavoie la vreun pacat. De aceea, atunci cand vrajmasul te necajeste cu ganduri spurcate si de rusine, tu scapa la Domnul, rugandu-te cu cuvintele psalmului: Doamne!

Vrajmasii mei prigonindu-ma acum m-au inconjurat (Ps. 16, 9, 11); bucuria mea, izbaveste-ma de cei ce m-au inconjurat (Ps. 31, 8).

*

Paianjenul, lenes, sta intr-un singur loc, isi intinde plasa si asteapta: indata ce ii pica o musca, i-a si „luat capul”, iar musca bazaie… Asa isi intinde si vrajmasul cursele totdeauna: cum ii pica cineva in plasa, i-a si „luat capul”… Ia seama sa nu fii musca, fiindca si tu cam bazai…

*

Daca mania stapanitorului se ridica impotriva ta, nu te clinti din locul tau (Ecl. 10, 4).

Prin cuvantul stapa­nitor se intelege ispititorul, vrajmasul sufletului nostru, care prin faptul ca omul a incalcat porunca lui Dumne­zeu si a ascultat de indemnul lui rau, s-a facut stapanitor al lumii, care domneste prin ascultarea omeneasca. El i-a inselat pe Adam si Eva folosindu-se de un pretext frumos: si acum ii insala pe multi in acelasi fel; daca nu poate amagi pe cineva prin propriile sale indemnuri, se straduie sa il tulbure si sa-l bage in ispita prin prieteni si cunoscuti, sub pretexte frumoase. Adu-ti aminte de acest lucru si straduieste-te sa nu uiti; adu-ti aminte, de asemenea, si principiul staretesc: Şezi in chilia ta, si chi­lia ta te va invata toate. Lucrul acesta este cu atat mai cuvenit pentru tine cu cat te ingrijesti de monahismul launtric, intrucat de cel din afara nu esti cu totul in stare pe deplin, din pricina constitutiei fizice slabe si a edu­catiei delicate pe care ai primit-o. Şi Domnul Se uita mai mult la inima decat la fata sau la lucrarea din afara a omului, cu toate ca de la cei sanatosi trupeste aceasta se cere. Oricum, si celor cu sanatate firava, dar care se si­lesc potrivit cuvantului evanghelic, lucrarea cea din afara le aduce mare folos daca o vor strabate fara cartire. Iar a se smeri este lucru de trebuinta si de folos pentru toata lumea, atat pentru cei tari, cat si pentru cei slabi de vartute. Smerenia poate inlocui ostenelile din afara, iar fara smerenie nici nevointele mari nu pot aduce vreun folos.

*

Scrii ca din cand in cand slabesti foarte tare cu duhul, mergand pana la descurajare si uneori chiar pana la deznadejde. Sa stii ca doua sunt cursele de capete­nie ale vrajmasului: a-l lupta pe crestin ori prin semeata cugetare si prin parerea de sine, ori prin descurajare si deznadejde. Sfantul Scarar scrie ca un oarecare nevoitor iscusit biruia cursele vrajmasilor cu propriile arme ale acestora. Atunci cand incercau sa il aduca la deznadej­de, el graia catre sine si catre vrajmasi: „Dar atunci, cum de ma laudati nu demult si ma faceati sa cuget semet? — si prin aceasta destrama planul cel rau al vrajmasilor. Daca vrajmasii incercau sa-l ia pe partea cealalta si in­cepeau sa-l laude si sa-i infatiseze pretexte de cugeta­re semeata si parere de sine, batranul raspundea indata: „Dar atunci, cum de ma aruncati nu demult in deznadejde? Acestea sunt doar lucruri care se bat cap in cap.” Şi asa, nevoitorul cu pricina destrama, cu ajutorul lui Dumnezeu, cursele vrajmasilor prin propriile lor arme, folosindu-le la vremea potrivita una impotriva alteia. Şi tie iti vine uneori gandul de a te ridica vitejeste impotri­va vrajmasilor, si intrebi daca acesta este un lucru bun. Descurajarea care vine dupa aceea asupra ta si este in­tocmai pe dos fata de acest gand arata ca nu e un lucru bun. Nu este la masura noastra sa ne ridicam impotriva railor si viclenilor nostri vrajmasi, ci lucrul cel mai de nadejde e sa scapam intotdeauna la ajutorul si ocrotirea dumnezeiasca, chemandu-I in ajutor pe Insusi Domnul si pe Preacurata Lui Maica, preaum sfatuieste Sfantul Scarar:

Cu numele lui Iisus loveste-i pe cei potrivnici”.

*

Desi dorinta de a te muta la A. nu te paraseste, une­ori iti sta impotriva gandul, si o insuflare tainica iti spu­ne in inima ca aceasta intentie si dorinta este desarta. Singura scrii ca insuflarea cu pricina este foarte lina, pe cand, dimpotriva, atunci cand se aprinde in tine dorinta de a pleca din manastire simti impietrire, intuneric, po­menire a raului si ura fata de aproapele si lenevire la ru­gaciune. Sa pricepi, asadar, din aceasta ca dorinta ta vine din partea „stanga” si este indemn al vrajmasilor si ura­torilor neamului omenesc, care cauta pierzarea noastra vesnica. Sfantul Grigorie Sinaitul scrie:

Multa socotin­ta dreapta se cere pentru a deosebi binele de rau… Va­dite sunt lucrarile harului, pe care diavolul, desi le maimutareste, nu le poate da cu adevarat: nu poate da nici blandete, nici liniste, nici smerenie, nici urare a lumii, nici nu potoleste poftele si patimile: acestea sunt lucrari ale harului. Iar lucrarea draceasca este intunecare, si semeata cugetare, si infricosare, si tot raul”.

*

Sfantul Marcu Ascetul spune in scrierea sa despre le­gea duhovniceasca:

„Radacina poftei este iubirea laudei si slavei omenesti.”

Iar pofta prinde puteri, dupa cum spun alti Sfinti Parinti, atunci cand omul iubeste tihna trupeasca (in mancare, bautura si somn) si mai ales cand nu-si pazeste ochii de cele ce pot sminti.

*

Esti bolnava, si iti vine foarte greu sa pricepi pricina bolii tale. Neoranduiala din neoranduiala vine. Imi scrii la modul general despre ispita pe care o ai, insa n-o faci limpede, ci treci sub tacere faptul ca singura ai aprins foc in padurea ta neferindu-te de prilejuri, ci atragandu-le de capul tau. Cerceteaza-te bine. Este lucru pri­mejdios sa te amagesti singura. Iti dau prilej sa te cerce­tezi; nu poti sa fii tot incurcata, este vremea sa te apuci de treaba cu adevarat.

*

Ce sa faca cei pe care ii tulbura si-i nelinistesc oare­cum fara voia lor neiubirea si rautatea, invidia si ura, sau pe care ii sminteste necredinta?

Mai intai de toate, trebuie sa ia aminte la pricinile acestor patimi si sa foloseasca impotriva acestor pricini doctoria duhovniceasca ce se cuvine. Pricina necredin­tei este iubirea slavei pamantesti, precum da marturie Insusi Domnul in Sfanta Evanghelie: cum puteti voi sa credeti, cand primiti slava unii de la altii si slava care vi­ne de la singurul Dumnezeu nu o cautati? (In 5, 44). Iar invidia, si rautatea, si ura vin din mandrie si din lipsa dragostei de aproapele. Doctoria impotriva acestor pa­timi este in primul rand recunoasterea smerita si sincera a propriei neputinte inaintea lui Dumnezeu si a parintelui duhovnicesc; in al doilea rand, silinta evanghelica de a nu lucra dupa imboldul acestor patimi, ci de a face cele potrivnice lor; a treia doctorie este a cauta in toate numai slava lui Dumnezeu si de la Dumnezeu; a patra doctorie este a chema cu smerenie ajutorul dumneze­iesc — nu cu indoiala, ci avand credinta ca ceea ce este cu neputinta la oameni este cu putinta la Dumnezeu. A cincea doctorie este mustrarea de sine, adica in orice intamplari sau imprejurari neplacute si intristatoare sa dam vina pe noi insine, nu pe altii, ca nu ne-am priceput sa facem ceea ce trebuie si de aceea a iesit o asemenea neplacere si un necaz ca acela, de care si suntem vrednici, cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru nepasarea noastra, pentru inaltarea noastra de sine si pentru pacatele noastre vechi si noi.

*

Descrii lupta prin care treci de o jumatate de an si te nedumeresti pentru ce Dumnezeu a ingaduit asupru ta un razboi atat de puternic. Intrebi: „Nu cumva L-am maniat iarasi pe Dumnezeu cu ceva, n-am facut vreun pacat de moarte?Chiar daca n-ai pacatuit acum, trebuie sa rabzi pentru pacatele dinainte. Maria Egiptean­ca s-a luptat 17 ani cu patimile in pustie asa cum s-ar fi luptat cu niste fiare.

Spui: „Poate ca aceasta este calea cea de obste a oamenilor care au pacatuit mult? Intr-adevar, calea aceasta este de obste, insa pe aceasta ca­le de obste fiecare om trece prin suferinte mai mari sau mai putine, prin unele sau prin altele, potrivit dispozi­tiei sale sufletesti si simtamintelor sale. Iti voi da o pilda. Pe vreme umeda, rece, merg pe aceeasi carare cati­va oameni. Cel sanatos tremura si atat. Cel cu sanatatea mai slaba raceste, il apuca guturaiul, incepe sa-l doara capul, iar omul bolnavicios se va imbolnavi de tot in ur­ma unui lucru prin care cel sanatos trece nevatamat. Asa sa judeci si cu privire la cele despre care intrebi: razboiul pe care tu il descrii (de pilda, ispitele prin care treci cand stai in biserica) este un semn de neputinta adanca. Acest razboi este usurat prin smerenie, in schimb este intetit de semeata cugetare si de mandrie.

*

In scrisoarea ta, intrebi iarasi pentru ce Dumnezeu a ingaduit asupra ta un razboi atat de puternic — pentru pacate ori spre curatire s.a.m.d. s.a.m.d. Adica o tot dai cotita: nu poti sa iei razboiul acesta in asa fel, incat sa nu fie nevoie sa te smeresti. De altfel, toate acestea sunt ingaduite de Dumnezeu tocmai pentru a smeri cugeta­rea noastra: mai simplu si mai pe scurt, pentru mandrie si pentru pacate.

*

Ce sa faca cei care bolesc de reavointa fata de aproa­pele, de invidie si de osandire si de dispret? Unii ca acestia trebuie sa se ingrijeasca de indreptarea obiceiurilor lor – iar indreptarea aceasta cere, in primul rand, recunoas­tere si cainta smerita si sincera inaintea lui Dumnezeu si a parintelui duhovnicesc, iar in al doilea rand silinta evanghelica de a-si infrana limba si cugetul de la defai­marea altora… in al treilea rand, indreptarea aceasta cere rugaciune osardnica si smerita cu cuvintele acatistului:

Doamne! Vindecat-ai sufletul cel iubitor de argint al va­mesului Zaheu, vindeca si ticalos sufletul meu de reavointa si de zavistie, de osandire si de pomenirea raului.”

Sa rostesti Rugaciunea lui Iisus si impotriva ispitelor curviei, iar in ispitele din partea maniei roaga-te pentru cel asupra caruia esti necajit.

Mantuieste, Doamne, si miluieste pe cutare, si cu sfintele ei rugaciuni ajuta-mi mie, ticaloasei si pacatoasei.”

*

Sfantul Scarar spune ca pentru cei ce intra in manastire inselarea cea dintai si de capetenie din partea vraj­masului este facerea voii proprii, increderea in sine si sa­mavolnicia. Fiecare dintre voi sa aplice cuvintele acestea la sine insusi, lasandu-i pe toti ceilalti sa faca asa cum le place si asa cum vor: fiecare va da raspuns lui Dumne­zeu pentru sine insusi. In continuare, Sfantul Scarar ara­ta cele trei patimi de capetenie care ii lupta pe cei aflati sub ascultare: lacomia pantecelui, mania si pofta tru­peasca. Cele din urma primesc putere de la cea dintai, pofta se aprinde in urma lacomiei pantecelui si a odih­nei trupesti, iar mania — pentru lacomia pantecelui si pentru odihna trupeasca — iar tot acest rau sobor se nas­te si vine din iubirea de sine si din dispozitia trufasa a sufletului. De aceea si porunceste Domnul in Evanghe­lie sa ne lepadam de noi insine si sa ne smerim. Prin silirea de sine si prin smerenie atragem mila si ajutorul lui Dumnezeu, care ii dau omului putere sa se fereasca de rau si sa faca binele. Daca nu putem posti ca nevoitorii din vechime, sa ne silim macar, cu smerenie si cu mustrare de sine, la infranarea cu masura si la vreme potrivita in ce priveste mancarea si bautura. Asa sa facem si in privinta somnului si a discutiilor si a tuturor celorlalte, indeobste, sa ne amintim cuvintele Apostolului:

Daca traim cu duhul, cu duhul sa si umblam; sa nu fim iubi­tori de slava desarta, suparandu-ne unii pe altii si pizmuindu-ne unii pe altii (Gal. 5, 25-26).

Invidia este cel mai vatamator lucru. Sfantul Isaac Sirul scrie ca cel ce a do­bandit zavistie l-a dobandit totodata si pe diavol. Cine-l ingaduie pe diavol in sufletul sau, ce neoranduiala, tulburare si razvratire nu va face? Sa ne izbaveasca Domnul de aceasta patima pierzatoare, precum si de osandirea al­tora, care ne face fatarnici inaintea lui Dumnezeu!

*

Scrii ca multa vreme nu ti-a venit in cap si nu ai avut dorinta sa ceri ajutor in luptele tale de la Impa­rateasa cerurilor, si ti se pare ca a te ruga sa fii izbavita de razboi inseamna a te lepada de crucea calugareasca… De cate ori nu ti s-a scris sa te rogi Domnului cand esti luptata, sa ceri ajutorul Lui cel atotputernic si ocrotirea Preasfintei Stapanei noastre de Dumnezeu Nascatoare, iar tu scrii ca n-ai avut dorinta s-o rogi pe Imparatea­sa cerurilor. Ţi se spune sa ceri ajutorul lui Dumnezeu, iar tu vorbesti despre izbavirea de lupta. Nu izbavire de lupta sa ceri de la Domnul, ci ajutor si rabdare vitejeas­ca. Striga catre Domnul si catre Maica lui Dumnezeu cu smerenie, cu constiinta adanca a propriei neputin­te, a starii tale putrede, parasind gandurile semete de­spre paruta ta iubire de Dumnezeu: atunci, puternic es­te Domnul sa te ajute si sa-ti dea usurare, dupa masura smereniei tale.

*

Iti arati dorinta sa te cureti de patimi si totodata nedumerirea pentru ce Domnul pare sa nu auda rugaciu­nile tale in aceasta privinta. La nedumerirea ta iti voi raspunde cu un exemplu. Primavara, gradinarul mai in­tai curata cu desavarsire pamantul de toate buruienile, ca sa sadeasca verdeturile sale in pamant curat, insa bu­ruiana rasare iarasi, si gradinarul trebuie sa pliveasca mai toata vara, curatandu-si gradina de buruieni in cateva randuri, pana ce verdeturile se vor intari pe deplin. Tru­pul nostru a fost zidit tot din pamant, si oricat s-ar stradui omul sa se curateasca de patimi, acestea rasar iarasi ca buruienile. Cand gradina e prost imprejmuita, capre­le si porcii strica verdeturile, iar pasarile pot sa zboare chiar peste gard. Gradinarul trebuie sa urmareasca toate acestea si sa pazeasca verdeturile. Iar crestinul trebuie sa pazeasca roadele duhovnicesti de pasarile gandite, care se preschimba cateodata si in alte dobitoace. Protoparintelui nostru i s-a zis: in sudoarea fetei tale iti vei manca painea, pana te vei intoarce in pamant, din care esti luat, caci pamant esti si in pamant te vei intoarce (Fac. 3, 19).

*

Cu privire la piedici si la lenevirea in rugaciune, pre­cum si la restul luptei duhovnicesti, sa va aduceti amin­te intotdeauna cuvantul evanghelic potrivit caruia im­paratia cerurilor se ia cu silinta, si silitorii o rapesc pe ea (Mt. 11, 12). Nu va mirati catusi de putin ca simtiti in voi miscari si simtaminte potrivnice iubirii si simplitatii evanghelice. Nu toti au nepatimirea, si daca aceasta se da cuiva, se da dupa multa lupta si dupa mari nevointe, iar mai vartos pentru smerenie. Iar noi, neputincio­sii, avem nevoie, spre imbarbatarea si mangaierea noas­tra, sa ne amintim si sa ne tinem de cuvantul Psalmistului: rasar pacatosii ca iarba si se ivesc toti cei ce lucreaza faradelegea, ca sa piara in veacul veacului (Ps. 91, 7-8), adica atunci cand simtim in noi simtaminte si miscari sau ganduri potrivnice Evangheliei, trebuie sa le nimi­cim prin mustrarea de sine si prin chemarea ajutorului dumnezeiesc.

Masura

Masura este buna in toate. Exista o varsta a trupului, exista si o varsta duhovniceasca. Cei de noua ani nu pot sa se apuce de lucrurile pe care este vremea sa le faca cei de douazeci de ani: asa se intampla si in viata duhovniceasca — prin ravna mai presus de puteri si lipsita de dreapta socotinta ne putem vatama viata duhovniceas­ca. Iar daca Domnul pazeste pe cineva de aceasta, acela, in orice caz, se osteneste si se necajeste degeaba. Grabeste-te incet“, spun cei incercati. Este vatamator sa nu te gandesti la cele trebuitoare, insa este primejdios sa te arunci la cele mai presus de masura ta. Ţine-te, in primul rand, de acestea trei: frica de Dumnezeu, smerenia si pocainta neincetata.

Boala lui N. este zgarcenia, iar boala ta este datul. Era la noi un frate care dadea in stanga si in dreapta, du­pa care se necajea ca nu are una sau alta.


[1] Potrivit traducerii ruse folosite de autor (n. tr).

(din: Sfântul Ambrozie de la Optina, Învăţături duhovniceşti, Editura Sophia, 2010)

ambrozie_de_la_optina_sf-invataturi_duhovnicesti-5452

Legaturi:

***

Alte sfaturi pentru viata duhovniceasca dusa intru SIMPLITATE si SMERENIE, din intelepciunea SFANTULUI AMBROZIE DE LA OPTINA: “Nu fi ca o musca suparatoare, care uneori zboara de colo-colo fara nici o noima, iar uneori inteapa, sacaindu-i pe toti… Slava desarta, daca o atingi cu degetul, ţipă“

$
0
0

portrait_of_stambroseofoptina

“Acolo unde este tulburare, sau neintelegere, sau dezbinare, da­ca cercetam cu luare-aminte se va vedea ca in cea mai mare parte pricina este iubirea de slava si trufia…”

Viata duhovniceasca

Ieri am luat o carte a ierarhului Dimitrie al Rostovului, si s-a deschis la locul unde se spune:

Unde este dra­goste, acolo este si Dumnezeu; unde este dreptate, acolo este Dumnezeu; unde este viata curata si fara de priha­na, si acolo este Dumnezeu — iar unde nu sunt acestea, acolo nu este nici Dumnezeu.”

Sa ne amintim acest lu­cru, si sa stim ca Dumnezeu ne vede intotdeauna, si sa ne ferim din rasputeri de cele ce ce-I sunt urate.

Omul este ca un gandac. Cand vremea este calda si insorita, zboara mandru si bazaie: „Toate padurile sunt ale mele, toate poienile sunt ale mele! Toate poienile sunt ale mele, toate padurile sunt ale mele!” dar cum apune soarele si prinde a sufla un vant rece, gandacul ui­ta de vitejie, se lipeste de o frunza si nu face alta decat sa se smiorcaie: „Nu ma scoateti de aici!

Viata ta se aseamana cu un sant destul de adanc, care pe timp de ploaie se umple in asa hal, incat nici nu mai poti sa-l treci, iar alteori seaca atat de tare, incat nu mai curge apa prin el. Sfintii Parinti lauda insa viata ca­re trece ca un parau ce curge statornic si nu seaca niciodata. Acest parau este, in primul rand, usor de trecut, iar in al doilea rand este placut si folositor tuturor tre­catorilor, fiindca apa lui, care curge lin si de aceea nu se tulbura niciodata, este buna de baut. La tine s-a vazut intotdeauna nazuinta numai spre implinirea pravilei de rugaciune, iar spre implinirea poruncilor lui Dumne­zeu, pe care Domnul le numeste „mici”, nu ai nici chef, nici osardie, nici silinta, nici intelegere — iar cea dintai fara cea de-a doua nu e temeinica niciodata.

Orthodox nunsIn orice petrecere a ta straduieste-te sa petreci asa cum place lui Dumnezeu, adica cu duh pasnic si smerit; nu osandi pe nimeni si nu necaji pe nimeni, straduindu-te, dupa porunca apostoleasca, ca cuvantul tau sa fie dres cu sarea duhovniceasca.

Nu fi ca o musca suparatoare, care uneori zboara de colo-colo fara nici o noima, iar uneori inteapa, sacaindu-i pe toti, ci fii ca o albina inteleapta, care primavara si-a inceput cu osardie lucrul sau si spre toamna a termi­nat fagurii de miere.

Descrii cat de neplacuta a fost pentru tine calatoria pe calea ferata si prin ce mijloc ai reusit sa scapi de con­vorbirile sacaitoare — si s-a implinit cuvantul apostolesc: daca i se pare cuiva, intre voi, ca este intelept in veacul acesta, sa se faca nebun, ca sa fie intelept (I Cor. 3, 18). Te nelinisteste faptul ca a trebuit sa te folosesti de acest mij­loc in biserica Cuviosului Serghie. Domnul Se uita insa nu la faptele noastre exterioare, ci la intentiile cu care fa­cem un lucru sau altul — si daca intentia noastra este buna, dupa Dumnezeu, putem fi linistiti. De aceea nu tre­buie sa-i judecam pe altii in nici un caz: noi vedem doar faptele exterioare, insa imboldurile si intentiile ascun­se potrivit carora vor fi judecate aceste fapte sunt stiute numai de Dumnezeu, Cel ce cunoaste inimile.

Te afli acum la mijloc, intre lume si monahism, iar masura de mijloc este incuviintata peste tot si in toate – si tie, potrivit educatiei tale si sanatatii tale subrede, ti se potriveste in multe privinte; straduieste-te sa traiesti po­trivit poruncilor evanghelice ale Domnului si, mai intai de toate, sa nu judeci pe nimeni pentru nimic, ca sa nu fii, la randul tau, judecata.

Intelepteste-te. Smereste-te. Pe altii nu-i osandi. Nu judecati, ca sa nu fiti judecati (Mt. 7, 1).

Nici un lucru nu se savarseste deodata, ci putin ca­te putin, pe masura stradaniei si luarii-aminte, iar cate­odata si a silintei chiar insotite de greseli si de neplaceri: acestea vor trece cu timpul, iar lucrul va ramane si il va veseli pe om.

Cine vrea sa ia aminte la sine insusi trebuie sa citeas­ca cu luare-aminte cartea aceasta (a Cuviosului Varsanufie cel Mare si Ioan Prorocul — n. red. ruse), sa stea mai mult acasa, sa nu umble pe la chilii si sa nu cheme oas­peti; pe altii sa nu-i osandeasca, iar pentru pacatele sale sa suspine catre Domnul Dumnezeu, ca sa primeasca milostivirea dumnezeiasca.

In viata duhovniceasca este un lucru foarte bun sa iti explici cu intelepciune, la timp, purtarea, sa ceri iertare la timp, ca sa-ti impaci propriul suflet si totodata sa le dai celorlalti prilej sa faca acelasi lucru. Nu degeaba s-a spus in Psalmi: cauta pacea si urmeaz-o pe ea (Ps. 33, 13).

Simplitate

nuns-orthodoxExplicatia simpla si directa este cea mai eficace si mai folositoare si de aceasta trebuie sa va tineti, mai ales la dispozitia voastra duhovniceasca. Dumnezeu este Fiinta simpla, si viata duhovniceasca trebuie sa fie simpla. In Bi­serica Ortodoxa, metafora este ingaduita doar in ritualu­rile bisericesti si in cele sapte Taine — de aceea se si numesc Taine. Toate celelalte au un inteles nemijlocit si limpede. De aceea si trebuie sa evitam metaforele si alegoriile, mai ales in ce priveste indreptarea starii noastre morale.

Sa nu crezi gandurilor care isi bat joc de tine cum ca nimeni nu te poate intelege din pricina educatiei tale subtiri — dar educatia lumeasca il subtiaza pe om numai in privinta fatarniciei, a vicleniei, a sireteniei si a fatarniciei subtile, dar in nici o privinta buna. Binele crestinesc cere simplitate a sufletului si a inimii, nu prefacatorie – iar de simplitate lumea mondena este straina, ca si cum s-ar trage din alt Adam, nu din cel de obste.

Ai scris ca multi se poarta cu tine interesat. Desi poate ca ce spui tu este adevarat, mai de folos este pen­tru noi sa privim toate nu cu banuiala, ci cu simplita­te, urmand Sfantului David, care spune despre sine: pe cel viclean, care se schimba fata de mine, nu l-am cunos­cut (Ps. 100, 5). Ca sa dobandim o asemenea nestiinta mantuitoare trebuie sa ne rugam cu osardie Domnului ca El sa ne ajute si sa ne daruiasca ochi bun, despre care s-a zis in Sfanta Scriptura: ochiul curat nu va vedea ra­ul (v. Avac. 1, 13). Intre cele noua roade ale Duhului se afla si bunatatea, adica purtarea ingaduitoare si nebanu­itoare fata de ceilalti.

Tot ce este simplu este mai aproape de Dumne­zeu, pe cand cele complicate si inalte ne departeaza de Dumnezeu.

Sa traim mai simplu, si Dumnezeu ne va milui.

Întelepciunea cea din afara este nebunie inaintea lui Dumnezeu, iar pretioasa este simplitatea sufletului, care este maica credintei, si a smereniei, si a dragostei nefatarnice.

[...]

Slava desarta

omida zburatoareSlava desarta si trufia sunt unul si acelasi lucru. Slava desarta isi arata faptele ca oamenii sa vada cat de inde­manatic, cat de priceput si asa mai departe esti, iar tru­fia incepe dupa aceea sa-i dispretuiasca pe toti. Omida se taraste, serpuieste: asa si slava desarta. Cand ii cresc aripi, zboara in sus: asa si trufia.

Cu toate ca slava desarta si trufia sunt din acelasi aluat si au aceeasi insusire, lucrarea lor si semnele prin care pot fi recunoscute se deosebesc. Slava desarta se straduie sa atraga lauda oamenilor, si in acest scop se in­joseste adeseori si cauta sa faca pe placul lor, in timp ce trufia respira dispret si lipsa de respect fata de ceilalti, cu toate ca iubeste la fel de mult laudele.

Slava desarta nu ne da pace, impingandu-ne la gelo­zie si la invidie, care il tulbura pe om, starnind in suflet un vifor de ganduri.

Slava desarta, daca o atingi cu degetul, tipa: “Ma ju­poaie de viu.

Cu totii bolim, mai mult sau mai putin, de slava de­sarta si de trufie — si nimic nu impiedica la fel de mult ca aceste patimi sporirea in viata duhovniceasca. Acolo unde este tulburare, sau neintelegere, sau dezbinare, da­ca cercetam cu luare-aminte se va vedea ca in cea mai mare parte pricina este iubirea de slava si trufia. De ace­ea Apostolul Pavel si porunceste, zicand: sa nu fim iubi­tori de slava desarta, suparandu-ne unii pe altii si pizmuindu-ne unii pe altii (Gal. 5, 26). Invidia si ura, mania si pomenirea raului sunt odraslele cele de obste ale slavei desarte si ale trufiei. Cuviosul Macarie Egipteanul ara­ta si felul in care aceste patimi sunt legate intre ele si se nasc una din alta. In cele sapte Cuvinte ale sale, el scrie:

„Ura vine din manie, mania din trufie, iar trufia din iu­birea de sine”.

Iar Domnul vesteste limpede in Evan­ghelie ca si cei ce fac binele pentru slava si lauda de la oameni isi primesc plata aici. De asemenea, cei ce au al­te virtuti insotite de trufie si de osandirea altora sunt lepadati de Dumnezeu, dupa cum arata pilda evanghelica despre vames si fariseu — pe cand fericita smerenie, dupa cum s-a zis in aceasta pilda, ii indreptateste inaintea lui Dumnezeu si pe cei cu lipsuri si pacatosi.

[...]

Smerenie

orthodox nun prayingCa sa fii monahie trebuie sa fii ori de fier, ori de aur… sa fii de fier inseamna sa ai multa rabdare, iar sa fii de aur inseamna sa ai multa smerenie.

Daca cineva te va supara, nu povesti nimanui in afa­ra de staret, si vei fi linistita. Fa inchinaciune tuturor, fara sa iei aminte daca ti se raspunde la inchinaciune sau nu. Trebuie sa ne smerim inaintea tuturor si sa ne socotim mai rai decat toti. Daca nu am savarsit faradelegile pe ca­re le-au savarsit altii, asta este, poate, pentru ca n-am avut prilejul. In fiecare om este ceva bun, dar noi vedem de obicei in oameni doar relele, fara sa vedem nimic bun.

Dumnezeu ii cerceteaza cu milele Sale numai pe cei smeriti.

O doamna L-a vazut in vis pe Domnul Iisus Hristos. La chemarea Lui, cea dintai s-a apropiat o tarancu­ta, apoi un mujic in opinci si in urma lor tot oameni din tagma taranilor. Doamna s-a gandit ca pentru bunatatea ei si, indeobste, pentru toate virtutile ei, Hristos o va chema si pe ea – dar cat de mare i-a fost mirarea cand Domnul a incetat sa mai cheme! S-a hotarat sa-I aduca aminte Domnului ca este si ea pe acolo, insa El i-a in­tors de tot spatele. Atunci doamna a cazut la pamant si a inceput sa recunoasca cu smerenie ca este cu adevarat mai rea decat toti si nevrednica sa fie in Imparatia ceru­rilor… Tocmai unii ca acestia sunt buni pentru Impara­tie, tocmai de unii ca acestia e nevoie acolo.

[I s-a zis staretului: Trufia pune piedica in toate!" El a raspuns: „Tu infasoara-te in smerenie; atunci, chiar daca s-ar lipi cerul de pamant, n-o sa-ti fie frica".]

Indata ce omul se va smeri, smerenia il va aseza in pridvorul Imparatiei cerurilor.

Cand vei fi lovit peste obrazul drept, intoarce-l si pe celalalt (v. Mt. 5, 39). De obicei, cand cineva este lovit peste fata, este lovit cu mana dreapta peste obrazul stang, nu peste cel drept. Domnul a vrut sa arate insa prin obra­zul drept jignirea, injosirea, necazul suferit pentru un lu­cru drept, in care nu esti vinovata. A intoarce obrazul stang inseamna ca atunci cand esti jignita fara a fi vinovata sa-ti amintesti inaintea Domnului pacatele tale, cu care il jignesti, si prin aceasta recunoastere sa te smeresti si sa primesti ocara nedreapta ca pe ceva cuvenit.

Smereste-te mai mult cu duhul - smerenia inlocu­ieste si faptele. Rabda toate neplacerile si incredinteaza-te Domnului.

(din: Sfântul Ambrozie de la Optina, Învăţături duhovniceşti, Editura Sophia, 2010)

Legaturi:

***

Din multumirea de sine se naste indata trambitarea de sine. Ca ii scoate diavolul virtutile la iveala: “Tu ai facut asa si asa!“ Si pe urma lauda de sine si pe urma placerea de sine. “Mai, eu sunt ceva!” Si din parerea de sine, inchipuirea de sine. Isi inchipuieste ca el este cineva! Din inchipuirea de sine se naste simtirea de sine. Se simte. “Eu! Ce? Nu te atinge, ca ma sparg! Te atingi de mine?”

Din sfaturile duhovnicesti ale STARETULUI NICON AL OPTINEI: “Temeti-va, copii, sa anticipati judecata lui Dumnezeu. Cat de cumplit este sa osandim!“

$
0
0

Romanian Orthodox holds candles inside to the ossuary of Pasarea monastery

“… Aceasta pace dum­nezeiasca poate dainui in toate imprejurarile grele. Se intampla ca dintr-un anumit punct de vedere omul sa fie nefericit, sa vina peste el necazuri cumplite, dar in suflet sa aiba pacea lui Dumnezeu, sa fie fericit”.

Vedeti si:

***

2197

Invataturi duhovnicesti scrise de Cuviosul Nicon monahiei Ambrozia O.

(fragmente)

“Chiar daca oamenii se fatarnicesc inaintea noastra, noi trebuie sa ne purtam natural, fara sa ne gandim la fatarnicie.

Supararea, mania sunt pacatoase. Insa, daca ne departam de ceilalti oameni pentru a ne indrepta pe noi insine, pentru a ne impaca cu noi insine, acest lucru este ingaduit. Parintele Moise Optineanul, cand se mania sau se tulbura, pleca in camera cealalta.

Purtarea smerita nu numai tie insuti iti aduce folos, ci si asupra celor din jur are o influenta binefacatoare.

Numai nu osandi pe niciunui dintre oameni.

Cand a sosit vestea despre moartea Pasei, au aparut intrebarile – cum ar trebui sa fie pomenita, im­bracata si asa mai departe? Batiuska a spus:

Temeti-va, copii, sa anticipati judecata lui Dumnezeu. Cat de cumplit este sa osandim! Domnul nu a osandit-o pe desfranata… Cuviosul Iacov, dupa niste pacate de moarte, dupa cainta si o viata pocaita a devenit sfant. Nu exista pacat, care sa biruiasca milostivirea lui Dumnezeu daca omul se caieste sincer. Teme-te sa anticipezi judecata lui Dumnezeu, osandindu-i pe oameni. Potrivit cu cinul ei trebuie sa fie pomenita si imbracata“.

Exista si o alta parere despre acest lucru, care, desi nu este de acord cu parerea batiuskai, insa, tot dupa spusele lui, este ingaduita si vine tot din simtaminte de evlavie – calugarul sa fie amenintat ca va fi lipsit de inmormantare calugareasca. Sa fie pentru ceilalti un exemplu infricosator. In proloage exista o asemenea povestire. Pentru iubirea de argint un mo­nah a fost lipsit chiar si de o inmormantare crestina.

tumblr_m1ldzyl4Ed1qmvtcro1_500Semnul crucii este totuna cu rugaciunea rosti­ta. Daca dintr-un motiv anume nu te poti inchina, poti inlocui acest lucru cu rugaciunea. Si, chiar daca nu ai simtire launtrica, demonii si atunci se tem de semnul Crucii. Exista in proloage o povestire, cum intr-o pes­tera, in care locuiau diavoli, a intrat un evreu si s-a inchinat, pentru ca s-a speriat de ei. Ei au fugit si au spus: „Acolo este un vas pecetluit si gol, dar noi nu putem sta acolo“. Evreul, ca necrestin, era un vas gol, dar si semnul crucii facut de el a avut efect – au fugit diavolii…

Va doresc izbanda duhovniceasca, fiindca nu­mai aceasta ma bucura…

Unii se falesc cu apropierea lor (paruta sau inchipuita de ei insisi) fata de batiuska. Acest lucru este foarte rau – si pentru cei care se falesc si pentru ceilalti, caci le starneste invidia. Unii se straduiesc sa se laude cand batiuska le da ceva. Eu, cand batiuska Varsanufie ma mangaie cu ceva, ascund cu grija acest lucru fata de ceilalti. Insusi batiuska m-a prevenit, ca sa nu starnesc invidie. Caci din aceasta ingamfare se naste mult rau…

Pravila de rugaciune este sarcina duhovnicului sa o hotarasca. Exact asa este si in legatura cu Pastile. Cea mai mare parte a duhovnicilor si la noi in schit la Pasti au inlocuit totul cu cantarile pascale. Dar existau duhovnici, care nu inlocuiau nici la Pasti nici Apostolul, nici Evanghelia. Iar la Craciun se inlocu­iesc numai cincisutimea si metaniile.

[...]

Nu este bine sa te superi. Sfintii Parinti intr-adins procedau asa cu ucenicii, ca sa-i dezvete sa se supere.

Nu trebuie sa iei seama la tonul cu care este spusa o expresie. Ia seama numai la tine insuti… In vechime schima era purtata cu gluga in jos, mai pe ochi, ca schimnicul sa nu-i vada pe ceilalti. Si la masa statea asa, lasand gluga schimei in jos, ca sa nu vada cat mananca ceilalti.

Cu toata fiinta ta sa-I slujesti Domnului. Iata invatatura pentru ziua onomastica.

[...]

Nu ai rugaciune neimprastiata… Oare nu din pricina slavei desarte?… Nu ai… pentru ca nu ai mintea pregatita. Cum, dar, sa o pregatesti? Straduieste-te – asa spun Sfintii Parinti- Ioan Scararul si altii, si batiuska Varsanufie asa imi spunea me­reu - straduieste-te totdeauna sa introduci mintea in cuvintele rugaciunii! Si de fiecare data cand pleaca, adu-o iarasi inapoi!

Este foarte important, spunea batiuska, sa aveti ordine in toate, atat in impartirea timpului, cat si in cadrul chiliei. Dezordinea are influenta asupra sufletului. Chiar si in deznadejde puteti cadea din pri­cina dezordinei. Trebuie ca rugaciunea sa fie facuta la vremea ei, samovarul sa fie pus la vremea lui, sa va sculati si sa va culcati la vremea cuvenita si tot asa. Si in chilie trebuie sa fie ordine. Mai bine sa cheltuiti timpul ca sa puneti totul in ordine, iar apoi sa pastrati ordinea…

Privegherea de toata noaptea este cea mai buna invatatoare a rugaciunii lui Iisus. Slujba este lunga. In timpul ei poti aduce mintea si inima in starea de ruga­ciune plina de evlavie. Dupa ea mergi direct in chilie, caci nu mai ai nicio treaba de facut.

Sfintii Parinti spun: daca cel ce se ineaca iti cere o mana, da-i un deget, caci altfel te poate trage si pe tine in apa. Inseamna ca trebuie sa te ingrijesti mai intai de tine, de sufletul tau si apoi si de ceilalti.

[...]

In schitul optinean inainte era mare evlavie, calugarii atingeau acolo desavarsirea duhovniceasca. Printre altele, acolo era randuit (fara niciun motiv anu­me) ca ei sa se impartaseasca doar de cinci ori pe an. De doua ori in Postul Mare, o data in Postul Adormirii Maicii Domnului, o data in Postul Craciunului si o data in Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Si acest lucru fusese randuit asa dintr-o chibzuiala adanca, pentru folosul sufletesc, iar nu din nepasare, desigur. Tratamentul doctorilor pamantesti este pro­totipul tratamentului celui mai bun, ceresc, care este impartasirea cu Sfintele lui Hristos Taine. Caci trata­mentul medical, pamantesc, trebuie administrat in­tr-o anumita masura, la timpul potrivit. Iar daca este administrat fara masura si nu la timpul potrivit, este rau. Daca mantuirea ar depinde numai de cat de des ne impartasim, atunci preotii care slujesc si se impartasesc in fiecare zi ar trebui, se pare, sa se mantuiasca toti. Sfantul Ioan Gura de Aur a indraznit sa spuna ca putini dintre preoti se mantuiesc. Inseamna ca mantuirea nu consta numai in deasa impartasanie. Eu insa am inceput sa le dau voie fiilor mei duhovnicesti sa se impartaseasca mai des de cand s-au raspandit vestile despre inchiderea bisericilor.

Optina1In ultima noastra convorbire, cand ne-am plimbat impreuna prin padurea Optinei, batiuska Varsanufie, presimtindu-si parca grabnicul sau sfar­sit, a cantat irmoasele Intampinarii Domnului. Ii pla­ceau mult aceste irmoase… Si a spus atunci ca le canta pentru ultima data, ca in anul urmator nu le va mai canta. Era iarna… Iesind pe portile schitului, am luat-o la dreapta, spre satul Praski. Pe drum batiuska a admirat frumusetea naturii, frumusetea padurii Optinei. (Batiuska Nicon a gasit mai tarziu chiar o no­tita despre aceasta – poate ca batiuska Varsanufie a vrut sa-i lase o invatatura pe aceasta tema). Batiuska a admirat frumusetea pinilor seculari. Iar acolo, sub un copac, erau adunate lemne de foc. Si a facut o com­paratie: un pin frumos, viu – si sub el lemne taiate, facute bucati!… Asa este si cu omul. Cat timp locu­ieste in el Duhul lui Dumnezeu, ii vedem infatisarea placuta, frumusetea. Iar cand moare si sufletul ii pa­raseste trupul, toata frumusetea lui dispare si totul se transforma intr-o gramada de glod urat mirositor. Cat de fericit este acela care poate transpune aceasta frumusete in linii, in cladiri frumoase, asa cum face Arhitectul. Sau altul, iubind frumusetea, o transpune in imne sau o zugraveste in tablouri. Insa mai fericit, de o suta de ori mai fericit este acela care poate vedea frumusetea in sufletul omului, care poate vedea chipul lui Dumnezeu in om. Nimic nu se poate compara cu frumusetea chipului lui Dumnezeu, care se poate vedea in suflet. De aceea batiuska ne ruga: nu osanditi pe nimeni, nu osanditi pe niciun om! Dimpotriva, intampinati-l pe fiecare cu sentimentul ca aveti inaintea voastra chipul lui Dumnezeu, intampinati-l cu bunatate, cu nadejdea de a gasi in el numai ce este bun. Inchipuiti-va ca in fata voastra este o cladire frumoasa, un palat stralucitor. Veti admira liniile frumoase ale arhitecturii lui, coloanele lui zvelte, stralucirea oglinzilor si desenele frumoase ale pardoselilor lui. Nici prin cap nu va va trece sa cautati gropile lui de gunoi, latrinele si sa simtiti mirosul lor urat. De ce, asadar, cand intalnim un om, nu admiram frumuse­tea lui sufleteasca, chipul lui Dumnezeu, care se afla in sufletul lui, ci scormonim in neputintele lui, asa cum fac cei care osandesc? Nu osanditi pe niciun om – ne ruga batiuska – ci amintiti-va totdeauna ca in el exista chipul lui Dumnezeu! Si cand am intrat eu in schit, batiuska mi-a spus ca la intalni­rea cu orice om sa ma aplec, fara sa fac deosebire, ori ca e batran, ori ca e tanar, cinstind in fiecare chipul lui Dumnezeu… Au trecut nouasprezece ani de cand a murit parintele Moise, schiarhimandritul Optinei, si nu s-a alcatuit biografia lui desi nu era lipsa atunci de calugari invatati. Pricina este aceea ca trebuia (sa astepte) momentul ca sa se potoleasca patimile. Fiecare nevoitor, chiar fiecare sfant, are vrajmasi deoarece pe pamant nu se afla nimeni care sa fie fara de pacat. Intotdeauna se gasesc oameni, care nu privesc cu ingaduinta slabiciunile omenesti. De aceea si este nevoie de timp ca cei nemultumiti sa moara sau sa se caiasca pentru nemultumirea lor si atunci viata staretului Moise va fi scrisa.

Episcopul Trifon, cand m-am hotarat eu sa plec la Optina si i-am pus o intrebare, printre altele, si despre spiritism (de care eram atras uneori), mi-a spus: va sfatuiesc sa va amintiti cuvintele apostolului: prin credinta traim, nu prin vedenie“! Feluritele ve­denii sunt necesare numai pentru cei sovaielnici, care au putina credinta. In aceste povestiri, care circula din mana in mana in manuscrise, in legatura cu aceste vedenii, sunt atatea adaosuri si modificari, de aceea este mai bine sa ne ferim de toate povestirile si vedeniile scrise de mana. De ce a inceput Patriarhul Nicon indreptarea cartilor bisericesti? Pentru ca erau scrise de mana si in ele se strecurasera multe greseli grosolane, care schimbasera sensul.

Noi nu putem face nimic prin puterile noas­tre, din pricina neputintelor noastre. Absolut nimic, m-am convins de asta. Omul trebuie sa se smereasca. Nimic din tot ce este omenesc nu este vesnic. Ce priveliste uimitoare era in Egipt cand Pahomie cel Mare era indrumatorul atator monahi. Dar ei s-au impartit in mai multe manastiri. Iar in manastiri peste fiecare zece monahi a fost randuit un staret. Si iata, chiar in timpul infloririi monahismului, Domnul i-a aratat lui Pahomie cel Mare in vedenie care va fi sfarsitul tuturor acestora. b6fc2da361ea9124c805c7c31668a8b9Oricat de mare ar fi un lucru, dupa voia lui Dumnezeu totul se preface in nimic. Un singur lucru trebuie sa-l tinem bine minte si de un singur lucru sa ne ingrijim – de mantuirea sufletului, iar toate celelalte sunt vremelnice. Si numai intr-atat trebuie sa le pretuim intrucat ne sunt de folos in lucrarea mantuirii sufletului nostru. Ce folos vom avea „daca vom castiga lumea toata, iar sufletul ni-l vom pierde“?

Ce nesimtire am eu, a spus mai departe batiuska despre sine, nu mi-e mila de nimeni. Iata, in Optina, la ince­put s-a propus sa fie adapostiti 50 de refugiati. Noi ne-am ingrijorat. Unde sa-i adapostim, cum si unde vor sta oaspetii daca toate casele de oaspeti vor fi pli­ne? Totusi i-am adapostit. Si nici n-am bagat de seama – traim ca si inainte. Casele de oaspeti sunt ocupate cu refugiati, schitul incetul cu incetul ne este luat, gradi­nile la fel… Dar noi traim tot ca inainte… In cele din urma am venit la Kozelsk. Si aici traim bine… Dar mi se pare ca, daca si de aici va trebui sa plecam, vom cadea in deplina saracie… Cand batiuska Varsanufie m-a invaluit cu mantia sa, a spus: „Si veti ramane toti fara acoperis si adapost…” si iata, tocmai atunci, poa­te, vom simti mai bine Pronia lui Dumnezeu. Tocmai atunci, poate, vom primi acea inalta mangaiere a ajutorului lui Dumnezeu, pe care acum nici nu ne-o putem imagina. Cat de mult imi place ideea exprimata in „Pribeagul”, in testamentul lasat de cneaz fiului sau:

Te conjur sa-ti amintesti de Dumnezeu, sa-ti pazesti constiinta, sa fii prudent, bun, chibzuit, sa te porti cu supusii cat se poate de binevoitor. Sa nu-i dispretuiti pe cersetori si pe straini, amintindu-ti ca si raposatul tau tata in saracie si in pribegie si-a gasit linistea si pacea sufletului sau chinuit…“.

Va rog, asa­dar, aduceti-va aminte de mantuirea sufletului vostru si paziti-va de orice pacat!

Va rog, copilasi, fiti mai atenti cu rugaciunea! Mai bine sa nu cititi tot (daca nu aveti mult timp), dar sa cititi cu atentie. Infricosator este cuvantul ce se spu­ne in Sfanta Scriptura: „blestemat este tot cel ce face lucrul Domnului cu nepasare”.

Cincisutimea (rostirea rugaciunii mintii de cincisute de ori) trebuie sa o savarsiti fara graba. In schit, in vremurile bune, imi trebuia pentru ea nu mai putin de o ora si un sfert. Episcopul Ignatie spu­ne ca numai pentru o suta trebuie 30 de minute. Dar, desigur, nu exista un termen anume. Cum si cand ii este fiecaruia mai usor. In timpul navalirii ganduri­lor, uneori, unora le convine sa zica mai repede ca sa alunge gandurile… Cum poate fiecare…

Doctorii spun ca, daca omul mananca tot tim­pul numai hrana dulce, este rau. Daca nu consuma nimic acru, amar sau sarat, ci numai zahar, este foarte rau, omul poate chiar sa moara din aceasta pricina. Iar voi cereti intotdeauna numai mangaieri si asteptati de la mine numai mangaiere. O sora mi-a spus: Suntem slabi, nu putem trai fara mangaiere. Poate mai tarziu, dupa vreo 10 ani, cand ne vom desavar­si, atunci poate...”. Daca veti astepta 10 ani si dupa aceea veti fi incercati numai de necazuri, veti cadea intr-o asemenea mandrie incat va fi cu neputinta sa se mai faca ceva cu voi. Si la Domnul Dumnezeu exista o asemenea judecata, cum ca omul ales de Dumnezeu se cunoaste dupa faptul ca ii sunt trimise neincetat necazuri si dureri. In Psaltire, cand am citit, mi-am oprit atentia la cuvintele:

«De osteneli omenesti n-au parte si cu oamenii nu sunt biciuiti. Pentru aceea ii stapaneste pe ei mandria (Ps. 72, 5-6).

Noi, oamenii, trebuie sa traim in osteneli si necazuri, trebuie sa primim lovituri. Sfintii Parinti priveau necazurile astfel: se bucurau cand erau ispititi… Despre un adevarat ascultator se spune ca nu observa necazurile, chiar daca are necazuri tot timpul.

Spre folos, daca stii ceva, poti spune, insa nu ca invatator. Vasile cel Mare spune:

Citeste pentru a te invata pe tine insuti si a-i invata pe ceilalti atund cand este nevoie“.

Osandirea feneii adultere de catre farisei Trebuie totdeauna sa tinem bine minte - aceasta este infricosatoarea lege a vietii duhovnicesti: daca osandesti pe cineva pentru ceva anume sau te tulbura ceva al altcuiva, exact acelasi lucru te va ajunge si pe tine. Vei face si tu lucrul pentru care l-ai osandit pe celalalt sau vei suferi de acelasi defect. Si eu de mul­te ori am observat in mine insumi implinirea acestei legi. Imi aduc aminte cum m-a cuprins tristetea odata, pentru ca dupa iesirea din biserica i-am amintit parintelui arhimandrit despre un lucru, care ii era tre­buincios tot lui. Doar ca puterile pe atunci ii slabisera mult. Si, epuizat fiind, s-a suparat si mi-a raspuns: „Acasa trebuie, nu acum sa vorbim“. Si m-a cuprins tristetea. Ma gandeam, tot pentru el… Iar el s-a purtat asa… Am hotarat sa nu-i mai spun… Insa apoi m-am gandit: monahul trebuie sa se smereasca. El a spus doar ca trebuie sa vorbim acasa, inseamna ca trebuie sa ma duc – si m-am dus. Acolo parintele arhimandrit mi-a vorbit cu totul altfel. S-a straduit chiar sa stearga acea impresie. Si, iata, acum eu insumi… sunt aproape asa, iar atunci m-am tulburat.

Va rog, puneti-va toata nadejdea voastra in Domnul, pomeniti binefacerile Lui aratate voua si impliniti poruncile! Nu va lipiti inima de desertaciunea lumii, tineti minte ca nu puteti sluji la doi domni, lui Dumnezeu si lui mamona! Mai ales in vremea ruga­ciunii – parasiti toate gandurile lumesti. Este cu pu­tinta, oare, spune Sfantul Dimitrie de Rostov, ca intr-o saptamana din 168 de ceasuri sa nu poti jert­fi un singur ceas lui Dumnezeu? Si, in acelasi timp, cand in biserica ingerii cu cutremur stau langa sfanta masa impreuna cu preotul, cand se savarseste Jertfa cea infricosatoare – noi ne gandim la diverse fleacuri. Dupa rugaciunea bisericeasca si dupa cea de acasa, pentru a pastra induiosarea, trebuie sa pastram ta­cerea. Caci numai un cuvant, chiar si unul simplu in aparenta, ca pe o pasare, care sta pe o crenguta, asa izgoneste din sufletul nostru acea induiosare pe care am dobandit-o in timpul rugaciunii. De aceea, cat era de bine cand se intampla, in schit, ca din biserica, mai ales dupa priveghere, sa ne raspandim in tacere pe la chiliile noastre. Cat de bun era sentimentul acesta! Te intorceai in chilie, iarasi in liniste – si induiosarea nu te parasea.

Cat de folositoare este privegherea pentru ru­gaciunea lui Iisus! Durata ei le acorda simtamintelor timp sa se mangaie. Iar cuvintele psalmilor si ale celorlalte cantari, desi nu sunt intotdeauna clare, to­tusi au o influenta binefacatoare asupra sufletului. Odata un frate i-a spus staretului:

Ce folos am eu din citirea Psaltirii, caci nu inteleg nimic?

- „Tu nu in­telegi, dar diavolii inteleg si se cutremura“.

In mod concret putem explica acest lucru astfel. Uneori parintii isi trimit copilul la cineva si il insarcineaza sa-i transmita aceluia un anumit lucru. Copilul nu intele­ge si nu cunoaste lucrul respectiv, nici pe omul caruia trebuie sa-l transmita, el reda numai cuvintele mamei si ele isi produc efectul, lucrul este savarsit. Asa este si in timpul citirii Psaltirii. Citesti: Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui – si demonii dispar.

A tine post inainte de impartasanie inseamna a avea evlavie. A te purta cuviincios, a nu face fap­te necuviincioase, a umbla ca si cum ai fi in prezenta lui Dumnezeu. Si monahii, care, dupa cum se stie, tot timpul se poarta cuviincios, inainte de impartasanie trebuie sa se pregateasca. Asa si spun: „noi ne prega­tim” – in locul cuvintelor „tinem post pentru impartasanie“, cum spun mirenii. Si chiar in cuvintele acestea se afla sensul tainei.

Cand ceri iertare, trebuie sa faci acest lucru din toata inima, cu deplina sinceritate. La fel si cand ierti si spui: „Dumnezeu sa te ierte” – in sufletul tau in acel moment trebuie sa existe sentimentul iertarii sincere, ca apoi nici sa nu-ti mai aduci aminte de lucrul respectiv, ca pacea si dragostea sa domneasca intre tine si cel care te-a suparat.

Cat de multe se spun cand se citeste Apostolul la inmormantare (Epistola intai catre Tesaloniceni, cap. 5, vs. 14):

Va rugam insa, fratilor, dojeniti pe cei fara de randuiala

- adica nu procedati cu cruzime, explicati-le ca ei sa se indrepteze -

mangaiati-i pe cei slabi la suflet, sprijiniti-i pe cei neputinciosi

- ocrotiti-i pe cei suferinzi si intariti-i -

fiti indelung-rabdatori fata de toti

– rabdati lipsurile unul altuia.

Luati seama sa nu rasplateasca cineva cuiva raul cu rau, ci totdeau­na sa urmati cele bune unul fata de altul si fata de toti. Dati multumire pentru toate: caci aceasta este voia lui Dumnezeu intru Iisus Hristos pentru voi. Duhul sa nu-l stingeti.

Daca va vine induiosarea, starea duhov­niceasca, straduiti-va sa o pastrati.

Toate sa le incer­cati; tineti ce este bine

- sa le incercati de prima data si tot atunci sa le tineti.

Feriti-va de tot ce este rau! Insusi Dumnezeul pacii sa va sfinteasca pe voi desavarsit.

saracul Lazar, caine, ingerul si sanul lui Avraam - Mihai ComanInsusi Domnul va va darui pacea. Aceasta pace dum­nezeiasca poate dainui in toate imprejurarile grele. Se intampla ca dintr-un anumit punct de vedere omul sa fie nefericit, sa vina peste el necazuri cumplite, dar in suflet sa aiba pacea lui Dumnezeu, sa fie fericit. Si imi aduc aminte povestirea despre moartea unui pribeag, a unui cersetor. Tot era plin de bube, zacea, slabanogit, langa drum. Nu avea cine sa-l ingrijeasca. Insa el, avand pace in suflet, era fericit; si era atat de fericit incat, atunci cand Arhanghelul Mihail a fost trimis dupa sufletul lui, sufletul nu vroia sa iasa, sa se desparta de aceasta viata, in aparenta, nenorocita, asa ca Arhanghelul l-a chemat pe proorocul David cu psaltirea si cu alauta ca prin cantecul lui minunat sa determine sufletul sa iasa! In aceasta epistola, foarte pe scurt, se afla o invatatura pentru viata fiecaruia.

Pentru a intelege, pentru a vedea frumusetea si bucuria vietii duhovnicesti, trebuie sa cercetezi. Oamenii de acum, fara sa cerceteze, neaga direct si nu-L recunosc pe Dumnezeu si nimic duhovnicesc. Iar in Apostol se spune: „cercetati!”. Si se canta: gus­tati si vedeti ca bun este Domnul. Iar ei neaga, fara sa studieze vreun pic, fara sa cerceteze, adica fara sa cunoasca din experienta. Asemenea oameni nu pot sti, de exemplu, ce fericire este in smerenie. „Fericiti cei saraci cu duhul“. Ce fericire este in blandete, in milosardie. In sfarsit, „fericiti cei prigoniti pentru drepta­te“. Cum poate crede cel ce nu a cercetat acest lucru si nu a vazut ca si in temnita, si in prigoana poate fi fericit? Cu Hristos pretutindeni este bine, iar fara Hristos nicaieri nu exista fericire adevarata, bucurie sincera.

Daca ramaneti intru Mine si cuvintele Mele raman in voi, cereti ceea ce voiti si se va da voua“.

Va repet, ascultati cu atentie cuvantul lui Dumnezeu in biserica si cititi-l acasa! Straduiti-va sa retineti cuvantul lui Dumnezeu. Este foarte important sa retineti cuvantul lui Dumnezeu. Caci cea mai mare parte a pacatelor noastre provine din faptul ca in acele momente nu ne amintim poruncile lui Dumnezeu. Rareori se intampla ca omul sa-si aminteasca faptul ca un lucru este oprit de Dumnezeu si, cu toate acestea, il face, dar cel mai adesea uita. Luati aminte la cat de important este sa va amintiti cuvantul lui Dumnezeu. Domnul ne fagaduieste ca atunci si rugaciunea noastra va fi auzita, desigur, daca cerem cele cuvenite, folositoare pentru mantuirea noastra.

Vazand saracirea credintei in familia noastra, as vrea sa rostesc un cuvant de invatatura. Daca ati ascultat cu atentie randuiala prohodirii, trebuia sa ob­servati ca toate cuvintele acelor cantari si rugaciuni se potrivesc pe deplin cu starea sufletului si cu starea duhovniceasca a celei raposate. 968cc49324e05bea55bd3c1d9aefcdd9De exemplu, „in inima mea sunt ascunse cuvintele legii tale...“. Ea era, intr-adevar, profund credincioasa si poruncile Domnului le pazea tot timpul in inima ei. De aceea moartea ma­mei mele nu imi pricinuieste durere, ci, dimpotriva, bucurie. Pe deplin i se potrivesc cuvintele: Calatoria am savarsit, credinta am pazit…. Asa ca pot spune ca eu nu mi-am pierdut mama prin fericitul ei sfarsit, ci am castigat-o. Caci nu despre orice sfarsit se poate spune ca este cu adevarat fericit. Ea a atins acel tel, spre care nazuim toti. Exista o traditie bisericeasca cum ca, daca langa sicriul unui raposat simti pace si bucurie, poti nadajdui ca acel om a placut lui Dumnezeu, ca viata lui a fost dreapta. Langa sicriul mamei, si cand am citit Psaltirea, si in timpul prohodirii, nu am sim­tit nici frica, nici tristete, ci, dimpotriva, pace si bucu­rie. Vad cu durere ca a saracit credinta si in familia noastra. Va rog, fratilor si surorilor, paziti-va credinta ca si langa sicriele voastre sa pot spune: „Calatoria am savarsit, credinta am pazit...”

Cu prilejul rostirii acestei invataturi, cineva dintre cele ce ascultau a spus: „Acest cuvant despre pazirea credintei sa fie ca un testament pentru noi…“.

Imprastierea vine pentru doua motive. In pri­mul rand, omul traieste cu totul in Dumnezeu si nu poate sa-si distraga mintea sa de la Dumnezeu. In al doilea rand, nu are concentrare launtrica si nici nu as­culta ceea ce spun ceilalti. Intr-o chilie locuia un pustnic si se ocupa cu rugaciunea. A venit la el un frate, a batut la usa si i-a cerut un lucru. Parintele i-a ras­puns: „Ţi-l dau acum” si a mers in chilie dupa lucrul respectiv, insa, ajungand la jumatatea chiliei, a uitat, deoarece mintea lui era adancita in rugaciune. A mers iarasi – si iarasi a uitat. Fratele i-a amintit de cateva ori si i-a repetat. Si i-a repetat asa de multe ori. Acesta este un exemplu de imprastiere, care vine din pricina adancirii in rugaciune. Toata atentia lui era indreptata catre Dumnezeu si nu era atent la cele din exterior.

Iar, daca omul traieste numai in exterior si nu este obisnuit cu concentrarea launtrica, nici nu ascul­ta ceea ce i se spune si nu face ceea ce este rugat. Imi amintesc de cuvintele unui mirean, care mi-au pa­truns in suflet si care mi-au fost spuse dupa tunderea in monahism. Cand eram in biserica, a venit un om care dorea sa intre in Optina, dar inca nu fusese primit. El a spus asa: Daca nu voi ramane in manas­tire si voi merge in lume, inseamna ca iarasi ma voi imprastia“. Ce inseamna sa te imprastii, stie numai cel care a fost imprastiat si a depus un oarecare efort pentru a se aduna. Si, intr-adevar, omul in inima si mintea sa este o casa, sau un depozit, in care totul este adunat si pastrat. Daca imprastii semintele pe camp dupa aceea va fi cu neputinta sa le aduni pe toate, deoarece unele vor fi mancate de soareci, viermi, pa­sari si asa mai departe. Trebuie iarasi sa semeni grau, iar apoi sa aduni spicele. Acesta este modelul vietii imprastiate. Omul a luat si a imprastiat toata comoa­ra sa. Nu a luat aminte sa vada daca ea sta bine la el. Apoi si-a dat seama de propria sa greseala, dar a fost prea tarziu…

Totul creste la om. Cresc trupul, sufletul, cres­te parul, cresc si patimile, si virtutile. Doctorii spun ca chiar si dintii cresc, insa noi nu observam acest lu­cru, pentru ca datorita mestecarii hranei ei se rodea­za. Trebuie sa ne straduim sa lasam sa creasca ceea ce ne este necesar, de exemplu, virtutile. Si sa se rodeze ceea ce nu ne trebuie.

In Evanghelie se spune: „Fiti intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii. Aceasta inseamna ca, atunci cand esti ocarat, sa nu te superi. Iar la minte sa fii om matur”.

(Din: Starețul Nicon de la Optina, Sfaturi în vremuri de prigoană, Editura Egumenița 2009)

ikona nikon

Legaturi:

***

CUM NE PUTEM ASEMANA CHIPULUI DIAVOLULUI? “Asa cum cel demonizat umbla fara nicio haina pe el, asa si noi… daca avem un gand rau despre cineva, ii dam drumul cu usurinta, nu mai acoperim cu nimic“. RACNETUL TERORIZANT AL DEMONULUI si “limbuția muştei care vede numai cele rele“

$
0
0

thumb_besnov

“Şi întorcându-ne la urletul acesta al demonului, care acoperă, parcă, tot, această limbuţie pe care o dă demonul oamenilor, acestora care sunt stăpâniţi, limbuţie de a spune toate cele rele, întunecate, înfricoşătoare, e limbuţia muştei care vede numai cele rele şi încearcă să acopere cu urletele şi cu strigătele posibilitatea de a i se spune că mai sunt şi lucruri bune, posibilitatea de a vedea că mai sunt și lucruri bune. În agitaţia şi datul de pământ cu urlete şi strigăte, vrei să-ţi spui că e numai rău, totul e rău. Şi aceasta, dacă suntem sinceri, cred că o auzim tot timpul în adâncul sufletelor noastre, că diavolul nu stă”.

***

Va mai recomandam si:

***

nb43813

In Duminica vindecarii indracitului din Ghergheseni, va propunem sa meditam mai mult la noi insine, la obisnuintele vietii noastre de zi cu zi, la razboiul nevazut prin care “ucigasul de oameni” cauta sa ne faca ai lui, dar si sa deosebim mai bine si duhurile care se manifesta prin atitudinile celor care ne inconjoara, care cauta sa ne stapaneasca sub o forma sau alta:

Extras din predica audio a Pr. Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Duminica vindecarii indracitilor din Gadara (2013):

” [...]

Acesta este unul dintre chipurile diavolului, faptul că te înfricoşează, urlă, răcneşte, îşi arată parcă puternicia, voinicia, dar când e să dea piept… Aşa s-a repezit la Mântuitorul, urlând, strigând, răcnind Ce-ai cu noi?, aproape certându-L, dar după aia plecându-şi capul şi zicând: Lasă-ne să intrăm în porcii aceia. Au devenit laşi, neputincioşi, slabi, aşa cum şi sunt, de fapt, arătându-şi adevăratul chip. Prima manifestare a fost de faţadă, de sperietură, de înfricoşare pentru ceilalţi. De aceea Sfântul Apostol Pavel insistă asupra faptului că frica nu este de la Dumnezeu. Şi chiar spune: Frica este de la diavol. El încearcă să exercite această stare de frică asupra omului, de a-l ţine pe om sub frică toată viaţa, aşa cum citim în Epistola către evrei, în care zice că diavolul ne-a ţinut în robie cu frica de moarte, și în general, cu frica, toată viaţa. Şi e starea cu care îl ţine pe om în robie, într-o stare de frică, de înfricoşare faţă de diavol, faţă de puterea întunericului, faţă de slăbiciuni, faţă de moarte, de tot ceea ce este în puterea lui.

Şi Mântuitorul a venit să ne ridice, să ne scoată din aceste frici. Aşa şi reuşeau să-l ţină pe om, erau înfricoşători, erau cumpliţi, urlau, răcneau, Mântuitorul nu urla. Răcnetele lor animalice erau tocmai ca să impresioneze, să înfricoşeze, să tulbure, să-ţi fie frică să mai treci pe acolo, să nu vrei să dai cu ochii de acel om care scoate asemenea sunete. Dumnezeu nu face asta, ci la Dumnezeu, dimpotrivă, vedem multă tăcere, fineţe, iudeii au scos cu greu, de multe ori, un cuvânt de la El, mai ales despre dumnezeirea Sa. Nici vorbă să se laude sau să Se dea mare sau să Îşi arate atotputernicia, cum, iată, sărea diavolul să şi-o arate pe a sa.

Diavolii recunosc că sunt mulţi, sunt legiune, cum ne spune Sfântul Apostol Luca. Ei recunosc că sunt mulţi şi că-l stăpânesc pe omul acela de mult și că nu vor să-l părăsească, dar, măcar dacă-i scoate din acel om, să nu-l îndepărteze din acel ţinut şi să-i lase să intre în porci. Şi acolo îşi arată desăvârşit lucrarea lor, în sensul că duc la ucidere, duc la sinucidere. Rostul pe care şi l-au ales ei este să ucidă,diavolul dintru început este ucigaş de oameni, zice Mântuitorul. Şi aş zice că nu numai de oameni, ucigaş de orice. caderea-ingerilor1În primul rând, ucigaş de sine, pentru că se îndepărtează tot mai mult de chipul şi de măsura la care l-a aşezat Dumnezeu. Şi el, îndepărtându-se de Dumnezeu și întorcându-I spatele lui Dumnezeu şi devenind ucigaş de Părintele Care l-a zidit, Dumnezeu, vrând să-I ia locul, revoltându-se împotriva lui Dumnezeu. Devine ucigaş de sine, îndepărtându-se de adevărata sa fire, de el, ca zidire a lui Dumnezeu, începe să se apropie de nefiinţă, de non-existenţă, se agaţă de om ca să-l atragă şi pe om în această cădere şi îl urăşte, îl invidiază – că omul este chipul lui Dumnezeu şi ca Dumnezeu îl iubeşte atât de mult pe om și că Se întrupează, Se face asemenea omului. Şi diavolul vrea să atragă pe cât mai mulţi în această prăpastie o dată cu căderea sa. Şi iată-l ucigaş de Dumnezeu, de sine și de om şi de toată făptura şi de tot ce înseamnă zidirea lui Dumnezeu.

Ucigaş este diavolul şi îşi arată acest chip prin ultimul gest pe care-l face, după ce intră în turma de porci, după ce Dumnezeu le îngăduie să intre în turma de porci, aceştia se aruncă de pe malul înalt în mare şi se îneacă cu toţii; ceea ce nu putuseră să facă cu aceşti doi oameni ani de zile, pentru că, deşi erau demonizaţi, Dumnezeu nu-i lăsase cu totul în mâna diavolului. De mult i-ar fi sfâşiat diavolul, i-ar fi făcut praf și pulbere în ura pe care o avea faţă de om. De mult nu s-ar mai fi auzit de ei, dar Dumnezeu nu i-a lăsat și durerea și suferinţa şi strigătele lor le-a auzit Dumnezeu de departe și a venit special pentru ei.

[...]

Ştiţi că la un moment dat, Mântuitorul vorbind cu iudeii în templu, în Evanghelia de la Ioan ni se spune că încep să-L acuze pe Hristos, El vorbeşte despre vremea venirii Sale, despre bucuria pe care Avraam a avut-o văzând ziua Sa și ei se minunează şi Îi zic:

Tu vorbeşti? Dar Tu l-ai cunoscut pe Avraam? N-ai nici 50 de ani şi poţi să spui că l-ai cunoscut pe Avraam?,

care fusese cu mii de ani înainte. Şi iau pietre să dea în El, dar în aceste discuţii, în care ei nu puteau înţelege că Hristos era dinainte de Avraam, deşi le şi spune:

Adevărat, adevărat vă spun, dinainte de Avraam sunt Eu,

ceea ce era cu neputinţă de înţeles pentru ei, greu de înțeles şi pentru noi, dar noi credem că este Fiul lui Dumnezeu, și atunci e uşor – şi de unde se ajunge la discuţia despre Avraam? Că ei zic:

Noi suntem fiii lui Avraam,

îndreptăţindu-şi viaţa şi faptele, îndreptăţindu-se, zicându-I: <Ce vii să ne acuzi? Noi suntem fiii lui Avraam!>

Şi Dumnezeu le zice:

Dacă aţi fi fiii lui Avraam – şi dacă aţi fi fiii lui Dumnezeu, până la urmă – aţi asculta de ceea ce spun Eu, că de la Dumnezeu spun ceea ce spun, dar voi nu sunteţi fiii lui Avraam, ci sunteţi fiii diavolului – şi chiar aşa îi numeşte – pentru că ascultaţi de tatăl vostru, diavolul.

gadarinoi1Şi plecând de la acest cuvânt să facem o radiografie a noastră şi să vedem cât suntem fiii lui Dumnezeu şi cât ai diavolului, din ascultarea pe care o facem de unul sau de celălalt, urmărind chipul diavolului.

Unde ni se descoperă în această Evanghelie chipul diavolului? Prima manifestare pe care o observăm la diavol este ipocrizia, lăudăroşenia, mândria, numai aerele sunt de el. Faptul că vrea să-L înfricoşeze până şi pe Mântuitorul şi pe ucenicii Săi şi pe cei cu care erau, alergând înaintea Lui şi strigând: Ce ai cu noi, Iisuse Hristoase, Fiul Celui Preaînalt? De ce ai venit să ne chinuieşti?, strigând, urlând, răcnind, vrând să înfricoşeze, vrând să acopere ceea ce nu sunt. Ei, de fapt, nu erau înfricoșători, că nu aveau cu ce să fie înfricoşători, ci erau de plâns, dar vor să înfricoşeze sufletele omeneşti, vor să impună un respect din ceea ce nu sunt, prin frică.

Cu ce ne asemănăm? Istoria omenirii e împănată cu impunere de respect prin frică, prin teroare, şi să nu ne gândim numai la orânduiri sociale, sau la state, sau la imperii, că şi în casele noastre, şi cu cei apropiaţi și cu semenii noştri suntem foarte prinşi într-un asemenea fel de a fi și ne impunem şi ca mici şefi undeva sau ca profesori, prin asprime, prin vorbă grea, prin înjurături, prin dat cu pumnul în masă, prin mânie, manifestată până ni se înroşesc ochii, uneori zicem că pedagogic trebuie să fim aşa, altfel nu se poate. Îl imităm pe diavol, aşa făcea el. Şi îşi atingea într-un fel scopul, și noi zicem uneori că ne-am atins scopul, pentru că tremurăm de mânie, dar de cele mai multe ori ne înşelăm pe noi înşine, pentru că începem prin a zice că trebuie să ne arătăm mânioși pentru că altfel nu merge treaba şi ajungem chiar să fim, pentru că ceea ce faci te face.

Astăzi te prefaci că eşti mânios, mâine înjuri doar ca să te impui şi în scurt timp chiar ajungi să fii aşa. Eşti ca acel fumător care zice că fumează în fiecare zi pentru că prietenii lui fumează, dar nu e dependent, și când se trezeşte e de mult dependent, deşi crede că oricând se poate lăsa, dar… când e de lăsat, nu mai poate deloc să se lase. Aşa face omul şi îşi transformă chipul său cel dumnezeiesc.

Cum spune Mântuitorul:

Luaţi aminte la Mine, că sunt blând și smerit cu inima

se transformă la noi în

furie-manie-e1356629411118<Luaţi aminte la mine, că sunt aspru, neîndurător, iute la cuvânt, grabnic vărsător de sânge al fratelui meu – sânge în înțeles duhovnicesc –, repede arunc vorbe grele, repede acuz, nu mă interesez, cum zice părintele Arsenie Boca, de zece ori ca să tai o dată, aprob imediat orice bârfă>.

Iar toate acestea nu sunt chipul lui Dumnezeu, ci chipul diavolului. Dacă e să ne gândim, cum tot părintele Arsenie Boca zicea, de cele mai multe ori suntem mai aproape de păcătos decât de sfânt, deci oricum ni s-ar spune, oricum am fi numiţi, n-ar trebui să ne supărăm, pentru că suntem mult mai aproape de răutate decât de bunătate.

Al doilea chip al diavolului ar fi acela că cel posedat nu suporta nicio haină pe el. Ce înseamnă asta? Că nu mai avea nicio rușine, nu-l mai interesa, nu-l mai interesa sa-şi acopere rușinea, nu numai cea a trupului, faţă de oameni, nu-l mai interesau oamenii şi ce părere au ei, nu-l mai interesa să nu-i smintească, să nu-i tulbure, să nu-i oripileze. La nivel sufletesc, aşa sunt cei care nu mai acoperă nimic din urâciunea şi mizeria gândurilor lor şî le-o spun tuturor, oricând, fără să le pese. În veacul acesta, în anii din urmă, acesta a început să fie chipul văzut al omului biruitor, care îşi atinge scopurile, aşa-zis al celui care dă totul pe faţă, care nu are nimic de ascuns, care e deschis. Aceste lucruri care ar părea frumoase, de fapt acoperă o mizerie de multe ori, adică să spui tot ce-ţi trece prin cap, toate pornirile tale cele mai întunecate să le dai pe faţă, să nu-ţi fie rușine de nimic. Și aţi văzut și vedeţi că lumea devine tot mai de ruşine. Bineînţeles, toţi avem porniri, pentru că ne naştem cu trupul acesta şi trebuie să-l stăpânim, dar el ne devine stăpân şi facem ce ne porunceşte el, toate pornirile hormonale şi ale firii şi afectele şi tot ce ne trece prin cap, aşa facem. Aceasta este neruşinare. Aşa cum cel demonizat umbla fără nicio haină pe el, aşa şi noi să ne uităm în oglindă, dacă nu cumva am ajuns să dăm drumul instinctelor, pornirilor, gândurilor, vorbelor. Dacă avem un gând rău despre cineva îi dăm drumul cu uşurinţă foarte mare, nu mai acoperim cu nimic, ce să mai spunem de ce spune Sfântul Isaac Sirul:

„Dacă afli un păcat al fratelui tău, acoperă-l cu mantia iubirii tale, ca să nu-l vadă ceilalţi.”

Între acest cuvânt, din care înţelegem că nici tu să nu-l vezi, să nu-l pui în faţa ta, să nu-l judeci cu asprime, dar nici ceilalţi să nu-l vadă, şi goliciunea, adică uşurinţa cu care aruncăm cu cuvintele şi şuşotim sau spunem tare despre toate păcatele celorlalţi şi ale noastre cu o nonşalanţă şi cu o nepăsare înspăimântătoare, suntem mult mai apropiaţi de varianta din urmă decât de acoperirea cu mantia iubirii noastre a păcatelor fratelui. Deci asta e o [alta] apropiere de chipul diavolului.

Demonizatul nu locuia în casă. Casa preînchipuie în Scriptură şi se înţelege prin ea casa lui Dumnezeu, loc de odihnă a sufletului. Odihna sufletelor noastre este în Dumnezeu şi în Biserica lui Dumnezeu. El nu locuia în casă, ci în morminte şi în pustietăţi, n-avea odihnă, n-avea somn, n-avea pace. Sufletele multora dintre noi se aseamănă cu această stare; nu mai avem odihnă în Biserica lui Dumnezeu, în rugăciune, în a ne întoarce spre Dumnezeu, în casa lui Dumnezeu, inima noastră ar trebui să fie casa lui Dumnezeu şi noi să ne adăpostim acolo, împreună cu Dumnezeu. Iar puţina rugăciunea pe care o zicem seara sau dimineaţa, în câteva minute avem mii de gânduri şi orice am face, numai asta nu. Nu ne asemănăm cu agitaţia acestui om, care nu mai avea răbdare să stea niciunde şi care era dus de duh prin pustietăţi şi prin morminte, mormintele închipuind tot ce-i mai spurcat în lume, mai plin de duhoare? Şi mintea noastră se apropie şi se îndulceşte de tot ce e mai spurcat, cele mai rele şi urâte gânduri de invidie, de răzbunare, de desfrânare… Şi îşi găseşte odihna foarte uşor acolo şi rămâne acolo mult timp. Iar în rugăciune, dacă stăm un sfert de oră ni se pare că s-a coborât cerul pe pământ și suntem transpiraţi şi nu mai putem. Ne asemănăm aici mai mult cu cel demonizat decât cu cei care se adăpostesc în casa lui Dumnezeu şi îl adăpostesc pe Dumnezeu în inima lor.

vindecarea-demonizatului-din-GadaraDupă aceea, cel demonizat nu suporta să fie legat de nimic. Orice îl lega, orice îl ţinea, orice îl păzea, rupea legăturile, funiile grele și lanţurile şi pe cei care îl păzeau îi bătea şi pleca de acolo. Ce pot fi pentru firea noastră, pentru suflet, cele care ne pot ţine? În primul rând, glasul conştiinţei e un lanţ care vrea să ne ţină strâns de ceva. După aceea, cuvântul lui Hristos, Evanghelia, care încearcă să ne ţină strâns. Apoi bunul simţ comun, măcar de rușinea celorlalţi să nu facem ceva rău, şi ăsta e un lanţ. Apoi lanţul iubirii faţă aproapele, faţă de familie. Şi ne spune Evanghelia că aceşti oameni nu suportă nicio legătură, nicio aşezare, nicio legare în lanţurile acestea, ci pe toate le rup și fac ce vor, nu au astâmpăr. Ne asemănăm cu acestia de câte ori rupem cuvântul lui Dumnezeu şi nu suportăm să-l ţinem până la capăt, iar dacă îl ţinem, îl ţinem puţin, apoi ne devine de nesuportat. Sau câte căi nu găsim ca să ne minţim conştiinţa? Deci și în acestea ne asemănăm mai mult cu chipul diavolului decât cu chipul lui Dumnezeu din noi, după care suntem zidiţi.

În continuare ni se spune că se tăia cu pietre. După cuvântul Părinţilor, pietrele ar însemna două lucruri. Pe de o parte, piatră este cuvântul lui Dumnezeu, piatra din capul unghiului este Hristos, iar pe de altă parte pietrele sunt cele mai aspre, cele mai contondente lucruri din natură, în general. Părintele Arsenie spunea că luăm cuvântul lui Dumnezeu după voia noastră si după mintea noastră, iar cuvântul lui Dumnezeu este ca un cuţit cu două tăişuri cu care trebuie sa ai grijă cum lucrezi, şi care intră până la despărţitura sufletului de duh, e de o fineţe fără seamăn cuvântul lui Dumnezeu, şi pe care noi nu vrem să ştim să-l folosim, pentru că nu mergem pe calea Părinţilor şi a sfatului, că cei ce nu se sfătuiesc cad ca frunzele”.

Aşa suntem și noi, facem după capul nostru, luăm cuvântul şi îl interpretăm în felul nostru, cel mai mult se vede asta în nesfârşitele și nenumăratele secte, care interpretează cuvântul după capul lor şi cuvântul se face sabie cu două tăişuri în care se taie şi tot părintele Arsenie zice că „şi-au tăiat mintea în Scripturi” aceşti oameni, dar şi noi facem aşa sau vrem s-o folosim ca să ne acopere păcatele. Pe unele dintre cuvintele Scripturii le lăsăm intenţionat la o parte. De pildă aduceţi-vă aminte cu câtă uşurinţă, dacă întrebi pe vreun om de ce nu ţine post, întotdeauna o să-ţi spună că nu spurcă pe om ceea ce intră în gură, ci ceea ce iese din gură, pentru că aceea iese din inimă, asta a spus Hristos. Dar ei folosesc cuvântul ăsta ca să taie postul, ca să-l dea la o parte, ceea ce e o minciună, o greşeală, nu foloseşti un cuvânt din Scriptură împotriva altui cuvânt, că Dumnezeu zice iar voi când postiţi…, nu zice <dacă vreunul va vrea vreodată să postească…>. Dar asta se trece cu vederea şi se pune alt cuvânt în faţa lui. Aşa sunt şi pietrele acelea, precum cuvintele Scripturii, cu care cel care acest demonizat, în loc să se folosească, că şi-ar fi putut zidi o casă cu pietrele acelea, şi-ar fi putut face un adăpost, şi-ar fi putut face o toporişcă sau multe alte lucruri bune, însă el se tăia cu acele pietre, sângera, tăia din carnea lui. Aşa facem și noi când facem de capul nostru, fără ascultare, şi, în loc să ne folosim de cuvintele Scripturii, ne tăiem şi ne rănim şi poate chiar murim.

Şi aş insista asupra urletului, asupra strigătului. Nimeni altcineva nu se mai putea auzi, și ştiţi cum гадаринский бесн._(1)sunt cei care sunt cu adevărat demonizaţi, dacă aţi văzut vreodată, aproape că nu te poţi înțelege cu altcineva în preajma lui, pentru că cel demonizat vociferează, strigă, răcneşte, te înfricoşează. Diavolul continuă să facă lucrul ăsta cu noi, pe de o parte dându-ne un fel de limbuţie, dar să ştiţi că e acelaşi duh mut şi surd despre care zice Mântuitorul, numindu-l aşa pentru că duhul demonic îl făcea pe om să muţească în a-L lăuda pe Dumnezeu și a putea să mărturisească minunile lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu cu el, deci îi oprea omului posibilităţile și capacitatea de a vedea minunile și lucrarea lui Dumnezeu cu el, să mulţumească lui Dumnezeu, privinţă în care mai toţi suntem muţi sau abia ni se deschid gurile să spunem câteodată câte lucruri a făcut Dumnezeu cu noi şi slavă lui Dumnezeu şi ne-am simţit sau ne simţim stăpâniţi de multe ori de acest duh mut și surd la slava şi măreţia lui Dumnezeu spusă de alţii, văzută şi auzită de alţii, acestea parcă trec pe lângă noi.

Asta e ca în pilda pe care a spus-o părintele Paisie Aghioritul: cum văd musca şi albina o grădină? Dacă o să-i spui muştei: „Ai văzut câte flori?”, musca o să spună: „Nu, dar am văzut acolo o grămadă mare de bălegar în spatele grădinii, aia e ceva deosebit. Mai e o groapă de gunoi dincolo, dincoace mai este o balegă de vacă, dincolo gunoi de la câine…”. Asta va observa. Dacă vei întreba albina: Ai văzut câte gunoaie sunt aici?, albina va răspunde: „Nu ştiu, n-am văzut gunoaie, dar am văzut flori multe!”

Părintele Paisie voia să spună că cel care de bune ia lucrurile, bune le vede, aşa cum părintele Teofil spunea: dacă iei pe un om de bun, bun îl găseşti, dacă îl iei de rău, rău îl găseşti; dar şi starea lucrurilor la fel: dacă Îl cauţi pe Dumnezeu şi făptura Sa şi lucrarea Sa de rău, rău găseşti, dacă le cauţi de bune, bune găseşti, deşi de cele mai multe ori suntem în poziţia muştei. Aşa cum o să auziţi în jur, şi de acum încolo tot mai mult, vorbindu-se de rău Biserica, preoţii, cei care fac asta sunt ca muştele, numai relele le vor vedea. Dacă e pe undeva vreo biserică, vreun credincios mai deosebit, vreun preot care-şi face treaba, pe astea nu le vede, astea nu contează. Pe când cei care sunt în Biserica lui Dumnezeu, încă mai sunt sau sper să fie pe poziţia albinei, care, chiar dacă or mai fi gunoaie şi alte rele, văd şi mierea, văd și florile lui Dumnezeu, văd şî frumuseţea, văd şi oamenii frumoşi care vin în Biserică, văd şi lucrurile frumoase care se întâmplă, văd şi harul lui Dumnezeu care n-a încetat să curgă în Biserica lui Dumnezeu.

AngerŞi întorcându-ne la urletul acesta al demonului, care acoperă, parcă, tot, această limbuţie pe care o dă demonul oamenilor, acestora care sunt stăpâniţi, limbuţie de a spune toate cele rele, întunecate, înfricoşătoare, e limbuţia muştei care vede numai cele rele şi încearcă să acopere cu urletele şi cu strigătele posibilitatea de a i se spune că mai sunt şi lucruri bune, posibilitatea de a vedea că mai sunt și lucruri bune. În agitaţia şi datul de pământ cu urlete şi strigăte, vrei să-ţi spui că e numai rău, totul e rău. Şi aceasta, dacă suntem sinceri, cred că o auzim tot timpul în adâncul sufletelor noastre, că diavolul nu stă.

Şi aşa cum avem glasul conştiinţei, care e glasul lui Dumnezeu din noi şi care ne trezeşte la viaţă şi care ne spune să venim la Biserică şi să ne rugăm şi să iertăm pe aproapele nostru și multe alte lucruri bune, aşa este şi un glas al demonului, acel glas pe care-l auzim tot timpul aducându-ne aminte de toate nimicurile veacului acestuia, că avem de făcut aia şi cealaltă, uite la ăla ce rău e, ce a făcut, uite ce urât se uită ăia, te-au gândit de rău de mult, şi aşa mai departe – aia e musca, care vede toate lucrurile rele şi prin limbuţia ei îţi atrage atenţia şi vrea să te înfricoşeze şi să te facă să uiţi că sunt multe lucruri bune şi să uiţi că tu eşti albina care trebuie să facă cele bune şi să scoată nectarul din flori, vrea să te facă să stai şi să mori de foame ascultând musca ce îţi vorbeşte ca să te ducă să te adape în gunoaie, să-ţi arate toate lucrurile murdare şi inima ta să se întineze, să se întunece, să se închidă în toate lucrurile întunecate ale veacului acestuia şi de acolo să te lepede în turma de porci și de acolo în mormânt şi gata.

Cam asta e toată istoria celor care ascultă de muscă, adică de diavol: urmezi cele rele, vezi cele rele, te îndulceşti de rele, te adapi din ele, o să mori, o să te îngropi și o să mergi în iad, pentru că nu ai ce căuta în Împărăţia lui Dumnezeu, Dumnezeu Care, în Evanghelia de la Toma – o Evanghelie [apocrifa] care nu trebuie luată în seamă, dar care are o apoftegmă frumoasă – trecând pe lângă un câine putrezit, Apostolii au zis: „Doamne, ce miros, ce urât…!”, iar Mântuitorul a zis: „Da, dar ce dinţi albi are!”

Înţelegeţi? Deci Dumnezeu în tot răul vede un bine. Noi, gândind despre noi, nu ştiu dacă asotos desenne-am mai suporta, dacă ne-am vedea din afară pe noi înşine, ne mirăm că ne mai suportă Dumnezeu, că ne mai dă timp. Dar Dumnezeu și la noi se uită şi zice: <Da, dar ce dinţi albi are…!>, vede încă ceva bun în noi, încă ne dă vreme, încă ne dă timp. El este Cel despre care se zice în acea pildă, când stăpânul hotărăşte că un copac care n-a adus nicio roadă trebuie tăiat, iar grădinarul, care este Iisus Hristos, îi zice stăpânului, care este Tatăl:

Mai lasă-l un an, să îl sap altfel, să îl tai altfel, să îi pun îngrăşământ, să mă ocup special de copacul acesta şi, dacă totuşi nu va da roadă, atunci îl tai la anul.

Şi Dumnezeu Îşi pune sufletul pentru noi, are încredere în noi, vede încă un punct alb în sufletul nostru, are încredere în noi că ne mai putem ridica; iar noi, această vreme de păsuire a lui Dumnezeu, de multe ori o socotim ca şi cum lui Dumnezeu i-ar plăcea cum suntem şi ne iubeşte aşa:

<Uite, dacă nu m-a trăsnit, dacă mi-e bine, dacă mă udă, dacă mă sapă, dacă m-a tăiat frumos, dacă mi-a pus îngrăşământ, înseamnă că El mă iubeşte aşa şi eu trebuie să continuu aşa, în păcate, că Lui Îi place aşa…!>.

Dar asta înseamnă, de fapt, ca Dumnezeu îţi mai dă o vreme, Se mai osteneşte încă o dată cu tine, îţi mai dă bunătate ca tu să poţi rodi bunătate!“.

Vezi integral si mai departe la:

Legaturi:

***

Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la praznicul SFANTULUI MARE MUCENIC DIMITRIE. Durerea iubirii ranite a lui Dumnezeu in fata lepadarilor noastre: “Daca la niste lucruri micute nu renuntam, ce sa mai zicem de cele mai mari?”

$
0
0

… si o talcuire duhovniceasca a versetului: “Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”

Martyrio-ag-Dimitriou

“Dumnezeu nu ne îndeamnă spre naivitate tâmpă în care ne aruncăm în ghearele lupului, în care căutăm noi înşine judecata sau asprimea sau “cizma” stapanitorului sau teroarea tiranului sau ne supunem noi de voie…”

Vedeti si:

***

ciprian negreanu

Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu (Cluj) la sarbatoarea Sfantului Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir (2010 si 2013):

“Iubirea lui Dumnezeu umblă prin lume rănită, neavând unde să se odihnească, nefiind cine să-i răspundă…”

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem azi în această sărbătoare frumoasă şi binecuvântată a Sfântului Dimitrie al Tesalonicului. Despre viaţa lui ştiţi majoritatea, despre faptul că era fiul mai-marelui cetăţii Tesalonicului, că părinţii lui erau creştini în ascuns, fiind vremea persecuţiilor, în care n-aveau voie să-L mărturisească pe Hristos, şi nici lui nu i-au spus decât mai târziu, spre 10-12 ani, când l-au dus şi i-au arătat o încăpere în care ei se duceau în ascuns şi se închinau lui Dumnezeu în faţa icoanelor şi i-au spus că toţi idolii de care auzise el şi de ale căror temple şi statui era plină cetatea Tesalonicului erau demoni, neadevăruri, minciuni făcute de oameni, iar adevăratul Dumnezeu e Dumnezeu Savaot, Domnul Iisus Hristos, Care S-a arătat în trup. După aceea, şi el a început să creadă, şi el a mărturisit pe Dumnezeu, şi el s-a botezat, şi, când a murit tatăl său, el a devenit mai-marele cetăţii şi a primit multă laudă de la împărat și multă cinstire. Dar, imediat după ce a dobândit stăpânirea asupra cetăţii Tesalonicului a început să închidă locurile de închinare la idoli şi să propovăduiască cu glas tare pe Dumnezeul Cel adevărat. Iar împăratul, auzind acestea, a trimis vorbă de departe că va veni să facă judecată şi să-l pedepsească, dar el n-a încetat, ci a continuat să-L mărturisească pe Hristos, să întărească locurile şi locaşurile ascunse până atunci ale creştinilor şi să le ajute. Şi pe mulţi i-a întors la credinţă până când a venit împăratul, care l-a trimis la închisoare şi la martiriu.

Poate sunt trei lucruri mari care-l deosebesc pe Sfântul Dimitrie de ceilalţi sfinţi, aşa cum mireasma unei flori se deosebeşte de mireasma altei flori. Unul este că era din neam mare, de stăpânitori, de mai-mari ai cetăţii, şi avea avuţiile şi onorurile și lauda împăratului şi cinstea la care putea spera în continuare şi putea nădăjdui să ajungă chiar până la Roma şi să fie printre apropiaţii împăratului, însă pe toate acestea le-a socotit nefolositoare faţă de mărturisirea lui Hristos. Acesta era un lucru deosebit la el, şi alţi mucenici au gândit aşa, însă el, în mod deosebit, astfel, ca şi cei care au avut avuţii mari şi le-au lăsat pe toate şi s-au întors spre Dumnezeu şi L-au mărturisit pe El.

nestor-dimitriosAl doilea lucru despre care aş putea zice că e mai deosebit şi pe care nu-l găsim în vieţile altor sfinţi este acela că l-a binecuvântat pe Nestor să se lupte cu Lie, cel care batjocorea creştinii, tocmai cei pe care-i întorsese sau îi sprijinise el și pe care îi duceau în arene să fie ucişi, frânţi de acest Lie, acest gladiator care era socotit cel mai puternic din imperiu, un ales al împăratului, un gladiator deosebit, care-şi bătea joc de creştini şi probabil că-i omora în diferite moduri ca să-i facă plăcere împăratului, care se distra, văzându-i pe creştini în arene. Un tânăr creştin, Nestor, cunoscându-l, probabil, pe Dimitrie dinainte, a venit să-i ceară binecuvântare ca să meargă să se lupte cu acest Lie pentru ca acesta să nu-i mai batjocorească şi să nu-i mai ucidă pe creştini. Dimitrie l-a binecuvântat. Dacă despre Sf. Mare Mucenic Mina ştim că el ţine la dreptate, că te ajută cu grăbire atunci când pierzi ceva, când eşti nedreptăţit, când eşti trecut cu vederea atunci când ai tot dreptul să fii şi tu luat în seamă, iată că Sf. Dimitrie, în faţa nedreptăţii, în faţa urâciunii, în faţa acestui val de ură şi de nedreptate care se revărsa peste creştini, nu a stat numai ca un miel sau ca un porumbel, cu blândeţe, ci iată că binecuvântarea lui a avut și înţelepciunea şarpelui, cum zice Mântuitorul, şi s-a oprit această batjocură. Adică a ars sufletul lui de dreptate. A însetat după dreptateFericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptateEl a fost unul dintre aceia care credea că nu este drept ce se întâmplă, ca aceşti oameni, aceşti creştini, cei care cred în Hristos, în Cel adevărat, să pătimească aşa şi să fie astfel batjocoriţi. Deşi ştia că aceşti creştini nu vor rămâne nerăsplătiţi şi că plata cea mare e în Ceruri. Totuşi a oprit această nedreptate încă de aici, de pe pământ.

Poate că atunci când mulţimea nedreptăţilor şi a răutăţilor şi a evenimentelor care se vor succede vor aduce asemenea nedreptăţi asupra noastră, chiar dacă noi le merităm şi recunoaştem că ce se cuvenea să vină peste noi ni s-a trimis, ceea ce meritam am primit, putem să-l avem pe el ajutător şi să zicem:

<Aşa cum atunci n-ai răbdat să vezi neamul creştinesc prigonit şi batjocorit şi binecuvântarea ta a făcut ca firavul Nestor să fie mai tare ca Lie cel tare şi să-l biruiască, aşa fă şi acum. Roagă-L pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe Care L-ai iubit, să mijlocească şi pentru mine.>

13_8bit_PE-IC8-DS2-Q2Un alt lucru mai deosebit este că, atunci când a fost ucis, a ridicat mâna dreaptă – icoanele îl arată aşa – când au venit spre el cu suliţele să-l străpungă, ca suliţele să-l străpungă în dreapta, cum L-au străpuns şi pe Hristos, şi astfel să mărturisească până şi prin moartea sa pe Hristos. Putem vedea numai din aceste câteva lucruri micuţe, putem creiona chipul Sfântului Dimitrie şi de ce Dumnezeu l-a slăvit şi i-a dar cinstire printre oameni cum puţini sfinţi au cinstire încă din veacul acesta.

De ce a avut Nestor nevoie de binecuvântarea sa? Ce înseamnă binecuvântare? Până la urmă, este o rugăciune. Că nu putem noi binecuvânta cu puterea noastră, ci cerem binecuvântarea lui Dumnezeu asupra omului aceluia. De ce a avut nevoie de binecuvântarea sa? De ce binecuvântarea multora sau a noastră nu are putere, dar a lui avea putere? Cu siguranţă pentru că el, pe toate pe care le-a făcut, le-a făcut pentru Dumnezeu, de dragul lui Dumnezeu, şi-a dat și viaţa pentru El. Atâta putere are rugăciunea noastră și binecuvântarea cât punem din noi pentru Dumnezeu și facem chiar numai pentru Dumnezeu şi nu de dragul lumii și nici de dragul slavei şi nici de dragul onorurilor şi nici ca oamenii să ne cinstească pe viitor, ci numai de dragul lui Dumnezeu. Şi cu siguranţă rugăciunea lui şi binecuvântarea lui au avut putere pentru câtă suferinţă a putut îndura, pentru câtă durere a putut duce, pentru câtă cruce a putut purta pe umeri, cu drag pentru Hristos, fără să se tânguie, fără să se revolte, fără să cârtească, ci dimpotrivă, cu bucurie.

V-aţi putea întreba de ce spun fără să cârtească şi de unde ştiu că nu i-a fost frică în închisoare, așteptându-și moartea? Poate că, până să vină împăratul în cetate, a făcut cu uşurinţă mute fapte mari, dar poate că după aceea s-a temut sau s-a cutremurat și a stat în închisoare fricos şi s-o fi gândit că a fost prost şi că trebuia să se fi oprit sau că trebuia să facă lucrurile în taină sau să facă altfel. Poate vă gândiţi: de unde ştim? Păi știm din faptul că atunci când a murit a ridicat mâna. Ce înseamnă să faci aşa, ce înseamnă să mori aşa? Pentru că ştim că moartea este înspăimântătoare, în faţa morţii omul este sincer, de aceea Părinţii se adunau în pustie şi ştiau, după cum murea un Părinte, cam cum a fost viaţa lui. În faţa morţii nu te poţi preface, cu moartea nu te poţi juca. În durerile acelea sau în spaima dinaintea morţii, în trăirea ultimelor clipe ale vieţii, acolo te arăţi aşa cum eşti, îți arăţi faţa cea adevărată. De aceea se adunau Părinţii în pustietăţi şi îl petreceau pe Părintele care se ducea dincolo şi se osteneau şi se rugau împreună cu el ca să iasă mai cu uşurinţă sufletul aceluia, să se ducă în lumea unde sunt corturile drepţilor și după cum murea acela, după cum se vedea la moarte, aşa ştiau cum a fost și viaţa lui.

Aşa se vede și în gestul acesta al Sfântului Dimitrie toată viaţa lui și, mai ales, felul lui de a gândi, iubirea lui faţă de Dumnezeu. Că, dacă tu, înaintea morţii nu te gândeşti: ce tânăr eşti, de ce să mori acum? Credeţi că nu i s-a şoptit de unii şi de alţii? Credeţi că nu l-au sfătuit mulţi să se prefacă că se închină idolilor ca să-şi salveze viaţa? Sau nu i-or fi spus să fugă înainte să vină împăratul? Putea să facă multe, dar el n-a vrut. Şi ne aducem aminte cum a murit el şi gestul lui nagiosdimitrios-martyrioe arată clar că el nu s-a gândit la sine, nu s-a preţuit pe sine, nu s-a iubit pe sine, nu și-a plâns de milă, ci L-a iubit şi l-au durut rănile lui Hristos mai mult decât durerea sa. Nu rănile neapărat văzute ale lui Hristos, ci mai mult rănile nevăzute ale durerii şi mâhnirii lui Dumnezeu în faţa fricii, în faţa grabei cu care s-au dat înapoi toţi, în faţa puţinătăţii omului, mâhnirea lui Dumnezeu, Cel care şi-a pus viaţa şi a avut încredere desăvârşită în om. Şi are în continuare. Cel Care parcă-i dă omului un cec în alb, îţi dă tot dinainte, te iubeşte dinainte de a şti tu că te iubeşte şi, totuşi, omul se dă înapoi, totuşi omul fuge, totuşi omul îşi găseşte îndreptăţire să se dea la o parte, să nu mărturisească. Dar Dimitrie n-a fost dintre aceia. Dimitrie a fost dintre cei pe care i-a durut această mâhnire a lui Hristos, această durere a lui Dumnezeu, mai mare decât durerea trupească de pe cruce. Şi a vrut să moară şi el cum a murit Hristos, ca şi cum ar spune: <Puţin din durerea mea să uşureze din durerea lui Dumnezeu>, durere care este neîncetată, nu s-a sfârşit atunci.

Durerea lepădării de Dumnezeu n-a fost doar atunci pentru Hristos; Cel Care zicea atunci: Întristat este sufletul Meu până la moarte n-o zice numai atunci, ci o zice şi acum, văzând învârtoşarea şi frica şi fuga omului. Văzând-l pe omul căruia i S-a arătat zi de zi, a vorbit cu el zi de zi în taina rugăciunii, l-a ajutat pe el zi de zi, i-a mângâiat creştetul zi de zi cu binecuvântările Lui, şi văzându-l pe acesta lepădându-se cu ușurință de El şi de Biserică şi dându-L pe Dumnezeu la o parte din inima sa şi trecând cu nepăsare în tăcere şi lepădându-se de Hristos poate prin vorbă, aceea e mâhnirea lui Dumnezeu, aceea e durerea lui Dumnezeu. Despre aceasta vorbeau Părinţii şi spuneau că iubirea lui Dumnezeu umblă prin lume rănită, neavând unde să se odihnească, pentru că nu este cine să-i răspundă. Aceasta este iubirea rănită a lui Dumnezeu, iubirea întristată, pentru că iubire nu poate fi numai dintr-o parte, trebuie să fie şi răspunsul din partea cealaltă. Omul nu prea dă răspuns, răspunsul omului este evaziv. Exact ca și cum i-ai spune unui om iubit de-al tău că tu ţii cu tot sufletul la el, că-l iubeşti, că ţi-e prieten, și el ar zice: <Mm, şi eu…>. Răspunsul lui e durere, durere pentru cel ce şi-ar pune viaţa pentru celălalt. Aşa este şi răspunsul nostru, al creştinilor, care este foarte evaziv, foarte temător, cu picioarele în două bărci diferite, oricând gata să lăsam totul deoparte şi să fugim.

Burial of St. DemetriosSfântul Dimitrie nu a fost aşa. O arată clar viaţa lui, dar o arată clar şi moartea lui. O asemenea moarte în care până şi ultimul gest pe care l-ai făcut să fie înaintea lui Hristos, înaintea lui Dumnezeu, înseamnă că în inima lui neîncetat era Dumnezeu, înseamnă că în inima lui neîncetat cugeta la El, înseamnă că inima lui era îndrăgostită de Dumnezeu şi iubea fiecare gest al lui, fiecare gest şi fiecare faptă pe care a trăit-o Dumnezeu, pentru el era și durere și bucurie, pentru el era tot.

Şi de aceea cred că a putut lucra Dumnezeu prin el, de aceea l-a iubit Dumnezeu atât, de aceea se arată până acum atâtea minuni la mormântul său. Lângă oasele sale sfinte, de aceea vorbim şi de el acum, pentru că aceştia ce-şi pun nădejdea în Dumnezeu nu vor muri niciodată:

Cel ce crede în Mine nu va muri, ci se va muta de la moarte la viaţă.

Acesta s-a mutat de la moarte la viaţă şi ne vom aminti de el şi în veacul acesta şi în veacul celălalt. Şi putem zice cum zicea Cezar împăratul lângă statuia lui Alexandru cel Mare, Cezar gândind omeneşte şi având spre 35-40 de ani, îi zicea statuii lui Alexandru cel Mare: <Tu, la 25 de ani, ai cucerit lumea întreagă şi eu, la 40, n-am făcut nimic…> Şi nouă parcă ne vine mult mai mult să zicem lângă icoana Sfântului Dimitrie: <Tu, la 21 de ani, L-ai iubit astfel pe Hristos, iar noi…>, îmbătrânind în răutăţile noastre, nu putem zice asta. Nici măcar an de an, nici măcar clipă de clipă, nu adăugăm bine la bine, ci rău la rău de multe ori.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

1

***

“LUPII” INTERIORI AI OBISNUINTELOR NOASTRE PATIMASE si DIBACIA DUHOVNICEASCA A SARPELUI DE “A NU IESI IN CALEA RAULUI”

Cum stau oile în clipa în care sunt înconjurate de lupi?

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

O să ne oprim la începutul Evanghelie de la Matei, pe care cei care aţi fost la Utrenie aţi auzit-o. Este în cinstea Sfântului citită, cea din cap. 10, care începe aşa:

Iată, vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Şi vă spun vouă: fiţi blânzi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii.

Şi, în două versete, ne vorbește de patru animale şi-l compară pe om cu acestea: pe cei răi îi compară cu lupii, şi lupii nu sunt numai oamenii, ci vorbeşte mai ales de duhurile necurate, pentru că, cum zice Sf. Ap. Pavel, lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva duhurilor necurate care sunt în văzduh. Şi atunci şi la lupul cel înţelegător de care citiţi în rugăciunile de la împărtăşanie Se referă Mântuitorul.

Dar aş vrea să ne gândim puţin la aceste trei asemănări cu care Mântuitorul vrea să ne asemene şi cu care ar trebui să ne asemănăm: cu mieii sau cu oile, cu porumbeii şi cu şerpiiîn înţelepciune. În primul rând ne aseamănă cu mieii, cu oile. Primul lucru la care trebuie să ne gândim nu este că ceilalţi sunt lupi, ci lupii cu care trebuie să ne luptăm sunt în primul şi în primul rând în două direcţii la care ne gândim prea puţin. Prima direcţie este diavolul, el este lupul cel înţelegător, iar a doua direcție suntem noi înşine. Cel mai teamă să ne fie de noi înşine şi de puterile întunericului care sunt în noi, hrănite de noi mult timp, care par la prima vedere blânde, care par de-ale noastre, dar să ştiţi că, atunci când încercăm să le dezrădăcinăm, devin lupi. Și nu se lasă. Comodităţi, mici plăceri pe care ni le facem şi o să vedeţi că, dacă pentru Hristos va trebui să le scoatem, cât de tare o să ripostăm şi cu câtă învârtoşare, n-o să vrem să ne lăsăm de nişte nici lucruri despre care am socotit că nu e nimic rău în ele, dar, de fapt, devenim dependenți de ele. Vă daţi seama, dacă la nişte lucruri micuţe abia [sau nu] renunţăm, ce să mai zicem de cele mai mari?

Aşa încât este în noi o parte întunecoasă, pe care noi o socotim luminoasă, dar ea e întunecoasă, un fel de vistierii ale morţii. De fapt, acum, la prima vedere, ele nu par ale morţii, aşa cum vara, atunci când toată grădina este înverzită, nu faci diferenţă între cele care se usucă la venirea toamnei şi cele care rămân verzi, la prima vedere nu faci diferenţa, dar, când vine toamna şi apoi iarna, ştii ce poate trece prin toată iarna şi ceea ce piere. Aşa şi omul: uitându-ne peste sufletul nostru, vedem că toate sunt verzi şi toate ne sunt de folos şi toate sunt ale noastre, dar sunt în noi vistierii ale morţii, trecătoare, vremelnice, schimbătoare, care nici măcar nu sunt ale noastre; ale noastre sunt cele care rămân, ale noastre sunt cele cu care ne vom înfăţişa înaintea lui Dumnezeu. Acestea sunt cele trecătoare ale veacului acestuia şi împotriva cărora de multe ori trebuie să ridicăm război sau, oricum, mai degrabă vor ridica ele război asupra noastră atunci când vom vrea să-L alegem mai cu sârguinţă pe Hristos ca Stăpân şi Domn şi Prieten şi Frate şi Tată şi Păstor al sufletelor şi al trupurilor noastre. Atunci florile frumoase din grădina sufletelor noastre vor deveni plante carnivore şi care ne strâng din toate părţile ca volbura și ca iedera şi care ne sufocă.

Împotriva acestora, în primul rând, zice Mântuitorul, și nu împotriva aproapelui, vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor, pentru că trimiterea lor nu era atunci, pe moment, câteva zile sau câteva săptămâni în care urmau ei să se ducă să propovăduiască şi apoi să se întoarcă. Nu aceea era misiunea la care erau chemaţi ei şi nu pentru aceasta venise Mântuitorul, nu venise doar pentru câţiva apostoli care să meargă să propovăduiască, ci cuvintele Mântuitorului sunt adresate nouă, tuturor, nu numai apostolilor atunci, în momentul acela. Iar pe noi nu ne trimite niciunde departe, ci fiecare în viaţa sa, cum zice Mântuitorul:

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa

– adică cele ale vieţii lui, cele ale mărturiei lui, cele în faţa cărora trebuie să dea mărturie, în faţa cărora trebuie să ridice steagul luptei şi al biruinţei, dacă va îngădui Dumnezeu să fie al biruinţei și cred că va îngădui, aceea este crucea pe care trebuie să o purtăm și aceea este misiunea în care suntem trimişi, fiecare în viaţa noastră și în preajma noastră şi între apropiaţii noştri şi lângă celălalt şi pentru cel de lângă noi. Şi atunci, cum ziceam, lupii sunt diavolii care se luptă cu noi neîncetat, dar şi obișnuințele noastre şi felul în care ne place să fim şi să ne raportăm la noi şi la ceilalţi şi să ne îndulcim de cele ale veacului acestuia. Nu e rău în sine a te bucura sau a te îndulci de veacul acesta, dar dacă aceste mici îndulciri şi mici bucurii vor deveni piedică de a te apropia de Hristos, atunci trebuie să renunţăm la ele. La vremea potrivită, când Dumnezeu va socoti, va trebui să renunţăm la ele. Şi ele atunci ne vor deveni duşmani cum nu ne-am închipuit. Din blânzi şi cuminţi vor deveni colţoşi ca lupii.

În acelaşi timp, însă, este vorba şi de cei mai apropiaţi sau mai depărtaţi de noi, care nu au primit sau nu s-au îndulcit de darul credinţei, şi care ne pot deveni învârtoşaţi potrivnici. Aşa încât se împlinește în cuvântul acesta spus de Mântuitorul ceea ce spun Părinţii mai târziu din experienţa lor în zeci şi zeci de ani de osteneală, sute și mii de ani de osteneală, când au zis că, atunci când un om se hotărăşte să pornească pe calea lui Dumnezeu, trei sunt duşmanii care se ridică împotriva lui:

1. trupul și pornirile lui, adică noi înşine şi toată partea noastră trupească, cugetul trupesc, nu numai trupul, se revoltă și nu-i place noua rânduială pe care vrem să i-o impunem;

2. cei apropiaţi ai noştri, din jur şi cei în calea cărora vom ieşi şi

3. diavolul.

Exact cum spune Mântuitorul.

Şi zice Hristos:

Vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor.

Nu de voia lor. Or, Dumnezeu niciodată nu ne trimite de unii singuri în mijlocul lupilor şi ştim bine că El ne spune:

Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele vieţii voastre.

Şi cum stau oile în clipa în care sunt înconjurate de lupi? Se pun în jurul păstorului! Aproape că se suie pe el de frică şi încearcă să caute la el ajutor. Păstorul este Dumnezeu. De fapt, cuvântul în înţelesul acesta trebuie să se adune: starea în care trebuie să fim tot timpul este aceea în care să stăm lipiţi tot timpul de Păstor, de Dumnezeu, de Hristos, de chemarea numelui Său. Aşa cum oile nu-şi pot îndrepta ochii spre altceva, ca ultimă scăpare, decât la păstorul lor, pe care l-au urmat și până atunci, adică la Dumnezeu, aşa nu trebuie să-şi ia sufletul nostru ochii nicio clipă de la El. Şi să realizăm lucrul acesta, că suntem ca nişte oi în mijlocul lupilor, nu suntem într-o promenadă plăcută prin lumea aceasta, ci chiar ca nişte oi în mijlocul lupilor, împotriva lupilor interiori, împotriva lupului celui gânditor, împotriva lupilor trimişi la pradă de către diavol prin oameni care-l ascultă pe el. Împotriva acestora n-avem noi putere și, vedeţi, înlătură cu totul Mântuitorul ideea de a se uni oile să poarte război cu lupii. Nu se pune problema aceasta. Ci să fim asemenea oilor care nu s-au gândit să se ia la război, la ceartă şi la luptă cu lupul, ci se adună în jurul Păstorului şi strigă în ajutor la El şi El, cu siguranţă, le va ajuta. Pentru că nu e un păstor năimit, nu e un păstor care fuge, lăsând oile, ci este un Păstor Care le cunoaşte pe nume şi le scoate și le-a scos de atâtea ori la păşune și la izvor şi le aduce înapoi și iar le scoate şi Acesta Îşi va pune sufletul și trupul şi sângele Său pentru oile Sale.

După aceea ne spune să ne asemănăm cu porumbeii. Şi aici sunt două înţelesuri: nevinovăţia şi blândeţea lor, cum şi spune:

Fiţi blânzi ca porumbeii.

Despre porumbei nu s-a auzit vreodată că s-ar fi repezit asupra cuiva. Nu este în porumbel iuţime, nu este răutate, ci este blândeţe, indiferent că cel care a pus mâna pe el urmează să îl mângâie sau să îi frângă gâtul. La această blândeţe a porumbeilor ne îndeamnă Dumnezeu, dar mai face încă o trimitere prin ei, la care mintea iudeilor fugea repede, datorită porumbelului sau turturelei jertfite în Templu, care era aproape răstignită, pentru că i se frângea gâtul şi i se pironeau aripile de perete. Deci Se referă la acceptarea jertfei sau la acceptarea căii pe care Dumnezeu ţi-o pune în cale, fără cârtire, fără zbatere. Iar un alt înţeles se leagă de faptul că Noe a dat drumul unui porumbel care s-a întors cu o ramură de măslin. Şi vedeţi şi acum că porumbeii sunt printre puţinele păsări care se întorc, lucru cunoscut din vechime. Deci e încă un lucru la care ne îndeamnă Dumnezeu prin porumbel: să ne întoarcem neîncetat. Chiar dacă ne îndepărtăm de Dumnezeu, chiar dacă greşim, chiar dacă ne lepădăm, să ne întoarcem neîncetat la Tatăl. Aşa cum fiul risipitor ca un porumbel s-a reîntors, aşa şi noi suntem îndemnaţi să revenim din nou acasă, din nou acasă, neîncetat.

Să fim înţelepţi ca şerpii nu se referă la înţelepciunea şarpelui ca viclenie cu care a înşelat pe om – că nici nu era şarpele acolo, în rai, ci era diavolul care îl stăpânea pe şarpe – ci se referă la înţelepciunea practică pe care şarpele a avut-o încă de când l-a zidit Dumnezeu. Nu întâmplător şarpele a fost stăpânit de diavol şi nu alt animal, pentru că era cel mai înţelept dintre animale, aşa cum îl făcuse Dumnezeu, avea o înţelepciune firească. Acolo, în Scriptură, la capitolul 3, traducerea corectă este „dibăcie”, „înţelepciune practică”, adică ştie când şi cum să facă. De aceea diavolul a nădăjduit că prin şarpe îl va birui pe om, nu prin altcineva, tocmai pentru că şarpele era cel mai bine văzut de om, cel mai plăcut, pentru că avea această dibăcie, această isteţime. Tocmai de aceea l-a stăpânit pe şarpe, ca prin şarpe să-l înşele pe om mai uşor. Dar Dumnezeu nu-l acuză definitiv pe şarpe pentru că a fost stăpânit de diavol, ci ne îndeamnă chiar să avem dibăcia cu care l-a zidit Dumnezeu pe el, pe care o vedem chiar şi acum. Dumnezeu nu ne îndeamnă spre naivitate tâmpă în care ne aruncăm în ghearele lupului, în care căutăm noi înşine judecata sau asprimea sau “cizma” stapanitorului sau teroarea tiranului sau ne supunem noi de voie, ci, asemenea şarpelui, care, atunci când simte pericolul, ştie când să se retragă, atunci când vine toamna – se zice că de Sf. Dimitrie se ascund şerpii în pământ şi nu mai ies – ştie momentul când ar trebui să intre în cuibarul lui şi de acolo să nu mai iasă până primăvara, pentru că, dacă iese, rămâne înlemnit şi moare, ştie când să se ascundă și când să iasă, știe să nu atace decât atunci când este lovit sau călcat – nu se repede și nu face rău cu voie, nu-i face plăcere răul în sine.

La dibăcie se referă Hristos, dar mai ales la dibăcia aceasta de a şti să ne ferim de rău, de a nu ieşi în calea răului, aşa cum Mântuitorul, atunci când a auzit că este căutat în Iudeea, a plecat în Galileea. Adică n-a căutat mânia oamenilor. Când ei L-au dus pe sprânceana muntelui Nazaret şi au vrut să-L omoare cu pietre, El n-a mai stat la discuţii cu ei şi nu i-a întărâtat mai mult, ci a trecut prin mijlocul lor şi a plecat de acolo. Adică a ştiut când să Se oprească. A ştiut să nu învârtoşeze inimile copiilor Lui, aşa cum şi scrie în Scriptură:

Părinţilor, nu învârtoşaţi inima copilului vostru.

Această înţelepciune, de a nu învârtoşa inima aproapelui nostru, a celuilalt, aceea de care vă povesteam odată despre un părinte din muntele Athos, cred că din mănăstirea Dionisiu, care a fost atât de dezamăgit de nesporirea duhovnicească a ucenicilor lui, el străduindu-se mulţi ani, zeci de ani cu ei, şi aceştia nu numai că nu-l ascultau, ci îi stăteau împotrivă şi cârteau şi găseau nod în papură cuvintelor lui, şi aşa de necăjit şi de întristat a fost, deşi el era pus acolo ca duhovnic, încât a plecat, a fugit din mănăstire, el, duhovnicul mănăstirii, a fugit şi s-a dus la părintele său duhovnicesc, care era aproape de vârful Athonului, unde, de obicei, stau sihaştrii şi anahoreţii. S-a dus acolo şi era atât de trist şi de învârtoşat şi de mâniat, încât i-a spus părintelui său că are de gând să nu se mai întoarcă niciodată. Iar părintele său, fiind om înţelept şi având această înţelepciune practică, pe care Dumnezeu ne învaţă să o avem, nu i-a spus atunci, pe moment: <Faci o greşeală…! Cum de-ai plecat?… Du-te înapoi…!>, pentru că ştia că atâta învârtoşare avea şi tristeţe, încât, dacă şi el i-ar fi zis asta, îl va pierde definitiv, poate plecând de tot din munte sau din monahism sau făcând ceva mult mai grav, şi atunci i-a zis: <Bine, stai aici, rămâi cu mine.> Şi trecând timpul și trecând săptămânile şi lunile, şi-a revenit acest duhovnic, şi-a venit în firea lui şi s-a gândit unde a greşit, ce a greşit, şi s-a hotărât: cum se poate, cum să lase el obştea aşa şi să plece? Cum să aibă odihnă? Şi s-a dus înapoi la părintele său şi i-a zis: <Părinte, m-am gândit mult şi mă întorc înapoi, nu se poate să plec aşa…> Şi atunci abia a respirat uşurat părintele lui şi i-a zis: <Ah, de când aşteptam să zici asta…!> <Păi şi de ce nu mi-ai zis?> <Nu era de folos să zic atunci, că mai mult te învârtoşai. Acum pot să-ţi zic: du-te, frate, fii binecuvântat, acolo e locul tău!>

Şi aceasta e înţelepciunea pe care de multe ori trebuie să o avem, nu numai cu ceilalţi, ci şi cu noi înşine, această pedagogie fină s-o avem cu sufletele noastre. Noi, de multe ori, în interior, vrem să ardem etapele, să sărim repede, să facem şi ne obosim sufletul şi ni-l învârtoșăm şi nu avem înţelepciunea aceea de care zice Mântuitorul: Părinţilor, nu învârtoşaţi inima copiilor voştri, ci ne învârtoşam sufletul şi îl împovărăm şi îi dăm multe de purtat trupului şi putem să avem surpriza să ni-l facem vrăjmaş învârtoşat împotriva noastră, şi trupul şi sufletul şi mintea şi inima, pentru că nu avem înţelepciunea aceasta pe care Dumnezeu ne îndeamnă s-o avem şi această dibăcie practică.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

s0626008

Legaturi:

“[...] Că nu ştim să drămuim și să ne bucurăm și să mulţumim pentru bucuria pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi astfel să ne întâlnim cu Dumnezeu şi să-L chemăm în viaţa noastră şi, de multe ori Îl uităm complet atunci când avem linişte, pace, lucrurile ne merg din plin; avem o relaţie mai mult decât superficială cu El în momentul acela. Şi abia în dureri şi în necazuri, când toţi ne părăsesc, când toţi se uită destul de dubios la noi, abia atunci începem să vedem că sunt nişte ochi mult mai buni şi mai dragi care se uită spre noi și pe care noi i-am trecut cu vederea până atunci, ochii lui Dumnezeu. Să ne gândim la ochii cu care Hristos a privit la Petru, care se lepădase de El şi, după ce s-a lepădat de trei ori, a auzit cocoşul cântând şi şi-a adus aminte Petru şi s-a întors spre Mântuitorul, care era în pridvorul casei lui Caiafa. Credeţi că ochii aceia ai Mântuitorului care s-au uitat spre Petru erau de asprime sau de ceartă? Nu, cred că sunt ochii cei mai curaţi, care ne susţin, care ne ajută, care ne iubesc, sunt, de fapt, ochii Celui Care ne poartă pe mâini şi în braţe şi la Care nu ne uităm. Cred că acei ochi l-au trezit pe Petru mai mult decât cântatul cocoşilor.

Parcă în durerile şi în suferințele noastre şi în lepădările noastre şi în necazurile noastre mari, de-abia atunci avem puterea să ne întoarcem să vedem că sunt nişte Ochi care ne privesc şi sunt nişte Braţe care ne poartă şi este o Inimă care suspină pentru noi, inima lui Dumnezeu, care ne poartă pe noi înşine, care ne caută pe noi, e dragostea rănită a lui Dumnezeu care de mult de căuta şi pe care noi nici n-am băgat-o în seamă, despre care Părinţii spuneau că este rănită, că n-are unde să se odihnească. Ca într-un cuplu în care cineva iubeşte, iar celălalt nu e interesat, celălalt cu ochii caută disperat să-i răspunzi măcar dintr-o privire şi tu nici nu ştii că celălalt te caută, habar n-ai, nu te interesează. Şi nu este durere mai mare, acea iubire este rănită, n-are unde să se odihnească, iar această iubire a lui Dumnezeu care umblă neavând unde să se odihnească, găseşte din când în când în câte-un om şi de cele mai multe ori, din păcate, doar în greutăţi şi necazuri, pe câte unul care se întoarce înapoi şi începe să înţeleagă, începe să vadă, începe să se deschidă şi aceştia, de cele mai multe ori, pe lângă cei credincioşi, dar cel mai mult se întorc aceşti sfinţi, de aceea zicem în timpul utreniei Dumnezeu cel ce se odihneşte întru sfinţii săi, iubirea lui Dumnezeu se odihneşte în sfinţii cei care se întorc să vadă Ochiul lui Dumnezeu, cei care, mai presus de croncănitul ciorilor veacului acestuia ascultă glasul privighetorii care-i mult mai fin, mult mai subţire, dar se aude. Dacă eşti atent, dacă te concentrezi puţin, dacă te întorci puţin în tine, auzi glasul mierlelor şi al privighetorilor care se rosteşte neîncetat, îl auzi tot timpul, se aude tot timpul, dar este acoperit de glasul şi de croncănitul ciorilor. Aşa şi omul începe să descopere în sine. [...]“

***

***


STARILE INTERMEDIARE IN VIATA DUHOVNICEASCA: “Cand duhul necurat a iesit din om…”

$
0
0

calugar-chilie-parasita

Rugaciune pentru izvorul iubirii

Iar cand duhul necurat a iesit din om, umbla prin locuri fara apa si cauta odihna si nu gaseste.

(Matei 12, 43)

Starile intermediare sunt cel mai greu de suportat in viata duhovniceasca. Vechiul a fost depasit, noul inca nu si-ai facut aparitia. Cea mai grea perioada din istoria poporul lui Israel au fost cei patruzeci de ani cand a ratacit prin pustiu. In Egipt inca se mai dedau la desfatari pacatoase, in pamantul fagaduintei era fericirea promisa, dar in pustiu totul era gol, mort, fara viata.

Intocmai si tu, suflete al meu, nu suporti sa ramai multa vreme in pustiu si nu poti accepta legea interdictiilor. Ne simtim apasati si amenintati de primejdie cand ne vedem casa dereticata si impodobita, dar goala, nelocuita. Dragostea noastra fata de pacate poate fi inlocuita doar de o noua iubire, dar legea ei nu poate fi inlocuita.

De aceea, in rugaciunile pe care le indreptam catre Dumnezeu trebuie sa cerem sa ne trimita o comoara duhovniceasca, una care sa fie mai presus de cea la care am renuntat — un izvor viu de iubire, care sa reverse apa binefacatoare peste pustiul parjolit de seceta al inimii noastre, care sa ne aduca deplina bucurie si sa umple golul din noi.

Invata-ma, Doamne, sa inteleg in ce masura ceea ce astept sa-mi dai depaseste tot ce am lasat in urma, in vechea tara a Egiptului! Prefa legea in har, robia in libertate, jertfa mea in izvor de bucurie.

Atunci, „in locul plangerii”, voi primi „untdelemnul bucuriei”, in loc de „duhul uratului, vesmant de slava” cand El ne va imbraca in „haina de mantuire si in vesmant de veselie (Is. 61, 10). Atunci casa nu-mi va mai fi pustie, ci templu al Duhului lui Dumnezeu, iar duhul raului va fi izgonit din ea pentru totdeauna.


[1] In Biblia 2002: „Chiar dacă El, Cel-Tare, nu-Şi va-nceta prigoana, eu tot am să mă apăr, grăind în faţa Lui”.

(din: “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, 2008)

Legaturi:

RAZBOIUL GANDURILOR si RAZBOAIELE DINTRE NOI. Familia ortodoxa si lupta cu “duhurile de sub cer” intre IMPOTRIVIRE si ASCULTARE “IN DOMNUL”

$
0
0

DE UNDE NE VINE IMPULSUL SA NE IMPOTRIVIM VOII LUI DUMNEZEU? De ce copiii nu-i asculta pe parinti?

staretul_tadei_11

Familia ortodoxa:

Stareţul Tadei de la Vitovniţa:

Vedeti cum lucreaza duhurile de sub cer?!

“- Spuneti-mi, parinte staret, de ce, in ciuda iubirii pe care o avem pentru Domnul si pentru o viata virtuoasa, ne impotrivim totusi voii Sale, dupa cum ati spus la inceputul cuvantului dumneavoastra?”

- Copile, viata aici pe pamant este o lupta a trupului si a mintii. Razboiul este mai intai al gandurilor, iar cand nu mai putem lupta cu gandurile, atunci ne razboim intre noi. Suntem intr-o stare asa de rea, aici pe pamant – si credem ca ne luptam pentru credinta. Noi, ca persoane, nu putem face nimic pentru credinta, ci numai daca ne unim. Aceasta este puterea si taria. Suntem datori sa ne luptam, caci suntem copii ai unor parinti cazuti, iar vrajmasii nostri, puterile ganditoare, necontenit ne abat de la calea cea dreapta.

Vrajmasul ii invata pe copii de mici sa se impotriveasca parintilor. Stie bine vrajmasul ca, de se impotrivesc copiii inca de mici, cu usurinta ii va indruma in intreaga lor viata si vor fi ai lui.

Nu cu multa vreme in urma, au venit la mine niste parinti cu fiica lor de zece, cel mult doisprezece ani. ii cer copilei sa-mi spuna ce se intampla cu ea, iar ea imi spune:

“Ii iubesc pe tatal si pe mama mea, caci si ei ma iubesc mult. Ii iubesc foarte mult, dar nu stiu de ce imi vine neincetat in minte gandul sa ma impotrivesc mamei si tatalui, sa nu ascult de ei, cu toate ca nu vreau sa fac asta. Eu vreau sa ascult si de mama si de tata, dar nu am pace”.

staretul_tadei_7Vedeti cum lucreaza duhurile de sub cer?! Pentru aceea, neincetat ne luptam sa ne intarim credinta, si puterile din vazduhuri necurmat ne tulbura gandurile.

Vreme de doisprezece ani, un pustnic a fost muncit de gandul ca nu este Dumnezeu. Nevoitor in singuratate, el a fost iarasi chinuit de un astfel de gand. Si doisprezece ani intregi s-a luptat cu duhurile, dar Domnul stia ca este spre folosul lui sa ingaduie a se abate asa ceva asupra lui, iar gandurile sa-l napadeasca zi si noapte.

Din pricina tuturor acestor lucruri este lupta si razboi intre bine si rau. Noi dorim sa fim buni, dar duhurile din vazduhuri nu vor sa avem nici macar o insusire buna, ci numai insusiri rele. Iata, de aceea ne luptam. Noi nu ne putem lupta de unii singuri. Dumnezeu este Voievodul nostru, Ocrotitorul nostru, caci de unii singuri putem doar sa cautam sincer ajutor de la Domnul, si Domnul ne va ajuta.

Odata, cand eram greu bolnav, mi se arata Mantuitorul care imi spuse sa ma inchin Preasfintei Sale Maici, caci ea este Aparatoare si Ocrotitoare a monahilor. De aceea trebuie sa luptam, pentru aceasta purtam razboiul gandurilor. Razboiul gandurilor noastre nu este in trup si sange, ci cu duhurile din vazduhuri. Sfantul Apostol Pavel spune: “Lupta cea buna m-am luptat, credinta am pazit (II Tim. 4, 7). Pentru aceasta, trebuie neincetat sa ne inchinam Domnului si Preasfintei Sale Maici.

***

10380310_647474535329526_728880467537599353_n

Părintele Teofan de la Mănăstirea Nera:

„A fi cu Domnul, în Domnul, pentru Domnul”

(fragment)

(…)

„Slujitor al nevoilor şi al voilor celuilalt”

- Știm de la Sfinții Părinți că ascultarea este un punct semnificativ, poate definitoriu pentru viaţa monahală, ca şi pentru viaţa creştinului în general. Care este sensul ascultării, aşa cum îl vedeţi sfinţia voastră în monahism?

­ – Eu încerc să văd ceea ce au văzut Părinţii în ascultare. Una dintre cele mai frumoase şi mai complete definiții ale 81231ascultării a fost dată de Părintele Sofronie: „Ascultarea este acea deschidere a iubirii în care-l primeşti pe celălalt, cu toată viaţa lui, în viaţa ta”. Asta este ascultarea – deschiderea dragostei pentru a-l primi pe celălalt, cu voia lui, cu nevoia lui, cu dorul şi cu dorinţele lui, în viaţa ta, în sens de slujire a lui: te faci slujitor al nevoilor şi al voilor celuilalt, iar aceasta începând cu Dumnezeu, fiindcă toate se petrec în El şi pentru El.

De aceea, ascultarea noastră diferă fundamental de orice fel de supunere pe care ar pretinde-o un guru discipolilor lui, sau un profesor elevilor lui, sau un maestru celor care vor să înveţe o anumită știință sau artă de la el. Ascultarea noastră se face în Domnul. Totul se petrece pe temelia pe care Duhul Sfânt o aşază în fiinţa omului. Ascultarea se face în Domnul, cu Domnul, pentru Domnul.

- Cum rodeşte ascultarea în viaţă?

- Aşa cum Duhul Sfânt poate să dea roadă: cu totul şi cu totul minunat! Începând cu războaiele cele mai grele, când trebuie să-ţi tai voia şi s-o primeşti pe a celuilalt – aceasta fiind partea „negativă” a roadelor, când ți se pare o adevărată răstignire, și chiar trăieşti o adevărată răstignire, pentru că trebuie să renunți la tine, să-ţi ţintuieşti ale tale ca să trăiască celălalt –, până la cele mai minunate tărâmuri ale slobozeniei, în care efectiv trăieşti acolo unde te trage Domnul să trăieşti.

- Putem să ne folosim şi în lume trăind aceste daruri ale ascultării?

- Nici nu se poate altfel! Vedeți, Biserica este întemeiată pe ascultare, și Părinţii accentuează lucrul acesta: Dumnezeul nostru e un Dumnezeu al rânduielii, şi rânduiala nu poate exista decât cu ascultare. Dar există nişte hotare pe care omul nu le poate depăşi, în viaţa de familie trăind. Părinţii de aceea accentuează că în mănăstire poţi să faci ascultare adiákriti – adică să nu-ţi pui tu discernământul tău în a cerceta cuvântul pe care duhovnicul, sau mai-marele, sau fratele ți-l dă, ci să i te încredinţezi cu inima deplin deschisă.

Ei, în lume nu poţi să faci asta, pentru că acolo nu trăieşti în mijlocul unor oameni care, la rândul lor, îţi slujesc ţie, ci trăiești în mijlocul unor oameni care te urmăresc și încearcă să profite de pe urma ta. Nu generalizez, dar începând cu şeful departamentului unde lucrezi, acolo, la serviciul tău, şi până la ultimul vecin de pe scara blocului, în general oamenii caută să profite de ceilalţi. Şi atunci ascultarea ta trebuie să fie făcută cu discernământ.

„Noi nu ne mai ascultăm unii pe alții”

Dar ascultarea o încercăm în primul rând în viața de ucenic al Părintelui duhovnic, în parohie; apoi în viața de familie, faţă de soţ sau de soţie, faţă de copii, pe care trebuie să învățăm să-i ascultăm. Deci ascultarea este deschiderea inimii spre a primi viața celuilalt, ceea ce înseamnă că ascultare trebuie să faci şi faţă de copilul tău, trebuie să înveți să-l asculți – psihologii din ziua de azi subliniază lucrul acesta, că comunicare-cu-copilulnoi nu ne mai ascultăm unii pe alții, nu-i mai ascultăm pe copii. Nu numai copiii nu ascultă de părinţi, dar nici părinţii nu ascultă de copii: să le asculte nevoile, să încerce să vadă dincolo de cuvintele lor ce vor să le transmită, ce vor să le spună, ce nevoi au, ce suferinţe, ce neînţelegeri, ce frământări…

­- Cum să nu, îi „ascultă”: le cumpără tot ce-și doresc, de la iPhone-uri până la motociclete!

- Da, şi cresc nişte mici monştri în felul ăsta. Mici mari monștri! Mă apucă groaza când văd un asemenea copil. Asta nu-i ascultare, e supunere făcută unor mofturi din firea căzută a copilului. Nu e o ascultare de nevoia lui! Una este să asculţi de nevoia lui lăuntrică, adâncă, şi alta e să asculţi de mofturile cu care el te şantajează. Ţine de discernământul părinţilor.

- Dar între soţ şi soţie?

- În acelaşi fel. Acolo ai o libertate ceva mai mare, în sensul că eşti cu cineva pe care, cel puţin aşa presupunem, l-ai ales bazându-te pe principii comune, vorbeşti aceeaşi limbă, mergi către o unire, dincolo de cea trupească, sufletească și duhovnicească, care presupune că noi comunicăm pe nişte planuri ale ființei mult mai adânci. Cu copilul trebuie s-o iei încetişor – și, paradoxal, e mult mai greu cu un copil, deşi câteodată roadele se văd mult mai repede, decât în familie, unde de multe ori se eșuează dintr-o lipsă de comunicare.

- Dar câţi oameni intră astăzi în viaţa de familie cu gândul ăsta, de a dobândi această unitate în duh?

- Păi, din păcate, aceiași copii care vin la noi la mănăstire, cu totul nepregătiți, aceiași încearcă să-şi întemeieze astăzi și familii. Atâta vreme cât nu avem o viață parohială… – nu spunem că ea nu există, dar marea majoritate a tinerilor nu vin la biserică. Cei care trăiesc o viaţă serioasă în parohie, de ascultare față de duhovnic, sunt pregătiţi încet-încet pentru marele pas al căsniciei. Cei care nu fac lucrul acesta e firesc să nu aibă nici un fel de pregătire pentru ceea ce le stă înainte, când vorbim de căsnicie.

[...]
(…)

Material realizat de Gheorghe Fecioru

Articolul poate fi citit integral în numărul 69 (Octombrie 2014) al revistei Familia Ortodoxă

fo69_f1

Legaturi:

Zice omul ca “mi-a venit un gand”: ce-nseamna – ganditi-va toti – ce inseamna: “Mi-a venit un gand”?… De unde? Ce este acest gand care mi-a venit? Parintele Sofronie tot asa spune undeva… fiecare gand este un duh. Astea care ne-au venit…. Avem si noi ganduri, si noi suntem duh, dar gandurile noastre sunt mai asa… mai socoteli de-ale noastre, dar cand iti vine un gand, o idee, o viziune cateodata, asta-i un duh, daca duhul este Dumnezeu sau de la Dumnezeu… este duh de viata, daca un gand care-ti vine te deznadajduieste sau iti provoaca necredinta, sau te zgaltaie intr-un fel sau altul din asezarea ta, intr-o panica sau o groaza fara iesire sau intr-un intuneric, gandul asta era de la un duh strain lui Dumnezeu, duh ucigas.

***

***

CUVINTE MANGAIETOARE PENTRU UCENICI din scrisorile SFANTULUI NICON de la OPTINA (II): “De cate ori am suferit pentru tine si m-am rugat?! O, copilasul meu, copilasule! Sa te intelepteasca Domnul sa intelegi adevarul!“

$
0
0

O, Doamne! Pana cand se va juca vrajmasul cu mintile si inimile oamenilor? Doamne! Tu vezi to­tul!

20110707_2034842118

Fragmente din SCRISORILE CUVIOSULUI STARET NICON DE LA OPTINA catre fiice duhovnicesti (II):

“Iubitoare de Dumnezeu domnisoara L.,

Binecuvantarea lui Dumnezeu sa fie cu tine in veci! Am primit scrisoarea ta, am citit-o si am citit si scrisoarea pe care ai adaugat-o din partea cunostintei tale. Sa-ti ajute Domnul! Desigur, la aceasta scrisoare nu trebuie sa dau niciun raspuns. Sunt intru totul de acord cu tine, ca scrisoarea este fortata, nu este sincera. Eu consider ca totul este clar si nu este nevoie de nicio explicatie. Lasa-te in voia lui Dumnezeu pe tine si toate lucrurile acestea si taci. Dumnezeu Se uita la inima. A intrebuinta si a chema numele lui Dumnezeu in asemenea cazuri, asa cum fac ei, socotesc ca este un sacrilegiu, dar nu-i osandi, caci judecata nu ne apartine noua, ci intru totul lui Dumnezeu, Care va rasplati fiecaruia dupa faptele lui.

Iti urez numai bine, copilasul meu, de ziua numelui tau. Acum am primit invitatia de a sluji in catedrala noastra in locul parintelui protoiereu (el este bolnav) si nadajduiesc sa-I aduc Domnului Dumnezeu smerita mea rugaciune pentru sanatatea si mantuirea ta inaintea Sfantului Prestol. Sa te mangaie Domnul cu mila Sa, sa veseleasca inima ta cu bucuria Duhului Sfant si sa implineasca dorintele tale cele bune! Aceste dorinte bune ale mele primeste-le din partea mea ca pe niste urari sincere, trimise din inima de ziua numelui tau. Acum, desi pe scurt, voi raspunde la intre­barile tale.

Talcuirea, gasita la cuviosul avva Isaia, cu privire la semnul iertarii pacatului – adica sa nu simti invoirea la pacat, ca si cum ti-ar fi deja cu totul strain - trebuie s-o intelegi in sensul vindecarii de patimile cele pacatoase, nu de fiecare pacat in parte, căci pacatele sunt iertate prin intermediul spovedaniei sincere, desi unii isi aduc mult timp aminte de ele. De exemplu, PetruCocosul1despre Sfantul Apostol Petru, traditia spune ca pana la sfarsitul vietii lui a plans ori de cate ori a auzit cantatul cocosului – pentru ca ii amintea de lepadarea lui. Dar noi stim ca Domnul, aratandu-Se dupa invierea Sa, l-a iertat si l-a repus in demnitatea de apostol. Paste oile Mele… Paste mieluseii Mei… Vino dupa Mine. Astfel citim in Sfanta Evanghelie de la Ioan. Citeste acest capitol cu atentie. Daca va da Dumnezeu, intr-o intrevedere personala vom putea discuta des­pre acest lucru mai in amanunt. Asadar, nu-ti pierde nadejdea!

Nu exista pacat care sa biruiasca milostivi­rea lui Dumnezeu. Nu-ti dau binecuvantare si nu pot sa-ti dau binecuvantare sa renunti la nazuintele tale legate de viata in Dumnezeu. Sa plece de la tine vrajmasul care iti insufla asemenea ganduri primejdioase, intareste-te, imbarbateaza-te! Socoteste-te mai prejos decat toti, dar nu te departa de Dumnezeu. Cu adeva­rat,

aproape este Domnul de toti cei ce Il cheama, de toti cei ce Il cheama pe El intru adevar, voia celor ce se tem de El o va face si rugaciunea lor o va auzi si ii va mantui pe ei...

Sa nu crezi ca starile prin care treci nu sunt intelese de nimeni. Eu simt, inteleg necazul tau, dar deocamdata nu pot face nimic. Spun numai: Doamne, ajut-o, miluieste-o si mantuieste-o! Doamne, fie voia Ta!

Ma grabesc sa termin scrisoarea, sa ajunga la posta astazi. Inca o data chem asupra ta binecuvan­tarea lui Dumnezeu si te incredintez atotputernicei ocrotiri a Imparatesei Ceresti. Te pomenesc, copilasul  meu, si ma rog pentru tine.

22 martie 1925, Kozelsk

[...]

***

Iubitoare de Dumnezeu domnisoara L.,

Binecuvantarea lui Dumnezeu sa fie cu tine in veci! Am primit scrisoarea ta si ma grabesc sa raspund la intrebarea ta despre scoala. Te sfatuiesc sa ramai acolo si sa te lasi in voia lui Dumnezeu. Roaga-te cu osardie Sfintilor lui Hristos Nicolae si Spiridon, ca prin rugaciunile lor sa se oranduiasca totul spre folosul sufletului tau. Din toata inima te compatimesc, copilasul meu. Insusi Domnul sa te mangaie. Cu ade­varat – desarta este izbavirea de la oameni. Desi oa­menilor trebuie sa ne adresam pentru ajutor sufletesc si trupesc, totusi izbanda in aceste straduinte trebuie sa o asteptam din mainile Domnului. Ma rog pentru tine si iti doresc toate milele lui Dumnezeu.

Spune-mi ce sa fac cu scrisoarea pe care mi-ai trimis-o „pentru citire”. Sa ti-o inapoiez sau s-o dis­trug? Eu sunt putin slabit, piciorul a inceput sa ma doara mai mult decat de obicei, de aceea scriu cu cre­ionul, stand in pat. Ma grabesc sa-i dau scrisoarea surioarei tale si de aceea inchei aici.

Acoperamantul Imparatesei Ceresti sa fie cu tine si peste tine,

Kozelsk 24 august/6 sept. 1925

***

Iubitoare de Dumnezeu domnisoara L.,

Binecuvantarea lui Dumnezeu sa fie cu tine in veci! Am citit scrisoarea ta si m-a cuprins tristetea. Este plina de deznadejde scrisoarea ta. Şi ce poate fi mai cumplit decat deznadejdea? Ce plasture sa-ti pun ca sa te tamaduiesti? O, Doamne, Doamne, nu cumva vrajmasul voieste sa rapeasca oita Ta? Sa nu fie una ca aceasta!

Doamne, inalta-Te intru puterea Tu si vino sa ne mantuiesti pe noi!

Daca vrajmasul voieste sa necajeasca pe vreunul dintre fiii mei duhovnicesti sau apropiatii mei si eu imi vad neputinta de a-l ajuta, alerg catre Domnul, vars inaintea Lui rugaciunea mea si durerea mea inaintea Lui o spun. Domnul are puterea de a indrepta viata noastra spre mantuire. Ma rog pentru tine si te incredintez voii lui Dumnezeu.

Prea mult acum nu pot sa-ti scriu, dar iti spun pe scurt ca manastirile pe care le-ai enumerat nu mai sunt manastiri, caci in ele au fost infiintate cooperative de productie si altele. Unele dintre ele mai putin, iar altele mai mult s-au departat, totusi, de viata strict monahala si manastireasca. Vietuind acolo, poti dobandi mantuirea. Dar oricine ar dori sa intre iarasi acolo, trebuie sa stie ca nu va mai intalni ceea ce ar trebui, ceea ce am intalnit noi cand am intrat in manas­tire, cand manastirea era manastire. Aceasta o vede ochiul monahului dinainte, dar tu din lipsa de expe­rienta nu poti intelege si observa aceasta dintr-odata. De aceea nu te sfatuiesc deocamdata sa te duci dupa sfat, invatatura si ajutor in acea manastire in care ti-ai propus sa mergi. Deocamdata rabda; eu vroiam deja, pana sa primesc scrisoarea ta, sa-i scriu cuiva o ruga­minte pentru tine, fara sa-i spun deocamdata numele tau, iar acum ma grabesc sa fac acest lucru si, daca voi obtine ceva, nu voi intarzia, daca va da Dumnezeu, sa-ti comunic.

Sa te mantuiasca Domnul pentru colet. Iti multumesc foarte mult. Transmite din partea mea urari de bine si binecuvantarea lui Dumnezeu surioarei tale V. Ma rog si pentru ea, si pentru tine. Astazi am slujit si m-am rugat pentru toti. Sa va dea Imparateasa Cereasca ajutorul ei cel grabnic tuturor celor necajiti si impovarati de pacate si sa aveti si bucurie, si mangaiere. Sa se departeze de la tine, copilasul meu, duhul deznadejdii! Crede-ma ca tot ce a fost in trecut Dumnezeu ti-a iertat deja de mult. Fereste-te acum de prezent, pazeste-te si nu deznadajdui! Toate pacatele au fost spalate prin sangele Mantuitorului si in adancul milostivirii Sale se cufunda toate neputintele si pacatele noastre, numai ca noi sa ne caim. Iti doresc din inima toate milele lui Dumnezeu. Pace tie si mantuire!

Kozelsk, 24 oct. 1925

 ***

Saint Spyridon & Saint NicholasIubitoare de Dumnezeu domnisoara L.,

Binecuvantarea lui Dumnezeu sa fie cu tine in veci! Am primit scrisoarea ta. Roaga-te Sfantului Nicolae Facatorului de minuni si Sfantului Spiridon al Trimitundei. Ei sunt grabnicii nostri ajutatori si rugatori. Lor le este dat harul deosebit de a-i ajuta pe cei ce se afla in necazuri, chiar in situatii fara iesire. Ei te vor ajuta si pe tine. Desigur, la randul tau, sa faci ce tre­buie. Eu i-am vorbit deja despre aceasta surioarei tale, adica i-am spus ce trebuie sa faci. Domnul Dumnezeu sa te pazeasca sub acoperamantul bunatatii Sale. Multumeste pentru toate lui Dumnezeu. In ceea ce citim la slujba „Laudei Nascatoarei de Dumnezeu” din Postul Mare se spune ca trebuie sa-I multumim Domnului pentru toate milele Lui, savarsite in trecut cu noi, caci, cand multumim pentru milele si binefacerile savarsite in trecut, atunci, ca sa spunem asa, ne pregatim sufletul pentru intelegerea noilor mile si bi­nefaceri si de aici reiese clar ca cei ce cartesc si sunt nerecunoscatori se lipsesc de noile binefaceri ale lui Dumnezeu. Teme-te de acest lucru si multumeste intotdeauna pentru toate lui Dumnezeu, caci la Domnul este mila si multa izbavire la El. Nimeni nu poate mangaia daca Domnul nu mangaie. De aceea, daca ai avut parte de mangaiere in Kozelsk, multumeste lui Dumnezeu, iar oamenilor nu ai pentru ce. Ei sunt doar implinitorii cu stiinta si in mare parte cu nestiinta a poruncilor lui Dumnezeu.

Iti doresc pace si bucurie intru Domnul si toata bunastarea. Sa te mantuiesti intru Domnul, copilasul meu cel drag!

8/21 noiembrie 1925, Kozelsk

Iubitoare de Dumnezeu domnisoara L.,

Binecuvantarea lui Dumnezeu sa fie cu tine in veci! Am primit scrisoarea ta, fiind la batiuska Nectarie. Şi acum din pricina viscolului m-am oprit din drum si, folosindu-ma de sederea in captivitatea vremii rele, iti scriu raspuns. Nu am la mine scrisoarea ta dinainte si de aceea iti voi raspunde doar la ultima scrisoare. Copilasul meu cel drag! Pentru ce suferi si te tulburi? Nu te framanta, ci lasa-te in voia lui Dumnezeu si te vei linisti. Ţi s-a intamplat vreodata sa dai atentie la faptul ca in timpul fiecarei slujbe dumnezeiesti nu o data se rosteste, ca sa spun asa, o invitatie:

„Pe Preasfanta, Preacurata, Preabinecuvantata, Slavita Stapana noastra, de Dumnezeu Nascatoarea si Pururea Fecioara Maria, cu toti sfintii pomenindu-o, pe noi insine si unul pe altul si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam?

Ia aminte la aceasta invitatie a Bisericii lui Hristos si incredinteaza totul voii lui Dumnezeu. Eu, desi sunt pacatos, totusi sunt monah si sunt al lui Dumnezeu si ma aflu cu totul in mainile lui Dumnezeu. La fel si tu - esti a lui Dumnezeu. Scrisoarea ta nu m-a tulbu­rat, ci chiar m-a mangaiat. Adu-ti aminte ce se spune in Sfanta Evanghelie:

„Vai voua cand toti oamenii va vor vorbi de bine”.

Inseamna ca pe mine acest vai nu ma atinge daca unii oameni ma clevetesc si ma po­negresc. Caci si despre Hristos spuneau: unii ca este bun, iar altii ca nu este, ca insala multimile. Eu sunt pe deplin constient cand ma raportez la acest fenomen. Sunt convins ca, daca Domnul ingaduie, ma poate atinge orice rautate, umilire si necaz. Şi iarasi sunt convins ca, daca Domnul nu ingaduie, nimeni nu ma poate atinge nici cu un deget.

„Domnul este ajutorul meu, nu ma voi teme de ce-mi va face mie omul. Domnul este ajutorul meu si eu voi privi cu bucurie pe vrajmasii mei”.

Faca-se voia Domnului! Cu parintele N. nu te sfatuiesc sa ai alte explicatii. Smereste-te! Nu este nevoie sa demonstrezi adevarul. El se va descoperi atunci cand va trebui, fie inca aici, pe pamant, fie atunci cand fiecare dupa faptele sale va primi rasplata de la nemitarnicul Judecator. Toate cuvintele acestea: „nemeritat”, „nedrept”, „vreau sa demonstrez” – nu sunt deloc calugaresti si chiar mai mult – nu sunt crestinesti. Fericiti veti fi voi cand va vor ocari. „Judecata Mea este dreapta”. Prin urmare, trebuie sa ne smerim si sa ne supunem, iar pentru cei ce ne ocarasc sa ne rugam, sa faca Domnul si cu noi si cu ei dupa mila Sa. Dumnezeu sa te binecuvanteze sa te impartasesti in postul acesta peste doua saptamani.

Dar nu mi-ai scris la cine te vei spovedi. Daca se vor continua chinurile si intrebarile, pentru ca lucrarea spovedaniei este o lucrare a constiintei si a libertatii, nu a constrangerii si a silirii, spune-le ca mergi la spo­vedanie nu ca sa-ti murdaresti constiinta, ci s-o curatesti si de aceea sa spui totul, cu sinceritate, ca in fata lui Dumnezeu. Şi astfel sa inchei toate discutiile pe aceasta tema. Toate acestea sunt valabile in cazul in care el insusi incepe sa vorbeasca. In caz contrar taci. La rugamintea ta de a ma ruga, pot doar sa-ti spun ca m-am rugat si ma rog dupa puterea mea. Domnul sa te pazeasca sub acoperamantul bunatatii Sale! Fiind la batiuska Nectarie, l-am rugat si pe el sa se roage si sa te binecuvanteze, dupa cum ti-a fost rugamintea.

Acum iti mai spun un singur lucru. Tot ceea ce mi-ai comunicat prin scrisoarea ta nu este o nou­tate pentru mine si nu mi-a produs o impresie prea puternica. Dar ceea ce mi-ai scris ca introducere „despre toate amaraciunile si toate greutatile” prin care ti-a fost si iti este dat sa treci ma doare. Eu, desi nu-mi place sa arat ceea ce este evident, ti-am aratat dragostea mea fata de tine si am vrut sa te linistesc. Dar, asa cum se vede din aceste cuvinte ale tale, nu am izbutit nimic in aceasta privinta si imi pare rau. O, Doamne! Pana cand se va juca vrajmasul cu mintile si inimile oamenilor? Doamne! Tu vezi to­tul! Aceeasi stare trista, prin care treci, s-a simtit si in intrebarea despre casatoria lui N. Dupa puterea mea ma voi ruga pentru robul lui Dumnezeu Nicolae, sa-l intoarca Domnul pe calea adevarului si sa-i mantuiasca sufletul. Pictures in the News: Mtskheta, GeorgiaNiciodata, copilasul meu, nu trebuie sa-ti pui nadejdea in om. Aceasta este o mare greseala, este o greseala fatala. Fara hotararea lui Dumnezeu omul nu te poate apara, nici mangaia. Trebuie sa randuiasca Dumnezeu. Fara ajutorul lui Dumnezeu omul este neputincios.

Ţi-am scris sa-I multumesti lui Dumnezeu pentru milele Lui cele mari si sa nu mai cartesti. Acum iti pomenesc inca o data despre acelasi lucru. Multumeste lui Dumnezeu si vei vedea sau vei intelege atitudinea mea fata de tine. Nu te incapatana sa ramai in intelegerea ta gresita, ci doreste-ti sa scapi de ea. Caieste-te pentru neputinta ta si pocainta, dupa cum invata episcopul Ignatie Brianceaninov, iti va deschide treptat ochii asupra pacatelor tale si, in cele din urma, vei vedea ca tu esti vinovata, nu ceilalti. Imi pare foarte rau ca nu vrei deloc sa te indrepti in aceasta privinta. In general esti si ascultatoare si ai si dorintai de a te mantui si a asculta, dar in aceasta privinta nu te pot convinge. Inca o data te rog sa dai atentie vorbelor mele si sa nu dai voie libera simtamintelor si gandurilor tale, care nu-ti sunt de folos. Nu te supara pe mine pentru faptul ca te dojenesc in loc sa te man­gai. Daca nu ti-as dori binele, nu ti-as mai vorbi. Pe cine iubesc, pe acela il si pedepsesc.

Iti doresc din inima toate milele lui Dumnezeu si toata starea cea buna. Cand vei avea posibilitatea, vino sa te rogi la noi.

Cu privire la moarte… lasa totul in voia lui Dumnezeu… Iarasi chem asupra ta binecuvantarea lui Dumnezeu si iti doresc pace si bucurie intru Domnu Iisus Hristos. Pace tie si mantuire!

Drumul spre Kozelsk. Viscol. 3/16 dec. 1925

 ***

Anul 1926

Iubitoare de Dumnezeu domnisoara L.,

Binecuvantarea lui Dumnezeu sa fie cu tine in veci! Am primit scrisoarea ta. Din toata inima te com­patimesc in necazurile tale. Domnul sa te mangaie. Imi scrii deschis. Asa si trebuie sa-mi scrii, deschis, dar, totusi, trebuie sa gandesti ceea ce scrii. Este bine ca scrii deschis, caci astfel dobandesti si vindecare. Dar exista si ganduri care nu sunt bune. Sa te izbaveasca Domnul de ele! Tu insati scrii ca nu ai dat atentie deosebita cuvintelor mele „despre sfintenie”. In faptul ca nu ai dat atentie consta greseala ta. Nu ai patruns sensul a ceea ce ti-am spus si ti-am interzis. Zavistia si orbirea, care se naste din ea, te-au impiedicat sa faci acest lucru. La Sfintii Parinti se spune clar ca zavistia naste orbirea. Şi chiar in marea stihira bisericeasca se canta ca zavistia nu stie sa cugete ceva de folos (nu tin minte exact cuvintele).

An-Orthodox-priest-listen-004Eu ti-am interzis si iti interzic ­si acum sa spui si sa gandesti despre mine ceea ce eu nu am avut niciodata nici in minte, nici in inima si anume ca persoana mea este sfanta. Nu trebu­ie sa spui oamenilor minciuni despre parintele duhovnic. Aceasta este mare pacat. Şi eu iti interzic sa faci acest pacat. Şi pentru zavistie iti cer si te sfatuiesc sa te caiesti, caci eu prin sfaturile mele urmaresc doar mantuirea ta, folosul tau sufletesc si, pe cat este cu putinta, si cel trupesc. Dar, cand te caiesti, sa nu iei simtamintele si presupunerile tale drept adevar, ci sa te caiesti pentru faptul ca ti-au venit asemenea ganduri si simtaminte, dorind sa te lepezi de ele, nu sa starui in ele. Caci nu o data ai avut dispute cu mine, din pricina ca mi-ai atribuit ceea ce niciodata nu am avut. Nu o data ti-am spus ca nu trebuie sa te lauzi cu modul in care te-a mangaiat parintele duhovnic, ca sa nu starnesti invidie. Caci invidia se strecoara uneori si in inimile oamenilor cu inalta viata ascetica. Astfel de exemple sunt multe si in jurul nostru, si in vietile sfin­tilor. Batiuska Varsanufie m-a sfatuit sa ascund acest lucru. Şi eu l-am ascultat. Am trecut sub tacere ceea ce am auzit si am vazut la el. Şi jurnalul meu a fost o taina pentru toti pana in ultimul moment. Dar eu de la voi nu izbutesc sa obtin acest lucru. Toti se lauda unul fata de altul, se invidiaza unul pe altul si se tulbura unul pe altul, uitand ca parintele duhovnic nu vorbes­te, nici nu lucreaza spre a fi pe plac oamenilor, ci pen­tru mantuirea sufletelor lor, caci toate sufletele fiilor lui duhovnicesti ii sunt dragi. Şi sufletelul tau imi este drag, ca fiind al unei fiice duhovnicesti dragi mie. De cate ori am suferit pentru tine si m-am rugat?! O, copilasul meu, copilasule! Sa te intelepteasca Domnul sa intelegi adevarul! Daca nu vei intelege adevarul, vei cadea in greseli si iti vei face idei gresite despre mul­te lucruri si intamplari.

Imi scrii ca nu ti-ai pierdut increderea in oameni. Trebuie sa crezi in Dumnezeu, iar oamenilor trebuie sa le dai doar ceea ce se cuvine, nici mai mult, nici mai putin. Fara oameni nu te poti descurca. Ţii minte ca ti-am povestit intamplarea din „Pasunea duhovniceasca”, cum Ingerul a spus ca lui Dumnezeu Ii place ca oamenii sa fie povatuiti tot de oameni. Dar oamenii raman totdeauna oameni. De aceea trebuie sa rabdam cu blandete si cu smerenie nedesavarsirea oamenilor, imprumutand de la ei, ase­menea unei albine intelepte, ceea ce este de folos, zidi­tor. Din Cuvantul lui Dumnezeu, din vietile sfintilor vedem ca nemultumiri, discutii, dezacorduri au existat si intre sfinti, chiar si intre apostoli, dar acest lucru nu i-a impiedicat sa fie vasele Sfantului Duh, nici pe cei ce veneau la ei sa obtina de la ei si prin ei zidire de suflet si mantuire. Cu atat mai mult trebuie ca voi sa rabdati neputintele noastre, „caci suntem oameni pacatosi”, oameni obisnuiti. Dar si prin noi puteti dobandi zidire de suflet si mantuire, folosindu-va de ha­rul lui Dumnezeu, care este prezent in tainele Bisericii si zidindu-va prin sfaturile noastre in cazul in care ele sunt intemeiate pe pura Ortodoxie si pe Cuvantul lui Dumnezeu.

Nu carti, copilasul meu, duhovniceste nu esti singura. Este pacat sa vorbesti asa. Vrajmasul este cel care te tulbura, ducandu-te chiar la gandul de a… Caieste-te pentru aceste ganduri ale tale, respinge-le! Rosteste macar de cateva ori pe zi din rugaciunile de seara rugaciunea aceea scurta: „Lumineaza ochii mei…”. Sa dea Dumnezeu sa nu pieri, ci sa te mantuiesti. Smereste-te, rabda totul, chiar si neputinta ta, nu renunta la calea mantuirii ca sa nu se intareasca si sa nu te biruie vrajmasul. Rabda totul! Vrajmasul nu va suferi statornicia ta si va pleca, vazand ca nu se poate intari asupra ta…

Despre scoala. Nu-ti pierde nadejdea. Nu pune pret pe ce spun oamenii care sunt straini de duhul nostru bisericesc. „Vai voua cand toti oamenii va vor vorbi de bine”. Indura totul! Poarta-te ca si inainte! Şi, cand se poate, cere-i directorului concediu. Ca sa eviti neintelegerile, poti sta de vorba cu el intre patru ochi, ca nu cumva sa te insele, nerespectandu-si cuvantul dat. Domnul sa te intelepteasca si sa oranduiasca totul spre mantuirea ta.

Pentru N. trebuie sa te rogi. Ma rog si eu dupa putere. Cununia noi o recunoastem numai pe cea bisericeasca. Este necesar actul cununiei civile, dar din punct de vedere duhovnicesc nu este de ajuns. La fel si divortul. Nu o osandi. Transmite-i parerea mea si taci. Lasa-i pe toti si pe toate in voia lui Dumnezeu. Vazand aceasta si alte sminteli si faradelegi, nu te ingrozi. Ci doar ia masuri pentru pazirea ta de tot pa­catul si sminteala. Domnul sa te pazeasca, copilasul meu!

Iti doresc toate milele lui Dumnezeu. Surioarei tale V. pace si binecuvantarea lui Dumnezeu. Domnul sa o intelepteasca si sa o pazeasca. Ma rog pentru amandoua.

10/23 februarie 1926, Kozelsk

***

Iubitoare de Dumnezeu domnişoară M.,

[...]

Domnul să te mântuiască, copilaşul meu, pentru că îţi aduci aminte de mine! Am primit pacheţelul tău cu ouăle pentru Paşti mai devreme şi am primit totul în stare bună. Să te mângâie Domnul cu mila Sa. Te rog să fii mai blândă şi mai smerită cu părin­ţii tăi! Doar eu întotdeauna te-am învăţat şi te învat să te smereşti, să rabzi totul. Iar cu părinţii să fii pe cât este cu putinţă mai respectuoasă. Căci şi mie, ca părinte duhovnic, îmi place să aflu şi să aud că fiica mea se poartă frumos. Doar se spune că, aşa cum este păstorul, aşa sunt şi oile. Când este mama ta acasă, niciodată să nu-i zici nimic Olgăi, dacă mamei nu-i place lucrul acesta. Nu eşti tu şefa ei. Mai bine roaga-te! Dar, dacă te roagă să o supraveghezi, atunci eşti obligată să respecţi rugămintea mamei. Mă rog pentru tine mereu.

Transmite tatălui şi mamei tale urările mele de Paşti. Să le ajute Domnul! Şi să vă păzească Domnul pe toţi de tot răul!

17/30 apr. 1926, Kozelsk”

(Din: Starețul Nicon de la Optina, Sfaturi în vremuri de prigoană, Editura Egumenița 2009)

Legaturi:

***

***

NOI CUVINTE PLINE DE HAR, care ne izgonesc “gandurile cele intunecate si povara de pe suflet”, desprinse din SCRISORILE SFANTULUI NICON AL OPTINEI: “Sa plece de la tine reaua deznadejde si sa vina la tine pacea lui Hristos!”

$
0
0

489307

devyatova_pravoslavnye_startsy_08

Fragmente din SCRISORILE CUVIOSULUI STARET NICON DE LA OPTINA catre fii si fiice duhovnicesti (III):

“Hristos a înviat!

Să învieze şi sufletul tău, roaba lui Dumnezeu M.! De la surioara ta K. am aflat trista poveste a vieţii tale. Din inimă te compătimesc şi după puterea mea ma rog pentru tine, să-ţi dăruiască Domnul mila Sa. Copilaşul meu! Numai la Domnul şi întru Domnul îţi poţi găsi pacea sufletească. Sufletul tău chinuit, numai intru Domnul, întru pocăinţă şi îndreptarea vieţii îşi poate găsi bucuria.

Păcatul cu otrava sa omoară sufletul omului. Şi sufletul înviază datorită lucrării învioratoare a pocăinţei. Dacă te vei pocăi, vei vedea prin propria ta experienţă adevărul cuvintelor mele. Să se depărteze de la tine orice deznădejde! Domnul îşi întinde sfintele Sale mâini, ce sunt gata să te primească, ca pe orice alt păcătos, ce se căieşte, în braţele Tatălui. Dacă Domnul nu îi respinge pe păcătoşii ce se căiesc, cum au fost vameşul, desfrânata, Pavel-apostolul, cuvioasa Maria Egipteanca şi mulţi alţii, nu te va respinge nici preotul ortodox. Numai să te căieşti, numai sa zici din inimă: „Am greşit, iartă-mă!” De pocăinţa ta se vor bucura şi Domnul, şi îngerii, şi oamenii lui Dumnezeu. Stăruinţa în păcat îi întristează. Aşadar, apropie-te de Domnul cu smerenie şi pocăinţă, leapădă atracţia faţă de păcat, gustă din cupa pocăinţei şi vei vedea bunătatea lui Dumnezeu, căci se spune: “Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”. Domnul să te inţelepţească. Chem asupra ta binecuvântarea lui Dumnezeu.

12/25 mai 1926

***

Iubitoare de Dumnezeu domnişoară L.,

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în Veci!

stock-footage-lighting-candle-in-front-of-jesus-christ-orthodox-icon-praying-momentAm primit scrisorile tale. M-am rugat şi mă voi ruga şi mâine, dacă va da Dumnezeu, pentru tine şi pentru sporire în faptele tale. Nădăjduieşte in Domnul.

Aproape este Domnul de toţi cel ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevar. Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi îi va mântui pe ei.

Pune în inima ta aceste vorbe de mângâiere şi nu deznădăjdui. Domnul are puterea şi să te mângâie, şi să te mântuiască.

Dumnezeu să te binecuvânteze să stai un timp în Sarov, să te rogi şi să te împărtăşeşti acolo. Este un lucru bun. Să-ţi dea plăcutul lui Dumnezeu ajutor plin de har în necazurile şi ispitele vieţii tale! Plecarea genunchilor este oprită de biserică până în ziua Sfintei Treimi. Eu nu pot schimba rânduielile bisericeşti, dar, ca peste tot, şi aici este nevoie să păstrăm duhul pravilei, nu al literei. Apostolul, de exemplu, spune: „La nevoie se aplică legea”. Şi unele reguli de-ale Sfinţilor Părinţi dau voie în anumite cazuri să se facă metanii mari în zilele în care nu trebuie să se facă, de exemplu, în cazul în care ne apropiem de sfinţenii (icoane, moaşte etc), putem să plecăm genunchii. Cu regulile Bisericii şi cu excepţiile de la ele să-ţi pui de acord faptele tale atunci când ai anumite trebuinţe sufleteşti.

Analogul şi crucea, desigur, cel mai bine este să le punem înapoi la locul cuvenit. Pentru robul lui Dumnezeu Gheorghe şi tânărul Boris ne vom ruga. Sa le dea Domnul sănătate sufletească şi trupească!

Copilaşul meu, nu te chinui cu vise şi plăsmuiri triste! Cele ce sunt mai presus de tine, nu le căuta, ci rămâi în cele ce ţi s-au poruncit. Atât timp cât omul este viu, nu este pierdut. De aceea, nici tu nu eşti pierdută. Iar cine şi cât a desfrânat sau s-a desăvârşit, nu te priveşte pe tine. Fiecare înaintea Domnului său stă sau cade. Un singur lucru să-l ştii şi să-l ţii minte, că “aproape este Domnul”. El nu te-a uitat şi nu te va uita niciodată. Iti doresc toate milele lui Dumnezeu.

12/25 mai 1926, Kozelsk

***

Cinstite întru Domnul părinte Chiril! Pace ţie si binecuvântarea lui Dumnezeu! Ţi-am trimis deja o scrisoare. Acum îti scriu alta. De la Sfinţia Ta nu am primit nimic. Mama, după cât se vede, se apropie de sfarşit. Inainte avea momente când era conştientă, dar acum nu mai are. Foarte bine m-a recunoscut în a doua zi a venirii mele. Mi-a zâmbit cu foarte multă bunăvoinţă şi, luând mâna mea în mâna ei, mi-a sarutat-o. Acum nu mai deschide ochii şi inima îi este slăbită. Respiraţia îi este neregulată. De aceea cred că voi mai sta aici câteva zile, aşteptând sfârşitul ei. Mă simt cam trist. Niciodată nu m-am simţit atât de străin în familia mea, ca acum. Şi cred că acest lucru se intâmplă din două motive. Mama mea era veriga de legătură. Şi ea nu mai este între noi. Acesta este primul motiv. Iar al doilea este că starea mea sufletească nu mai corespunde cu a celor din jur. Mi se pare că niciodată nu am mai auzit şi nu am mai luat parte la asemenea discuţii, ca cele pe care le aud acum. Imbrăcămintea femeilor şi acasă, şi în biserici, şi pe străzi este revoltătoare. Copiii nu mai au niciun fel de discuţii copilăreşti. Părinţii le sunt apropiaţi trupeşte, dar străini duhovniceşte. Nu m-aş învoi nicidecum să trăiesc în familie şi mă întreb de ce unii călugări si calugăriţe îmi cer binecuvântare să meargă acasă. Unde? Pentru ce?… O, ce nebunie! Mă uit la viclenia satanei. La început toate aceste lucruri lumeşti sunt potrivnice. Apoi omul se deprinde. Şi după aceea începe sa-i placă, deoarece toate sunt îndreptate spre simţurile şi senzualitatea pe care le are orice om. Şi omul înviază pentru viaţa lumească, de care s-a lepădat şi care îi aduce călugărului moartea sufletească. Este săraca viaţa în Kozelsk şi oamenii umblă şi aici pe jumătate dezbrăcaţi, dar, în comparaţie cu Moscova, este o fericire. Iar principalul este că există oameni de buna credinţă, cu care poţi vorbi deschis.

Să vă păzească Domnul pe toţi! Părintelui Gherontie şi tuturor fiilor mei duhovniceşti, pace şi binecuvântarea lui Dumnezeu! Toţi sunt vioi şi sănătoşi? După puterea mea mă voi ruga pentru toţi şi le cer tuturor şi ţie să vă rugaţi şi pentru mine. Iartă-ma! Lui M. I. îi trimit salutările mele.

8/22 iunie 1926, Moscova

 ***

Iubitoare de Dumnezeu domnişoară M.,

Pace ţie şi binecuvântarea lui Dumnezeu! Iţi scriu în grabă. Dumnezeu să te binecuvânteze să vii! Şi să aduci şi veşmintele. Iar acolo ne vom ruga şi, cum ne va spune Domnul în inimă, aşa vom face. Roagă-te lui Dumnezeu, fetiţa mea, şi lasă-te în voia Lui, Mă voi ruga pentru tine lui Dumnezeu şi din inimă îţi doresc sănătate, mântuire şi toată starea cea bună. Domnul să te păzească!

13/26 iulie 1926, Kozelsk

 ***

ispovedBinecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine in veci! De mult am primit scrisoarea ta, iar acum am primit o scrisorică cu întrebarea despre duhovnic. Mă bucur ca vrei să te spovedeşti, căci acesta este semnul invierii sufletului. Da, copilaşul meu, nu ţine păcatele pe conştiinţă, ci curăţeşte-ţi mai degrabă prin pocăință sufletul tău. Necunoscând personal aproape pe niciunul dintre preoţii din Kaluga, în afară de cei din consistoriu, îmi este greu să-ţi dau un răspuns clar. Dar te sfătuiesc să-ţi alegi duhovnicul după aprecierea şi dorinţa ta, un duhovnic care să nu fie îndoielnic in ceea ce priveşte ortodoxia şi să-i mărturiseşti pacatele tale, adică să mergi la el numai pentru taina spovedaniei, fără să te apropii în mod deosebit de el, după cum ţi-am scris şi mai înainte. Să priveşti spovedania ca pe o taină, în care personalitatea duhovnicului nu are importanţă de prim rang, căci păcatele pot fi iertate la spovedanie de către orice duhovnic ortodox. Dialogul, îndrumarea şi sprijinul duhovnicesc sunt altceva. Pentru acestea nu poţi merge la oricine.Aşadar, copilaşul meu, ia-ţi inima în dinţi şi mergi la spovedit. Iar eu, păcătosul, te voi pomeni şi mă voi ruga pentru tine după puterea mea şi nu voi renunta sa te ajut prin cuvântul meu şi prin spovedania pe care o vei mai face la mine. Dacă va da Dumnezeu, iti voi răspunde la toate întrebările tale. La una din tre ele îţi voi răspunde acum. „Dacă eşti mireancă traieşte printre mireni şi fă faptele lor…!” Aceasta trebuie înţeleasă aşa: fiecare fel de vieţuire creştină are virtuţile şi îndeletnicirile sale. Nu putem înţele­ge faptele celor care au un mod de viaţă diferit de al nostru. De exemplu, o mamă care are copii la sân, nu poate merge în fiecare zi la biserică la toate slujbele. Şi nici nu se poate ruga îndelung acasă. Acest lucru va provoca nu numai tulburare, dar este chiar un pacat, dacă, de exemplu, în lipsa mamei pruncul, fiind fără supraveghere, se va vătăma pe sine sau va face pozne atunci când va creşte. Ea nu poate renunţa de tot la avuţie de dragul nevoinţei personale, căci esle obligată să-şi întreţină şi să-şi hrănească copiii. Este datoare să-I facă lui Dumnezeu pe plac prin faptele specifice ei: prin răbdarea greutăţilor vieţii de familie, prin rugăciunea făcută după putere, prin milostenia făcută după putere, prin instruirea şi educarea copiilor, prin ţinerea posturilor, prin mersul la biserică în sărbători, prin depărtarea de cârteală, de cleveteală şi tot aşa. Astfel, depărtându-se de tot păcatul, şi mireanul, şi monahul, şi orice creştin poate dobândi în duh starea sufletească şi virtuţile creştine, care sunt necesare tuturor, de exemplu – smerenia, răbdarea, supunerea fată de voia lui Dumnezeu, inima nezavistnica, credinţa neîndoielnică, dragostea nefăţarnică şi altele. Căci creştinismul este unic, iar monahismul este doar cea mai înaltă manifestare a lui, dar nu separat de el. De aceea, cine nu este dator cu felurite lucruri si nu are obligaţii lumeşti determinate de poziţia sa, acela şi în lume poate fi aproape monah. Doar au existat modele înalte de vieţuire creştină şi în afara monahismului, de exemplu, adevăraţii nebuni pentru Hristos, pelerinii, zăvorâţii şi aşa mai departe. Citeşte în viaţa cuviosului Macarie Egipteanul, în Minei, despre cum sa fii pe plac Domnului Dumnezeu prin viaţa de familie. Să te mântuieşti, copilaşul meu, şi Domnul să-ţi fie ajutator! Iţi doresc toate milele lui Dumnezeu!

14/27 iulie 1926, Kozelsk

***

Iubitoare de Dumnezeu roaba lui Dumnezeu H.

Pace ţie şi binecuvântarea lui Dumnezeu! Prin altcineva să-ţi răspund nu pot, fetiţa mea, deşi acest lucru, îmi dau şi eu seama, este şi greu şi dureros pentru tine. Nevoia mă obligă să procedez aşa. Şi nu trebuie să ne tulburăm pentru faptul că preoţii s-au abătut de la ortodoxie. Nu ai niciun drept să-i judeci, ei s-au căit, au venit iarăşi în Biserica Ortodoxă, au fost primiţi în comunitatea bisericească şi este de ajuns. Desigur, trebuie să alegi dintre aceia asupra cărora în prezent nu cade bănuiala că s-ar îndrepta cumva în partea opusă. Fii liniştită! Şi Domnul să-ţi împace inima!

Acum îti voi mai răspunde la câteva dintre întrebările tale. Intrebarea a 3-a: „În ce constă lucrarea trupească?” A priveghea înseamnă a sta treaz, a fi vioi, a nu dormi, iar starea de trezvie are ca ţel îndeletnicirea cu o oarecare lucrare duhovnicească, de exemplu, cu rugăciunea. De aceea slujba de toată noaptea, adică rugăciunea săvârşită în decursul întregii nopţi dinaintea sărbătorilor, conform regulamentului, se numeşte „priveghere de toată noaptea”. Sărăcia în ceea ce priveşte lucrările trupeşti se referă la lipsurile şi neajunsurile vieţii, adică la mâncare, haine, locuinţă şi altele. Muţenia este lipsa vorbirii, iar tăcerea este in depărtarea de vorbăria deşartă şi de multele griji. Cel ce tace cu buzele poate să şi viseze, iar cu mintea şi cu inima se poate deda grijilor şi oricărei deşertăciuni, însă iubitorul de tăcere, chiar dacă spune un cuvânt care este necesar, nu încetează să iubească tăcerea, deoarece inima şi viaţa lui sunt străine de deşertăciuni si de multele griji.Este cu neputinţă ca mintea să taca fără ca trupul să tacă”. Aceasta înseamnă că, cine nu se depărtează prin viaţa sa de îndeletnicirile şi grijile deşarte, acela nu-şi poate determina nici mintea să fie în afara tuturor deşertăciunilor. De exemplu, omul care vine la bazar abia se poate abţine să nu se gândească la vreo deşertăciune când vede atâtea deşertăciuni. Abia poate negustorul, sau învăţătorul, sau cineva din cei ce se ocupă cu treburi publice, să nu se îngrijească, să nu se frământe, să nu vorbească despre treburile sale, iar toate aceste frământări şi griji, fără participarea minţii omului, sunt imposibile, fără să vrea mintea renunţă la tăcere. Tăcerea este lucrarea celor ce se leapădă de lume.

Fiul-cel-pierdut-7Mai departe întrebarea a 5-a: „Toţi putem nădăjdui în iertare, miluire şi ocrotire din partea Domnului?” Da, toţi. Cine vine la Domnul, acela primeşte milă de la Domnul. Cine nu vine, nu primeşte. Pilda despre fiul risipitor arată totul clar. Cine se îndoieşte de milostivirea lui Dumnezeu, acela chiar greşeşte. Altceva este ca datorită conştiinţei propriei nevrednicii, a conştiinţei multelor noastre păcate să ne socotim nevrednici. Asta este bine. Insă, socotindu-mă nevrednic, tot trebuie să nădăjduiesc în milostivirea lui Dumnezeu. Inaintea Domnului toţi suntem păcătoşi. „Nu există om, care să fie viu şi să nu greşească”. „Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Ps. 142, 2). Dar Domnul este milostiv. Cel ce nădăjduieşte în Domnul nu se va ruşina. „Cereţi şi vi se va da“. Cere şi tu mila lui Dumnezeu şi Domnul nu te va lăsa! Smereşte-te, căieşte-te pentru păcatele tale şi socoteşte-te păcătoasă şi Domnul îţi va dărui mila Sa.

28 iulie (stilul nou) 1926, Kozelsk

***

Dorinţa sinceră de a sluji Domnului Dumnezeu si lăsarea în întregime a ta şi a tuturor în voia lui Dumnezeu cea atotbună şi desăvârşită aduc inimii pacea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când trecem prin felurite necazuri şi exterioare, şi interioare, sufleteşti. Roagă-te lui Dumnezeu să depărteze de la tine nenorocirile şi, în acelaşi timp, leapădă voia ta ca pe o voie păcătoasă, oarbă. Lasă-te în voia lui Dumnezeu, cea atotsfântă şi înţeleaptă pe tine, sufletul şi trupul tău, condiţiile tale de trai, şi cele prezente, şi cele viitoare, pe cei apropiaţi inimii tale şi pe toţi apropiaţii tăi…

Slavă lui Dumnezeu, slavă lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

Datorită acestor cuvinte sfinte şi minunate se depărtează gândurile cele întunecate şi povara de pe suflet. Şi vin în sufletul omului pacea, mângâierea şi bucuria.

Fie voia Ta, Doamne! Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Amin.

25 august (stilul nou) 1926.

 ***

Iubitoare de Dumnezeu domnişoară L.,

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! La sfârşitul lui august am primit scrisoarea ta, plină de sentimente triste. Să te ajute Domnul. Nu ceda în faţa neputinţelor tale, nu le da de bunăvoie putere asupra ta. Trebuie după sfatul asceţilor sa socoteşti că sentimentele şi gândurile tale păcătoase sunt vrăjmaşii tăi, nu să discuţi cu ele ca şi cu niste prieteni. Eu ţi-am cerut şi ţi-am poruncit acest lucru cu stricteţe şi ţi-am dovedit şi am luat toate măsurile, dorind să aduc în sufletul tău pacea lui Hristos, iar tu tot te încrezi în gândurile şi părerile tale. Nu-i da crezare vrăjmaşului, care îţi insuflă şi bănuială, si invidie, şi deznădejde. Te rog iar şi iar să înţelegi cursele vrăjmaşului şi să te laşi în voia lui Dumnezeu, răbdând cu blândeţe şi necazurile exterioare, şi suparările lăuntrice datorate vrăjmaşului, Domnul să-ţi fie ajutător!

mother-prayingInaintea săvârşirii pravilei de rugăciune, după sfatul episcopului Ignatie, poţi face câteva metanii. Mai mult de zece nu trebuie. Şi te poţi limita la patru, ca şi la începutul cincisutimii. Nu te tulbura pentru faptul că, fiind ocupată cu şcoala sau cu altceva, nu poţi avea rugăciunea neîncetată. Rugăciunea neîncetată este darul lui Dumnezeu. Aceasta nu o poţi avea deocamdată din pricina neputinţei minţii şi a inimii tale, deşi trebuie să te sileşti. Singura stare sufletească corectă în timpul rugăciunii lui Iisus este pocăința pentru păcatele tale, care este străină de orice osândire şi de atenţia dată vieţii celorlalţi oameni. Ce-mi trebuie să mă gândesc la patimile sau virtuţile celorlalţi când eu sufăr din pricina propriilor mele neputinţe şi vreau să mă izbăvesc de ele? Eu sunt un păcătos care cere milă de la Domnul”. Iată care este starea sufletească de început, necesară oricui doreşte să se apuce de rugăciunea lui Iisus.

Ca să adaugi la pavecerniţă canoanele şi acatistele zilei, pot să-ţi dau blagoslovenie, dar nu să fie obligatoriu, ci să le faci pe măsura puterilor şi a timpului liber. Trebuie să fugi şi de acel vicleşug al vrăjmaşului, când vrăjmaşul, fără ca rugătorul să observe, se străduieşte să împodobească rugăciunea cu o stare sufletească greşită, care se strecoară foarte fin în inimă, facându-l pe om să creadă că, rugându-se, face ceva plăcut pentru Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre. Nu Dumnezeu, ci noi avem nevoie de rugăciune, aşa cum cel sărac are nevoie să primească milostenie de la cel bogat, însă bogatul nu are nevoie de cererile săracului. Doar, desigur, într-o  măsură extrem de mică, fiindcă Dumnezeu nu poate fi comparat cu omul.

După puterea mea mă voi ruga pentru tine. Din inimă îţi doresc toată starea cea bună şi milele lui Dumnezeu!

16/29 septembrie 1926, Kozelsk.

***

Cinstită întru Domnul soră M.,

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Să te mântuieşti întru Domnul! Ia aminte la mântuirea ta! Desprinde-ti inima de orice atracţie fată de lucrurile lumii acesteia! Iar, dacă la nevoie trebuie să faci ceva lumesc, dar care nu este păcătos, desigur trebuie să rabzi, socotind aceasta ca o pedeapsă pentru păcatele tale. Nu-i supăra pe părinţi, smereşte-te mai mult! Pentru epitimie nu există o anumită regula. Aceasta este treaba duhovnicului. De aceea şi cincisutimea trebuie s-o împlineşti aşa cum ţi-a arătat sau iti arată duhovnicul care ţi-a dat această epitimie. Preotul G. Diacenko îţi dă blagoslovenie să citeşti învăţături. Despre maica Anna vom avea o veste sigura atunci când ea se va hotărî să meargă la operaţie. Eu cred că acest lucru va avea loc mai târziu, la toamna poate. Să se spovedească, cred, este mai bine la părintele Iv. Af. Insă eu nu-l cunosc nici pe unul, nici pe celălalt. Trebuie să se gândească bine.

Pe sora Natalia am sfătuit-o să nu cânte din câteva motive şi acum socotesc că este mai bine să nu cânte. Dar, dacă i se propune să cânte ca ascultare, nu pot stărui în părerea mea. „Cântaţi Dumnezeului nostru, cântaţi”. – „Cântaţi cu pricepere” (nu fără chibzuinţă), cu toată evlavia, fugind de tot păcatul, care se poate lipi şi de lucrul cel bun. Transmite-i binecuvântarea lui Dumnezeu. La ironiile oamenilor fată de starea ta călugărească nu da atenţie. Fii o călugăriţă bună şi Domnul nu te va lăsa, ci îţi va dărui mila Sa.

Despre acatiste îţi voi scrie mai târziu. Acum mă grăbesc. Domnul să te păzească. Mamei tale îi tri­mit salutările mele şi binecuvântarea lui Dumnezeu. O felicit de ziua numelui ei.

 ***

Iubitoare de Dumnezeu domnişoară L.,

etoimothanatosPace ţie şi binecuvântarea lui Dumnezeu! Copilaşul meu! Să dea Domnul să se liniştească sufletul tau! De ce să ne chinuim în zadar? Nu te întrista peste măsură din pricina trăirilor tale. Ele sunt trecătoare, aşa cum totul aici este trecător. Iată un exemplu mai nou referitor la sfârşitul vieţii omului – părintele protoiereu Serghie. Nu au trecut mai mult de trei minute şi moartea l-a secerat. Miercuri s-a întâmplat. Iar duminică, adică cu trei zile înainte de moarte, în. cuvantarea sa, după jaful din catedrală, a spus: „Nu ştiu cum mi se va sfârşi viaţa. Să ne ajute Dumnezeul fapturilor!” – şi cu aceste vorbe şi-a încheiat cuvântarea. Şi s-a dovedit că îi mai rămăsese să îndure cu totul numai trei zile. Dintr-odată se prăbuşise tot ce era trecător şi care îi frământă atâta pe toţi şi a rămas omul numai cu ceea ce a agonisit pentru sufletul său. Sa-ţi fie aceasta ca învăţătură şi ţie! Să pui preţ pe tot ce te înconjoară ca pe ceva trecător, după cuvântul Evangheliei. Şi ia aminte la tine, ştiind că Domnul îţi da posibilitatea mântuirii (căci El este drept şi desăvârşit). Nu deznădăjdui, nu pierde darurile ce ţi le-a dat Dumnezeu şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate. Să ştii şi să ştii cu tărie că celui ce-L iubeşte pe Dumnezeu toate îi merg bine. Iar eu, păcătosul, întotdeauna mă voi ruga pentru tine după puterea mea. Despre spovedanie nu-ţi pot spune nimic acum, căci nu pot anula cuvintele stareţului. Când mă voi duce la Stareţ, dacă va da Dumnezeu, îl voi întreba şi îi voi explica problema. Dar, la nevoie, desigur, trebuie să spovedeşti, căci însuşi batiuşka spune deseori că la nevoie trebuie să aplicăm legea.

Domnul să călăuzească viaţa ta spre mântuire!

Pentru urările trimise îti mulţumesc din inima! Domnul să te mântuiască! Bine că s-a rezolvat şi problema apartamentului! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

27 octombrie (stilul nou) 1926, Kozelsk

 ***

Iubitoare de Dumnezeu roaba lui Dumnezeu N.,

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Din inimă îţi mulţumesc pentru urări. Domnul să te mântuiască! La scurta ta scrisoare pe scurt îţi voi şi răspunde. Insă totul nu constă în cuvinte, ci în puterea cuvintelor şi în motivul care mă determină să scriu sau să rostesc cuvinte. Dragostea ce o am pentru tine întru Domnul mă obligă să-ţi spun cuvânt de învăţătură şi mângâiere. Să plece de la tine reaua deznădejde şi să vină la tine pacea lui Hristos! Dacă îl iubeşti sincer pe Hristos, pentru El să şi rabzi orice greutate a vieţii tale, păstrând starea cea bună şi creştinească în sufletul tău. Rabdă totul! Suferinţele sunt inevitabile. Ele dobândesc pentru tine dreapta răsplată. Nu uita de rugăciune, ea este viaţa sufletului. Adu-ţi aminte tot ce ţi-am spus şi ceea ce te-am rugat. Iar eu mă voi ruga pentru tine. Să facă Domnul Dumnezeu cu tine după mila Sa!

Din inimă îţi doresc, copilaşul meu, pace şi bucurie întru Domnul Iisus şi toată starea cea bună!

27 octombrie 1926, Kozelsk

 ***

Iubitoare de Dumnezeu domnişoară A.,

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Scrisoarea ta până acum nu am avut posibilitatea să o trimit cu un om de încredere la stareţul Nectarie. De aceea, discutând problema ta cu părinţii din Kozelsk, îţi scriu deocamdată din partea mea, căci mâine este deja 1 decembrie. Iar, când va fi posibil, mă voi strădui să-ţi aduc şi răspunsul stareţului. Umila mea părere şi binecuvântarea pe care ţi-o dau este de a rămâne deocamdată aici, în Rusia. Căci Siberia este foarte departe de casă, de părinţi. Şi nu are cine să te ajute, nu poţi avea încredere în nimeni acolo, între străini. Deşi îmi scrii cu înţelepciune că ai nădejde în mila lui Dumnezeu, totuşi în cuvintele „nu mă tem pentru mine” răsună încrederea prea mare în sine, si­guranţa de sine şi acestea nu trebuie să existe. Cu cât eşti mai smerită, cu atât eşti mai puternică, cu atât este mai bine. De glasul şi părerea mamei tale să asculţi întotdeauna. Mama ta are un oarecare simţ. Şi legea lui Dumnezeu te îndeamnă să asculţi de părinţi. Iţi doresc toată starea cea bună. Mă voi ruga pentru tine. Domnişoarei L. pace şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Să vă păzească Domnul pe toţi sub acoperământul ha­rului Său!

27/30 noiembrie 1926, Kozelsk

 ***

Cinstită întru Domnul m. M.,

arlm0p4ei50Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Scrisorile tale le-am primit. Să te mântuiască Domnul pentru cele ce mi-ai trimis! Şi să-ţi dea binecuvântare să te pregăteşti pentru primirea Sfintelor lui Hristos Taine. Să-ţi fie Sfintele Taine spre tămăduirea sufletului şi a trupului. Toată strădania şi atenţia ta, ca monahie, trebuie să fie îndreptate spre suflet, spre tămăduirea sufletului. Insă nu trebuie să te porţi cu nepăsare nici faţă de trup. Sfinţii Părinţi spuneau: „Noi omoram patimile, dar nu omoram trupul“. Trupul trebuie să-l ţinem în frâu prin post şi nevoinţe, dar, în primul rând, prin smerenie şi nu trebuie să-l schilodim. Din pricina faptului că nu ai mâncat carne, nu te puteai îmbolnăvi şi nici din pricina alimentaţiei slabe din Kozelsk. Insă care este pricina îmbolnăvirii tale, nu ştiu. De aceea te sfătuiesc să mergi la doctor. Şi, în general, să te hrăneşti cu hrana care ţi se potriveşte, dar în măsura cuvenită şi să dregi mâncarea cu ulei, mâncând fără ulei numai în posturi, în zilele rânduite şi atunci când te pregăteşti pentru împărtăşanie. Lipsa untdelemnului se resimte foarte puternic în organismul omului. Nu degeaba se spu ne şi în psalm: „trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului”. In această privinţă să ai cumpătare şi chibzuinţă. Domnul Dumnezeu să te păzească. La noi deocamdată totul merge bine. Veşmintele mele au rămas întregi. La înmormântarea părintelui Serghie am făcut cunoştinţă cu fratele său. Acesta mi-a făcut o impresie bună. Printre altele, mi-a propus să ocup locul răposatului părinte Serghie, însă eu deocamdată am refuzat. La alegeri, deşi toţi m-au rugat într-un glas, am refuzat şi l-am propus pe părintele Grigorie. Pe el l-au şi ales deocamdată ca egumen, iar cu privire la al doilea preot încă nu s-a hotărât nimic. Facă-se voia lui Dumnezeu! Mamei tale transmite-i salutările mele şi  binecuvântarea lui Dumnezeu. Pace tie şi mântuire!

Pentru acatiste îti mulţumesc din inimă.

Domnul să te mântuiască! Cu privire la incendiu trebuie făcută rugăciune înaintea icoanei Maicii Domnului “Rugul aprins”. Domnul să vă păzească pe toţi sub acoperamantul bunătăţii Sale!

[...]

17/30 decembrie 1926, Kozelsk”.

(Din: Starețul Nicon de la Optina, Sfaturi în vremuri de prigoană, Editura Egumenița 2009)

rugul-aprins-icoana-(3)

Legaturi:

Parintele Zaharia Zaharou la Bucuresti despre ZDROBIREA INIMII si LACRIMILE CA HRANA A SUFLETULUI (audio si transcrierea conferintei de la Facultatea de Drept): “Daca voiesti sa dezradacinezi din tine patimile si ca lumea sa nu faca din tine victima si sclavul ei, atunci INVATA SA PLANGI”

$
0
0

“Fara zdrobirea inimii nu vom intelege nici Evanghelia, nici Proorocii”

zz

De cate ori aducem Domnului lacrimi de pocainta, Duhul Sfant se atinge de noi, se pogoara in chip nevazut peste noi, insemnandu-ne cu pecetea Lui. Ochii nostri materialnici nu vad aceasta pecete, ingerii insa o vad, si la sfarsitul veacurilor ei vor putea sa-i adune pe toti alesii Domnului din toate colturile pamantului, pe toti cei care sunt ai Lui. Ei ii vor putea sa-i deosebeasca pe aceia care poarta pecetea Domnului, semnul ca s-au pocait si au plans inaintea Lui“.

“Seninatatea si bucuria [duhovnicesti, durabile, n.n.] sunt cu neputinta fara pocainta continua. Dar, din nefericire, de multe ori vorbim la nivel psihologic si nu duhovnicesc. Adevarata bucurie nu este ca bucuria psih[ologi]ca. Adevarata bucurie este sa simtim cu toata fiinta noastra ca apartinem lui Dumnezeu si ca am dobandit har inaintea Lui”.

***

parintele-zaharia-zaharou

Cu binecuvântarea şi la invitaţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, arhimandritul Zaharia Zaharou, de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Maldon-Essex, Anglia, a susţinut, în zilele de 2 şi 3 noiembrie, două conferinţe duhovniceşti în Bucureşti. Arhimandritul Zaharia Zaharou este unul dintre ucenicii direcţi ai părintelui Sofronie Saharov şi unul dintre marii duhovnici ai mănăstirii amintite.

Reputaţia duhovnicească a părintelui arhimandrit Zaharia Zaharou a adunat numeroşi bucureşteni, de vârste diferite, duminică seară, la conferinţa duhovnicească pe care părintele duhovnic de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Maldon-Essex a susţinut-o în Aula Magna a Facultăţii de Drept din Bucureşti. Înainte de a fi citită traducerea meditaţiei duhovniceşti, intitulată „Zdrobirea inimii şi lacrimile – hrana sufletului“, de către părintele Vasile Gavrilă, protoiereul Protopopiatului Sector 3 Capitală şi parohul Bisericii „Sfântul Nicolae“- Ghica (paraclis universitar), părintele arhimandrit Zaharia Zaharou a mulţumit lui Dumnezeu pentru că a reuşit să ajungă în Bucureşti şi Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care l-a invitat în România.

Părintele arhimandrit Zaharia Zaharou a subliniat necesitatea şi importanţa pocăinţei, care are menirea de a reînnoi în om dragostea lui faţă de Dumnezeu şi de a dori neîncetat cele dumnezeieşti.

Viaţa trăită în pocăinţă este una dinamică. Nu este o lucrare pe care astăzi o săvârşim şi pe urmă o neglijăm pentru câteva zile, ca mai apoi să ne întoarcem la ea. Dacă nu păstrăm fierul mereu înroşit, spun Părinţii, nu vom putea să-i dăm forma pe care o dorim. Inima noastră trebuie să fie pururi zdrobită de poruncile dumnezeieşti, de harul lui Dumnezeu, pentru că la fel cum în ceara moale şi caldă se poate întipări o imagine, tot aşa într-o inimă caldă se poate întipări chipul lui Hristos, a spus arhim. Zaharia Zaharou.

Pocăinţa, a mai afirmat părintele duhovnic al Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Maldon-Essex, presupune osândirea sinelui, şi nu judecarea aproapelui, întrucât

„gândurile de judecată sunt semnul îndepărtării noastre de Dumnezeu, iar dacă ne judecăm aproapele, nu vom dobândi nici măcar o fărâmă din dragostea lui Dumnezeu“.

Astfel, zdrobirea inimii şi lacrimile sunt hrana duhovnicească a sufletului, iar prin ele

mintea se luminează şi ne zaharia-zaharou-5înalţă la starea de îndumnezeire şi atunci inima noastră nutreşte această dorinţă, bunăvoire, ca şi Dumnezeu, ca toţi să se mântuiască. Din acest moment începe lucrarea omului adevărat. (…) Dacă ne vom osândi pe noi înşine, nu vom mai putea să ne răzvrătim atunci când cineva ne osândeşte. Singura atitudine bineprimită de Dumnezeu este a ne considera pe noi înşine nevrednici de El şi de semenii noştri. Acesta este începutul dragostei de Dumnezeu şi de aproapele. Atunci nu va ieşi din gura noastră nici un cuvânt de judecată sau de osândă împotriva semenilor noştri, fiindcă energia pe care o primim de la Dumnezeu, ca răsplată pentru zdrobirea inimii şi pentru lacrimile vărsate, nu va lăsa nici un cuvânt negativ să iasă din gâtlejul nostru. Fie ca Dumnezeu să ne dea să avem mereu această zdrobire a inimii pentru a deveni fără de păcat, căci singura clipă în care omul este fără de păcat este atunci când se osândeşte pe sine“, a mai explicat părintele Zaharia Zaharou.

La finalul cuvântului duhovnicesc, potrivit tradiţiei, invitatul conferinţei a răspuns la întrebările celor prezenţi. Conferinţa de la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti a fost organizată de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români, filiala Bucureşti.

Smerenia, calea spre toată izbânda duhovnicească

A doua conferinţă duhovnicească pe care părintele arhim. Zaharia Zaharou a susţinut-o în capitala ţării noastre a fost în cadrul Cercului pastoral-misionar al Protopopiatului Sector 3 Capitală, care a avut loc ieri, 3 noiembrie, în sala de conferinţe a protoieriei. Părintele protoiereu Vasile Gavrilă a explicat necesitatea acestei întâlniri duhovniceşti, întrucât preoţii îşi desfăşoară activitatea într-o societate care provoacă Biserica în raport cu responsabilităţile şi răspunsurile pe care trebuie să le dea.

„Sunt foarte bucuros să fiu cu dumneavoastră şi să împărtăşim câteva gânduri, dat fiind că toţi am primit harul mai presus de fire al Preoţiei. Toţi am primit o mare cinstire de la Dumnezeu, aceea de a fi împreună-lucrători cu El în lucrarea de reîmpăcare a omului cu Dumnezeu. Nu există dar mai înalt decât preoţia, dar este unul care cere multă jertfă şi trebuie să fim foarte smeriţi în tot ceea ce facem, astfel încât să-l putem păzi până la ultima noastră suflare. Vă rog să mă iertaţi în greutatea pe care o am în a exprima ceea ce vreau, fiindcă am învăţat de la părintele nostru, părintele Sofronie, că un preot nu învaţă pe un alt preot“, a mărturisit părintele arhimandrit Zaharia Zaharou.

În cadrul cuvântului duhovnicesc „Zidirea Bisericii lui Dumnezeu înlăuntrul nostru şi înlăuntrul aproapelui nostru“, părintele arhimandrit a atras atenţia cu privire la riscul preoţilor, „aflaţi deja de mulţi ani pe cale“, de a slăbi lupta duhovnicească şi a accentuat importanţa râvnei duhovniceşti prin care să se „zidească inimi curate“, care să-L cunoască pe Dumnezeu.

„Sfinţii Părinţi ne încredinţează că suntem pe calea mântuirii atunci când zi de zi punem un nou început în zidirea templului lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, dar şi în păzirea templului lui Dumnezeu ridicat înlăuntrul semenilor noştri. Făcând aceasta, împlinim cele două mari porunci dumnezeieşti de care atârnă toate: Îl iubim pe Dumnezeu, dându-I tot locul din inima noastră, şi ne iubim şi semenii, dorind ca acelaşi lucru să se întâmple şi în inimile lor, adică să izbutească şi ei să-I dea Domnului tot locul din inima lor.

Un rol deosebit în păstrarea templului lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru îl are smerenia, fiindcă aceasta este calea spre toată izbânda duhovnicească.

Doar atunci când învăţăm să trăim în smerenie, facem loc în inima noastră harului lui Dumnezeu. Începutul este întotdeauna anevoios, însă, dacă dăm dovadă de răbdare, atunci va veni şi mângâierea harului lui Dumnezeu, şi această mângâiere este cea care va lucra în locul nostru, şi calea ni se va părea uşoară. Atunci vom afla mare odihnă, mare mângâiere pe această cale, pentru că atunci începem cu adevărat să devenim «învăţaţi de Dumnezeu» (Ioan 6, 45)“,

a conchis părintele arhimandrit Zaharia Zaharou.

zaharia-zaharou-2

***

Conferinta de la Facultatea de Drept (audio):

Zdrobirea inimii si lacrimile – hrana sufletului

***

zaharia-zaharou

Transcrierea cuvantului (meditatiei duhovnicesti a) Parintelui Zaharia:

sursa: Roman ortodox in Franta

“Dumnezeu ne-a zidit cu un scop anume, acela de a-L slavi neincetat, si a-I aduce vrednica inchinare, insa, din momentul in care am facut neascultare si ne-am afundat in rautatea inimii noastre, nu am mai fost in stare sa ii aducem proslavirea si multumita care I se cuvin. In primul capitol al Epistolei catre Romani, citim:

“Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat (Romani 1, 21).

Aceasta se intampla atunci cand nu izbutim sa implinim scopul pentru care am fost ziditi dintru inceput. Stim ca si diavolii s-au legat cu legaturile intunericului tot din aceasta pricina. In Rai, Adam, atata vreme cat nu s-a departat de la fata lui Dumnezeu, o privea pe Eva ca pe propria lui viata: carne din carnea lui, si os din oasele lui (cf. Facerea 2, 23) insa, Adame unde esticazand in pacat, el s-a ascuns de la fata lui Dumnezeu. Domnul nu l-a mustrat cu asprime, ci i-a vorbit cu blandete, insa Adam, in loc sa-si recunoasca cu smerenie greseala, a dat vina pe Eva: Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Facere 3, 12) a zis el. Adica a inceput sa o priveasca pe Eva ca pe o straina. La fel si noi, atunci cand nu izbutim sa aducem slava si multumita lui Dumenzeu, ne indepartam unii de altii, si nu suntem in stare sa avem iubire frateasca fata de semenii nostri, ii privim ca pe niste straini, ii simtim ca pe o amenintare, si ii judecam. Gandurile de judecata sunt semnul indepartarii noastre de Dumnezeu. Daca ne judecam aproapele, nu vom dobandi nici macar o farama din dragostea lui Dumnezeu. Insa, pentru ca ne-am indepartat de menirea noastra, acum trebuie sa aflam calea de intoarcere, trebuie sa reinnoim in noi dragostea lui Dumnezeu, Care este atat de iubitor si de milostiv, incat, dupa expresia, oarecum neasteptata a Sfantului Grigorie Teologul, S-a plinit cu trup pentru noi”, adica S-a intrupat, desi era Duh. El a luat asupra-Si materialitatea trupului omenesc asa incat sa-L putem privi, auzi si pipai, si sa aflam calea de intoarcere la impartasirea cea dintru inceput cu El.

Scriptura vorbeste mereu de o indoita pocainta. Mai intai de lepadarea raului, si mai apoi de savarsirea binelui. In Epistola catre Galateni, Sfantul Apostol Pavel zice:

“Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume (Galateni 6, 14).

Prin urmare, pocainta inseamna a te rastigni pentru lume. Aici, prin lume intelegem patimile, stricaciunea, desertaciunea. Nu avem in vedere intelesul pozitiv de intreaga zidire a lui Dumnezeu, inteles pe care-l primeste cuvantul lume in alte locuri din Sfanta Scriptura, ca de pilda in Evanghelia dupa Ioan: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Pocainta inseamna, prin urmare, a ne rastigni lumii, a muri fata de lume, adica a ne indeparta de desertaciunea, rautatea, si slava desarta a lumii acesteia, in care domenste stapanitorul intunericului, cel cazut din ceruri din pricina ca s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu. Insa, trebuie ca si lumea sa moara pentru noi, adica sa nu ravnim la cele ale lumii, sa nu ne lasam ademeniti de modelele ei, si nici de duhul ei trufas, ci sa incercam sa urmam duhului poruncilor lui Hristos. Aceasta, a doua treapta a pocaintei, a fi mort pentru lume, este cea mai grea.

lacrimi blogVa fac o marturisire. In prima zi cand am ajuns la Manastire, Parintele Sofronie mi-a spus: “Daca voiesti sa dezradacinezi din tine patimile, invata sa plangi”. Cu alte cuvinte: daca voiesti sa mori lumii, daca voiesti ca lumea sa nu faca din tine victima si sclavul ei, atunci invata sa plangi. Parintele Sofronie ne indemna cu atata ravna sa plangem in chilia noastra, pentru ca stia ca lacrimile izvorasc doar cand mintea in rugaciune e adunata intr-un singur gand, si ca ele aduc o minunata pace in suflet. Iar, atunci cand vine bucuria, dupa ce am plans cu lacrimi de pocainta inaintea lui Dumnezeu, primim in inima noastra cercetarea tainica a cuvantului lui Dumnezeu. Citim in Filocalie, la Sfantul Ioan Carpatinul ca

Cercetarile cuvantului dumnezeiesc si mai ales cele ce se fac cu varsare de lacrimi, omoara patimile si le risipesc, chiar daca sunt vechi, si fac sa inceteze treptat lucrarile lor pacatoase, stricatoare de suflet si de trup. Numai noi sa nu ne lenevim, sa staruim pe langa Domnul in rugaciune si prin nadejde neslabita si neinfricata”.

Toti Parintii stiau ca nu este cu putinta ca cineva sa ajunga la isihie, fara ca mai inainte sa invete sa planga inaintea lui Dumnezeu. Pentru ca, atunci cand plangem ne linistim, toata framantarea si tulburarea dispar, ramanand doar gandul la Dumnezeu. Si, in aceasta starea in care traim cu un singur gand, gandul la Dumnezeu, putem sa primim cercetarea cuvantului lui Dumnezeu. Sfantul Iacov, fratele Domnului zice:

“Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre” (Iacov 1, 21).

Trebuie sa ne lepadam de prisosinta rautatii pe care o adunam in lume, asa incat cuvantul sadit, adica chipul lui Dumnezeu in noi, sa straluceasca din nou. Cuvantul sadit in noi este darul cel dintru inceput cu care ne-a inzestrat Dumnezeu ca sa ne faca dupa chipul si asemanarea Lui, ca sa ne dea putinta sa primim descoperirea dumnezeiasca.

Rugaciunea si pocainta sunt mijloacele prin care indepartam rugina ce s-a adunat in noi. Dar, mai cu seama, neincetata chemare a numelui lui Hristos, rugaciunea lui Iisus, indeparteaza rugina pacatului si face sa straluceasca din nou, si sa sporeasca darul cel dintru inceput, calauzindu-ne spre mantuire, adica, spre asemanarea cu Ziditorul nostru.

In Epistola catre Coloseni citim:

“În El aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos” (Coloseni 2, 11).

Apostolul afirma in chip alegoric ca am fost taiati imprejur, ca purtam in inima noastra o rana care nu a fost pricinuita de mana vreunui om, ci de cuvantul lui Dumnezeu si de invatatura Evangheliei, dupa cum subliniaza si Sfantul Grigorie Palama:

“Cuvantul Evangheliei strapunge inima si o face sa-si aminteasca mereu de Cel ce a ranit-o”.

Astfel, pocainta inseamna a purta mereu in noi taierea imprejur a lui Hristos, cea nefacuta de mana omeneasca, ci pricinuita de cuvantul lui Dumnezeu.

In a doua Epistola catre Corinteni, Sfantul Pavel vorbeste din nou, despre cele doua trepte ale pocaintei:

“Căci de aceea şi suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer, Dacă totuşi vom fi găsiţi îmbrăcaţi, iar nu goi. Că noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi, de vreme ce dorim să nu ne scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă” (II Corinteni, 5, 2-4).

Pocainta inseamna a fi manati de dorinta arzatoare dupa cele dumnezeiesti, si a ne tangui neincetat, ca sa sporim in cresterea lui Dumenzeu, care este locuinta noastra cea din Cer, pentru ca moartea sa fie inghitita de viata.

In Epistola catre Coloseni, citim de asemenea:

“Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, Şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni, 3, 9-10).

Dezbracarea de omul cel vechi, care se savarseste in Taina Botezului este prima treapta a pocaintei. In cea de-a doua treapta a pocaintei trebuie sa ne imbracam cu omul ceresc, cel nou, dupa chipul caruia am fost ziditi. Si am putea enumera multe alte locuri din Sfanta Scriptura, care ne infatiseaza aceste doua trepte ale pocaintei, a ne lepada de rau si a face binele, desavarsind sfintenia intru frica lui Dumnezeu.

Desigur, viata traita in pocainta este una dinamica, nu este o lucrare pe care astazi o savarsim si pe urma o neglijam pentru cateva zile, pentru ca mai apoi sa ne intoarcem la ea. Daca nu pastram mereu fierul inrosit, spun Parintii, nu vom putea sa-i dam forma pe care o dorim. Inima noastra trebuie sa fie pururea zdrobita de poruncile Dumnezeiesti, de harul lui Dumnezeu, pentru ca, la fel cum in ceara moale si calda se poate intipari o imagine, tot asa intr-o inima calda se poate intipari chipul lui Hristos.

St Paul Icon 2In Epistola catre Romani citim:

“Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12, 1-2).

Cu cata iscusinta vorbeste Apostolul, nu ca un mare prooroc si invatator, ci smerit, ca si cum ar fi el insusi un osandit asemeni celor carora li se adreseaza, suferind si el de aceleasi patimi si cautand sa mangaie si sa fie mangaiat. Potrivit Apostolului, curatia trupului si a sufletului sunt si ele o forma de pocainta. Adica se cuvine sa ne infatisam trupurile inaintea lui Dumnezeu ca pe o jertfa vie, sfanta, si bine placuta, iar rana pe care o purtam mereu inlauntrul nostru sa ne pastreze inima calda si simtitoare, pentru ca in trupurile noastre muritoare sa se poata intipari chipul omului ceresc. Este nevoie sa purtam in noi aceasta rana, pentru ca fara ea, inima va fi invartosata si rece, si ne vom lasa ispititi de modele lumii acesteia, ne vom lasa amagiti de desertaciunea si de slava ei trecatoare, ajungand pana acolo incat sa incercam sa impacam dragostea de lume cu dragostea de Dumnezeu. Insa, rana din inima ne aduce aminte de ceea ce este desavarsit si sfant. Daca avem pururea in noi aceasta aducere aminte, vom putea deosebi care este voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si desavarsita. Este de neaparata trebuinta sa recunoastem si sa implinim voia lui Dumnezeu in viata noastra, pentru ca atunci vom afla viata cea adevarata, viata intru voia Lui.

Parintele Sofronie vorbeste despre legatura stransa care exista intre rugaciunea curata si aflarea voii lui Dumnezeu. Ascultarea este darul pe care ni-L face Dumnezeu, pentru a putea deosebi voia Sa. Lepadandu-ne de toata grija lumeasca si dobandind rugaciunea curata, ne ridicam la inaltimea voii lui Dumnezeu si, implinindu-I voia, dobandim si cresterea in Dumnezeu.

Zdrobirea inimii e lumina pentru suflet. Toti cei care au avut parte de aceasta zdrobirea a inimii au putut sa exprime in cuvinte lucruri marete, dupa cum ne incredintam din Sfanta Scriptura si din scrierile Sfintilor Parinti. Insa, cum putem sa pastram zdrobirea inimii? Exista mai multe cai.

Una dintre ele este sa ne aducem aminte de nimicnicia noastra, ca suntem saraci, ca suntem nimic si sa fim gata sa ne judecam si sa ne osandim pe noi insine. Iar aceasta osandire de sine, spune Sfantul Grigorie Palama, este vinul cel adevarat care veseleste si intareste inima omului. Deoarece zdrobirea inimii da nastere lacrimilor si lumineaza sufletul, ea da in vileag si nimiceste uneltirile vrasmasului si il ajuta pe om sa urmeze doar voia lui Dumnezeu. Sfantul Simeon Noul Teolog zice ca lacrimile si zdrobirea inimii ne plinesc sufletul. Desigur, nu in chip material. Hristos S-a plinit cu trup pentru a putea fi vazut si pipait. Noi, prin lucrarea plansului duhovnicesc si a lacrimilor ne plinim duhovniceste, primim neincetat har, iar sufletul nostru se imbogateste si creste, devenind vizibil pentru Dumnezeu si pentru ingeri.

De fiecare data cand, in rugaciunea cu un singur gand, varsam lacrimi de pocainta, Duhul Sfant isi pune pecetea peste sufletul nostru, si primim mereu pecetile Duhului Sfant, si se plineste duhul, adica inima noastra aduna inlauntrul ei energiile Sfantului Duh intr-o asa masura incat devine salas a lui Dumnezeu, biserica a Duhului Sfant. Atunci omul se aseamana cu Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este taina mantuirii noastre. Cuvantul lui Dumnezeu, S-a plinit in trup ca sa ne mantuiasca, ca sa putem si noi sa ne plinim duhovniceste cu dumnezeirea Lui. Insa sufletul nu poate sa capete consistenta daca nu-l hranim cu painea lacrimilor, cu painea pocaintei. Noi nu putem intra in imapartasire cu Dumnezeu si sa ramanem cu El pe veci, daca nu ne apropiem de El cu duh umilit si cu inima infranta. Strapungerea inimii si lacrimile ne lumineaza mintea si ne inalta la starea de indumnezeire. umilinta pocainta calugarAtunci inima noastra nutreste aceeasi dorinta, aceeasi bunavoire ca si Dumnezeu, ca toti sa se mantuiasca. Din acest moment incepe lucrarea adevarata a omului. Atunci, potrivit psalmistului, iesi-va omul la lucrul sau si la lucrarea sa, care nu este alta decat rugaciunea de mijlocire pentru intreaga lume, ce aduce inaintea lui Dumnezeu toata zidirea.

Cea mai desavarsita forma a pocaintei este rugaciunea ipostatica, cand stam inaintea lui Dumnezeu si Acesta vede in inima noastra nu doar o singura persoana, ci intreaga lume. Despre acesta ne vorbeste Sfantul Siluan si multi alti Parinti.

O alta cale de a pazi zdrobirea inimii, este sa ne intristam ca nu putem sa aducem slava si multumita lui Dumnezeu, asa cum I se cuvine. Astfel pazim lucrarea pocaintei si lacrimile evlaviei ne hranesc sufletul si il plinesc, facandu-ne cunoscuti ingerilor. Iar, la sfarsitul veacurilor, ingerii ii vor aduna pe toti alesii lui Dumnezeu de la marginile pamantului, pe toti cei ce vor avea pe chipul si in inima lor pecetea Duhului Sfant. Toti cei care au primit aceasta pecete datorita zdrobirii inimii si a lacrimilor incep sa-L iubeasca pe Dumnezeu din toata puterea lor si se vad pe ei ca unii care nici macar nu au inceput sa umble pe calea dragostei lui Dumnezeu. De aceea si pot spune, impreuna cu Apostolul Pavel, ca

“Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (Timotei 1, 15).

Osandirea de sine si luarea vinei, a rusinii pacatului asupra noastra, sunt semne ale dragostei lui Dumnezeu care vadesc ca Dumnezeu Si-a inceput lucrarea inlauntrul nostru. Sfantul Pavel este primul dintre pacatosi pentru ca era cel dintai in dragostea de Dumnezeu. In suflet dragostea de Dumnezeu se preface in lumina si din acel moment omul nu se mai compara cu semenii lui muritori, ci cu masura dumnezeiasca, cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos.

Pocainta este lucrarea la care sunt chemati nu doar monahii, ci toti crestinii. Sfantul Ioan Scararul zice ca daca trece o zi, fara ca noi sa plangem, aceasta zi este pierduta pentru vesnicie. Iar Sfantul Simeon Noul Teolog spune ceva asemanator, ca daca nu plangem in fiecare zi nu suntem vrednici sa ne impartasim cu Trupul si Sangele lui Hristos, nici macar in ziua de Pasti. Insa, daca plangem in fiecare zi, atunci putem sa ne impartasim in fiecare zi.

De fiecare data cand Dumnezeu ne da sa plangem pentru pacatele noastre, simtim cum vesnicia se atinge de noi, simtim o atingere a harului. Atunci ni se schimba si purtarea fata de semenii nostri. Nu mai spunem asemenea lui Adam: femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea m-a ispitit si m-a dus la pierzanie, pentru ca Tu nu esti un Dumnezeu bun si iubitor. Stim insa ca, mai inainte de a cadea in pacatul neascultarii, Adam o privea pe Eva ca madular din madularele lui, ca pe viata lui, si era plin de recunostinta fata de Dumnezeu. Acelasi lucru se petrece si cu noi. Daca nu plangem in fiecare zi, nu il vom privi pe fratele nostru ca pe viata noastra, asa cum ne invata Sfantul Siluan, si nu vom inceta sa ne muscam si sa ne mancam unii pe altii, pana acolo incat vom ajunge sa ne nimicim unii pe altii, dupa cum ne previne Apostolul Pavel. Insa, daca traim in pocainta, vom afla milostivirile indurarii, ni se va largi inima, si ii vom privi pe fratii nostri cu mila, dorindu-le tot binele, ii vom iubi, si ii vom purta in inima noastra. Prin urmare, trebuie sa pazim in noi zdrobirea inimii care este lumina pentru suflet, si inceputul adevaratei iubiri.

Isaia-detailFara zdrobirea inimii nu vom intelege nici Evanghelia, nici Proorocii. Atunci cand Avraam L-a vazut pe Dumnezeu s-a tanguit amarnic: “sunt pulbere şi cenuşă” (Facerea 18, 27). La fel a facut si Isaia care este numit de Sfintii Parinti “al cincilea Evanghelist”, pentru ca a intrevazut atat de limpede duhul intregii vieti a lui Hristos. De aceea si cantarile din Joia Mare sunt insuflate in mare masura de cuvintele lui. Si Sfanta Liturghie incepe tot cu cuvintele Proorocului Isaia: ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7). Parintele Sofronie spunea ca Isaia a vazut in duh ethosul Liturghiei, ethosul lui Hristos. Acest al cincilea Evanghelist, atunci cand a cunoscut slava lui Dumnezeu a zis: vai mie ca sunt pierdut!” om ticalos si spurcat (Cf. Isaia, 6, 5). Nu a cautat sa se indreptateasca inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, asa cum au facut-o mai tarziu evreii, ci si-a dispretuit dreptatea, considerand toate faptele dreptatii sale ca un vesmant intinat, inaintea Doomnului. Iar Sfantul Apostol Petru, atunci cand a cunoscut maretia lui Dumnezeu a fost martorul minunii cand Domnul i-a umplut nu doar mreaja de pesti, ci si inima de uimire. A cazut in genunchi si a zis: “Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos (Luca, 5, 8).

Acelasi imbold l-au avut toti sfintii care au vazut slava lui Dumnezeu. Prin urmare, daca izbutim sa pazim neincetat zdrobirea inimii, ne vom da seama de nepriceperea noastra, de orbirea noastra, de nedreptatea noastra, de neajunsurile noastre, ca suntem lipsiti de tot ceea ce este bun si sfant, dar mai presus de toate de dragostea dumnezeiasca. Si nu ne vom rani atunci cand cineva ne dojeneste si ne spune cuvinte grele, pentru ca noi insine ne-am pus pe noi mai prejos de toti. Sfantul Vasile cel Mare spune ca noi trebuie sa avem primul cuvant adica sa ne osandim pe noi insine ca fiind vrednici de judecata cea aspra a lui Dumnezeu. Daca aceasta va fi primul nostru cuvant, atunci vom afla mantuire in infricosata zi a Judecatii. Iar in alt loc Sfantul Vasile zice: “faceti de bunavoie ce veti face, vrand-nevrand. Nu crutati viata aceasta pamanteasca de care veti fi lipsiti”. Adica, daca vrem sa biruim moartea, trebuie sa primim de bunavoie moartea care se manifesta zi de zi in viata noastra in felurite chipuri.

Sfantul Siluan, atunci cand talcuieste cuvantul pe care l-a primit de la Domnul: Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui” vorbeste despre el ca despre o mare stiinta. Ca o cale de a intelege si a deprinde aceasta mare stiinta, este si indemnul Sfantului Vasile cel Mare. Vedem cum viata noastra se afunda in iad, caci nu petrecem fiecare ceas inaintea fetei lui Dumnezeu, nu suntem necontenit calauziti de duhul Lui, si mintea noastra nu este intotdeauna luminata si adancita in inima. Cel mai mult timp il petrecem luptandu-ne cu pacatul, uitarea de Dumnezeu, cu akedia duhovniceasca. Cu adevarat, Dumnezeu nu este prezent in viata noastra, si de aceea si suntem in iad, caci iadul este locul de unde Dumnezeu lipseste. Atunci, vazand toate acestea, am putea incerca sa punem in practica cuvantul pe care l-a primit Sfantul Siluan si sa zicem: da, Doamne, vrednic sunt de aceata infricosatoare pustiire, pentru ca sunt atat de departe de mantuirea Ta, si imparatia mortii este casa mea”. Si, dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, daca ne vom osandi pe noi insine la iad, nu vom mai putea sa ne impotrivim si sa ne razvratim atunci cand cineva ne osandeste, pentru ca osanda aceasta este mai usoara, vremelnica, si are un sfarsit. Din contra, spune el,

cei care sunt gata sa primeasca adevarata osandire de sine pentru instrainarea lor de Dumnezeu, nu doar ca nu mai iau seama la jignirile si mustrarile care li se aduc, dar afla si tamaduire de bolile trupesti si desavarsire duhovniceasca”.

Vedem, deci, ca din momentul caderii protoparintilor nostri, aceasta este atitudinea dreapta, nu doar inaintea lui Dumnezeu, ci si inaintea semenilor nostri, pentru ca cele doua mari porunci evanghelice nu pot fi separate una de alta. Il iubim pe Dumnezeu din toata inima si pe fratii nostri ca pe viata noastra. Singura atitudine bineprimită de Dumnezeu este a ne considera pe noi înşine nevrednici de El şi de semenii noştri. Acesta este începutul dragostei de Dumnezeu şi de aproapele. Atunci nu va ieşi din gura noastră nici un cuvânt de judecată sau de osândă împotriva semenilor noştri, fiindcă energia pe care o primim de la Dumnezeu, ca răsplată pentru zdrobirea inimii şi pentru lacrimile vărsate, nu va lăsa nici un cuvânt negativ să iasă din gâtlejul nostru.

Fie ca Dumnezeu să ne dea să avem mereu această zdrobire a inimii pentru a deveni fără de păcat, căci singura clipă în care omul este fără de păcat este atunci când se osândeşte pe sine. Evanghelistul Ioan spune acelasi lucru:

“Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (Ioan 1, 8-9).

Toti Sfintii spun acelasi lucru ca si Scriptura. Mi-e mila de cei care nu-i cinstesc pe Sfinti si citesc doar Sfanta Scriptura precum protestantii. Ei traiesc intr-o mare saracie duhovniceasca, pentru ca nu patrund in bogatia Imparatiei, nu devin partasi la bogatia de daruri a tuturor sfintilor.

4639102410_b6227b8e89_zIn Biserica ne bucuram de o dubla impartasire. In primul rand ne impartasim de Trupul si Sangele lui Hristos prin care ni se daruieste viata Lui, atata timp cat si noi ii aducem ca jertfa viata noastra. Ne impartasim, de asemenea, de darurile tuturor sfintilor, pentru ca ei toti sunt prezenti in Hristos. Acolo unde se afla Hristos, acolo se afla toti sfintii si toti ingerii Lui. Daca cinstim adunarea liturgica, aducand aici toate simtamintele bune care s-au nascut din strapungerea inimii si din lacrimi, potrivit pregatirii noastre pentru Sfanta Liturghie, atunci dobandim cinstea de a deveni partasi la darurile madularelor puternice ale tuturor sfintilor, mai ales ale Preasfintei, Curatei, Preabinecuvantatei, Slavitei Stapanei noastre, de Dumnezeu Nascatoare si Pururea Fecioarei Maria. Devenim, prin urmare, partasi la toate darurile sfintilor, atata timp cat ne aducem si noi darul inimii nostre, oricat de mic si de neinsemnat ar fi el. Daca, precum zice Evanghelistul Matei, am intrat in camara noastra si am lucrat in taina pocainta, si apoi aducem rodul acestei pocainte ca o jertfa inaintea Domnului, in adunarea liturgica, atunci ne vom invrednici si de intrarea din plin cu partasia darurilor tuturor sfintilor. Aceasta este cel de-al doilea fel de impartasire. Desigur, atat prima cat si cea de-a doua comuniune, nu sunt altceva decat partasia cu capul Trupului, cu Hristos, iar aceasta comuniune bogata se savarseste in Bsierica. Dumnezeu este o unitate bogata in Imparatia Lui, iar Imparatia Lui este Imparatia bogata a tuturor ingerilor si a sfintilor din toate veacurile.

Spuneam ca este nevoie sa invatam sa pastram duhul zdrobit al inimii. Unii Parinti, inainte de a muri, il rugau pe Dumnezeu sa le ingaduie sa mai traiasca macar un ceas ca sa se pocaiasca, pentru ca stiau cat de mult folos aduce chiar si numai un ceas de plans. Stiau ca aceasta ii va ajuta sa patrunda in comuniunea cea bogata a darurilor harului salasluit in trupul lui Hristos. Casa Domnului este plina de slava Lui si depinde de noi sa patrundem in aceasta slava, sa gustam din ea si sa ne o insusim. Iertati-mi indrazneala de a vorbi despre lucruri asa de inalte, insa nu stiu despre ce alt ceva am merita sa vorbim, care ar putea sa ne calauzeasca la acea unitate mult dorita, pentru care Parintele Sofronie se ruga cu atata ardoare inainte de a muri.

Strapungerea inimii este lucrarea Duhului, este coborarea Duhului Sfant in inima, care provoaca un cutremur ce scutura rugina pe care am adunat-o inlauntru. Acelasi Duh ne vorbeste si ne talcuieste, mai apoi, pildele si invataturile dumnezeiesti. Sa-I multumim Domnului ca ne-a dat putinta sa traim in casa Lui, sa avem rugaciunile Parintilor nostri duhovnicesti si ale Sfintilor, fie ei mai mari sau mai mici. Pentru rugaciunile lor nadajduim si noi sa ne implinim menirea.

VamesulSiFariseulPalama1Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca cel ce traieste cu zdrobire de inima si cu lacrimi, nu are indrazneala sa priveasca nici macar la chipul unui prunc. Privirea lui se coboara mai jos, iar mintea lui inca si mai jos. Acesta este ethosul care caracterizeaza pe cei ce se hranesc cu duhul lui Dumnezeu.

Intr-una din rugaciunile de sfintire a Agheasmei Mici, Biserica ne invata ca Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care primeste lacrimi amare. Nu exista ceva mai puternic care sa ne uneasca cu Dumnezeu, care sa ne ajute sa patrundem taina isihiei Lui si sa-L cunoastem, decat a sta inaintea fetei Lui cu lacrimi amare, marturisindu-ne ticalosia, starea jalnica in care ne aflam, si pocaindu-ne pentru ea. Rugaciunile Bisericii ne dezvaluie firea lui Dumnezeu si ne lasa sa intelegem ca de El se cuvine sa ne apropiem cu duh infrant si cu multe lacrimi.

Dumnezeu este mangaietor. Firea intregii dumnezeiri, a Treimii, in partasia Tatalui, a Fiului, si a Sfantului Duh este aceasi, de a fi mangaietor. Si este usor sa intram in legatura cu acest Dumnezeu mangaietor, daca venim inaintea Lui cu inima zdrobita si cu mult planset. De cate ori aducem Domnului lacrimi de pocainta, Duhul Sfant se atinge de noi, se pogoara in chip nevazut peste noi, insemnandu-ne cu pecetea Lui. Ochii nostri materialnici nu vad aceasta pecete, ingerii insa o vad, si la sfarsitul veacurilor ei vor putea sa-i adune pe toti alesii Domnului din toate colturile pamantului, pe toti cei care sunt ai Lui. Ei ii vor putea sa-i deosebeasca pe aceia care poarta pecetea Domnului, semnul ca s-au pocait si au plans inaintea Lui. De aceea si Sfintii Parinti vorbesc cu inflacarare despre lacrimi. Sfantul Ioan Scararul spunea ca

nu vom fi osanditi pentru ca nu am teologhisit sau pentru ca nu am facut minuni, dar ni se va cere socoteala pentru aceea ca nu am plans indeajuns inaintea Domnului.

Astfel, intreaga cultura a vietii crestine, dar mai cu seama monahismul, ne incurajeaza sa primim, sau mai degraba sa reinnoim ungerea Duhului Sfant prin lacrimi. Proorocul David, a cunoscut aceata taina a lacrimilor cand a zis:

Doamne, hranitu-ne-ai pe noi cu painea lacrimilor (cf. Psalm 41, 3).

Stia ca lacrimile sunt painea sufletului, ca ele plinesc sufletul.

Parintele Sofronie marturisea undeva in scrierile sale ca, dupa o pocainta adevarata cu multe lacrimi, a simtit cum ungerea Duhului Sfant ii ardea pana si pielea trupului. Lacrimile care plinesc duhovniceste sufletul sunt o mare taina. Ele sterg toata neintelegerea dintre noi, toata vrajmasia, orice gand rau, incurajand iubirea frateasca in care, spre fagaduinta vietii vesnice, – dupa cum citim in cantarea treptelor pe glasul al 8-lea: vai noua daca incercam sa statornicim dreptatea noastra inaintea lui Dumnezeu, dupa cum zice Apostolul (cf. Romani 10, 3) -, nu se cuvine sa ne incredem in faptele noastre exterioare, sau in vreun dar natural cu care am fost inzestrati. Acestea nu duc la dragostea dumnezeiasca, ce se afla doar acolo unde este strapungerea inimii pentru pacate, si recunostinta, multumita, aduse lui Dumnezeu.

Sfantul Siluan zice ca nu exista minune mai mare decat sa il iubim pe pacatos in caderea lui, pentru ca prin aceasta ne asemanam lui Dumnezeu. Aceasta a facut Dumnezeu pentru noi: ne-a iubit pana la capat si a dat mortii pe Unul nascut Fiul Sau pentru mantuirea noastra. Sfantul Siluan ne indeamna sa dobandim si noi mintea lui Hristos si sa iubim si noi pe semenii nostri, cei impreuna patimitori cu noi. Aceeasi realitate duhovniceasca isi afla expresia in scrierile Parintelui Sofronie. Pentru Parintele Sofronie, cea mai mare minune este unirea mintii omului cu Duhul lui Hristos, care are loc atunci cand omul inainteaza pe calea pocaintei si isi vede inima ca se inalta la cer si se ascunde cu Hristos in Dumnezeu.

***

zaharia-zaharou-1

Intrebari si raspunsuri

- Exista si lacrimi rele, adica provocate de patimi? Cum ne dam seama, si ce trebuie sa facem in aceasta situatie, adica daca nu avem plansul cel bun?

- Sunt multe feluri de lacrimi. Sunt lacrimi care se nasc din manie, lacrimi care se nasc din mila de sine... si acestea sunt intr-adevar lacrimi nascute din patimi. Dar lacrimile cele bune sunt cele care intotdeauna nasc rugaciune si dialog cu Dumnezeu. Asa cum spune Domnul in Evanghelie: «Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia». Se vor mangaia cu mangaierea Mangaietorului. Lacrimile sanatoase, nascute din pocainta, sunt intotdeauna insotite de mangaierea care vine de la Duhul Sfant – Mangaietorul. Asa cum am spus, cel care plange, si are lacrimi de pocainta adevarata, nu indrazneste sa priveasca nici macar la fata unui copil, a unui prunc. Lacrimile cele bune nasc dorinta de rugaciune si in inima o stare de smerenie si de umilinta. Iertati-ma ca vorbesc si am vorbit despre aceste lucruri. Cred ca sunt un pic nebun sa vorbesc deschis despre asemenea lucruri. Dar nu este nimic altceva mai binefacator decat acest lucru.

- Cum poti sa plangi daca sufletul iti este impietrit si esti prea obosit (spre exemplu, de la serviciu) si sa stai la rugaciune?

- Putem intotdeauna incepe prin a ne infatisa inaintea lui Dumnezeu starea noastra si a-I vorbi despre ceea ce traim, despre ceea ce simtim noi. Si sa ne aratam parerea de rau ca nu putem sa Ii oferim lucruri vrednice de El, lucrurile pe care le merita Dumnezeul nostru. De multe ori ne gandim ca suntem obositi si nu mai avem nici o putere. Dar daca reusim sa ne smerim, sa ne smerim in inima noastra, atunci in noi se descatuseaza energii care ne ajuta sa intram in lucrarea pocaintei.

arhim_zaharia_zaharouAveam un prieten ieromonah si duhovnic [e vorba chiar de parintele Zaharia insusi, n.n.]. Si intr-o seara de duminica, de sarbatoare, dupa multe spovedanii, dupa multe intalniri, era asa de terminat, incat credea ca nu mai poate sa scoata nici un cuvant inaintea lui Dumnezeu. Si asa a inceput sa se plimbe prin chilie in sus si in jos spunand: Iarta-ma Doamne, dar nu ma pot ruga in seara asta!  Iarta-ma Doamne, dar nu ma pot ruga in seara asta! Iarta-ma Doamne, nu sunt in stare, nu am putere sa imi fac pravila”. Si dupa ce s-a plimbat asa vreo 20 de minute, dintr-o data in sufletul sau s-a produs ca o mare deschidere si au venit lacrimile, si a venit puterea si s-a rugat indelung, si si-a facut pravila in noaptea aceea. Acest prieten drag mi-a marturisit aceasta si mi-a descoperit un lucru pe care l-am mai intalnit: ca in noi sunt energii ascunse de care nu ne dam seama, si este nevoie de un gand – un simplu gand smerit – care actioneaza ca o cheie declansatoare a acestor energii. Aceste ganduri cheie le putem gasi in Sfanta Scriptura, in scrierile Sfintilor Parinti, uneori in cuvintele duhovnicilor, iar alteori ne sunt pur si simplu inspirate de Dumnezeu direct. Dar atitudinea de baza privitoare la aceste ganduri este urmatoarea: sa dam slava lui Dumnezeu pentru toate si sa luam asupra noastra rusinea pacatelor si a caderii noastre.

- Cum se poate dobandi plansul pocaintei fara a ni-l provoca singuri, si a nu ne autoimbolnavi (pentru a nu se intampla ceva din punct de vedere psihic)?

- Cred ca am spus deja: adica avand acea atitudine dreapta, sa indreptatim pe Dumnezeu intru toate, sa dam lui Dumnezeu toata dreptatea, si luam asupra noastra toata vina si tot pacatul. Unii oameni plang foarte usor, altii nu asa usor. In orice caz lacrimile sunt foarte pretioase atunci cand sunt insotite de rugaciune.

- Te pot tamadui de impotrivire si de tendinta spre neascultare zdrobirea inimii si plansul?

- Da. Lacrimile elibereaza sufletul, sparg zagazurile inimii si duc catre o libertate pe care toti cei care se roaga in felul acesta, cu o inima zdrobita, ajung sa o cunoasca. Pentru acei dintre dv. care sunt obisnuiti sa se roage cu Rugaciunea lui Iisus, Sf. Teofan Zavoratul, un sfant rus din sec. al XVIII-lea, recomanda ca mai intai sa plangem cu lacrimi de pocainta si abia dupa aceea sa ne asezam pe un scaunel si sa spunem Rugaciunea lui Iisus. Pentru ca prin lacrimi sufletul se descatuseaza, se elibereaza, si in pace poate sa cheme numele Domnului.

- Ce trasaturi trebuie sa imbrace educatia copiilor pentru ca inimile lor sa se poata misca cu usurinta spre pocainta? Pun intrebarea atat ca parinte, cat si ca educator, profesor.

ignat_bednarik_rugaciunea_de_searaCred ca educatia copiilor in ziua de azi este o problema foarte grea. Dar in nepriceputa mea simplitate o sa va spun ceva care poate fi de folos. Copiii se invata – mai mult decat prin cuvinte – prin exemplul parintilor, prin pilda lor. Si chiar mai mult, se invata prin rugaciunea parintilor. Si imi aduc aminte intotdeauna de o intamplare pe care am auzit-o. Era un preot in diaspora care avea 3 baieti, si toti 3 erau ca niste ingeri. Si cineva l-a intrebat: Cum i-ai crescut? Cum i-ai invatat de sunt asa de apropiati de Dumnezeu? Si raspunsul a fost ca:

Nu i-am invatat niciodata nimic, ci, atunci cand dormeau, ma duceam langa paturile lor si ma rugam acolo o jumatate de ora. Si toate lucrurile pe care voiam sa li le spun, Dumnezeu le punea in inima lor.

Acum unul din ei este preot, iar ceilalti 2 sunt cantareti in biserica lui.

- Daca Dumnezeu a facut-o pe Eva pentru Adam, iar Hristos raspunde saducheilor ca in Imparatia lui Dumnezu nici nu se insoara, nici nu se marita, ci sunt ca ingerii, atunci care este firescul este omului: monahismul sau viata de cuplu?

- Depinde ce intelegeti prin firesc, prin firescul omului. Trebuie sa tinem o anumita conventie. Ceea se este firesc in zilele noastre tindem de multe ori sa caracterizam ca suprafiresc.

- Puteti sa ne dati un exemplu de moment in care au aparut lacrimile? Cum s-a intamplat? Cum sa fac sa ma invinovatesc daca sunt multumit de mine?

- Trebuie sa Il intrebam pe Dumnezeu aici, trebuie sa impreuna-lucram cu Dumnezeu, pentru ca tot ce se intampla in viata noastra este o impreuna-lucrare cu Dumnezeu, in care se combina lucrarea lui Dumnezeu cu lucrarea noastra. Ceea ce poate sa ajute este citirea Scripturilor si a Sfintilor Parinti si sa ne comparam nu cu oamenii, ci cu chipul omului asa cum ni-l descopera Dumnezeu In Hristos.

- Parinte Zaharia, sunteti de acord sau nu cu afirmatia urmatoare: Duhovnicul in a carui credinta a patruns erezia, poate pierde harisma discernamantului? Este bine ca ortodoxia sa participe la miscarea ecumenica? (Ceea ce inseamna ca mai ales erezia se leaga probabil de miscarea ecumenica).

- Despre duhovnicul care a fost atins de erezie, nu putem vorbi asa, nu putem pune diagnosticul asa. Nu trebuie sa ne grabim in a pune diagnostic in asemenea situatii. Unele biserici iau parte in miscarea ecumenica, biserici ortodoxe, si aduc acolo marturia ortodoxa. Pe de alta parte, traim intr-o lume a dialogului. Si faptul de a refuza dialogul nu cred ca ajuta, mai ales pe cei care intr-o anumita masura cauta si ei sa se impartaseasca de descoperirea dumnezeiasca. Desi prezenta ortodoxiei in aceasta miscare ecumenica este inevitabila ca marturie, putem spune ca ecumenismul nu este problema Bisericii ortodoxe. Este mai mult problema catolicilor si a protestantilor.

- Exista si plans fara lacrimi? Daca da, este de aceeasi intensitate ca atunci cand versi lacrimi?

- Da, exista. Dar este foarte… rar.

- Cum ar trebui sa procedam cu plansul la slujbe, avand in vedere faptul ca ni se cere sa fim tainici? Pocainta se poate manifesta si altfel decat prin lacrimi?

- Este o intrebare buna. In Sf. Pavel citim: Duhul proorociei se supune proorocilor. Daca suntem cu adevarat intr-un duh profetic, nu trebuie sa ne manifestam trairile noastre launtrice inaintea celorlalti. Pentru ca nu este semn al smereniei sa uzurpam spatiul celuilalt. Dar ca sa luam parte la slujbe intr-un duh de pocainta fara sa aratam nimic in afara, trebuie sa lucram cand suntem in chilia, in camera noastra. Daca ne-am pocait inainte de a veni la slujba, am creat in inima noastra un spatiu liber in care duhul nostru se misca in toata libertatea si lucreaza in puterea duhului fara nici o manifestare exterioara de pietism.

- Dumnezeu e dragoste si bucurie. Cum de lacrimile care izbucnesc din durere si intristare sunt calea de a ajunge la Dumnezeu?OLacrima

- Pentru ca, traind in aceasta lume, am acumulat o mare rugina, o multime de rugina, de coruptie in inimile noastre. Si pana nu scapam de aceasta rugina nu ajungem la Dumnezeu. In aceasta viata oamenii lui Dumnezeu neincetat varsa lacrimi inaintea lui Dumnezeu. De aceea vedem in cartea Apocalipsei ca ultimul gest de mangaiere al lui Dumnezeu este ca sterge lacrimile de pe fetele alesilor lui Dumnezeu. Si abia atunci ajungem la adevarata bucurie „unde nu este nici durere, nici intristare, nici suspin” – cum spunem la slujba pentru cei adormiti.

- Cum se impaca starea de pocainta continua, cu starea de seninatate si bucurie care se cere crestinului?

- Seninatatea si bucuria sunt cu neputinta fara prima, fara pocainta continua. Dar, din nefericire, de multe ori vorbim la nivel psihologic si nu duhovnicesc. Adevarata bucurie nu este ca bucuria psih[olog]ica. Adevarata bucurie este sa simtim cu toata fiinta noastra ca apartinem lui Dumnezeu si ca am dobandit har inaintea Lui. De aceea Apostolii si toti slujitorii Bisericii au aceasta slujire de reimpacare. Ne cer mereu sa ne impacam cu Dumnezeu, pentru ca numai asa vom dobandi bucuria cea adevarata.

- Este posibil ca lacrimile de bucurie si de recunostinta ce urmeaza, sa fie mai puternice decat lacrimile de pocainta, sau este o inselare?

- Nu, nu este inselare. Cred ca pocainta cea mai creatoare este atunci cand aducem multumita lui Dumnezeu. Cand ne facem un obicei in a-I aduce multumita lui Dumnezeu pentru toate binefacerile stiute si nestiute, ajungem la punctul in care multumim pentru fiecare gura de aer pe care o inspiram.Si cu cat Ii multumim mai mult, cu atat El ne da mai mult har. Si vine clipa in care ne intristam, ne mahnim ca nu putem sa Ii multumim cu vrednicie. Si acesta este momentul de inceput al pocaintei creatoare nascuta din recunostinta, care nu are sfarsit pe pamant.

- Ati spus ca atunci cand omul are lacrimi de pocainta si zdrobirea inimii, este insemnat cu pecetea Duhului Sfant. Aceasta pecete dispare atunci cand omul pacatuieste? Atunci omul ar trebui sa aiba lacrimi de pocainta doar la sfarsitul vietii?

- Dar ca sa avem lacrimi de pocainta la sfarsitul vietii trebuie sa ne antrenam in pocainta in timpul vietii. Si daca nu ne antrenam, s-ar putea sa nu le gasim la sfarsit. Si de aceea ne facem din rugaciune un obicei, pentru ca, atunci cand vom ajunge la neputintele de la sfarsitul vietii, obiceiul acesta sa poata sa fie sustinut si sufletul sa treaca dincolo intr-o stare de rugaciune, pentru ca e obisnuit sa ne roage.

- Cum putem avea o viata de familie, dar in acelasi timp sa ne mancam painea amestecata cu lacrimi de pocainta?

- Aceasta este o problema de viata. Domnul ne spune: Cereti si vi se va da! Cautati si veti gasi!

- Pentru faptul ca se intampla deseori in viata societatii de astazi: Parinte, putem pomeni la vreo slujba un om care s-a sinucis? Dar in rugaciunea proprie?

- Cred ca ne putem ruga pentru el, ne putem ruga pentru oricine. Dar Biserica refuza slujba de inmormantare celor care au comis acest pacat pentru a nu incuraja acest pacat grav. Si nu este destul de clar intotdeauna. De exemplu, daca un om inghite otrava, din momentul in care a inghitit otrava si pana a murit, nu stim daca s-a pocait. Biserica prin aceasta vrea sa ne educe intr-o anumita directie, dar fiecare dintre noi ne putem ruga pana la masura care ne este data de milostivirea lui Dumnezeu.

- [...] Daca Hristos este in inima noastra, si noi ne zdrobim inima, nu Il zdrobim si pe Hristos? :)

- Nu ne zdrobim inima, ci ii curatim locasul. Pentru ca inima omului este scaunul picioarelui Imparatului. Si noi trebuie sa Ii pregatim acest loc pentru ca El sa vina si sa Se instapaneasca acolo pe vesnicie. Nu ne zdrobim inima, ci zdrobim legatura pacatului din inima, legaturile patimilor din inima, care ne tin legata inima.

lacrimi_plans duhovnicesc- Ce este adancul inimii, cum putem sa constientizam adancul inimii?

- Adancul inimii, spune Sf. Grigorie Palama, este chiar “trupul [centrul?] trupului” nostru. Este locul unde toate facultatile sufletului nostru se concentreaza. Si lucrul asta nu se poate intampla fara lucrarea harului. Si atunci cand ne descoperim adancul inimii, ne simtim uniti cu Dumnezeu, si uniti cu intreaga omenire. Si, asa cum spune Sf. Siluan, omul, in starea aceasta, aduce inaintea lui Dumnezeu, in rugaciune mijlocitoare, intreaga zidire, mijlocind pentru ea.

[...]

-  Cum sa facem sa luam o decizie buna in viata: sa ne casatorim sau sa ne calugarim?

-  Vorbim despre multe lucruri serioase acum si asemenea lucruri, normal se spun intr-un context diferit si intr-o atmosfera diferita, dar vad ca sunteti oameni seriosi si crestini seriosi si eu sunt… – iertati-mi nechibzuinta de a va vorbi despre aceste lucruri – dar pentru ca le numiti „Serile filocalice”: in Filocalie nu este altceva decat cele despre care vorbim in aceasta seara. Daca citim Evanghelia, Domnul Insusi ne explica aceasta: unora le este dat, este un dar de la Dumnezeu. Casatoria, in sens crestin, este o mare binecuvantare; dar cum Sf. Pavel spune, a-ti da intreaga viata lui Dumnezeu – Domnul sa ma ierte ca spun aceasta, pentru ca nu sunt un bun calugar – este chiar un lucru mai inalt. Eu insumi nu sunt un bun calugar, dar un bun calugar ii ajunge pe ingeri, rivalizeaza cu ei.

- Cineva face apel la o afirmatie a pr. Iustin Parvu, care a zis asa: Lacrima a fost si este un prieten desavarsit pentru mine. Lacrima insasi poate fi o rugaciune? N-ar putea fi lacrima aceasta o rugaciune pentru intreaga tara (avand in vedere situatia in care suntem sau, probabil, ca se gandeste la alegerile de astazi – 01.10.2014)?

- Cred ca da. Anaforaua Sfintei Liturghii a Sf. Vasile cel Mare (care este cea mai frumoasa, mai minunata liturghie pe care Biserica o are), in mijlocul ei preotul se roaga astfel: Graieste lucruri bune in inimile lor pentru Biserica Ta, adica in cadrul Liturghiei ne rugam ca Domnul sa vorbeasca lucruri bune in inimile celor care conduc, pentru beneficiul Bisericii. Chiar fara ca ei sa constientizeze asta, conducatorii devin conlucratori cu Dumnezeu pentru mantuirea celor multi. Cred ca daca ne rugam fara patima/fara impatimire psihologica Domnului, ca El sa dea pe cel care sa faca lucruri bune pentru toti oamenii, mai multe decat ceilalti [candidati], atunci o asemenea rugaciune va contribui si Domnul va da pe cel mai bun dintre cei care sunt. Si chiar cand vreunul, prin providenta, devine presedintele tarii si realizam ca ii lipsesc multe lucruri, ca nu e persoana perfecta spre a conduce tara, exista o cale de a corecta aceasta: intotdeauna rugaciunea catre Domnul, ca El sa-l ajute sa faca mai putine greseli si sa ia mai multe decizii bune. Si in fiecare domeniu al vietii, calea de a corecta lipsurile celor care sunt mai marii nostri si au putere asupra noastra este de a avea rabdare si a ne ruga pentru ei.

- Preacuvioase parinte, va rog sa ne impartasiti cateva cuvinte ale parintelui Sofronie pe care le aveti la inima sfintiei voastre si vi le amintiti cu bucuria pocaintei.

- Ceea ce am spus doar un moment mai devreme a fost de la el [de la parintele Sofronie]: ca nu putem plini lipsurile din ceilalti decat prin rabdarea noastra, prin dragostea noastra, prin rugaciunea noastra.

otec zaharias

Legaturi:

Zdrobirea, izvor de vitejie duhovnicească

Rezultat al acţiunii harului, această zdrobire face să se nască vitejia duhovnicească. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că nu e nimic

mai curajos decât o inimă înfrântă şi smerită, care respinge fara osteneală oştirile demonilor şi le pune cu totul pe fuga” (Cateheze 2, 42-44).

Această zdrobire aduce vitejia duhovniceasca fiindcă

„e singura stare în care omul, inspirat de harul dumnezeiesc, îndrăzneşte să-şi contemple propria mizerie duhovnicească, fără a cădea însă în deznădejde, încrezător dimpotrivă în aceea că acela, care l-a făcut să-şi vadă adâncul părăsirii sale, e în stare şi să-l facă să ajungă fără vătămare pe celălalt ţărm, unde se află Dumnezeu. Ajunge la această stare adoptând o atitudine profetică: pune toată dreptatea pe seama lui Dumnezeu, în timp ce faţa sa şi-o acoperă de ruşine [cf. Dn 9, 7]“.

Astfel Sfântul Ioan Scărarul afirmă şi el că vitejia duhovnicească e în acelaşi timp o biruinţă (Scara 14). Biruinţă prin aceea că, fără curajul pe care îl naşte zdrobirea, omul nu poate face faţă în chip potrivit sărăciei sale duhovniceşti, o sărăcie care se descoperă a fi un dar şi devine temeiul urcuşului său duhovnicesc (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog:

„Ce e mai slăvit decât această sărăcie duhovnicească, care ne deschide împărăţia cerurilor?” [Cateheza 2, 42-44]).

Puterea acestui fenomen duhovnicesc al zdrobirii a cunoscut-o Sfântul Siluan prin cuvântul lui Hristos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Şi a descoperit-o recurgând la cântarea sa îndrăgită:

„Curând voi muri şi sufletul meu ticălos se va pogorî în iadul strâmt şi întunecat, şi acolo singur, chinuit în flacăra nestinsă, voi spune plângând: «Unde eşti, Doamne, lumina sufletului meu? Pentru ce m-ai părăsit? Nu pot trăi fără tine!»”

In prima parte a acestei cântări, Siluan refăcea în sufletul său simţirea arzătoare a iadului, care nimiceşte orice gând pătimaş, în timp ce, în cea de-a doua, el îşi îndrepta mintea spre iubirea şi milostivirea lui Hristos, pe care Il cunoscuse şi Il purta în inima sa. Intr-o primă etapă, el se îndrepta cu smerenie în jos, urmând calea pogorârii, pe care vrăjmaşul nostru trufaş nu o putea urma. Şi liber atunci de împilarea vrăjmaşului, inspirat şi de amintirea milostivirii Domnului, se îndreaptă în întregime spre Dumnezeu, şi în acest chip face experienţa urcuşului, prilejuită de harul dumnezeiesc. In aceeaşi perspectivă, Sfântul Siluan îl sfătuieşte pe cel ce doreşte să-şi păstreze puterea mântuitoare a zdrobirii, să-şi aducă aminte neîncetat de păcatele sale, să se smerească şi să se mâhnească pentru ele, chiar dacă ele i-au fost iertate de Dumnezeu. „Aşa se biruiesc vrăjmaşii.” Prin cuvântul său, Domnul i-a descoperit lui Siluan mijlocul de a dobândi zdrobirea şi smerenia şi de a birui prin aceasta pe vrăjmaşul.

Zdrobirea e o vitejie pentru suflet şi o lumină care îngăduie omului să deosebească orice gând ce se apropie de minte. Zdrobirea duce la smerenia care este biruinţa asupra vrăjmaşilor şi pregăteşte sufletul pentru a-l face să devină un vas al lui Dumnezeu. E un preţios dar al harului, dobândit prin osândirea de sine, a cărui formă extremă, cea mai puternică, e osândirea de sine la iad. Sfântul Ioan Scărarul confirmă acest lucru, spunând ca rugăciunea celor ce se căiesc – „ştim, ştim bine că suntem vrednici de toate chinurile iadului” – era în stare „să mişte până şi pietrele” (Scara). Altundeva spune că osândirea de sine la iad „fereşte mintea de profanarea” vrăjmaşilor.

 

***

***

***

ATITUDINEA SFANTULUI NECTARIE FATA DE ERETICI sau “mersul pe sfoara” al Ortodoxiei, intre iubirea pentru cei aflati in ratacire si ravna dogmatica. CAUZELE SCHISMEI SI DE CE NU SE POATE FACE UNIREA CU CATOLICII

$
0
0

ag_nektrarios

Vedeti si:

***

agnektarios

Atitudinea Sfântului Nectarie faţă de eretici

Cea mai desăvârşită stare a sufletului este iubirea, dar nu cea a simţurilor. Dacă iubirea este a rudelor, se numeşte afecţiune, iar dacă nu, este mulţimea de emoţii născute din simţuri şi aflate pe diferitele trepte ale necurăţiei. Aceste emoţii capătă chipul celui ce iubeşte şi al celui iubit. Despre iubirea aceasta a spus Domnul: Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei (Luca 6, 32). Ca şi firea, această iubire se preschimbă neîncetat.

Iubirea cea mai desăvârşită este însă roada luptei şi a smereniei celei multe. Ea se naşte după ce sufletul s-a lepădat şi s-a eliberat de egocentrismul firesc vieţuitoarelor şi vine după ce sufletul nostru cuprinde în sine şi la rându-i se lasă cuprins în chip tainic în sufletul „aproapelui”. Atunci Duhul Sfânt ce locuieşte în sufletul nostru ni-l luminează ca să poată vedea în toţi oamenii firea cea unită; ne aprinde inima ca să nu-l mai deosebim pe prieten de vrăjmaş. Mai cu seamă în sânul Bisericii această iubire desăvârşită dimensiuni dumnezeieşti, pentru că Însuşi Domnul Iisus Hristos mijloceşte şi îi uneşte pe credincioşi în Duhul Sfânt. Astfel se împlinesc spusele Apostolului: Şi să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste si fapte bune” (Evrei 10,24).

De Dumnezeu purtătorul Părinte Nectarie avea această iubire, în toată desăvârşirea ei, iubire ce arde şi înflăcărează necontenit inima şi pe care nimic n-o poate schimba. O mărturisesc viaţa-i plină de sfinţenie şi scrierile. Avand această iubire, Părintele putea spune: eu dorm, dar inima mea veghează“. Această iubire neschimbată şi neclintită este „împlinirea legii”, fiindcă îl preschimbă pe om în creatură heruvimică şi duh serafimic şi fiindcă îl face asemenea lui Dumnezeu, conducându-i întreaga fiinţă. Trăind deja „dimpreună cu sfinţii şi casnic al lui Dumnezeu”, Părintele era inima lumii, primind durerile, căderile, mizeria, nenorocirile, deznădejdile şi nefericirile lumii ca pe ale sale.

Acesta era Părintele nostru. Simţea într-însul toată durerea şi suferinţa lumii. Plângea şi se ruga pentru lume, pentru toţi copiii lui Dumnezeu „cei risipiţi”, pentru toată zidirea, chiar şi pentru demoni. De aceea, în ochii săi ereticii ce altceva puteau fi decât copiii rătăciţi ai Tatălui şi Dumnezeului său şi „în putinţă” fraţii săi întru Hristos. Cum să nu-i iubească, să nu-i plângă şi să nu se roage pentru ei? Cum ar fi putut face altfel, când într-însul stăpânea „iubirea ce nu ale sale le caută”? Şi, de vreme ce nu el trăia, ci Hristos trăia într-însul, cum să nu-i fi simţit ca pe propriile sale mădulare?

ΑΓΙΟΣ ΝΕΚΤΑΡΙΟΣ ΡΙΖΑΡΕΙΟΣToţi sfinţii care L-au avut pe Hristos în inima lor plangeau pentru eretici. Apostolul Pavel ajunsese în punctul în care ar fi primit să se despartă de Hristos de dragul semenilor săi care-l războiau:

Că mare îmi este întristarea şi necurmată dorinţa inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup, care sunt israeliţi…” (Rom. 9, 2,3).

Ase­menea locuri sunt multe la Sfinţii lui Dumnezeu, cei care L-au avut în inima lor pe Cel Ce “este iubire”.

Duhul iubirii pentru eretici l-a predat sfântul Părinte elevilor săi de la Rizarios, la orele de teologie pastorală, voind a-i elibera din mreaja intoleranţei ce chinuie suflete­le necurate în numele, zice-se, al Ortodoxiei. Părintele şi-a prefăcut durerea faţă de cei din afara Bisericii în învăţătură întemeiată pe morala Bisericii.

Iată ce lucruri neobişnuite pentru câţi n-au gustat din iu­birea lui Hristos scria sfântul în „Teologia Pastorală”:

Episcopul e dator a rămâne veşnic în principiile morale ale Sfin­tei Evanghelii şi a nu ieşi niciodată din ele, nici a le încălca sub acoperirea deosebirilor dogmatice. Acestea, ca unele ce se referă numai la credinţă, lasă liberă şi neatinsă iubi­rea, căci dogma nu se războieşte cu dragostea. Iubirea este dăruită dogmei, fiindcă «toate le suferă şi toate le rabdă». Iubirea creştină este neschimbată pentru aceea că nici cre­dinţa şchioapă a ereticilor nu poate schimba dragostea în­dreptată asupra lor. Cineva poate atrage prin iubire la cre­dinţa sa chiar şi o întreagă biserică eretică întemeiată pe o judecare greşită a dogmelor. Niciodată nu se cuvine să se jertfească iubirea pentru o deosebire de dogmă. Pentru aceasta să ne fie pildă Apostolul neamurilor, care, din dra­goste chiar şi pentru cei ce L-au răstignit pe Hristos, dorea să fie anatema pentru ei. Episcopul care nu-i iubeşte pe eretici şi nu lucrează şi pentru ei, toate le face din râvnă mincinoasă şi este lipsit de dragoste. Căci acolo unde este dragoste, este şi adevăr, şi lumină, iar râvna cea mincinoa­să şi slava plină de rătăcire sunt vădite şi alungate de lu­mină şi de iubire. Chestiunile legate de credinţă nu trebuie să micşoreze iubirea. Învăţătorii urii sunt ucenicii celui rau. Fiindcă dintru acelaşi izvor nu curg şi dulcele, şi amarul. Invăţătorul iubirii, care este episcopul, nu e cu putinţă sa nu iubească, fiind cu desăvârşire neputincios să urască, aceasta pentru pentru că preaplinul iubirii izgoneşte ura” (69).

L-am descris deja pe Părintele nostru ca fiind un barbat plin de râvna cea întru cunoştinţă, stăpânit de iubire pentru oricine avea altă credinţă şi care, cu orice chip, se îngrijea şi se ruga pentru cei rătăciţi, să le deschidă Domnul ochii sufletului ca să poată vedea lumina adevărului. Cităm in continuare dintr-o carte a Părintelui nostru purtător al întelepciunii dumnezeieşti o descriere psihologică a ierarhului plin de râvna cea fără cunoştinţă. In câteva linii ne înfățişează cum lucrează sufletul aceluia, plin de patimă şi ura împotriva celor ce s-au depărtat de dogmele adevărate.

sf-nectarieCel ce are râvnă, dar fără cunoştinţă, rătăceşte în gândirile şi lucrările sale; închipuindu-şi că lucrează pentru slava lui Dumnezeu, calcă legea iubirii pentru aproapele. Fierbând în zelul său, făptuieşte cele potrivnice poruncilor legii şi von dumnezeieşti. Făptuieşte răul ca să se întâmple ceea ce crede el a fi binele. Râvna lui e ca focul ce distruge şi nimiceşte. Prăpădul merge înaintea lui, iar pustiirea îi vine pe urmă. Se roagă la Dumnezeu să arunce foc din cer, ca să-i înghită pe toţi cei ce nu-i împărtăşesc principiile şi convingerile. Cel ce are râvnă, dar fără cunoştinţă, îi urăşte pe toţi ce au altă religie sau altă credinţă, nutrind faţă de ei pizmă şi mânie nestin­să. Se împotriveşte pătimaş la duhul adevărat al legii dumnezeieşti, stăruie fără judecată să-şi apere propriile-i păreri şi credinţe, se lasă purtat de zelul orbesc de a birui în toate, de ambiţie, de dorinţa de a învinge cu orice preţ, de vrajbă şi de plăcerea de a aduce pretutindeni şi oricând tulburare. In sfârşit, este un om aducător de pieire” (70).

Inima de Dumnezeu purtătorului Părinte Nectarie era aprinsă de iubire pentru toţi oamenii. Se îngrijea nu numai de mântuirea ortodocşilor, ci şi de cea a neortodocşilor, cum au făcut de altfel toţi Sfinţii Bisericii. Socotind că „prin iubire (episcopul) poate atrage la credinţa sa chiar şi o întreagă biserică eretică întemeiată pe o judecare greşită a dogmelor”, sfântul a desfăşurat o considerabilă activitate în toate direcţiile. A purtat corespondenţă cu prelaţi romano-catolici, catolici de rit vechi şi anglicani, cărora le trimi­tea scrierile sale şi pe care încerca a-i aduce la dialog cu Patriarhia Ortodoxă.

Sigur de ortodoxia de diamant a sfintei noastre Biserici, preaînţeleptul ierarh, deplângându-i pe fraţii săi rătăciţi, nu numai că nu era spăimântat de a avea legături cu dânşii, ba chiar nădăjduia că toate contactele şi discuţiile teologice aveau a duce la ceva bun. In ce măsură au dat roade încercările sale bine-plăcute lui Dumnezeu nu ştim, oricum nu acest lucru este neapărat important. Cu adevărat vrednic în ochii lui Dumnezeu este a avea pururea sentimentul dato­riei, iubire şi truda pentru lucrarea binelui.

Pentru noi, care istorisim şi cercetăm perioade ale sfintei sale vieţi, importanţă au dreptatea faptelor sale, cele ce-i vădesc sfinţenia, şi vederile largi asupra marilor teme ale Ortodoxiei. Aşadar, autoritatea sa morală să ne fie pildă. In vreme ce toţi dorim să rămânem ortodocşi, nu toţi suntem de acord în privinţa alegerii metodelor. Avem a îndura tăgada şi atacurile ce vin fie din partea „celor prea-puţin râvnitori”, cum îi numeşte Sfântul Grigorie Teologul, fie din partea „celor prea-mult râvnitori”, atunci când se întâmplă să lucrăm ca unii ce doar sunt „râvnitori”. Şi atunci pilda sfinţilor care „mergeau pe sfoară”, fiindcă a fi ortodox înseamnă a merge pe sfoară”, ne este foarte preţioasă.

[...]

Iubirea Părintelui pentru cei despărţiţi de Biserica orto­doxă, şi mai cu seamă pentru cei ce se născuseră în medii eterodoxe, nu l-a împiedicat niciodată însă să vadă rătăciri­le, ereziile şi cerinţele lor pline de vanitate, ce fuseseră tocmai cauza care a dat naştere blestematei schisme. Numai auzind acest cuvânt sfântul îşi simţea greu de Dumnezeu purtătorul său suflet, astfel că scria:

Schisma, ce cuvânt greu pentru auz şi care ne arată şi cât de nevrednici ne so­coteşte Biserica soră, arătând atât despărţirea fraţilor ce fu­seseră ai unei singure Biserici, cât şi urmările nefericite ale acestei despărţiri…” (72).

Cartea care redă în modul cel mai concis şi limpede po­ziţia dumnezeiescului Părinte faţă de neortodocşi, în spe­cial faţă de papistaşi, este „Cauzele Schismei”, o adevărată catapultă îndreptată împotriva latinilor.

„Lucrarea noastră, scrie în Prolog, s-ar putea numi Istoria Schismei, deoarece se întemeiază pe fapte istorice şi a fost scrisă cu acribie istorică şi cu nepărtinire. Scopul nostru, pe care l-am avut întotdeauna, a fost să căutăm adevărul şi numai adevarul si să-l afirmăm pentru apărarea drepturilor Bisericii de Rasarit, drepturi pe care le-au nesocotit teologii Bisericii Apusene, magistri neîntrecuţi ai jurisprudenţei, care au subiectul ca nişte magistraţi şi nu ca teologi, aruncand pe seama Bisericii de Răsărit atât cauzele Schismei, cat si motivele perpetuării ei…”.

Această lucrare în două volume, cuprinzând 560 de pagini, a fost scrisă în 1895. Sfântul mai notează în Prologul său că „mai există şi o a treia parte, adică un al treilea volum, care începe cu căderea Constantinopolului sub turci, ajungând până în zilele noastre. Acest al treilea volum voim a-l publica mai târziu.” Din păcate, n-a apărut niciodata şi nici nu se află pe lista lucrărilor nepublicate, de aceea e nevoie de cercetări pentru a fi descoperit.

Continuând cu cercetarea cauzelor schismei, înţeleptul nostru ierarh şi istoric ajunge la concluzia:

„Cauzele schismei nu sunt socotite a fi aceleaşi de cele două Biserici. Biserica Apuseană, de pildă, invocă semeţia Bisericii Răsăritene, care, din această pricină, refuză să recunoaască primatul Papei de la Roma în Biserică, aşa cum îl înţelege Biserica Catolică. Mai precis, îi reproşează Bisericii Ortodoxe faptul de a nu recunoaşte 1) Statornicirea primatului apostolic întru fericitul Petru. 2) Continuitatea neîntrerupta a primatului Pontifului Romei. 3) Firea şi fiinţa primatului Pontifului şi 4) Autoritatea infailibilă a Papei.

Sf Nectarie - foto 6La rândul ei, Biserica de Răsărit consideră că cele mai importante cauze ale schismei au fost următoarele:

1) Pretenţiile trufaşe şi necanonice de acceptare a primatului Papilor, pretenţii ce se împotrivesc duhului Uneia sfinte Soborniceşti şi Apostolice Biserici, despre care vorbeşte limpede Sfânta Scriptură, duh păzit cu străşnicie de cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice.

2) Inovaţiile aduse care au făcut ca Biserica Romană să se depărteze din ce în ce mai mult de Biserica Ortodoxă Sobornicească şi Apostolică şi

3) Nerecunoaşterea autorităţii Sfintelor Sinoade, singurele în care se află adevărul Bisericii.“ 

Continuându-şi analiza deosebirilor dintre Ortodocşi şi Catolici, Prea Sfinţitul Părinte şi istoric ajunge la concluzii si propuneri nobile şi generoase, care, numai prin simpla lor acceptare, ar fi putut pune capăt schismei.

„Patru au fost aşadar cauzele care au despărţit cele două Biserici. Una a fost cea invocată de Biserica de Apus, iar pe celelalte trei le-a susţinut Biserica de Răsărit. Pentru a se putea înfăptui reconcilierea şi unirea lor, aceste cauze trebuiau să dispară, dar aici rezidă importanţa întregii probleme, fiindcă fiecare Biserică susţine crede că în ea se află adevărul. Fiecare cerea din partea celeilalte supunere, ca o condiţie a unirii. Astfel, Biserica Catolică îi cerea Bisericii Ortodoxe să accepte primatul Papei şi cele patru Capete, în vreme ce Biserica Ortodoxă cerea de la cea Catolică egalitate frăţească «Primus inter pares» şi ortodoxie după canoanele Sinoadelor Ecumenice, singurele care au infailibilitate.

Condiţiile unirii propuse de cele două Biserici erau de aşa natură, încât s-o facă cu neputinţă de înfăptuit. Aceste condiţii nu se întâlneau în nici un punct, fiindcă unii cereau de la alţii nici mai mult, nici mai puţin decât ca fiecare Biserică să se lepede de sine şi de principiile sale de căpătâi, cele pe care se întemeiază. Biserica Apuseană, pe de o parte, se întemeia pe primatul Papei, aşa cum îl înţelegeau apusenii, iar Biserica Răsăriteană, pe de altă parte, se întemeia pe Sinoadele Ecumenice. Aşa stând lucrurile, era cu neputinţă să fie acceptate condiţiile de unire ale celor doua părţi, ca unele ce aveau a răsturna din temelii fie o Biserica, fie pe cealaltă. Din această pricină, concesiile pe care erau gata a le face nu şi-au atins scopul. De pildă, primatul de onoare pe care i l-ar fi recunoscut Papei Biserica de Rasarit era o concesie inutilă, fiindcă era lipsită de valabilitate in ceea ce priveşte guvernarea Bisericii de Apus. Iarăşi, concesiile pe care le-ar fi făcut Papa Bisericii de Răsărit, îngaduindu-i să rămână în dogmele, cutumele şi rânduielile ei, n-au fost luate în consideraţie ca atare, de vreme ce acestea erau cele legiuite şi întemeiate pe canoanele Bisericii. Nu numai că Biserica Ortodoxă avea a rămâne întru aceleasi dogme şi rânduieli, dar cerea ca Papa însuşi dimpreuna cu toată Biserica Apusului să le adopte, să se întoarcă în sânul ei, lepădându-se de viaţa de până atunci, şi să se apropie de ea cu căinţă. Aşadar, nici una din aceste aparente concesii nu conta, fiindcă nu erau adevărate. Ca să se înfăptuiasca unirea, ar fi trebuit ca ele să înlăture cauzele separarii. Concesiile aveau a fi adevărate numai atunci când Papa ar fi cedat de la sine, iar nu când tolera cele bine întocmite ale Bisericii de Răsărit. Prin urmare câtă vreme cauzele separării celor două Bisericii rămâneau neschimbate, dat fiind că fiecare parte se agăţa de condiţiile sale, şi unirea lor rămânea imposibilă. Pentru a căpăta temei, unirea ar fi trebuit să se fundamenteze pe aceleaşi principii, altfel orice trudă este în zadar” (73).

Sfântul Nectarie s-a ocupat în continuare de un subiect de dispută pentru teologi, anume dacă Apostolul Petru s-a dus vreodată la Roma. Sprijinindu-se pe dovezile serioase aduse, a ajuns la concluzia că Sfântul Petru n-a călătorit la Roma. Indiferent dacă punctul său de vedere convinge sau nu, Părintele a încercat să surpe orgoliul latinilor şi o dată cu acesta şi temeiul întâietăţii pretinse de instituţia papală in întreaga Biserică creştină.

Chiar dacă se va admite într-adevăr faptul că Apostolul Petru este întemeietorul Bisericii Romano-catolice, totuşi nu rezultă din nici o sursă că aceasta ar deţine primatul puterii, transmis de la un Papă la altul. Istoria Bisericii grăieşte de la sine că autoritatea supremă sunt Sinoadele Ecumenice. Ca să arate cât de neîntemeiate sunt pretenţiile latinilor în legătură cu infailibilitatea Papei, de Dumnezeu purtătorul Părinte şi profesor a avut răbdarea de a face o retrospectivă istorică, dovedind că numeroşi Papi n-au fost deloc fără greşeală, de vreme ce unii au căzut pradă ereziilor, iar alţii au dus o viaţă scandaloasă, lucru adeverit de nenumărate mărturii. Multă lumină revarsă asupra subiectului capitolul „Despre erorile de dogmă ale Papilor”, demonstrând fragilitatea dogmei Infailibilităţii (74).

Acest studiu ştiinţific şi istoric remarcabil dedicat cauzelor schismei, prin care Părintele desfiinţează catolicismul, se sfârşeşte astfel:

Indiferenţa Papei a condamnat întreg Răsăritul să sufere nenorocirile celei mai crude tiranii şi aceasta pentru că Biserica de Răsărit n-a trădat credinţa Sinoadelor Ecumenice, deşi toate i le-a conces Papei. Dumnezeu va să judece cu judecata cea dreaptă şi va da răsplata Sa în ziua cea mare, Ziua de Apoi. Dumnezeu să fie ajutor Neamului şi Bisericii” (75).

(in: Monah Teoclit Dionisiatul, Sfantul Nectarie din Egina, facatorul de minuni. Viata, invataturi, predici, scrisori, Editura Sophia, 2007)

teoclit_dionisiatul_monah-sfantul_nectarie_din_egina_facatorul_de_minuni_viata_invataturi_predici_scrisori

Legaturi:

***

- Îi inţelegeţi pe cei care nu cred in Dumnezeu?

- Da! Pentru că am trecut si eu prin starea asta, deci nu mi-e străină necredinţa.

- Ce fel de dialog aveţi cu ei?

- Incerc să am un dialog cât se poate de cald. Adică nu pot să îi acuz pe oameni, să spun: „Eu nu vorbesc cu tine, că tu eşti ateu!” Asta este o abordare absolut infantilă, sau, mă rog, necreştină... Pentru că noi nu urâm păcătoşii, urâm păcatul. Noi iubim oamenii — că-i ateu, că-i musulman, protestant, catolic — noi trebuie să îi iubim. Aşa că te apropii de el cu dragoste. Dacă tu nu-i arăţi dragoste, care-i deosebirea dintre tine si el? Cu ce eşti tu mai bun decât el? Tu esti ortodox?! Şi dacă esti ortodox, ce? Cum arăti lucrul ăsta? Cum trăieşti ortodoxia? Cum il trăieşti pe Hristos?

Că noi asta trebuie să arătăm, nu cum suntem noi mai grozavi că noi ţinem post si ăia nu ţin… Şi? Spune sfântul apostol Pavel că cel care posteşte, pentru Dumnezeu posteşte; cel care mănâncă, pentru Dumnezeu mănâncă...

- Spune Mântuitorul: unul pe altul.

- Da, exact, atât! N-a spus Mântuitorul altceva — să staţi in cap, să… Si dacă altul e catolic, si dacă altul e protestant, si dacă… A, că nu mărturisesc dogma lui, pentru că am discernământ, am calea mea, Îl urmez pe Hristos, Sfânta Tradiţie, Sfânta Biserică, sigur că da! Dar nu pot acuma să-l urăsc pe ăla pentru că el e de altă credinţă. Eu am cunoscut oameni excepţionali, care sunt de alte credinţe. Avem prieteni musulmani care ne ajută la mănăstire, ce să vă spun? Păi, cum să nu ţin la omul ăla? Eu mi-aş dori să fie si el ortodox, sigur că da! Dar nu-l poţi forţa. Are conştiinţa lui, are libertatea lui. Nu pot să mă bag peste el că nici Dumnezeu nu-l fortează! Cum să-I fortez eu? Dar el, ca om, e de toată isprava! Bine, intr-o anumită cultură, intr-o anumită tradiţie. Nu poţi schimba in om lucrurile aşa, nu le poţi forţa. Dar arăt că sunt mai bun decât el sunt in stare?

- Si dacă intră o maică catolică in mănăstire… o vezi si incepi să strigi: Huo, satana!

- Doamne fereşte! Doamne fereşte! Eu am spus si in biserică, la o predică – cel care face aşa ceva nu este creştin.

- In acelaşi timp, nu trebuie condamnat cel care huiduie.

- Nu-l condamn, da ii spun: „Soro, frate, uşurel, stai aşa, ca nu se cuvine!” Dar el este preot si tu eşti o femeie care ai intrat in biserică… Ferească Dumnezeu! Nu, cum să faci aşa ceva?

– Atunci, ce faci? Iei atitudine?

- Nu poţi, că amplifici scandalul. Zici in gând, te rogi: „Doamne, iartă-ne pe toţi, pe ei!” Că numai Dumnezeu poate. Că dacă mai intră incă unul si incă unul… deja, în situaţia aia nu mai poţi să faci nimic, că explodează totul si ce se intâmplă? Intri intr-o polemică. Noi nu trebuie să intrăm in polemică. Să vă feriţi de polemici, indiferent pe ce subiect. Noi trebuie să căutăm intotdeauna pacea şi armonia.

Raportul intre pace si dreptate este de 4 la 1, adică cu pacea câştigi 4 şi pierzi 1, cu dreptatea câştigi unul si pierzi patru. Deci intotdeauna să mergi după pace, nu după dreptate. Si când declanşezi un război, nu mai construieşti nimic, dărâmi totul. Dacă intri in polemici, ce să mai… n-are rost… A, pot să-mi spun părerea. Dacă n-a acceptat-o, imi pare rău, la revedere, mă ierţi, asta e părerea mea. Te opreşti. Nu mergi mai departe, să-ncepi faci pe ăla cu ou si cu oţet — n-are rost. Eu imi afirm identitatea mea — dar frumos şi smerit, nu că sunt eu acuma… cu o mândrie din asta care deja imi anulează toată credinţa mea, toată mărturisirea mea. Nu, nu se poate. Păi, hai să vă mai spun ceva: gândiţi-vă la Sfintele Evanghelii, că acolo avem pe Mântuitorul, Care vine intr-o lume plină de păcătoşi. Câţi mai erau credincioşi? Era lumea păcatului. Mântuitorul ce era să facă? Sa-i ia pe toţi să-i certe? Că erau toţi nişte păcătoşi. Nu, îi ia cu frumosul… Când cu femeia păcătoasă, ce a zis? Cine crede că e fără de păcat să arunce primul piatra. Adică iubeşte-i pe vrăjmaşi! A vorbit urât numai de invăţătorii de lege, de ce? Pentru că…

- …nici tu nu te mântuieşti, nici pe ceilalţi nu-i laşi.

- Exact, exact!… nu-i lăsau pe ceilalţi… ăsta e singurul motiv pentru care s-a luat de ei aşa de urât, dar faţă de ceilalţi. Deci, ăsta e exemplul nostru de atitudine. Eu, când mă comport aşa — unde am văzut eu la Hristos un astfel de comportament? Din păcate, noi nu inţelegem că viaţa noastră trebuie sâ fie hristocentrică. Nu inţelegem că singurul model este Hristos! N-avem altul. Orice alt model este un model omenesc, deci este un model care, mai mult sau mai puţin, este afectat de patimile noastre. Ce inseamnă să-L mărturiseşti pe Hristos? Că asta inseamnă a fi creştin: să-L mărturiseşti pe Hristos. Si cum il mărturiseşti pe Hristos? Spui: „Sunt creştin”? Cum spune Mântuitorul: „Nu oricine-mi spune «Doamne, Doamne» va intra in impărăţia lui Dumnezeu.” Nu, nu-i suficient să zici: „Doamne, Doamne!” Si ce dacă zici? Trebuie să trăieşti, deci „să-ţi iei crucea si să-Mi urmezi Mie, să te lepezi de sine”. Este foarte clar cum se face asta. Din păcate, suntem foarte departe. Si lucrurile astea le vedem peste tot, si la cei care sunt apropiaţi de biserică, şi la cei care sunt departe de biserică. Sigur că sfinţii părinţi aveau o atitudine foarte tranşantă faţă de latini — catolici. Dar tot in sensul ăsta, al invăţăturii, nu al omului.

***

PARINTELE ARSENIE BOCA – CUVINTE DUHOVNICESTI ANTOLOGICE, de mare forta si folos mantuitor: “Nu te ruga de Mine sa le dau pacea, roaga-te de oameni sa-si schimbe purtarile, daca vor sa mai vada pacea pe pamant“

$
0
0

arseniestaret.jpg

1377171_10151675926176586_55693819_n

***

“Fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor – care vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat – şi ajungând adeseori una cu durerea lor, într-o zi slujind Sfânta Liturghie şi rugându-mă: «Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici», aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea aceasta:

- Nu te ruga de Mine să le dau pacea, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pacea pe pământ. Drept, aceea ascultător poruncii, trebuie să strig tare cuvântul Scripturii că «Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască» (Fapte 17, 30). Adică să vie la viaţa curată şi la învăţătura drepmăritoare a Bisericii lui Hristos; iar când vremea o va cere să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte“.

***

Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi şi voi, care de cine să asculte întâi? Să nu daţi vina pe Dumnezeu că El ne usucă pământul de sub picioare şi vlaga din oase. Să nu-i faceţi nedreptatea aceasta!”

***

Eu nu vă dau canoane ca ceilalţi preoţi, mătănii, rugăciuni, post, ci îndemn să vă schimbaţi purtările şi să-i mulţumiţi lui Dumnezeu de crucea pe care v-a dat-o, căci Sfânta Biserică şi Sfânta Împărtăşanie le ştiţi, dar faptul acesta l-am găsit de cuviinţă să vi-l spun mai mult. Vreau să vă schimb lacrimile voastre în bucurie, mulţumind lui Dumnezeu de toate durerile şi schimbându-vă purtările, vă veţi bucura. O veţi face?

(din: “Despre durerile oamenilor” Vol 1, – Din invataturile Parintelui Arsenie Boca)

boca2.jpg

***

  • Doxologia:

Fiecare generație răspunde la întrebarea „Cine este Iisus?”

Hristos-micIisus cere istoriei decizia existenţei Sale. Dar istoria s-a arătat neputincioasă din primele ei zile. Aşa a rămas şi mai rămâne. Prin faptul că Iisus S-a ţesut destinului omenesc, şi prin faptul că omul trebuie să se decidă ce face cu Iisus, se explică de ce istoria omului e aşa de zbuciumată şi veşnicia lui e aşa de hărţuită şi muşcată de şerpii îndoielilor şi contrazicerilor. Aşa se explică de ce, pentru Iisus, oamenii s-au iubit şi s-au urât, s-au măcelărit şi s-au ajutat, au cunoscut extremităţile pasiunii şi ale jertfei.

De El a atârnat roata ştiinţei, a frumosului şi a rătăcirii. El este forţa interioară pe care veacurile n-au putut-o istovi. Amintirea Lui e vie pretutindeni, pe zidurile bisericilor şi ale şcolilor, pe vârful clopotniţelor, pe toate drumurile, la căpătâiul paturilor şi al mormintelor. Distrugeţi ferestrele de biserici, luaţi icoanele din altare şi din case şi Viaţa lui Iisus va umple muzeele şi bibliotecile! Daţi foc Liturghierelor, ceasloavelor şi cărţilor de rugăciuni, şi îl veţi descoperi pe El şi toate cuvintele Lui în cărţile literaturilor. Ba chiar şi cei care-L blestemă nu fac altceva, decât să mărturisească, fără să vrea, prezenţa Lui.

Răsunetul tuturor romanilor, stăpâni ai lumii, a încetat odată cu zilele lor, şi cine se mai gândeşte să moară pentru faima postumă? În jurul multora s-a făcut mai multă gălăgie decât în jurul lui Iisus, dar după mii de ani, numai în jurul lui Iisus îşi pun oamenii problema şi astăzi, pe viaţă şi pe moarte, ca în primele zile.

Numai cineva mai viu ca romanii şi care este cu adevărat un idol nemincinos al omului, poate înteţi lupta aceasta permanentă între oameni. Şi astăzi, ca în ziua naşterii Sale, unii Îl iubesc, iar alţii Îl urăsc. Oamenii sunt antrenaţi ei înşişi într-o patimă pentru Patima Lui, iar alţii într-o patimă pentru Iubirea Lui. Unii sunt în destinul lui Iisus, iar alţii fără destin şi fără sens. Deci, dacă întrebarea „cine este Iisus?” a crescut în veacuri şi cere fiecărei generaţii un răspuns decisiv, noi nu putem răspunde decât printr-un glas cu Tatăl, într-o rostire cu îngerii, într-o propovăduire cu apostolii, într-o mărturisire cu mucenicii şi cu toţi sfinţii şi într-o afirmare cu toată creştinătatea a două milenii: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii”.

Este răspunsul permanent al fiecărui Toma, născut din îndoiala omenească şi certitudinea dumnezeiască. Dacă cineva a ajuns la siguranţa aceasta şi o poate acoperi cu viaţa, în acela S-a născut Iisus, naştere care deschide calea veşniciei, încă fiind în veac. Cu Iisus se nasc şi explicaţia omului şi explicaţia lumii.

(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 5-7)

***

Vreţi să ştiţi cine-i mai mare?

Vreţi să ştiţi cine-i mai mare? Răspunsul e paradoxal:  cine-i mai mic în ochii săi, acela-i mai mare în ochii lui Dumnezeu.

Mare e acela care numai de mărimea lui nu se ocupă. Mare e cel ce creşte fară să ştie: ca bobul de grâu în strălucirea soarelui şi bătaia vântului. Dacă e o creştere naturală, după fire, naturală e şi creşterea mai presus de fire, căci adevărata dimensiune a desăvârşirii smerenia este. Drept aceea, dacă nu puteţi înţelege împărăţia lui Dumnezeu, cel puţin primiţi-o ca un copil, în care nu se întâmplă nici o răvăşire dialectică.

(Protosinghel Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ediţia a II-a revizuită, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 147-148)

***

Ajutaţi-mă să vă pot ajuta!

Asta înseamnă că nu cel care vrea să te ajute te ajută cel mai mult, ci tu eşti cel care poţi să fii ajutat. Dacă eşti deschis spre ajutor te poate ajuta omul de lângă tine şi omul superior ţie; dar dacă nu-l recunoşti superior, ba, dimpotrivă, îl judeci şi-l calci în picioare, atunci nu te poate ajuta, pentru că omul este fiinţa care poate zice nu, şi zice nu!

1613837_710715885639196_2100689191_nDacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic. Pentru a putea folosi suferinţa spre binele său, omul trebuie să creadă că suferinţa are un sens pentru el, chiar dacă pe moment nu înţelege. De fapt, cel care înţelege şi ştie cum să suporte suferinţa, nu mai suferă.

Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească. Părintele Arsenie, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus cândva un cuvânt; de fapt, nu mie, ci unui părinte, pe atunci student la teologie, un cuvânt pe care eu îl socotesc cel mai important cuvânt pe care l-am auzit de la el din câte ştiu că le-a spus şi le-a scris, anume: „Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”.

Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc.

Avea părintele Arsenie o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi-a şi spus un cuvânt, o formulă. Zice: „Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc”. Deci, avea o posibilitate de a formula ceva.

Zicea Părintele Arsenie referindu-se la trup: Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate”.

(Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 186-187)

***

Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos

Părintele Arsenie a zis o vorbă cât lumea asta de mare – ba mai mare decât lumea asta! Şi anume a zis aşa: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. IntoarcereaFiuluiRisipitorPalamaNu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui, după cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl nu l-a aşteptat pe fiul care se întorcea; l-a aşteptat într-un fel, dar când l-a văzut că vine, nu l-a mai ţinut locul: a alergat înaintea lui, ca să-l primească, să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea din care a plecat. Pentru că din inima lui, fiul n-a plecat niciodată! El a rămas în inima tatălui, aşa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtaţi am fi, oricâte rele am face. Până trăim în această viaţă, Dumnezeu nu ne părăseşte. Noi putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi. Cu o astfel de afirmaţie, Părintele ne dă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, căci se afirmă şi în rugăciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, că mila lui Dumnezeu este tot atât de mare, tot atât de infinită, cum este de infinită şi mărirea Lui, de vreme ce se spune: „Că precum este mărirea Ta, aşa este şi mila Ta”. Cuvântul spus de Părintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte şi de ceea ce spune Psalmistul, prin cuvintele acestea: „Cât e de sus cerul deasupra  pământului, atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul. Cât de departe e Răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul(Psalmul 102, 10-13).

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 184)

***

Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă

Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, adică de la informaţie la arsenie1convingere. Oameni de informaţie religioasă sunt mai mulţi decât cei ce au convingeri religioase. E necesară şi informaţia, care adeseori se face prin auzire. Dar a rămâne la informaţie înseamnă doar a fi la începutul drumului, „la urechi”. Până la inimă mai e o cale lungă, „cea mai lungă cale”.

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse. Cuvântul acesta ne aduce aminte de un cuvânt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfânt trist este un trist sfânt”. Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină (Ioan 15, 11).

Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit. Aşa caracteriza Părintele Arsenie pe omul care se abate de la cele bune şi care nu caută şi nu primeşte îndreptarea, ci îşi explică el mai bine cele pentru sine condamnând pe cei ce vreau să-l îndrepte. Începutul oricărei îndreptări este să-ţi recunoşti greşeala. „Când greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr”, când o ai ca deprindere şi o mai şi justifici, atunci „nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”. Într-o astfel de situaţie, cel ce se crede a fi drept, fără să şi fie de fapt, nu mai e bob de grâu, ci doar tăciune.

Mustrarea învinge, dar nu convinge. Este şi aceasta o cugetare la care e bine să luăm aminte. Are şi mustrarea rostul şi puterea ei, dar ea, ca şi constrângere, doar învinge, însă de convins nu convinge. De la învingere până la convingere e o cale lungă, poate tot atât de lungă, cât cea de la informaţie la convingere, cât cea de la urechi la inimă.

(Părintele Arsenie BocaMare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 185-186)

***

Naşteţi-vă sfinţi!

1426510_605162139542844_265320881_nCu mine de două ori trebuie să se întâlnească omul  Părintele Arsenie Boca zicea că de două ori trebuia să se întâlnească omul cu el: o dată când îi spune şi a doua oară la moarte, să-i spună dacă a făcut ce i-a spus. Foarte corect! Ce rost are să meargă, cum merg unii, că să-i spună unul, că să-i spună altul, că un cuvânt de folos, că nu ştiu ce. Și-apoi adună la cuvinte de folos şi nu împlineşte nimic!

Naşteţi-vă sfinţi! Părintele Arsenie îi îndemna pe oameni să nască sfinţi. Bineînţeles că pentru a naşte sfinţi trebuie să fii sfânt sau trebuie să tragi de tine spre idealul sfinţeniei. Şi când începem să ne ocupăm de noi înşine, putem să ne cunoaştem, să aflăm negativele noastre, să cunoaştem încărcătura dată de alţii şi pusă în noi, s-o rezolvăm; dar aceasta cere timp şi osteneală.

Domnul Hristos a fost răstignit cu spatele pe crucea materială şi cu faţa pe crucea spirituală.

Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti.

Cine face curte nu face carte.

Pe o pictură făcută de Părintele Arsenie cu Judecata de Apoi e scris: Tu eşti noi. „Tu eşti noi”, ca şi când ar spune faptele oamenilor: Fii atent că tu cum eşti acum, să ştii că eşti noi, tu eşti ceea ce ai făcut, tu eşti ceea ce ai gândit, tu eşti ceea ce ai vorbit, tu eşti ceea ce ai simţit, tu eşti ceea ce ai citit. Tu eşti noi. Noi ne-am alcătuit în tine. Cartea vieţii tale eşti tu însuţi.

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 187-188)

***

Numai atâta bine putem face, câtă suferinţă putem ridica de pe el…

Toate darurile închise în destinul nostru, sunt îngrădite cu suferinţe, şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă suferinţă putem răzbi cu bucurie. Numai atâta bine putem face, câtă suferinţă putem ridica de pe el. Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Atâta strălucire va arăta iubirea de Dumnezeu şi de oameni în noi, sau atât de puternice vor fi mila şi adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi pentru Dumnezeu şi oameni.

sursa: https://albastrude.wordpress.com/

sursa: https://albastrude.wordpress.com/

E bine de ştiut şi faptul că darurile lui Dumnezeu dau o mare putere de a suferi, cu seninătate, orice potrivnicie în calea darului şi, răbdând cu linişte, toate piedicile cad pe rând, printr-o nevăzută rânduială dumnezeiască.

Fără libertate şi fără har, nici o suferinţă nu plăteşte nimic, cu atât mai puţin suferinţa din iad. Suferinţa aceea, deşi foarte mare, nu rodeşte nici o nădejde de pe urma ei. Dar libertatea, iubirea şi harul celor de pe pământ pot îndupleca pe Dumnezeu să scoată din muncă sufletul ce n-a ajuns la sfinţenie deplină. Suferinţa şi iubirea se cresc în progresie una pe alta.

Durerea nu e obiect sănătos de meditaţie. De durere trebuie să scapi, să o depăşeşti, să fii deasupra ei. Dar trebuie să vină cineva să te scoată din cercul tău chinuitor de îngust. Căci durerea ta te ia în vârtejul ei şi te închide dinspre toată lumea şi dinspre orice lume. E parcă o prelungire a iadului după tine.

Cu cât orizontul tău e mai îngust şi mai îngustat de durere, cu atât neliniştea ta e mai mare şi poate să fie mai mare ca în toată lumea.

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 167)

***

Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!

E un cuvânt care merită să fie ştiut şi urmat, el putând fi de folos tuturor celor ce nu iau aminte la ei înşişi, tuturor celor care vor să braveze şi nu se gândesc la urmările pe care le pot avea, spre răul lor, nişte atitudini care nu sunt destul de bine gândite şi controlate. Să luăm, deci, aminte la cuvântul de mai sus şi să-l împlinim în cele două laturi ale lui.

În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă. Aşa obişnuia să spună Părintele Arsenie, care urmărea pentru oameni o minte dreaptă şi lucruri drepte şi îndreptare spre mintea cea bună. Valoarea acestui cuvânt o intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întâmplă des, căci noi îl aducem înaintea vizitatorilor şi închinătorilor noştri, mai ales atunci când au prilejul să vadă o pictură a Părintelui Arsenie reprezentând Adormirea Maicii Domnului, pictură în faţa căreia se opresc cu admiraţie mulţi dintre cei ce vizitează Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta. Mintea se strâmbă în urma patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi. Când mintea se îndreaptă, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele.În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că „în mintea strâmbă si lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă.

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 185)

Citat-Arsenie-Boca16363_10152400913226586_574275461054563885_narsenie-boca-apr-fb

Legaturi:

***

 

***

 

***

***


Sfantul CUVIOS PORFIRIE cel nou – DIVERSE INVATATURI DUHOVNICESTI: “Parintii care nu se preocupa de educatia duhovniceasca a copiilor fauresc IUDE sau CRIMINALI. Nu esti parinte doar daca nasti“

$
0
0

IN CE CONDITII E POSIBILA FERICIREA IN CASNICIE? CAT DE GRAVA ESTE SLAVA DESARTA?

porphyrios-the-kavsokalyvitis-julia-bridget-hayes(sursa icoanei)

***

Discernamant in problema asa-ziselor probleme psihologice

(complexele de inferioritate si melancolie)

Foarte profund era discernamantul parintelui in asa-zisele probleme psihologice: Parintele vorbea despre diferenta dintre smerita-cugetare si complexul de inferioritate.

„Omul smerit, spunea, nu este o personalitate bolnava. Are constiinta starii sale, nu si-a pierdut centrul personalitatii. Cunoaste pacatosenia lui, micimea lui, si accepta observatiile duhovnicului sau, ale fratilor sai. Ii pare rau dar nu deznadajduieste. Se intristeaza, insa nu se istoveste si nu se manie.

Cel stapanit de complexul inferioritatii in exterior si la inceput seamana cu omul smerit. Insa daca-l cercetezi putin sau il povatuiesti, atunci ego-ul sau bolnav iese la suprafata, se tulbura, pierde si acea putina pace pe care o are.

La fel, spunea parintele, se intampla si cu omul melancolic in comparatie cu cel ce se pocaieste. Cel melancolic se interiorizeaza si se preocupa doar cu sinele sau. Pacatosul care se pocaieste si se spovedeste iese din sine. Credinta noastra are acest lucru minunat, pe duhovnic. Daca i-ai marturisit duhovnicului si ai primit iertare, nu te mai intoarce inapoi“.

Accentua mult acest lucru.

[...]

Nu trebuie sa ne reamintim in amanunt pacatele noastre

Harul dumnezeiesc care vine atunci cand omul se smereste, se spovedeste si face ascultare de canonul duhovnicului, vindeca bolile psihice.

Parintele povatuieste ca nu trebuie sa ne reamintim pacatele pe care le-am marturisit, fiindca asta ne face rau. Atunci cand cineva care s-a spovedit crede ca nu a fost iertat, arata putina credinta in Sfanta Taina a Spovedaniei.

Omul care regreta excesiv greselile facute in trecut, ajungand pana la deznadajduire, „face jocul” celui viclean. Se inchide, [din cauza] lipsei de smerenie, in sentimentul dezamagirii si al tristetii, care duce la nedorirea celor duhovnicesti, la akedie, la deznadejde. Este o cursa bine intinsa a celui viclean, care vine „din dreapta”, intrucat omul a fost ranit. Rana se datoreaza egoismului si parerii inalte de sine (trufiei), pe care o are cineva despre sine. Nu trebuie sa pierdem timpul pretios. Omul trebuie sa se nevoiasca incontinuu, mergand inainte, nu intorcandu-se inapoi. Doar in felul acesta va putea ajunge, cu harul lui Dumnezeu, la curatire si la vindecarea sufletului sau.

[...]

Despre dorinta ca ceilalti sa ne iubeasca, despre cearta, despre slava desarta, despre cresterea copiilor, despre casatorie, despre necazuri si boli

Nu trebuie sa tanjim dupa iubirea celorlalti

bb4Parintele, printre altele spunea ca nu trebuie sa tanjim dupa iubirea celorlalti. Problema nu este sa atragem iubirea celorlalti. Asta nu ne va face fericiti. Avem atata iubire de la Hristos, incat nu ne trebuie alta. Ceea ce ne trebuie cu adevarat este sa-L iubim noi pe Hristos mai presus de toate. E o forma de egoism sa vrem ca ceilalti sa ne iubeasca.

Hristos, de altfel, nu ne-a spus: „Faceti ce puteti pentru a va asigurati iubirea celorlalti”. Din contra, ne-a spus ca noi sa-i iubim pe ceilalti („Sa va iubiti unul pe altul[18]), si atunci toate problemele noastra se vor rezolva.

Astazi oamenii, spunea parintele Porfirie, cauta sa fie iubiti de ceilalti si de aceea nu izbutesc nimic. Corect este sa nu te intereseze sa te iubeasca ceilalti, ci tu sa-L iubesti pe Hristos si pe semeni. Doar in felul acesta se umple sufletul. Totul este ca omul sa-L iubeasca pe Hristos si toate problemele se vor aranja[19].

Nu trebuie sa ne certam

Despre nevointele duhovnicesti si despre lucrarea misionara, parintele povatuia: Nu trebuie sa intri in lupta duhovniceasca prin predici si certuri”. “Un slujitor al Domnului nu trebuie sa se certe”,[20] ne invata si „glasul lui Hristos”, apostolul Pavel.

„Cand ne certam, spunea parintele Porfirie, ceilalti raspund. Atunci cand ii iubim se emotioneaza si ii castigam. Cand iubim, credem ca oferim ceva semenilor nostri, dar in realitate ne oferim mai intai noua insine. Iubirea are nevoie de jertfe. Sa jertfim cu smerenie ceva al nostru, care in realitate este al lui Dumnezeu”.

Despre razboirea slavei desarte

Slava desarta este etapa de dinaintea mandriei, cea mai rea din toate pacatele. Parintele Porfirie recomanda luare-aminte fiilor lui duhovnicesti in aceasta problema. Ii invata sa evite slava desarta, care „intra peste tot”. Cardiologul sau, G. Papazahos, spune[21]:

Parintele, ca doctor al meu, nu „vedea” doar bolile mele trupesti. Stradania lui era sa gasesc smerenia. Intr-o dupa-amiaza mi-a telefonat la cabinet, chiar dupa manifestarea exagerata a iubirii unui pacient al meu, pe care-l ingrijisem. Redau cuvintele lui: «Giorgakis, sunt parintele. Noi doi vom merge impreuna in iad. Vom auzi: Neinteleptilor, in noaptea aceasta sufletul vostru va fi luat. V-ati bucurat de toate bunatatile in viata aceasta». L-am intrerupt: «De ce bunatati ne-am bucurat in viata asta, parinte? O amarata de masina, contul gol sau lipsa somnului?” A raspuns dintr-o data: «Ce vorbesti? Nu-ti spune lumea: Ce doctor bun esti, ne iubesti, ne ingrijesti, nu ne ceri bani multi. Şi tu te bucuri, iti merg la inima. Ei, si ti-ai pierdut rasplata. La fel patesc si eu. Lumea imi spune ca am harisme, ca pot face minuni, ca sunt om sfant. Şi ma bucur ca un neintelept si ca un om slab. De asta ti-am spus ca impreuna vom merge in iad!». «Daca e sa mergem impreuna, i-am raspuns, fie sa mergem si in iad». El a inchis telefonul spunand: «Eu iti vorbesc serios si tu glumesti mereu. Fie ca amandoi sa ne pocaim».

In ziua urmatoare eram suparat, gandindu-ma ca cei mai multi ani ai mei au trecut fara roade, in amanunte zilnice nefolositoare. Parintele mi-a telefonat si m-a linistit din doua-trei fraze:

„Ai auzit vreodata, doctore cuvintele: «n-a gustat moartea»? Putem, daca vrem, sa scapam de moarte. E deajuns sa-L iubim pe Hristos din toata inima noastra, domnule cardiolog” (radea…)”.

Despre cresterea copiilor

Iata cum ii sfatuia parintele pe parinti sa-si creasca copiii:

„Nu trebuie sa-i razboiti pe copiii vostri, ci pe satana, care-i razboieste pe ei. Sa le spuneti putine cuvinte si sa faceti multa rugaciune. Rugaciunea face minuni. Mama nu trebuie sa se multumeasca cu mangaierea trupeasca data copilului sau, ci sa se indeletniceasca si cu mangaierea duhovniceasca a rugaciunii. Mantuirea copilului vostru se face prin trairea voastra cuvioasa. Mantuirea nu este un lucru de neizbutit, ci este usor, e suficient ca voi sa dobanditi smerenie si iubire. Daca vrei te poti mantui si in piata Omonia”.[22]

Daca in societate nu se face aproape nimic bun de la o generatie la alta, este [din cauza] faptului ca parintii dau educatie gresita copiilor. Ii hranesc cu slava desarta din prima clipa, cu lingusiri si laude. Astfel, copilul devine un individ egoist si neadaptat.[23]

Iata cum invata si povatuia parintele despre asta:

Vin aici sute de parinti si cu ochii in lacrimi ma roaga sa-i ajut pe copiii lor, caci unii s-au parinti-si-adolescentiincurcat cu drogurile, altii cu tovarasii rele, altii ii injura, le cer bani pe care sa-i foloseasca in cazinouri la jocurile de noroc, si cand n-au sa le dea, ii ameninta si chiar ii lovesc. Astfel, parintii ajung sa-i blesteme pe copii si ceasul cand le-au dat viata. Am vazut parinti care plangeau amarnic pentru starea in care au ajuns copiii lor si care se caiau in fiecare zi ca i-au facut. Caci asa ar fi regretat ca n-au copii, iar acum au alte necazuri si probleme cumplite, pe care copiii lor le fauresc in fiecare zi si ii fac sa le fie rusine sa iasa din casa. De aceea imi cer sa-i ajut cu rugaciunile mele, pentru ca acesti copii sa fie salvati. Insa cand ii intreb ce au facut ei sau ce fac acum ca sa ajute aceste sarmane fiinte, imi raspund aproape toti ca n-au putut face nimic, fiindca au scapat de sub controlul lor, ajungand la adolescenta. Ei, era de asteptat! De vreme ce ati lasat atatia ani neexploatati si ati asteptat sa vina adolescenta pentru a va ocupa de copiii vostri, aceste rezultate le culegeti si trebuie sa va asteptati si la mai rau.

Copilul este ca aluatul. Cu cat este mai moale aluatul, cu atat se framanta mai bine, se modeleaza si se coace. Acum, cand v-ati adus aminte ca aveti copii, sau mai bine zis v-au adus ei aminte prin dezordinile pe care le fac, prin cerintele, nelegiuirile si in general prin purtarea lor imorala, acum e tarziu. Puiul a zburat, si daca a zburat din colivia in care il tineati, greu il mai prindeti, ca sa nu zic ca-i cu neputinta. Educarea copiilor este inceputul si sfarsitul indatoririlor pe care le au parintii in aceasta viata pamanteasca.

Parintii care nu reusesc sa-i educe pe copiii lor cum se cuvine au ratat totul. Totul, ma auziti? Fiindca, daca ne gandim ca exista parinti care-si dedica intreaga viata ca sa-si extinda afacerile si sa-si inmulteasca banii, devenind putrezi de bogati, si totodata nu fac nimic pentru educatia copiilor lor, va spun ca nu numai ca n-au oferit nimic copiilor lor, ci s-au luptat si s-au ostenit pentru a crea niste lenesi, ticalosi si criminali! Da, va incredintez de acestea! Au faurit criminali. Şi stiti de ce? Pentru ca banii, odata ajunsi in mainile unor oameni stricati, le fac rau si celor care ii au, si celorlalti, care sunt lipsiti de ei.

N-ati auzit ca se zice: „Banul murdareste constiinta”? O fraza mai buna despre rolul pe care-l joaca banul in constiinta omului eu, cel putin, n-am auzit. Iuda nu L-a tradat pe Iisus pentru bani, pentru treizeci de arginti? Asta nu va e deajuns? Nu e deajuns pentru a va convinge de puterea distrugatoare pe care o are banul atunci cand este manuit de omul care nu-l are in el pe Dumnezeu? Iar cei care nu se preocupa de educatia dumnezeiasca a copiilor lor, ce credeti ca fauresc? Fauresc Iude! Şi vai lor! Caci aduna comori aici, pe pamant, si nesocotesc Imparatia cerurilor. Dealtfel, de cele pe care le aduna aici nici ei nu se vor putea bucura, nici copiii lor rau crescuti nu le vor putea pastra. Şi stiti de ce? Fiindca parintii s-au imbolnavit de o boala rea, numita iubirea de arginti. Şi cu asta vor muri in brate. Toate celelalte bunatati date de Dumnezeu omului ii lasa indiferenti. Prin urmare vor muri fara sa se poata bucura de ele. Iar copiii lor, incapabili, dupa cum i-au crescut, nu vor fi in stare sa le pastreze. Caci sa pastreze cineva bunurile este mai greu decat a le dobandi!”[24]

Din pacate, parintii se preocupa de afacerile lor, de cariera lor, si uita ca au copii. Uita ca principala lor misiune este sa-i creasca educandu-i in chip ortodox crestinesc.

Sfantul Ioan Gura de Aur, referindu-se la parinti, spune ca atunci meriti sa te numesti tata si mama, cand traiesti tu duhovniceste, dar totodata il ajuti si pe copilul tau sa lucreze in el harul dumnezeiesc, sa se pocaiasca si sa se mantuiasca.

Nu esti parinte doar daca nasti, ci devii cu adevarat tata sau mama atunci cand il renasti duhovniceste pe fiul tau. Atunci il „aranjezi” cu adevarat pe copilul tau, nu conducandu-l pur si simplu la casatorie, ci asezandu-l pe drumul raiului. Îl inveti sa se spovedeasca regulat, sa mearga la biserica, sa se impartaseasca, sa se nevoiasca duhovniceste, sa se infraneze, sa se roage, sa studieze Sfintele Scripturi, etc. Daca nu reusesti sa-l duci la mantuire, esti in primejdie sa nu te mantuiesti nici tu.

Multi parinti isi blesteama copiii, spunea parintele, si isi doresc sa nu-i fi avut, [din cauza] relei educatii care se datoreaza lor insile, dovedindu-se nevrednici de a fi parinti.[25]

Despre casatorie si fericirea aflata in ea

nunta_traditionala_tara_hategului_07Despre casatorie, parintele spunea:

Fericire in casnicie exista, dar e nevoie de o conditie: sotii sa fi dobandit bogatie duhovniceasca, iubindu-L pe Hristos si pazind poruncile Lui. In felul acesta vor ajunge sa se iubeasca cu adevarat intre ei si sa fie fericiti“.[26]

Pregatirea pentru casatorie incepe din momentul conceperii omului si continua in toti anii care urmeaza. Educatia pe care o va primi de la parintii lui, precum si stradania duhovniceasca personala pentru curatire, iluminare si indumnezeire vor juca un rol hotarator in fericirea ce o vor afla in casnicie. Duhovnicul comun al celor doi soti ajuta mult in asta.

O familie reusita se realizeaza daca fiecare din cei doi soti se lupta sa-L iubeasca pe Domnul si sa pazeasca poruncile Lui.

Despre boli si necazuri

Despre boli si diferite necazuri, spunea:

„Bolile sunt bune daca le rabdam fara cartire, rugandu-ne la Dumnezeu sa ne ierte pacatele si slavind numele Sau. Tristetea exagerata si supararea nu sunt de la Dumnezeu, sunt curse ale diavolului. Sa-ti umpli sufletul cu Hristos, cu iubire dumnezeiasca, cu bucurie. Bucuria lui Hristos te va vindeca”.[27]

Pe un fiu duhovnicesc l-a povatuit:

„Cand esti bolnav, sa te rogi la Dumnezeu sa-ti ierte pacatele, dar fii atent, sa nu spui: „Doamne, iarta-mi pacatele”, iar mintea sa-ti fie alipita de boala ta trupeasca. Tu cand le rogi, sa uiti de boala trupeasca, s-o accepti ca pe un canon, ca pe o mustrare, pentru iertarea pacatelor tale. Iar Dumnezeu, fiindca Il rogi cu durere, iti va ierta pacatele si te va face bine si la trup.[28]

Despre acceptarea cu bucurie a voii lui Dumnezeu

porfirios_4Omul, dupa invatatura parintelui, trebuie sa accepte cu bucurie fiecare necaz, fiindca acesta provine de la Dumnezeu. Toate se intampla, fie prin bunavointa, fie prin ingaduinta lui Dumnezeu, care ne iubeste nespus. Trebuie sa credem ca toate cele care ni se intampla sunt spre binele nostru, de vreme ce Dumnezeu nu poate da ceva rau. Trebuie sa acceptam orice cu multumire si recunostinta, ca pe o vizita a lui Dumnezeu. Cuvantul din Sfanta Scriptura este clar:

Domnul cearta pe cel pe care-l iubeste, si ca un parinte pedepseste pe feciorul care ii este drag.[29]

Totodata Dumnezeu ne-a descoperit ca „la voi si perii capului, toti sunt numarati“,[30] adica are pronie mangaietoare chiar si pentru cele mai mici lucruri care au legatura cu noi.

Ne-a fagaduit inca si faptul ca nu ne va lasa sa fim ispititi mai mult decat putem rabda. De asemenea ne-a incredintat ca impreuna cu ispita ne va da de fiecare data si iesirea din ea si calea si puterea de a o rabda.[31]

Asadar toate sunt bune si „pentru crestin nu exista ceva care sa-l poata supara”, dupa cum invata cuviosul parinte Paisie. Crestinul se intristeaza pe dinafara, dar nu se necajeste pe dinauntru. Nu se supara pentru nimic.

Daca cartim si spunem „de ce, Dumnezeu meu?” e ca si cand am spune: „Dumnezeul meu, nu ma iubesti, Tu nu esti iubire“, lucru ce este blasfemie si mare nerecunostinta.

Parintele Porfirie

„pentru a-i indrepta unui frate multele lui slabiciuni, ca si noua tuturor, lua exemplu din natura si din viata lui si spunea:

- Ştii, fiul meu, nimic nu s-a facut la intamplare. Toate au scopul lor. Şi nimic nu se intampla fara sa existe pricina. Nicio frunza nu cade din copac daca Dumnezeu nu vrea.

De aceea nu trebuie sa te necajesti, orice ti s-ar intampla. In felul acesta ne sfintim. Tu te necajesti pe persoanele din casa si te superi cand pe sotie, cand pe copii. Acestia insa te fac sa urci pe creste duhovnicesti. Daca n-ar fi ei, n-ai inainta deloc. Dumnezeu ti i-a dat pentru tine. Dar imi vei spune, e bine sa suferim din partea celor dragi noua? Ei, asa vrea Dumnezeu!


[15] Galateni 2, 20.

[16] Romani 8, 35-36

[17] Pilde 8,17.

[18] Ioan 13, 34.

[19] K. Yiannitsiotis: „Langa parintele Porfirie”.

[20] II Timotei 2,24.

[21] Kl. Ioannidis, „Parintele Porfirie, Marturii si experiente”, Editura Bunavestire, Bacau, 1999.

[22] K. Yiannitsiotis: „Langa parintele Porfirie”.

[23] Devine un individ si nu o persoana, fiindca persoane devenim doar atunci cand Il iubim dezinteresat pe Dumnezeu si pe semeni. Asta se intampla doar atunci cand traim dupa poruncile Sfintei Traditii ortodoxe (traind cum se cuvine in Biserica Ortodoxa).

[24] A. Kalliatsos, „Parintele Porfirie, Stravazatorul, inaintevazatorul, Tamaduitorul”.

[25] Parafraza dupa cele spuse la pag. 137.

[26] K. Yiannitsiotis: „Langa parintele Porfirie”.

[27] Ibidem

[28] Ibidem

[29] Pilde 3,12.

[30] Matei 10,30.

[31] I Corinteni 10,13: Dar credincios este Dumnezeu; El nu va ingadui sa fiti ispititi mai mult decat puteti, ci odata cu ispita va aduce si scaparea din ea, ca sa puteti rabda”.

(din: Ieromonah Sava Aghioritul, Vindecarea sufletului in invatatura parintelui Porfirie, Editura Egumenita, 2012)

vindecarea-sufletului-in-invatatura-parintelui-porfirie-ieromonah-sava-aghioritul-egumenita

Legaturi:

***

***

PARINTELE CLEOPA: Paza mintii si rugaciunea inimii. IMAGINATIA –“pod al dracilor” care impiedica rugaciunea curata – si ISPITA RATIUNII “TEOLOGHISITOARE”, de care “RADE DRACUL CU GURA PANA LA URECHI”: “Cand te rogi nu teologhisi, ci trebuie sa te doara inima pentru pacate“

$
0
0

146197_parintele-cleopa-ilie

 

***

Cleopa1

PAZA MINTII SI RUGACIUNEA INIMII

Sfantul Vasile de la Poiana Marului a fost un mare staret malorus, ca si Cuviosul Paisie si contemporan cu el. El l-a invatat rugaciunea inimii pe Sfantul Paisie, el l-a calugarit si a fost in Sfantul Munte la el de doua ori. El, vazand ca citesc unii Filocalia – mai ales pe Isihie Sinaitul si Filotei Sinaitul – si nu o inteleg, a facut niste cuvinte numite predoslovii sau inainte cuvantari la scrierile acelora, foarte bune pentru cei ce vor sa invete rugaciunea mintii si sa nu vina in inselare pentru anumite miscari auxiliare care se intampla in vremea acestei rugaciuni. Si el arata acolo cele trei feluri de calduri care vin in vremea acestei rugaciuni si deosebeste care e caldura sangelui, din concentrarea atentiei, adica fireasca, care nu este rea, caci nu impiedica rugaciunea, dar, daca o socotesti harica, te inseli. Aceasta e inselarea cu rugaciunea lui Iisus, ca nu rugaciunea te inseala, te inseala parerea ta proprie. Daca tu crezi ca asta e caldura harica te-ai inselat.

Este o alta caldura care se ridica de la inima, incalzeste inima, umerii, sira spinarii si tot corpul emana multe sudori, dar mintea e linistita si sta in inima, in adancul inimii, si de acolo se roaga lui Dumnezeu. Aceasta este miscarea harica sau caldura harica.

Alta caldura e cea dobitoceasca sau draceasca. Aceasta porneste de la rinichi, il incinge pe om ca un centiron de foc si incalzeste catre inima partea poftitoare a sufletului, de la buric in sus, amestecand caldura coapselor cu caldura rugaciunii. Satana atunci vrea sa amestece o caldura dobitoceasca, fireasca, a noastra cu cea duhovniceasca a sufletului si provoaca senzatii dobitocesti, asta e caldura provocata de satana sau din ispitirea satanei. Si nu trebuie sa te sperii, ci numai sa muti atentia din partea poftitoare a sufletului, care e mai jos de inima, in partea rationala, deasupra inimii si spre furca pieptului.

chilia-parinte-cleopa-(9)(1)Partea cuvantatoare a omului sta in piept si deasupra sanului stang pana aproape de sanul drept. Aici pururea trebuie sa concentrezi atentia in vremea rugaciunii, iar partea irascibila, cea manioasa, e in mijlocul inimii si partea poftitoare e din partea de jos a inimii pana la brau. Acestea sunt cele trei parti puse de Dumnezeu in sufletul nostru. Concentrand atentia in partea rationala, deasupra sanului stang – mintea trebuie sa umbreasca precum un imparat, cu ganduri duhovnicesti pe inima de deasupra, nu dintr-o coasta sau din furca pieptului – atunci, cu darul lui Dumnezeu, incetul cu incetul se uneste mintea cu inima.

Poate ai sa ma intrebi:

„Dar cum, parinte, se uneste bucata asta de creier cu bucata asta de muschi a inimii?”.

Nu socoti aceasta, ca e lucru dobitocesc sau materialnic daca gandesti asa, iar aici e lucrare duhovniceasca. Nu socoti una ca aceasta la cele duhovnicesti, mai ales la cele asa de inalte. Unirea mintii cu [inima] consta in a se uni gandurile duhovnicesti ale mintii cu simtirile duhovnicesti ale inimii. Daca vei auzi in cuvintele Sfintilor Parinti de unirea mintii cu inima sau de pogorarea mintii in inima, sa stii ca e tot aceeasi, caci atunci cand se uneste mintea cu inima se face zamislirea imparatiei lui Dumnezeu in sufletul nostru.

Te pui pe un scaunel sau in picioare si concen­trezi atentia deasupra inimii, cu barbia in piept, cum te invata acolo, unii chiar tin doua degete pentru atentie. Parintele Daniil [Sandu Tudor], care a murit in inchisoare, Dumnezeu sa-l ierte, el tinea doua degete aici tot timpul ca sa nu piarda atentia in alta parte. Si daca vezi de la o vreme ca atunci cand concentrezi mintea incepe sa te doara inima, ca te doare tare, bine ii face, ca ea e izvorul tuturor rautatilor, ca de acolo izvoraste pacatul. Ca zice Sfantul Nil Ascetul ca mintea, rugandu-se fara raspandire, o necajeste si o smereste pe inima. Bine ca o smereste, ca inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi.

Ce  se intampla? Ati vazut ca sarpele,  zice Sfantul Nicodim Aghioritul, leapada camasa in fie­care an, ca pielea aceea care i-a crescut o leapada si se innoieste in fiecare an cu alta camasa. Dar cum sa lepede el camasa aceasta? El, daca e intelept, ca intre vietuitoarele zidite e cel mai intelept, se gandeste:

„Mai, sa ma duc sa ma scarpin de un copac? Nu-i bun. De o trestie?”.

Se duce intr-o gaura care e mai stramta ceva ca el si cand intra acolo, camasa lui de la cap incepe sa se desprinda. N-ai vazut cate un sarpe ca se duce cu camasa aceea pe dansul? Si eu am vazut. Ca o duce uneori si cate o luna de zile sau mai mult pana ce cade ea, caci e pielea lui din anul ce a trecut. Dar el, fiind intelept, ce face? Intra intr-o gaura care e mai stramta decat dansul si atunci camasa aceea veche, fiind mai larga, numai ce o vezi ca ramane langa gaura. A lasat-o acolo ca el s-a dus cu cea noua. Asa face mintea cand intra in inima. La stramtoarea inimii nu poate intra cu halaiul asta de ganduri. La stramtoarea inimii poate intra doar cu rugaciunea de un singur gand. Ca trebuie sa intre in inima muta, surda si oarba, si trebuie sa lase orice cugetare, orice ratiune, chiar duhovniceasca.

Eu, pacatosul, va spun teorie, ca rugaciune practica n-am facut de cand sunt eu, dar va spun teorie de la Sfintii Parinti. Iata ce vreau sa va spun: mintea, inzestrata fiind de Bunul Dumnezeu si sufletul nostru cu vointa si cu alegere, acestea sunt doua puteri ale sufletului care trebuie sa le foloseasca dupa ce coboara mintea in inima, nu stau degeaba acolo, vointa ca sa voiasca sa se roage, iar alegerea ca sa se roage chiar. Ele sunt folosite dupa ce a intrat mintea in inima.

Mintea, pogorandu-se spre inima, intalneste doua vami. Prima vama este a imaginatiei, adica a inchipuirii, a fanteziei, cum ii zice in limba de acum. Aceasta vama nu e usor de trecut. Ai observat ca imaginatia nu-ti da razboi in vremea rugaciunii sau oricand numai cu cele ce ai vazut. Nu. Marele Vasile o numeste pe imaginatie caracatita sufletului. Caracatita are mai multe brate cu care prinde. Cele cinci simturiAsa face imaginatia. Ea, cand vrea sa-ti dea razboi tie sau sufletului in vreme de ispita, nu iti da razboi numai cu ce ai vazut tu. Nu. Ci si cu cele ce ai auzit -

„Ti-aduci aminte ce frumos canta, ce frumos era cutare?” -, si cu cele ce ai gustat -

„Nu stii ce bun era acela ce-ai gustat?” -, si cu cele ce ai mirosit -

„Nu stii ce miroseau cutare?” -, si cu cele ce ai pipait.

Ai vazut? Cele cinci simturi sunt cele cinci ferestre ale sufletului, cum zice Proorocul Ieremia:

A intrat moartea prin ferestrele noastre.

Sau cele cinci sipote prin care toarna vrajmasul tot pacatul: caci vederea, auzul, mirosul, gustul si pipaitul sunt sipotele prin care intra pacatul in sufletul nostru.

Imaginatia ce treaba are? Ea e caracatita, o numesc dumnezeiestii parinti pod al dracilor pe care intra dracii in suflet. Vrajmasul e bucuros sa vezi pe cineva cu patima, ca el a inregistrat! Sa auzi ceva cu patima, a inregistrat! Sa pipaiesti ceva cu patima, a inregistrat! Sa mirosi ceva cu patima, a inregistrat! Sa gusti ceva cu patima, a inregistrat! Ca ai putea sa le faci toate acestea fara patima, iar daca a fost cu patima el le-a inregistrat. Si cand vrea sufletul sa se roage, incepe sa-ti dea razboi si cu cele ce ai auzit si cu cele ce-ai vazut si cu cele ce ai pipait si cu cele ce ai mirosit. Ai vazut? De aceea spun dumnezeiestii parinti ca mai grea este pazirea imaginatiei decat paza mintii si uneori decat paza inimii.

Ati citit cartea Paza celor cinci simtiri a Sfantului Nicodim Aghioritul? E o carte foarte adanca, e mult mai adanca decat Razboiul nevazut. Am citit-o de patru ori la singuratate, pe unde am trait eu. Cartea aceasta a luat fiinta asa: Sfantul Nicodim Aghioritul, fiind prea tulburat de multi vizitatori in Sfantul Munte, ca era cunoscut si el avea nevoie de rugaciune si de liniste, a fugit din Sfantul Munte intr-o insula pustie, insula Skiros. Il cunosteau prea multi si veneau sa-l intrebe, iar el cand sa se mai roage, cand sa se concentreze, cand sa mai scrie? Si a fugit in aceasta insula pustie, iar un var de-al lui, episcopul Ierotei de Evrip, tanar, stia ca Sfantul Nicodim Aghioritul e mult mai invatat decat dansul, cu toate ca era simplu monah, invatase scoli mult mai inalte decat el. Si a intrebat pana ce a aflat unde este si atunci i-a scris prima scrisoare:

„Preacuvioase parinte si a mea rudenie, am auzit de intelepciunea cea a Duhului Sfant care s-a odihnit peste tine de la Bunul Dumnezeu. Stiu ca multe suflete ai indreptat in Athos si pe multi ai invatat lucrarea rugaciunii. Eu, varul tau, am luat asupra mea povara cea grea a arhieriei. Te rog din suflet, scrie-mi un cuvant de folos”.

Si-l roaga foarte mult acesta, arhiereul, pe acela, care era calugar.

Si acela, cand ii ajunge scrisoarea, ii raspunde:

„O, stapane al meu, preaindumnezeitule la minte, eu pacatosul si necuratul tau rob, cum sa invat eu sfesnicul pe soare, cum sa luminez eu pe luminator? Cum as indrazni eu, un calugar simplu, sa invat pe sfintia ta, care ai luat darul arhieriei si ai raurile invataturii Duhului Sfant? Nu pot, mai ales ca m-am retras de la tulburarea cea din Athos in acest ostrov pustiu, unde n-am nimic, nici condei, nici cerneala. Am o sapa si o rasnita de piatra si am cateva graunte si le macin aici si imi fac oleaca de faina si am o sapaliga cu care sap si pun cateva radacini. Atat e averea mea, iar pe langa aceasta avere, aici, in acest ostrov pustiu, se gasesc niste cedri, copaci uriasi, si in ramurile lor niste pasarele care se numesc gries, mancatoare de peste, si ele au glasul copiilor cand plang dupa sanul mamei lor. Si cand aud cantand asa cu jale, ma plec spre lacrimi, aducandu-mi aminte ca si eu am fost candva prunc, si tocmai de aceasta am fugit si am venit aici, ca sa-mi plang pacatele mele”.

nicodim_aghioritul_sf-paza_celor_5_simturiInsa pana la urma s-a induplecat si a inceput sa-i scrie aceasta carte: Paza celor cinci simtiri. Asa a luat fiinta cartea aceasta. Eu o am pe slova veche si la inceput sunt scrisorile acestea de care v-am spus. Si a scris cartea aceasta, care e atat de sfatuitoare, cum sa-si pazeasca imaginatia, cum sa-si pazeasca mintea, apoi rugaciunea mintii, rugaciunea inimii si la urma care sunt cele sase feluri de dulceti ale mintii.

Si i-a scris Sfantul Nicodim episcopului Ierotei, varului sau, trimitandu-i cartea:

„Am scris aceasta puturoasa carte si nevrednica de auzul omenesc si nu este buna de nimic, dar de ascultare am scris-o. Al preasfintiei tale preasmerit si preaplecat rob, nevred­nic de cer si de pamant, Nicodim nemonah”.

Asa semneaza dupa ce scrie o carte plina de atata multime de bogatie si invataturi. Poate el avea invatatura a o suta de patriarhi intr-insul, dar vezi ce inseamna smerenia lui Hristos? El arata aici rugaciunea mintii mai frumos decat am gasit-o si in Sbornic, si mai cuprinzator. Si il invata pe varul sau si asta, dar si invatatura catre arhierei, cum sa fie arhiereul, cum sa cunoasca dogmele, cum sa cunoasca legile Bisericii, canoanele.

Si la rugaciunea asta el spune: e mai greu sa treaca mintea vama imaginatiei si e mai greu de pazit imaginatia decat mintea insasi, pentru ca imaginatia este pod al dracilor care duce de la minte la simtire tot pacatul. Nu poate nimeni gresi daca nu a folosit mai intai imaginatia. Nu vezi ca in vremea rugaciunii, daca te-a suparat cineva, apare fata celui ce te-a necajit si parca i-ai zice ceva, parca de ce nu i-ai zis, parca te gandesti:

„Mai, cum sa ma razbun eu pe asta?”,

„Cum sa fac sa ma impac cu el?”,

sau

„Cum sa fac sa-i mai zic ceva?”.

Ai vazut ca te sfadesti cu dracii maniei prin imaginatie? Ca acela pe care-l vezi cu fata aceea care te tulbura in vremea rugaciunii sau altadata in viata nu sunt simple amintiri, ci sunt draci care prin partea manioasa a sufletului si prin imagi­natie dau razboi sufletului si trupului.

Ca din partea rationala a sufletului sunt aceste pacate: este hula, nebunia, eresul, credinta stramba, nemultumirea fata de binefacerile lui Dumnezeu si de oameni, nediscernamantul, nechibzuinta, nedreapta socoteala si celelalte. Din partea manioasa intai e ura de oameni, egala cu uciderea, cum spune Evanghelia, pe urma zavistia, pizma, rautatea, iutimea, tinerea de minte a raului, dorinta de razbunare, rautatea.

Si ai vazut cum sufletul se lupta in vremea rugaciunii sau altadata cu patimile acestea prin gand, si indata apare matusa cutare sau fratele cutare sau calugarul cutare, care m-a suparat. Si parca-l vezi si parca i-ai zice si parca ti-aduci aminte ce i-ai zis si de ce nu i-ai mai zis. N-ati patit asa? Eu cred ca fiecare suflet pateste asta. Ai vazut? Bate vrajmasul razboi prina-monk-prays-in-the-decani-orthodox-monastery imaginatie. Biata minte atunci, saraca, ce trebuie sa faca, unde sa se ascunda ea, cum sa lupte? Alearga la Hristos.

Si trebuie sa nu pomeneasca raul, sa n-aiba ciuda pe nimeni, ca altfel nu-i primeste Dumnezeu rugaciunea. Daca nu ai iertat din inima greselile, nu-ti iarta Hristos pe ale tale si atunci ce-ai facut? Caci daca tu vrei sa te razbuni pe cineva, macar cu gandul, esti departe de Dumnezeu, ca Dumnezeu ti-a spus sa iubesti pe vrajmasi si uite cata filosofie trebuie la lucrarea aceasta, de aceea Sfantul Paisie de la Neamt si Sfintii Parinti numesc lucrarea mintii arta artelor si filosofia filosofiilor. Ea te invata cum sa-ti pazesti mintea si imaginatia.

Sau, daca e din partea poftitoare un pacat, ti-aduce aminte fata aceea pe care ai iubit-o cu patima, ca e femeie, ca e barbat, ca e copil sau e cine stie cum. Sau daca e din partea iubirii de slava, ii aduce slava de la oameni si mandrie; sau daca e din partea mandriei, inaltare; sau daca e din partea iubirii de materie - iubirea de averi -, atunci ii aduce aminte de averi, de argint, inchipuiri de orase, de sate, de case, de gradini. Cine n-a patit acestea? Va sa zica din care parte a sufletului vine ispita ea isi aduce imagi­natiile ei proprii sa ti le inchipuiasca, numai mintea sa nu se pogoare in inima.

Omul care are trezvia atentiei se pazeste de orice imaginatie. Auzi ce spune Sfantul Nil Ascetul:

„Fericita este mintea care a ajuns sa se roage fara imaginatie, fara forma, lui Hristos”.

Dar nici un fel de imaginatie. Iata ce face vrajmasul: pana la o vreme te ispiteste cu imaginatiile din stanga, patimase, fie a iubirii de materie, fie a iubirii de placeri, fie a urii. De la o vreme incep imaginatiile din dreapta. Care? Ti-aduce imaginatii sfinte. Ba sa-ti inchipuiasca pe Hristos pe tron, ba rastignirea Domnului, ba Maica Domnului cum plangea langa crucea Mantuitorului, ba vedenia lui Isaia Proorocul:

O, ticalosul de mine, ca mai inainte vazui pe Dumnezeu pe scaun inalt si preainaltat de serafimi imprejurul tronului, sase aripi la unul, sase la altul, cu doua isi acopereau fetele, cu doua isi acopereau picioarele,  cu doua zburau si ziceau Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot.  

Iata imaginatii sfinte. Sau pogorarea la iad, sau cand a lesinat Maica Domnului, sau drumul Golgotei, toate sfinte, bune, dar scopul lui este sa te tina la aceste imaginatii, ca Dumnezeu nu cauta la imaginatii. Si nu e rugaciune aceasta. Ca n-ai voie nici acestea sa le primesti, nici imaginatiile sfinte in vremea rugaciunii, deloc. Ca acestea sunt lucrari ale mintii, ti le poti pune oricand sa le cugeti, dar nu la rugaciune, cand trebuie sa se intalneasca mintea cu inima. Acestea sunt lucrari ale mintii si este deosebire cat intre cer si pamant intre lucrarea mintii si rugaciunea mintii.

Imaginatiile, oricat de simple ar fi, scot mintea din inima, ca ele sunt afara din inima. Scot mintea din inima si nu lasa sufletul nostru sa se intalneasca si sa se lipeasca de Hristos, pentru ca ramane la niste imaginatii. Mintea lui Hristos, Noul Adam, spun dumnezeiestii teologi, nu a avut imaginatie. Pentru ca asa a cazut vechiul Adam, prin imaginatie. Sfantul Maxim spune:

Cand a cazut Adam cu imaginatia, cu inchipuirea ca se va face intocmai cu dumnezeirea, a cazut tot neamul omenesc.

CadereaIngerilor1De aceea au cazut ingerii, ingerii s-au gandit fara imaginatie. Iar apoi au cazut in inchipuirea aceea care spune la Isaia Proorocul:

Tu ai zis in gandul tau: deasupra muntilor celor de miazanoapte care sunt in ceruri ma voi sui, deasupra stelelor cerurilor voi pune scaunul meu si voi fi asemenea Celui Preainalt.

Iata cum si-a inchipuit satana, Lucifer, cum o sa stea el peste toate stelele cerului. Si cand a cazut el cu imaginatia ca o sa fie asemenea cu Dumnezeu, spun unii teologi ca s-a facut tacere in ceruri. Stia Dumnezeu gandul lor si i-a asteptat sa se intoarca la pocainta. Asta e tacerea lui Dumnezeu, i-a asteptat sa cunoasca ei ca sunt zidiri facute de mana Lui si ca este un Ziditor, iar el (Lucifer) nu poate fi ziditor. Si daca nu s-au intors, a pus pe arhanghelul Mihail de a facut razboi ca sa-i dea jos. Si a cazut Lucifer, cum spune la Apocalipsa:

Am vazut un balaur mare ros in ceruri care a tarat cu coada lui a treia parte din stelele cerului si a aruncat-o pe pamant.

Deci nici ingerii n-au fost cu imaginatie si nici vechiul Adam, iar Hristos, noul Adam, cu atat mai mult nu. Pentru ca imaginatia este o neputinta a firii si este o boala a firii noastre care a fost de la cadere, de la coruperea firii in rai. De aceea, prin aceasta neputinta, prin aceasta patima, cauta sa vina si in vremea rugaciunii sa-ti imaginezi pe Dumnezeu.

Dumnezeu nu poate fi imaginat, poti sa fii minte de heruvim sau de serafim. Daca ar cadea sub imaginatie, sa ti-L inchipui dupa fire ce este, n-ar mai fi Dumnezeu. Odata ce este inchipuit sau circumscris de vreo minte, nu mai poate fi Dumnezeu. Si atunci la vama imaginatiei sufletul trece asa: avand frica de Dumnezeu, stie ca orice imaginatie, fie de-a stanga sau de-a dreapta, nu-i buna s-o foloseasca aici. El trebuie sa coboare mintea in inima surda, muta si oarba de toate imaginatiile si inchipuirile. Si trece. Sa nu credeti ca aceasta lucrare se face in luni de zile. Trecerea de vama imaginatiei se poate face si in cateva minute sau clipe in vremea rugaciunii, daca omul e cu frica de Dumnezeu.

Trece de aceasta imaginatie,  alta vama mai periculoasa il asteapta pe suflet si pe minte la poarta ei. Vama ratiunii. Vama ratiunii e mai periculoasa prin aceea ca vine chiar cu ratiuni duhovnicesti. Cum L-a ispitit pe Mantuitorul? Nu din Scriptura? Dar Mantu­itorul era Intelepciunea si Cuvantul lui Dumnezeu, stia sa-i raspunda satanei. La vama ratiunii, teologii intunericului – teologia draceasca – si filozofii iadului, vazand ca sufletul intr-adevar vrea sa se pogoare in inima sa vorbeasca cu Hristos, ii dau celui ce se roaga ratiuni duhovnicesti. Adica din Scriptura sau din zidire, dar mai cu seama din Scriptura.

Si ce? Eu stau in genunchi sa ma rog. Numai ce vad ca apare in mintea mea:

Imbracatu-s-au berbecii oilor si vaile vor inmulti graul, striga-vor pentru ca vor canta.

Psalmii lui David. Dar el nu e multumit ca ti-a adus-o o data, ci te face sa te complaci sa teologhisesti in fata lui Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura de Aur zice:

Cand te rogi nu teologhisi, ca Dumnezeu e varful teologiei, ci trebuie sa te doara inima pentru pacate, sa suspini din adancul inimii, dupa cum zice: Racnit-am din suspinarea inimii mele.

Asta trebuie atunci, nu sa teologhisesti, sa-L inveti pe izvorul teologiei cele ale teologiei. Si daca vede ca mintea se complace cu aceasta ratiune, i-aduce si talcuirile de la Sfintii Parinti, nu din alta parte: imbracatu-s-au berbecii oilor si vaile vor inmulti graul, striga-vor pentru ca vor canta - cand sufletul se coboara in vaile smereniei se inmultesc roadele faptelor bune.

Si ii da in gand:

„Ai vazut? Tu nu stiai acestea, dar acum, fiindca te rogi, ia uite ce taine mari duhovnicesti”.

Si rade dracul cu gura pana la urechi:

„Bine ca iti plac. Vezi ce taine mari? Si asta fiindca te rogi”.

Si noi deloc nu ne rugam. Stam de vorba cu un cuvant din Scripturi atunci. Si vede ca se complace mintea intr-o ratiune ca aceasta, ii mai aduce una. Si-i da iarasi in gand:

„Uite, domnule, ce comentarii frumoase, ce ratiuni! Dar eu nu le stiam, si in vremea rugaciunii ce taine mari m-am invatat eu!”.

Si rade dracul. Ele sunt asa, ca sunt talcuite de Sfintii Parinti, dar el e bucuros ca tu te ocupi cu acestea si nu te rogi. Ca daca te vede ca iti plac acestea te tine o bucata si ti le talcuieste cat mai rar si cat mai pe larg. Si tu te afli teologhisind la infinit. Si lucruri mari, frumoase. Ba spune unul:

„Stii ce fac eu? Eu ma duc si le scriu”.

Bravo, de acum te faci contabil, dar cand te mai rogi? Ai vazut? Zice:

„Uite, au venit asa de frumoase, sa mi le insemn”.

Si lasa rugaciunea ca sa scrie in caiet. Mai, rade dracul. Te pui la rugaciune si te faci contabil? Dar ti le aduce el. Acestea sunt la vama ratiunii, adica la poarta inimii. Si macar ca sunt du­hovnicesti si talcuite si frumoase, trebuie sa le trecem cu vederea in vremea rugaciunii celei adevarate. Nici o ratiune. Cu singura ratiunea asta sa ne pogoram in inima: „Doamne miluieste”. Sau:  „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”. Cu rugaciunea de un gand si de un singur cuvant se trece de vama ratiunii ca sa ajungem in inima.

2.1.1_0Si, vazand Dumnezeu ca mintea noastra se fereste si de vama imaginatiei si de vama ratiunii si vrea sa vorbeasca numai cu preadulcele Iisus, se intampla ceva. Atunci incepe un semn firesc, simtit, ca s-a unit mintea cu inima. Simti in sanul stang, chiar in mijlocul inimii, simti ca un cui de foc. Se infierbanta inima din centru, apoi toata inima, pieptul, umerii, spatele si incepe sa se infierbante tot corpul ca focul. Imi spunea un lucrator al acestei rugaciuni ca la cineva s-a unit mintea cu inima undeva intr-o singura­tate, fiind necajit, si a tinut doua ceasuri. Si in timpul acesta a schimbat patru camasi si cinci batiste le-a stors de lacrimi.

Atata durere a inimii vine pentru pacat, ca s-a unit inima ca si cum ar fulgera cu mintea si s-a facut zamislirea Imparatiei lui Dumnezeu in sufletul omului. Inima se incalzeste, trupul emana mari calduri si transpiratii, iar ochii slobod siroaie de lacrimi. Si atunci inima cu atata foc se roaga, cu atata durere de inima, caci ingerii fac pacatele noastre cat muntii de mari, ca mai tare sa se smereasca, pentru ca sufletul nostru s-a intalnit prin partea rationala cu dulceata dulcetilor, cu veselia veseliilor, cu Iisus Hristos, cu Ziditorul. Mintea cu Ziditorul ei. Sufletul cu Ziditorul lui. Mirele cu mireasa in camara lor. Si e o dulceata negraita si o caldura negraita si intelegeri duhovnicesti mai presus de minte, dar temelia acestei lucrari este zdrobirea inimii si lacrimile cele de foc si rugaciunea cea de foc care se intampla aici.

Si vazduhul inimii se curateste, cerul inimii, si dupa o rugaciune de cateva minute sau de un ceas asa, vazduhul inimii se curateste pentru doua trei saptamani si nu mai poate intra in el nici un fel de gand patimas. Dar daca darul tine mai putin si se retrage, a mirosit ceva. Poate vreun gand de mandrie sau de trufie sau alt gand patimas. Indata putoarea pacatului nu se impaca cu mireasma. Se retrage harul, ai ramas fara lacrimi, te-ai facit, te-ai uscat, ai ramas in seceta, o stare amara, primejdioasa, suspini numai din cand in cand:

Unde esti, Doamne? Unde Te-ai dus? Acum erai cu mine, acum vorbeai cu mine”.

Ar vrea sufletul sa moara de o mie de ori numai sa fie in dulceata in care a mai fost. Dar nu. L-a parasit darul. Si cu cat pacatul a fost mai mare in inima cu atat aceasta parasire tine mai mult. Dar darul nu se desparte, el in ascuns iti da ajutor. Dar te lasa in seceta, ca sa cunosti ca ai gresit ceva.

Si daca un pacat a fost mai greu, cu atata mai tare se desparte darul lui Dumnezeu si te lasa uneori si ceasuri si zile intregi. Aceasta e seceta pe care au incercat-o sfintii si de care vorbesc toti. Toti au incercat-o. Toti au cazut in seceta, in raceala si in uscaciune si parasire a darului, si in vreme de ispite si in vreme de rugaciune, pentru cine stie care judecati ale lui Dumnezeu, ca sa ne invete smerenia din lucrare.

Ce se intampla? Omul, ajungand in aceasta stare de unire a mintii cu inima, are concentrate in inima toate puterile lui, el nici nu mai aude dupa materie, nici nu mai vede dupa materie, nici nu mai simte dupa materie, nici nu mai intelege. Totul se face duhovnicesc. Pe Sfantul Simeon Noul Teolog, cand ajungea in aceasta stare, il ridica Duhul Sfant pe sus ca pe un fulg de zapada si il punea incetisor jos si apoi iar il ridica. Si el nu stia. Are aceasta lucrare rugaciunea aceasta cum e magnetul. Ai vazut? Atrage potcoava de jos. Asa de usor se face trupul in vremea acestei rugaciuni ca il atrage pe om de sus.

cebcceb5ceb3-cebcceb5cf84ceadcf89cf81cebf-cf84cebfceb9cf87-cebaceb1ceb8cebfcebbceb9cebacebfcf8d-16cebfcf82-ceb1ceb9Ai vazut pe Sfanta Maria Egipteanca, cand se ruga, ca se inalta de la pamant. Si are si acest dar ca se lumineaza la fata, cum era avva Siluan si altii, avva Pamvo, ca se faceau ca soarele. Are mari manifestari in vremea aceasta pentru ca e cu Duhul lui Dumnezeu. Si precum un bec, cand se aprinde de la curent, lumineaza, si el, cu cat e mai mare, cu atat mai mult lumineaza. Iar daca a pierdut legatura cu centrala electrica, s-a stins, s-a intunecat. Asa si sufletul nostru, daca s-a despartit de Hristos, de lumina cea neapropiata, ramane pustiu, in seceta, trist, si patimile, mahnirile si intristarile incep sa-l tulbure iar, si ii arata Dumnezeu:

Iata, cat ai fost cu Mine ce lumina ai fost si cand te-ai lipsit de Mine ce s-a intamplat cu tine. Nu poti nimic fara Mine.

Ramaneti intru Mine si Eu intru voi, ca fara de Mine nu puteti face nimic”.

Inca un lucru. Cand s-a unit mintea cu inima, se ridica adeseori de pe inima ceva ca o frunza, arata marele staret Vasile de la Poiana Marului, in predosloviile lui. Ceva ca o frunza se ridica de pe inima. Acela e pacatul. Parca simti ca o frunza, ceva, s-a ridicat. Si vine lumina Duhului Sfant cu atata umilinta si cu atata foc si cu atata dragoste de Dumnezeu, ca atunci ai vrea sa sari, de ai fi martir, intr-o suta de cazane cu foc, ca mai mare e dragostea si incantarea din inima decat toate focurile. Nu te mai temi de sabie atunci, cum zice Apostolul Pavel:

Cine ne va desparti de dragostea lui Hristos? Necazul sau stramtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau golatatea, sau nevoia, sau sabia… Sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici inaltimea, nici adancul…

Auzi ce spune? Era Hristos in inima lui si era incredintat ca nimeni nu il desparte de dragostea lui Hristos.

Si sufletul in vremea aceea are niste cuvinte proprii. El a intrat in inima cu aceasta rugaciune: „Doamne Iisuse Hristoase…”, ca asa a invatat-o el din cartile pe unde a citit, sau cu alta rugaciune a intrat: „Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant…” sau „Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu…” sau cu altceva a intrat dupa rugaciunea mintii in inima. Acum le-a parasit, pentru ca sufletul odata intalnindu-se in inima, in camara inimii, cu Hristos si concentrandu-se acolo si intalnindu-se mirele cu mireasa, adica Hristos cu sufletul nostru, Duhul Sfant ii da sufletului nostru cuvinte proprii. El incepe a se ruga acolo in inima cu cuvinte proprii. Si care sunt acestea? Uneori zice „mila mea”, alteori „Dumnezeul meu” sau „indurarea mea” sau „ziditorul meu”. Putin. Stii de ce zice putin? Ca sa nu piarda atentia spre cuvinte, cum zice Sfantul Ioan Scararul, ca sufletul, cand vede ca s-a adancit in rugaciunea cea curata, nu mai vrea sa inainteze in cuvinte, ca nu cumva, raspandindu-se  mintea in cuvinte multe, sa piarda atentia din inima. Ca aceasta raspandeste. Sa mai zic eu psalmi cand m-am intalnit cu Hristos? Dar mai de multe ori numai atata zice: „Iisuse al meu, Iisuse al meu, Iisuse al meu, Iisuse…”. Si atunci varsa rauri de lacrimi si suspine grozave din adancul inimii, pentru ca inima inghite pe Iisus si Iisus pe inima si este dragostea cea netarmurita intre Dumnezeu si sufletul care este icoana dumnezeirii sau icoana vie a Preasfintei Treimi pe pamant.

Sa revenim. Noi ne-am bagat cu teoria la lucruri mari, iar cu lucrarea de cand sunt eu nu le-am gustat pe acestea in veac, ca sunt lenes si raspandit in gand, dar fiindca m-ati intrebat de rugaciunea inimii v-am spus.

proseuxi_paidi_4387Daca ai patru pereti la chilia sfintiei tale si daca ai incuiat usa si arde o candeluta acolo si nu ai prea multi vizitatori – ca vizitele acestea te raspandesc -, sa te insingurezi si sa iti faci program de rugaciune. Sfintii Parinti in mai multe locuri ne fac atenti sa taiem legatura cu multi.

Taie legatura cu cei multi ca sa nu strice chipul linistirii tale.

Auzi ce zice Sfantul Efrem ca vorbirea cu mirenii departeaza mintea de la Dumnezeu“. Deci vin oamenii cu necazurile lor, cum ai vazut ca vin si la sfintia ta. Fel de fel, el vine de acasa gandindu-se cum sa-ti spuna pe larg necazurile lui. Daca am avea rugaciunea de sine statatoare am putea sta de vorba si cu el si noi sa ne rugam in timpul acela, dar daca suntem pacatosi si slabi, cum sunt eu, ca nici incepator nu sunt, eu sunt atent la necazul omului si pierd atentia din inima si eu ma duc incolo pe dealuri sa vad ce sa-i raspund omului, cum sa-l mangai, cum sa-l sfatuiesc, iar lucrarea mea dinauntru piere.

Nu se intampla aceasta la cel ce are lucrarea. El sta de vorba cu toata lumea si in timpul acela se roaga lui Hristos si nimeni nu stie in ce fel se petrece asta. El are o lucrare dubla. Una in afara, exterioara, spre folosul celor multi, si una prin care tine legatura direct cu Iisus in ceruri. Aceasta la cei mai desavarsiti si sporiti, in lucrare. Dar, zic Sfintii Parinti, ne trebuie o insingurare in sine cu care te poti ruga si in mijlocul Bucurestiului si in Gara de Nord. Pot sa fie o suta de trenuri langa mine, daca eu m-am insingurat in sine si n-am pogorat cu mintea in inima, eu nu mai aud cele din afara.

gerondas_prokopios_komposxoini_031Ai vazut pe avva Ioan Colov in Pateric. El facea funii. Si a venit un camilar sa-i cumpere lucrul mainilor lui si il astepta la poarta, ca sa-i aduca funiile pe care le lucrase batranul si i le dadea de le vindea si ii aducea paine de la Alexandria. Dar batranul, daca avea lucrarea mintii si a inimii, daca avea alta lucrare, cand intra uita ca trebuie sa duca funiile. Camilarul astepta la poarta si batranul nu mai venea sa-i aduca funiile. Acela striga din nou:

„Parinte, adu-mi lucrul de mana sa ti-l vand ca sa-ti aduc paine”.

Camilarul astepta ceasuri intregi, iar batranul avea mintea la cer. Si ca sa nu uite batranul sa duca funia, a inceput sa spuna asa: “Funie, camila. Funie, camila. Funie, camila”. Si a auzit un batran si l-a intrebat:

- Ce zici, avvo?

- Fiule, lucrarea dinauntru nu ma lasa sa tin minte ca trebuie sa duc funiile astea. Si zic si eu „funie si camila”, ca ma tem sa nu uit ca trebuie sa duc funiile acestea pana la poarta.

Si s-a dus zicand „funie, camila, funie, camila”:

- Na-ti-le, ma, ca mi-ai facut de lucru cu camila si cu funiile tale!

Ai vazut ce era in ei? La dansii lucrarea aceasta patrunsese inauntru si cele din afara nu ii interesau. Uitau de acestea. Lucrarea duhovniceasca ii facea sa fie inaripati, pururea in comuniune cu Dumnezeu. Asta – gandul la ce sa manance sau ce sa bea – era pe linia a nu stiu cata la dansii. Si de aceea spun, insingurarea in sine este a te cobori cu mintea in inima oriunde si a putea sa te insingurezi intre patru pereti ai tai in orice parte a lumii, in orase chiar. Ba imi spunea unul ca atunci cand a trait in oras mai tare era cercetat de Duhul Sfant, pentru ca se gandea la cei din pustie: „Mai, ce fericiti aceia, cutare!”.

Iar a doua insingurare se numeste insingurare generala. Cand vei avea si insingurarea in tine si linistea cea dinafara, undeva intr-o pustie, mai tare sporesti in lucrarea aceasta.  Si intre aceste doua insingurari mai este o insingurare numita periodica. Si aceasta ne priveste pe noi pe toti care vorbim de fata aici. Insingurarea periodica sau temporara, aceasta o putem tine si noi, neputinciosii, si cei de la tara si cei din oras. rugaciune21Cum? Nu-i nimenea in lumea asta, cat de strasnic ar fi el de ocupat, sa fie chiar motor, ca sa lucreze zi si noapte. Si statul a pus opt ore de lucru, hai zece, hai douasprezece, dar mai raman 12 ore si nu le poti dormi toate. Nici n-ai sa mananci  12 ceasuri, nici n-ai sa dormi atatea. Ia vezi cate ceasuri din acestea stai inaintea lui Dumnezeu sa te insingurezi singur? Pai am o jumatate de ceas. Incui usa. Zece minute, ca rugaciunea aceasta a mintii, cine vrea sa o invete, trebuie sa inceapa cu zece minute, de patru-cinci ori pe zi, numai pentru dansa, – cum arata Sfantul Teofan. Si in acea putina vreme in care te insingurezi, incui usa si ramai singur undeva. Mana pe metanii si mintea la „Doamne Iisuse”. Zi-o un sfert de ceas, o jumatate de ceas. Si pe urma ia-o in minte cat poti si du-te la treaba iar. Si cand mai ai oleaca de vreme:

„Mai, dar eu am uitat ceva! Eu astazi trebuia sa mai stau de vorba cu Iisus si n-am putut. Ia sa mai stau oleaca”.

Si incepi asa cu cate putin. Cu un zece minute, cu un sfert de ceas, cu o jumatate de ceas, dar ai sa vezi-o minune, ca daca ai sa te tii asa un timp, cercetarile Duhului Sfant au sa vina sa treci de la zece minute, de la un sfert de ceas, la o jumatate si la un ceas. Ca dupa aceea, daca te-a cercetat Duhul Sfant, nu te mai induri sa te uiti la ceas ca „au trecut zece minute si nu mai stau“. Nu. Daca ai sa vezi ca te cerceteaza Duhul lui Dumnezeu cu rugaciunea cea curata n-ai sa te induri sa te scoli de acolo ceasuri intregi. Ca ai sa zici: cand mai gasesc eu vremea aceasta? Ca intr-adevar, acel timp nu-l mai gasesti. Sa nu te mai ridici atunci, de ti-ar da pentru fiecare clipa cate un milion de galbeni sa nu te ridici, ca nimic nu fac fata de folosul pe care il are sufletul atunci. In momentele acelea de rugaciune sa nu te duci, ca rugaciunea cea adevarata este unirea omului cu Dumnezeu.

Cea mai inalta lucrare este rugaciunea. Am citit in Talcuirea Apocalipsei a Sfantului Andrei al Cezareei, unde talcuieste numele celor 12 patriarhi, ajunge si la Neftalim, stiti ca au fost Simeon, Ruben, Iuda, Levi, Dan, Aser, Manase, Veniamin, Zabulon si ceilalti si ajunge la Neftalim. Ce inseamna Neftalim? Se vede din viata acestui patriarh ca a fost lipita de Dumnezeu prin rugaciune, caci pe limba veche, sirieneasca, Neftalim inseamna lipire de Dumnezeu. Si cu nimic nu se poate lipi omul de Dumnezeu decat cu rugaciunea. Si prin celelalte fapte bune se apropie sufletul de Dumnezeu si se uneste cu el, ca avem patru feluri de impartasire in Biserica Soborniceasca Ortodoxa, in afara de impartasirea cu Preacuratele Taine, si sufletul se impartaseste de Dumnezeu prin patru cai, dar, dintre acestea din urma, impartasirea cea mai strasnica si unirea se face pe calea rugaciunii. Se lipeste de Dumnezeu, duh este Dumnezeu, duh este duhul omului. S-au unit in vremea rugaciunii.

viata sfantului maximStii convorbirea Sfantului Maxim Cavsocalivitul din Sfantul Munte cu Sfantul Grigorie Sinaitul? Acest Maxim Cavsocalivitul, adica arzator de colibe pe greceste, era luat in batjocura si ocarat de calugarii greci, chiar de cei mai sporiti, ziceau ca e nebun, pentru ca el se facea nebun si nu statea intr-o manastire. El umbla cu o zdreanta de haina rupta, cu capul gol, descult, prin pustiile Athosului si iarna, cand era mai ger, statea prin zapada pe la varful muntelui. Si vara, cand era mai cald si zaduf, se cobora prin pesterile muntilor si tot timpul se ruga. Dar atata statea: facea o coliba din buruieni sau din frunzar si statea o saptamana, apoi ii dadea foc, isi lua traista si pleca. A luat cuvantul de la apostol:

Nu avem aici cetate statatoare, ci pe cea ce va sa fie o cautam.

El mergea asa, se ducea pe la unii stareti:

- Parinte, sa indrepti lucrurile manastirii, ca se va intampla asa si asa.

- Fugi de-aici, mai rufosule, tu sa ma-nveti pe mine? Nu stai in ascultare, in supunere, umbli asa, te duci de capul tau prin padure!

Se ducea la altul:

- Parinte, sa indrepti lucrurile ca asa are sa se intample in manastire.

- Ia uite, mai, proorocul!

La o saptamana in urma lui se intampla ceea ce proorocise.

- Mai, ce-i acela, e nebun, vrajitor, prooroc?

Au inceput sa ii dea atentie. Dar el fugea dupa ce spunea. Ca el a grait cu Maica Domnului si cu sfintii apostoli tocmai in varful Athosului si i-au spus in care manastire sa indrepte lucrurile, ii spuneau semne. Era mare prooroc. Si cand a auzit Sfantul Grigorie Sinaitul, care a venit din Sinai in Sfantul Munte, il cauta grozav. Si cand l-a intalnit, a cazut cu fata la pamant:

- Parinte, stai.

- Ce „sa stai”? Eu sunt inselat de draci, eu sunt cel nebun, eu sunt nestatornic. Fugi de la mine, eu sunt inselat, toata lumea stie ca sunt inselat de draci. Nu veni la mine.

- Ma rog, parinte, nu ma trece cu vederea.

- Ce cauti la un om nebun, care umbla de pe o carare pe alta, n-are nici pravila, n-are nimic?

Ca nu voia sa spuna taina vietii lui. Acela mereu se ruga:

- O, minunatule, te rog. Stai ca vin tocmai de la Muntele Sinai, spune-mi cuvant de folos.

- Ce folos? Eu sunt pacatos, nestatornic, n-am nici o randuiala, nebun, inselat de draci.

maximTot se smerea, se ascundea pe sine ca sa nu-i cunoasca lucrarea.

In cele din urma au stat de vorba. Si convorbirea lor, cand o citesti in viata Sfantului Maxim, in Vietile Sfintilor pe ianuarie, in Sbornic si in alte carti, e foarte minunata. S-au intalnit doi stalpi de lumina. Si Sfantul Grigorie avea lucrare mare, dar il intrecea acesta, Cavsocalivitul, arzatorul de colibe. Asta il intrecea, ca era un stalp al Sfantului Munte, al Muntelui Athos. Si intre altele, Sfantul  Grigorie Sinaitul s-a incredintat despre aceea ca este bine sa nu primesti in vremea rugaciunii nici un fel de vedenie, nici un fel de lumina, nici un fel de miros, nici un fel de glas, nici un fel de vedere, nici un fel de pipaire, ca te inseala prin toate. Si prin miros te inseala satana. Si prin gust, si prin pipaire, si prin auzire, si prin glas, si prin descoperire, daca el se face in chipul lui Hristos, in chipul Maicii Domnului, in chip de ingeri, in chip de sfinti, in chipul Sfintei Treimi, in chipul Sfintei Cruci, in chip de prooroci, in ce vrei. Putere nalucitoare.

Nu-i de mirare, zice Sfantul Apostol Pavel, ca satana se preface in inger de lumina si slujitorii nedreptatii se fac ca slujitori ai dreptatii, dracii in chip de ingeri.

Deci Sfantul Grigorie Sinaitul arata ca pe multi i-a inselat vrajmasul cu mirosul, pe altii cu vederea, pe altii prin minte. E destul pana crezi un vis sau o vedere draceasca, ca apoi te duce in cel mai mare prapad si te desparte de Dumnezeu nu numai pe tine, ci si pe cei care cred in tine. Te prapadeste. Ii destul ca satana sa gaseasca o poarta. Si cine sunt cei care cred in vedenii? Cei care au minte slaba. In Cuvantul 3 din Scara, Sfantul Ioan Scararul scrie:

„Cela ce tuturor vedeniilor si tuturor visurilor nu crede, filosof duhovnicesc este, iar dracii slavei desarte pe oamenii slabi de minte, in vedenii si in visuri i-au facut prooroci”.

Ca sa-i laude si pe urma ii duc in haosul faradelegii si al necuratiei pe dansii si pe toti cei ce se tin de ei. De aceea e bine sa nu dai atentie nici unui vis, nici unei vedenii, nimic. Auzi ce spune Sfantul Isus Sirah in cartea intelepciunii la capitolul 34, „Desertaciunea vedeniilor si a visurilor si a vrajilor”. Zice:

Cela ce crede in visuri asemenea este celui ce fuge dupa vant si vrea sa prinda umbra sa.

Pe multi i-au inselat visurile si au cazut toti care au nadajduit intru ele. Ca acela ce fugareste umbra sa asa este cel ce crede in visuri. Deci daca o vedenie va fi de la Dumnezeu, dar foarte rar se intampla aceasta prin iconomia lui Dumnezeu in viata unui om, omul trebuie s-o tainuiasca, s-o ascunda si sa se consulte cu multi oameni duhovnicesti care au darul deslusirii duhurilor.

Inca s-ar putea sa vezi o vedenie adevarata, dar sa n-o poti deslusi. Ca cel ce are darul de a vedea una ca aceasta nu are darul de a o deslusi, pentru smerenie. Si arata dumnezeiestii parinti: Ai vazut Proorocul Daniel, barbatul doririlor? Daniel Proorocul traia in feciorie, incat dintii fiarelor n-au sfaramat trupul lui cel feciorelnic vreme de sase zile cat a stat in groapa cu lei. Aceia fiind flamanzi de sapte zile, nu l-au mancat, caci el era un organ al Duhului Sfant. Si el vedea vedenii mari, descoperiri, si nu le putea talcui. Ca nu tot cel ce are o vedenie are si darul de a o talcui. Si a zis Dumnezeu catre arhanghelul Gavriil:

„Gavriile, du-te la tanarul acela peste fluviul Ulai si fa-l sa inteleaga vedenia. Talcuieste-i vedenia”.

Aceea cu saptezeci de saptamani. Ati vazut? A trebuit arhan­ghelul Gavriil sa vina sa talcuiasca vedeniile lui Daniel pe pamant.

De  aceea, Sfintii Parinti, chiar daca vedeau vedenii ceresti, aveau mare smerenie. Se verificau prin mii si mii de feluri daca a fost de la Dumnezeu si pe urma sa-i dea atentie. Si nu facea persoana aluzie la el, ca el a vazut-o, ci zicea ca un oarecare a vazut o vedenie, cum a fost Apostolul Pavel, nu a spus ca el a vazut vedenia sau descoperirea:

Stiu pe un om in Hristos care acum 14 ani in urma s-a rapit pana la al treilea cer si a vazut acolo vedenii si a auzit cuvinte…

Ai auzit cum se spune o vedenie: „Stiu pe cutare…”. Omul care se lauda ca a vazut vedenii este cel mai inselat de satana si de dracul mandriei si de nebuniile lui. De aceea va fac atenti, pentru ca in convorbirea lui Grigore Sinaitul cu Maxim Cavsocalivitul a fost vorba despre vedenii intai, caci Sfantul Grigorie l-a intrebat pe Sfantul Maxim:

„O, minunatule, spune-mi care sunt semnele darului lui Dumnezeu in vremea descoperirilor ceresti si care sunt semnele inselaciu­nii? Ce miscari are mintea omului in vremea vedeniilor de la draci si care sunt miscarile si asezarea sufletului nostru intr-o vedenie de la Dumnezeu?”.

Si pe urma Sfantul Maxim, vazand ca acesta a venit sincer si cu rugaciune la el, a inceput sa-i spuna tainele vedeniilor ceresti.

Eu in cartea aceea, Despre vise si vedenii, am spus cum ramane sufletul nostru dupa un vis de la Dumnezeu si cum e asezarea lui si cum ramane omul tulburat la minte, mandru, trufas, impietrit si plin de toata trufia si increderea in sine dupa vedenia de la draci. Si nu are nici umilinta si e aspru cu sufletul si tulburat si la vedere si la minte si celelalte. Si Sfantul Maxim il face intelept pe Sfantul Grigorie, zicandu-i asa:

„Ma intrebi, oare sufletul in vremea vedeniilor ceresti si mintea omului mai are a sa lucrare, adica mai poate judeca dupa a ei lucrare? Nicidecum, leapada si imaginatiile sale, si inchipuirile sale, si prejudecatile ei, cu totul, pentru ca mintea se uneste cu Duhul Sfant si Duhul Sfant ia mintea si o ridica pe trepte inalte ale contemplatiei Sfintei Treimi, taine mari din ceruri, despre ingeri, din imparatia cerurilor, despre rai, despre iad, care nu putea in vecii vecilor sa le mai stie el pe pamant. Si o duce in contemplatii negraite, mai presus, de a sa intelegere si lucrare si cand vine iar in trup inapoi zice ca in trup sau afara de trup, nu stiu, Dumnezeu stie”.


[1] Bartologhie – bolboroseală, bâlbâială.

[2] Iov  4, 11 în ediţiile vechi ale Bibliei, cum este cea de la 1688.

(din: “Ne vorbeste Parintele Cleopa 17″, Editura Manastirea Sihastria, 2010)

pr-cleopa-

Legaturi:

***

*

***

“DUMNEZEU CERE LA MASURA FIECARUIA. Mai mult decat a face ceva, lui Dumnezeu Ii place SA VREI! Sa incerci! Vrea sa te gaseasca in aceasta osteneala“– PREDICI AUDIO pentru noi, cei chemati la Cina sau la Nunta Fiului

$
0
0

AMAGIREA ASTEPTARII DE A NE ARATA CREDINCIOSI PRIN FAPTE MARI IN VREMURI GRELE, CATA VREME NU RENUNTAM ASTAZI LA PATIMILE SI LA PLACERILE NOASTRE

pr. Ciprian Negreanu in biserica2

“Lui Dumnezeu ii place dacă tu ai încercat de şapte ori până atunci, să mai încerci de o sută de ori până seara. Şi, de o sută de ori căzând, de o sută de ori Dumnezeu te va ridica. Şi de o sută de ori Dumnezeu va primi aceste căderi ale tale ca pe nişte cununi, până la urmă, ca pe nişte lupte ale tale cu tine însuţi. Şi minunea cea mare este că, atunci când omul nu se lasă, nu deznădăjduieşte şi tot încearcă, Dumnezeu îl ajută să biruiască…”

***

Pentru aceasta Duminica va mai recomandam:

SnapShot_110413_222448

Predica audio a Pr. Ciprian Negreanu (Cluj) in Duminica a 28-a dupa Rusalii, la Pilda celor chemati la cina (2012):

SA FACEM CEEA CE PUTEM PENTRU A NE LUCRA MANTUIREA, SA NU NE CAUTAM SCUZE PENTRU NE-LUCRARE!

“În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin!

În această duminică, penultima înainte de Crăciun, se aminteşte întotdeauna de această pildă pe care o avem în Evanghelia de la Luca, cap. 14, dar o mai avem şi în Evanghelia de la Matei, în cap. 22. În Evanghelia de la Matei, această pildă este ultima dintr-un cuvânt aspru al Mântuitorului, aspru pentru iudei, pentru farisei, pentru cărturari, cuvânt care a pornit de la discuţia dintre El şi farisei în Templu, când fariseii şi mai-marii preoţilor I-au spus: Cine Ţi-a dat Ţie această putere? De unde ai Tu puterea să faci aceste lucruri? – adică să spui cuvânt în Templu, să răstorni mesele şi scaunele cărturarilor şi fariseilor, că ale lor erau, de fapt, pentru că profitul era al lor, deşi erau scaunele şi mesele schimbătorilor de bani şi ale vânzătorilor de porumbei. Cine Ţi-a dat Ţie puterea aceasta să învii morţi, să faci minuni? Asta întrebau, de fapt: Cine eşti Tu? Şi Mântuitorul le spune: Vă voi răspunde dacă şi voi Îmi spuneţi ceva. Şi ei au zis: Da, spune. Iar El a spus: Sfântul Ioan Botezătorul, botezul lui a fost de la Dumnezeu sau a fost de la oameni? Şi ei s-au gândit în mintea lor: Dacă zicem că botezul lui a fost de la Dumnezeu, el ne va zice: De ce n-aţi crezut în el și de ce nu l-aţi urmat și de ce nu v-aţi botezat? Iar dacă zicem că de la oameni – erau sute de oameni acolo care priveau în pridvorul Templului, un pridvor imens, construit în 66 de ani-, iar mulţimea o să sară pe ei şi o să-i omoare. De frica mulţimii, pentru că lumea ştia şi credea că Ioan Botezătorul este omul lui Dumnezeu, n-au avut îndrăzneala să zică cum că nu era de la Dumnezeu botezul lui Ioan. Și atunci au zis: Nu ştim. Şi El a zis: Nici Eu nu vă zic cu ce putere fac aceasta.

Ca să arate duplicitatea şi ipocrizia lor, şi a noastră, peste veacuri, a început un şir de pilde pe care le spune: pilda talanţilor, a lucrătorilor la vie, toate începute cu pilda celor doi fii, în care un om avea doi fii. Şi, ducându-se la cel dintâi, i-a zis: Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea. Iar el, răspunzând, a zis: Mă duc, Doamne, şi nu s-a dus. Mergând la al doilea, i-a zis tot aşa; acesta, răspunzând, a zis: Nu vreau, apoi căindu-se, s-a dus şi a lucrat. Cine a ascultat de tatăl său? Cel ce a zis că nu se va duce, dar până la urmă s-a dus. Şi le zice: aşa vor intra desfrânatele şi vameşii în Împărăţia Cerurilor, iar voi nu veţi intra. Le zice pe faţă: Voi, care aveţi cărţile, care le aveţi pe toate şi care în vorbă ziceţi: “Doamne, noi cu Tine suntem, noi facem ca Tine!…”, voi nu veţi intra, iar ei, care pe faţă ar părea că stau împotriva Legii lui Dumnezeu, desfrânatele, şi păcătoşii, şi vameşii, acestora le va părea rău, şi se vor întoarce, și vor crede.

Şi de aici începe acest şir de pilde în care vorbeşte în toate despre ipocrizia fariseilor şi a cărturarilor, despre mândria, despre lenevia lor – până la urmă a iudeilor, nu numai a fariseilor şi a cărturarilor -, dar vorbeşte şi despre noi, toate lucrurile acestea sunt şi pentru noi! Atunci, acela era poporul lui Dumnezeu; acum, noi suntem poporul lui Dumnezeu, creştinii. Despre noi vorbeşte peste veacuri şi ne vădeşte anumite păcate care ne pândesc şi care ne-ar putea trage spre iad, spre îndepărtarea de Dumnezeu. Că iadul înseamnă neputinţa de a-L mai vedea pe Dumnezeu, de a-L mai cunoaşte pe Dumnezeu, de a-L mai dori şi iubi pe Dumnezeu.

Şi ultima pildă pe care o spune Dumnezeu este aceasta, a chemării la cină, la Cina cea mare. Aşa se numeşte la Luca, iar la Matei este chemarea la nunta fiului de împărat. Este aceeaşi pildă cu două mici nuanţe diferite: una este nuntă, cealaltă – cină. 365229-dinnerAmândouă păstrează aceeaşi idee clară. Pildele au o urcare clară. Pornesc de la nunta fiului care este chemat să facă treabă: Du-te şi lucrează în via mea - adică în viaţa asta să lucrăm poruncile lui Dumnezeu, să facem ceea ce ne-a zis Dumnezeu -, e urmată de pilda lucrătorilor la vie. Deci munca, osteneala, trece prin alte câteva pilde, cum e cea a talanţilor – deci e necesar să ne înmulțim talanţii -, şi sfârşeşte cu o seară, cu o cină, o nuntă - care întotdeauna se făcea seara. (Acum au apărut cele de zi, dar ele întotdeauna se făceau seara sau noaptea). Si, chiar dacă se vorbeşte de nuntă sau de cină, ele vorbesc, de fapt, de un sfârșit: sfârșitul vieţii, al timpului, de momentul întâlnirii cu Dumnezeu la nunta cea mare la care suntem chemaţi, la nunta Fiului lui Dumnezeu, la care suntem chemaţi încă de la botez - noi fiind parte a nunţii nu numai ca invitaţi, ci ca miri şi mirese. Mirele cu noi Se leagă, cu noi Îşi leagă viaţa Sa, cu Biserica, cu noi, cei care compunem Biserica, cu fiecare suflet în parte. Şi, de fapt, [la] nunta aceea cu atât mai dureros pare refuzul celor care găsesc motive să nu vină, încât în subsidiar se înţelege că ei nu sunt invitaţi doar aşa, ca să participe şi ei la bucuria Stăpânului, nu sunt chemaţi doar aşa, printre invitaţi, ci ei sunt chiar mirii, sunt miresele, adică sunt aleşi la loc de mare cinste. Și ei găsesc, mai degrabă, altceva mai bun de făcut decât să se înfăţişeze şi să vină la nunta, la care numai a fi chemat e cinste mare, darămite a fi şi mireasă împodobită şi curată şi frumoasă şi fecioară, cum Mirele ne face.

Dar cu atât mai dureros e atunci când, ca la o nuntă când mireasa fuge și nu vine sau altceva, se aude din neam în neam o aşa întâmplare. Ţin minte şi acum, bunicii îmi spuneam de nu-ştiu-câte neamuri în urmă când fiica unui boier a fugit cu un lăutar. Era ruşinea ruşinilor şi se ştia asta din neam în neam. Cu atât mai mult nevenirea în seara nunţii.

Apar două cuvinte: poftiţi şi chemaţi. Prima dată sunt poftiţi, li se spune dinainte că vor fi poftiţi, iar noi înţelegem, botezul este logodna. Chiar aşa se şi numeşte, logodirea duhului: Fă ca aceasta să fie lui logodirea duhului – adică i se dă inelul. Urmează nunta. Nunta este în Împărăţia Cerurilor. Noi, în perioada aceasta de la botez la moarte, suntem în logodnă cu Hristos. Şi ştiţi cum perioada aceasta a logodnei e o perioadă de încercare, încă nu guşti din bucuria nunţii, că nu e nunta încă, nu sunteţi căsătoriţi, dar sunteţi deja promişi unul altuia şi nu poţi să te mai uiţi în jur şi să te gândeşti că poate n-ai ales bine. Şi se pune inelul ca semn al logodnei, iar în ziua nunţii se împlineşte această logodnă. Şi la botez ni se spune că e o logodire a duhului.

Iar în Împărăţie va fi plinirea acestui inel de logodnă pe care l-am primit la botez, a acestei legături sufleteşti pe care am primit-o acolo, și suntem chemaţi la marea nuntă a Fiului de Împărat cu noi – asta e dureros, cu noi este! Iar a pierde acest scop absolut al vieţii, a ne găsi alte scopuri… [fraza neterminata]. Aşa cum, într-o logodnă care durează câteva luni, dacă mirele umblă după alte fete, să zicem, sau îşi pierde cu totul interesul pentru logodnică, nici n-o mai sună, nici nu-i mai vorbeşte, e dureros, nu?; si nu se mai poate face nuntă. Că, dacă n-o mai suni pe logodnică vreo trei luni şi apoi apari şi tu la nuntă, n-o să păţeşti ca în Evanghelia de la Matei, cânlegarea si aruncarea afara a celui fara haina de nuntad a venit cel fără haină de nuntă şi Stăpânul îi zice: Prietene, unde-ţi este haina de nuntă? Și este acolo un cuvânt în greceşte destul de greu de tradus care arată starea celui care nu are haina de nuntă, cuvântul înseamnă că n-a putut răspunde nimic, ca şi cum ar fi avut o botniţă la gură. În româneşte ar fi: ca şi cum şi-ar fi înghiţit limba. Stăpânul ceruse să fie chemaţi toţi, de pe uliţe, din intersecţii, de peste tot, să se umple casa şi au venit toţi. Şi printre cei chemaţi a venit și unul fără haină de nuntă. Şi zice: Prietene, unde-ţi este haina de nuntă? Iar acela tăcea de parcă şi-ar fi înghiţit limba, în sensul că n-avea niciun motiv, nicio explicaţie! Aşa cum un logodnic, după trei luni în care n-a sunat-o pe logodnică, nu l-a interesat, a petrecut în beţii, vine şi el la nuntă să o ia pe viitoarea lui soţie, cred c-or să-l întâmpine toţi şi or să-i zică: prietene – are acelaşi înţeles ironic şi puţin rece, pe care-l are şi în pilda lucrătorilor tocmiţi la vie care sunt chemaţi unul la ceasul întâi, altul la ceasul al treilea, până la ceasul al unsprezecelea. Iar cel de la ceasul întâi a văzut că primeşte plata la fel, a zis: Dar nu se poate, eu am muncit mai mult, eu am dus zăduful zilei, mie mi-a fost greu! Cum să dai la toţi la fel? Şi stăpânul îi zice: prietene, n-a fost vorba aşa între noi? N-ai fost mulţumit pe cât ne-am tocmit? Nu cumva ochiul tău a devenit rău pentru că eu sunt bun? Aici prietene are acelaşi înţeles ironic, un fel de “Amice…!” Ştiţi că amicul nu este prietenul căruia să-i spui toate, e amicul de afaceri, de pahar, un colaborator… Acesta e cuvântul pe care-l foloseşte stăpânul faţă de cel fără haină de nuntă: “Amice…, tu ce cauţi pe aici, tu, care zici că eşti de partea mea, dar nu eşti pregătit deloc de nuntă?

Şi ziceam că sunt două cuvinte: poftiţi şi chemaţi. Prima dată li se spune dinainte celor care urmau să vină că sunt invitaţi, să fie pregătiţi, adică logodna – sunteţi chemaţi să vă uniţi cu Hristos, pregătiţi-vă, că va veni vremea poftirii. Şi ei trebuiau să fie pregătiţi, erau chemaţi deja, pregătiţi de momentul în care trebuiau să fie poftiţi, dar toţi găsesc motive ridicole! “Iartă-mă, am cumpărat un pământ şi mă duc să-l văd…“. Cum zicea înaltul Bartolomeu: păi cum te duci să vezi un pământ după ce l-ai cumpărat? Te duci să-l vezi după? Cine face aşa ceva? Nu te duci de zece ori înainte şi-l evaluezi şi-l măsori, cu topograf şi cu tot felul şi după aia îl cumperi?Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc” – o minciună. Păi ce, atunci îi încerci? Cumperi o maşină şi după aceea o încerci? Mântuitorul spune special aceste motive ale lor, care sunt cusute cu aţă albă, pentru că nu sunt motive [reale], ci sunt nişte minciuni. Al treilea spune: “Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni” – păi cum, dar tocmai că trebuie s-o scoţi la nuntă şi pe ea! Ce fac tinerii după ce se căsătoresc? Merg la toate nunţile şi la toate petrecerile la care sunt chemaţi, ies şi ei împreună, arată tuturor că sunt împreună. Era un motiv ăsta? Nu era un motiv deloc. Deci se vedea clar ca aceşti oameni nu erau pregătiţi pentru nuntă. Fuseseră chemaţi, dar la momentul poftirii ei, de fapt, nu voiau şi găseau tot felul de motive de a spune nu – dar nişte motive atât de dureroase pentru stăpân, pentru că se vedea în spatele lor minciuna, se vedea ipocrizia, se vedea că pe ei nu-i interesează relaţia cu Mirele, nu-i interesează de stăpân, ei îşi văd de treaba lor, de viaţa lor.

Dar să ştiţi că aceste cuvinte, chemaţi şi poftiţi, sunt și pentru cei de la drumuri şi de la garduri. Că ar părea că cei care au fost chemaţi ulterior, săracii şi neputincioşii şi orbii şi şchiopii, ar fi aşa, de umplutură, însă, zic Părinţii, faptul că pe cel fără de haină de nuntă l-a întrebat: prietene, ce-i cu tine aici fără haină de nuntă? [asta] dovedeşte că şi aceşti oameni au avut un interval de pregătire. Adică, zice Sf. Ieronim, au fost şi ei chemaţi şi s-au dus şi ei să se pregătească puţin, au încercat cum au putut şi au venit. Deci a fpilda-celor-poftiti-la-cinaost şi pentru ei un interval între chemare şi poftire, nu a fost vreo nedreptate. Adică, dacă cei trei de la început, care au găsit tot felul de motive, cu pământul, şi boii, şi soţia, preînchipuiau poporul iudeu, ai zice că e o nedreptate că aceştia au avut timp, iar aceştia, ciungi, orbi, şchiopi, nespălaţi, nu contează, toţi au putut să intre la nuntă şi primeau tot, iar ceilalţi nu au fost siliţi, ci au fost lăsaţi în păcatele lor, în urâciunea vieţii lor. Dar nu e nicio nedreptate, ci se ascunde în spatele cuvintelor Mântuitorului ideea că şi pentru aceştia, ciungi, şchiopi, orbi, Dumnezeu a lăsat un timp să-şi ia şi ei o haină de nuntă. Şi ziceau Părinţii că acestora, cu siguranță, li s-a cerut la măsura lor, dar măcar era haina lor cea mai bună. Iar dacă ei ar fi fost nepăsători şi ar fi mers şi ar fi băut sau cine ştie ce-ar fi făcut până la momentul venirii lor la nuntă şi veneau tot în hainele alea murdare de afară, păţeau cum a păţit acesta, căruia i s-a zis: Amice, puteai, totuşi, să mergi în casa ta, aşa cum era ea, să te duci să-ţi cureţi haina cum puteai…

Dumnezeu cere la măsura fiecăruia. Adică aceştia puteau mai puţin, n-aveau avuţiile celorlalţi, n-aveau posibilitatea să se pregătească de nuntă ca ceilalţi, aveau mult mai puţin, hainele lor de nuntă cu siguranţă erau mult mai sărăcăcioase, mai urâte, dar Dumnezeu nu-i dă afară şi nu-i socoteşte nevrednici de nuntă, că ei s-au pregătit la măsura lor. Dumnezeu cere la măsura noastră.

Pregătise Dumnezeu această pildă cu pilda talanţilor, pe care o spusese înainte, şi în care unuia i s-au dat cinci talanţi, altuia trei, altuia unul şi fiecăruia i s-a cerut să muncească la măsura lui, adică nu i s-a cerut celui care a primit un talant să dea cinci talanţi. Deci nu i s-a cerut săracului să aibă haine de nuntă exact ca ale bogatului, ci i s-a cerut la măsura lui. Dar măsura aia i se cere, totuşi, omului. Adică din ce poţi tu, dă. Aşa cum un filosof [ateu, existentialist] spunea:

Nu contează ce face lumea din noi, ci contează ce facem noi din ceea ce a făcut lumea din noi.

De exemplu, noi îi acuzăm pe părinţii, pe bunicii, pe strămoşii noştri că suntem sărăcăcioși cu sufletul, speriaţi, nepregătiţi să luptăm, nu ni s-a spus despre darul credinţei, n-am ştiut, că am trecut prin perioada comunistă, că lumea a ştirbit mult din posibilităţile noastre de a fi oameni deplini, nu ştiu. Nu contează aşa mult ce a făcut lumea cu noi, ci contează ca din puţinul ăla, cât a rămas, că fiecăruia i-a rămas ceva, un talant are fiecare, acel ceva să-l înmulţeşti, şi să-l înmulţeşti la măsura ta. Nu ni se cere să facem cinci talanţi dintr-un talant, dar dintr-unul trebuie să mai faci unul.

Aşa şi acestor săraci li se cerea ca, din puţinul lor, din sărăcia lor, să ia, totuşi, ce aveau mai bun, să se pregătească cum puteau mai bine. Nu intrau oricum la nuntă, ci urmau să meargă să se pregătească. Era şi pentru ei un timp între chemaţi și poftiţi. Şi atunci înţelegem altfel de ce Dumnezeu îi spune acestui sărac intrat la nuntă fără haină de nuntă: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? Şi pilda pare mai pe înţeles, nu pare nedreaptă; că ar părea nedreaptă la prima vedere şi pentru iudeii cărora părea că nu li s-a dat nicio şansă, şi pentru ceilalţi, de care am putea să ne întrebăm cum ar fi putut intra la nuntă săraci şi orbi şi şchiopi, de unde să aibă haină de nuntă? Şi de aceea Evanghelistul Matei spunea despre acela că tăcea de parcă şi-ar fi înghiţit limba, adică nu mai avea nimic de răspuns, nu că-i era teamă de stăpân, ci chiar nu mai avea nicio explicaţie, nicio motivaţie. 1013_complacency_400x280Aşa cum noi ne închipuim c-o să-I zicem lui Dumnezeu: “Doamne, eu aş fi făcut, dar….”. Când o să vedem ce puţin ne cere Dumnezeu, fiecare la măsura noastră, și noi puţinul ăla nu l-am făcut, zicând că oricum cine ştie ce vrea Dumnezeu să fac, că El vrea să fac lucruri mari, că El e oricum Stăpân neîndurător Care seceră de unde n-a semănat şi treieră de unde n-a vânturat şi n-am ce să fac… Şi tot timpul ne ţinem cu aceste gânduri de tristeţe şi deznădejde, că noi suntem slabi, că nu suntem ca sfinţii din vechime, că nu putem face lucrurile acelea, şi atunci trăim aşa, de pe o zi pe alta, cu nădejdea că Dumnezeu va avea, totuşi, milă, chiar dacă eu nu fac nimic. Şi atunci s-ar putea să auzim ca în pilda talanţilor cum zice Dumnezeu:

Slugă vicleană şi leneşă, de ce ai ascuns talantul? De ce n-ai făcut ceva, puţinul pe care puteai să-l faci? Ai zis despre Mine că sunt Stăpân aspru Care seceră de unde n-a semănat…?

Adică asta nu e o cale de urmat.

Şi să ştiţi că foarte dese sunt gândurile astea în minţile noastre și unii chiar au holde întregi de astfel de gânduri şi le cultivă şi vă îndemn să le scoateţi, să pliviţi aceste gânduri din mintea voastră şi să le scoateţi afară. Ideea asta că “nu pot” sau “nu ştiu ce-as putea face” şi acuzele astea nesfârşite la adresa părinţilor, la adresa societăţii, al adresa unor oameni care ne-au făcut rău, care au greşit cu ceva faţă de noi, şi noi ne găsim motivaţii o viaţă întreagă să stăm nefăcând nimic sau nesporind cu nimic, pentru că am fost traumatizaţi, sau loviţi, sau că părinţii au fost aşa, sau că fraţii, sau copiii… Şi pentru asta tu să nu sporeşti, să nu faci ceva, să nu le uiţi…

Cele din urmă uitându-le, cum zice Sf. Ap. Pavel, spre cele dinainte să tindem.

Adică să vezi ce poţi să faci cu ceea ce ai. Şi mai mult decât a face ceva, lui Dumnezeu Îi place să vrei! Să încerci! Chiar dacă tu nu reuşeşti. Vrea Dumnezeu să te găsească în această osteneală. Că, până la urmă, El împlineşte, El dăruieşte, El desăvârşeşte ceea ce vrei tu să primeşti sau ceea ceai vrea să ajungi. Dar El vrea să vadă voinţa ta, osteneala, strădania, că vrei, că nu te laşi; cazi de mii de ori, te ridici de mii de ori şi încerci din nou.

De aceea Dumnezeu îi spune Sfântului Antonie cel Mare, când ajunsese la un fel de stare de akedie, la un fel de tristeţe şi nu lucra nimic, stătea doar și se ruga, atât de puţină mâncare folosea încât nu avea nevoie, puţinii pesmeţi pe care îi avea îi ajungeau cu lunile și atunci nu avea pentru ce să muncească. Şi atunci stătea şi se ruga neîncetat, singur-singur. Şi a intrat într-o stare de plictiseală, de învârtoşare sufletească; şi s-a rugat mult lui Dumnezeu: De ce, Doamne? De ce? Ajută-mă cumva! making_prayer_ropeȘi Dumnezeu i S-a descoperit și un înger a luat chipul său, al lui Antonie, şi i-a arătat cum să facă. Şi stătea îngerul jos şi împletea nişte coşuri și se ridica în picioare și se ruga cu mâinile ridicate la cer; apoi iar se aşeza la lucru, apoi iar se ridica. Şi i s-a spus: Munceşte şi roagă-te. Roagă-te şi munceşte. Fă ceva! Fă! Omul a fost făcut şi să muncească. Şi s-a bucurat Antonie şi a început să facă aşa şi a ieşit din starea de tristețe, de plictiseală. Şi i-a spus îngerul la sfârşit: Fă aceasta şi te mântuieşte. Şi folosea mântuieşte ca pe un fel de verb la prezent continuu, ca şi cum mântuirea e ca respiraţia, continuă, nu respiri o dată şi gata, nu mai trebuie să respiri. Adică mântuirea e o lucrare continuă!

Mântuirea nu e ca o ștachetă pusă sus şi ai ajuns la ea sau te ridica Dumnezeu și gata, te-ai mântuit. Ci mântuirea e o lucrare, e un fel de-a fi, e o aşezare a sufletului, un fel de a te poziţiona faţă de Dumnezeu, un fel bun de a-L chema şi de a-I cere ajutorul şi de a lucra tu în sprijinul acestei chemări. Şi aşa ne spune și nouă Dumnezeu: Tu străduieşte-te cu puţinul pe care-l ai, fă ceea ce poţi face. Roagă-L pe Dumnezeu pentru ceea ce nu ai. Și aşa am putea şi noi să cădem, crezând că Îl rugăm neîncetat pe Dumnezeu să ne dea ce nu avem, dar noi nu facem nimic. Dar trebuie să şi faci ceva, să te osteneşti tu cu puţinul pe care-l poţi face. Şi iar încerci să faci cu puţinul tău ce poţi, şi iar cazi, și nu reuşeşti, şi iar te rogi: Doamne, ajută-mă! Şi iarăşi încerci să faci, şi iar cazi, şi iar zici: Doamne, ajută-mă! Dacă te va găsi Dumnezeu în această osteneală, te va mântui. Adică starea ta de mântuire pe care o ai atunci când continuu te ridici spre Dumnezeu va deveni veşnică, desăvârşită, fără putinţa de a ne mai întoarce în cădere şi în depărtarea de Dumnezeu. Aceasta o doreşte Dumnezeu de la noi. Aceasta ne scoate din starea de plictiseală, de tulburare, de frică, în care suntem.

Este una dintre pildele care ne îndeamnă să lucrăm cum ştim şi cu puţinul pe care-l avem. Iar dacă nu facem asta, chiar dacă ne-am rugat mult… Sau atunci când e să facem ceva, neîncercând cât de puţin sau abandonând, gândindu-ne că oricum am mai căzut de nu-ştiu-câte ori într-o încercare şi n-avem ce face, că suntem răi oricum şi continuăm să fim răi – ei, asta nu-I place lui Dumnezeu! Îi place dacă tu ai încercat de şapte ori până atunci, să mai încerci de o sută de ori până seara. Şi, de o sută de ori căzând, de o sută de ori Dumnezeu te va ridica. Şi de o sută de ori Dumnezeu va primi aceste căderi ale tale ca pe nişte cununi, până la urmă, ca pe nişte lupte ale tale cu tine însuţi. Şi minunea cea mare este că, atunci când omul nu se lasă, nu deznădăjduieşte şi tot încearcă, Dumnezeu îl ajută să biruiască. Tot mai mult. Dar cu cât nu încerci şi încerci să te fereşti de aceste situaţii, să te ascunzi sau să răspunzi dur, n-ai ieşire. N-au ieşire nici ascunderea din faţa ispitelor – pentru că ispitele oricum vor veni şi diavolul oricum te va găsi cu ispitele lui, în tot felul de situaţii, tot te va scoate în faţa unor ispite şi încercări – nici starea în care zici că oricum sunt aşa, spun ce-mi vine pentru ca aşa îmi vine. Niciuna dintre aceste două situaţii nu au ieşire spre Dumnezeu, sunt mortale, murim în lumea aceasta. Singura soluţie este aceasta: încercarea neîncetată! Nici măcar biruinţă, ci încercare. Ai încercat din nou, şi din nou, și din nou! Te-ai rugat la Dumnezeu: Doamne, ajută-mă! Şi iarăşi încerc.

Dar eu cred aşa: nu cred că vreunul dintre noi va ruga nici de şapte ori cu stăruinţă pe Dumnezeu pentru ceva bun şi se va osteni şi să nu primească până la urmă. Sau măcar să primească primele semne ale biruinţei, primele semne că a reuşit ceva. A reuşit în prima lună să nu mai înjure aşa de urât, de exemplu. În a doua lună, să nu mai înjure deloc. Dar să se ostenească, să încerce în fiecare zi, să nu-şi piardă nădejdea, să încerce iar – la [lupta cu] orice păcat. Şi, dacă un om se osteneşte, cred că, aşa cum ziceau Părinţii: De va încerca un om să ţină poruncile, în şase luni va ajunge la măsuri dumnezeieşti. Unii ziceau într-o zi, de dimineaţa până seara. Dar în osteneală, nu cred că vor trece şase luni până ce omul îşi va curăţa orice păcat dacă face lucrul acesta, dacă tot timpul se pune înaintea lui Dumnezeu, dacă vrea cu toată stăruinţa să facă asta. Cade din nou, se ridică din nou. Nu-şi pierde nădejdea. Toată virtutea omului e să nu piardă nădejdea“.

***

pr. Ciprian Negreanu in Adevarul

Predica Pr. Ciprian Negreanu la Pilda celor poftiti la cina (2013):

“PACEA REA” A PLAFONARII DUHOVNICESTI SI A OBISNUINTEI OBRAZNICE CU DUMNEZEU

CREDINTA SE DOVEDESTE IN LUCRAREA DE FIECARE ZI A “CELOR MICI”

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în a 28-a duminică după Rusalii, duminică în care ne amintim şi de strămoşii după trup ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar ne amintim şi de această pildă spusă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de data aceasta citită din Evanghelia de la Luca din capitolul 14. Ea apare şi mai detaliată în Evanghelia de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei în capitolul 22. Aici apare doar ca într-un fel de sinteză, deşi se insistă asupra anumitor părţi ale pildei mai mult decât în Evanghelia de la Matei. Aţi auzit de această pildă, aceasta de la Luca. De obicei, în mintea noastră se unesc cele două pilde, povestite de cei doi Evanghelişti, şi noi o ştim în general într-un amestec. În Evanghelia de la Matei se spune aşa: un om a făcut o nuntă – nu zice de cină, cum zice Sfântul Apostol Luca – ci un împărat a făcut nuntă pentru fiul său. Si i-a chemat la nuntă pe cei care erau chemaţi de mult şi acum a trimis strigare după ei: Veniţi, toate sunt gata, nunta este pregătită, veniţi la nunta fiului meu! Şi cei care de mult erau chemaţi au găsit tot felul de motive şi de explicaţii să nu vină şi chiar unii dintre ei au îndrăznit să-i lovească pe trimişii care veniseră să-i cheme, iar pe unii dintre trimişi, dintre cei care veniseră să-i cheme la nuntă, chiar i-au omorât. Şi, supărându-se stăpânul, cetatea acelora a ars-o şi pe ei i-a ucis. parable-of-the-wedding-feast-dionysiiŞi după aceea a chemat la nuntă pe cei care până atunci nu erau chemaţi, de la marginea drumurilor, de la încrucişări, care erau ciungi, şchiopi, orbi, betegi şi i-a chemat la nunta sa şi aceştia au venit, chemaţi de solii împăratului. Iar la nuntă, când s-au adunat toţi, a venit stăpânul să vadă pe cei chemaţi la nuntă şi, venind acolo, a văzut pe unul care n-avea haine de nuntă şi i-a zis: Prietene, tu ce faci aici? Şi acela nici n-a putut să-şi deschidă gura să spună ceva şi împăratul a poruncit să fie legat de mâini şi de picioare şi aruncat în întunericul cel mai din afară. Aceasta e pilda de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca o spune mult mai pe scurt, dar dă mai multe detalii despre cei care refuză să vină la nuntă. În mare, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca spune: un om a făcut cină şi seara a chemat pe cei chemaţi la cină, pe cei care dinainte erau chemaţi, şi le-a spus: Cina este gata, veniţi să mâncăm împreună. Şi aici dă mai multe detalii Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca. El spune că unii şi-au cerut iertare şi au zis: Nu pot să vin, îmi pare rău, pământ mi-am luat şi mă duc să-l văd, altul a zis: Îmi pare rău, cinci perechi de boi mi-am luat, mi-am cumpărat acum, mă duc să văd cum lucrează, să-i încerc, şi altul a zis: M-am căsătorit, soţie mi-am luat, nu pot veni. Şi stăpânul, mâniindu-se, nu spune ca Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, nici că o parte din soli au fost bătuţi sau ucişi, nici că stăpânul s-a mâniat şi a ars cetatea celor care n-au răspuns, ci spune că stăpânul, supărându-se cumva pe cei chemaţi că n-au venit, a trimis pe solii săi, pe trimisul său, peste tot unde se găseau oamenii, care până atunci nu fuseseră chemaţi, care nu erau pregătiţi pentru chemarea la nuntă – pentru că acestora, despre care vorbim, de mult li se spusese şi trebuiau să fie pregătiţi în clipa când urmau să fie chemaţi. Şi au chemat oamenii de la marginea drumurilor, de la încrucişările drumurilor, de obicei unde stau oamenii ciungi, şchiopi, orbi, care stăteau să cerşească, oricine care a fost găsit pe drum a fost chemat la nuntă. Şi, tot nefiind destui, a poruncit să se mai ducă să mai adune şi pe alţii: Chemaţi-i, forţaţi-i să vină la nuntă, chiar spune: Forţaţi-i să vină la cină, să se umple casa mea. Şi se umple casa şi se termină această pildă a Mântuitorului cumva cu această morală, dacă o putem numi morală, că iată dintre cei chemaţi dinainte nu va intra niciunul la nuntă, iar cei care nici nu ştiau că sunt chemaţi şi care nu fuseseră chemaţi, iată, vor fi la nuntă.

N-o să insistăm pe diferenţe, pe detalii, ci aş vrea foarte mult, nu să insist, ci să scot în relief şi să ne folosim noi, sufleteşte, de acest lucru: că, iată, cei care fuseseră chemaţi şi aleşi dinainte n-au intrat, iar cei care nu fuseseră aleşi dinainte, nici chemaţi special dinainte, au intrat. De ce s-a întâmplat acest lucru? La prima vedere ar părea o nedreptate. La prima vedere, dacă ar trebui să generalizăm, să ne gândim la mântuire, pentru că, până la urmă, cina cea mare, nunta, este chemarea la Împărăţie, chemarea la nunta Fiului de Împărat, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, chemarea la viaţă veşnică. Dacă ar trebui să ne privim şi pe noi din perspectiva aceasta, ai zice: păi noi, cei chemaţi de dinainte, din neam în neam, strămoşi, moşi şi strămoşi chemaţi la nunta Fiului, atunci, dacă ar fi după pilda aceasta şi dacă am privi-o aşa, mai tăios, noi ar trebui să nu ne mântuim, că noi suntem chemaţi mai demult, iar alţii care poate n-au ştiut, nici n-au ştiut că se numesc creştini, nici nu s-au lăudat cu asta, vor descoperi credinţa şi vor veni cu toată râvna la credinţă şi, iată, aceştia vor fi primiţi, iar noi, care suntem din neam în neam creştini, s-ar putea să rămânem afară. Pe de o parte este adevărat, dar despre altceva, cred că asupra altui lucru vrea să ne atragă Mântuitorul atenţia în pilda aceasta.

Există o patimă la noi, oamenii – la toţi oamenii, nu la neamul nostru, la toţi oamenii, la neamul omenesc – este o patimă îngrozitoare: aceea că până să ajungă într-un loc se osteneşte, face multă osteneală. Până să intri la facultate, te osteneşti mult, te străduieşti. Până să-ţi iei diploma de facultate poate că te străduieşti. Până să devii doctor, inginer, ce vrei tu să devii, te străduieşti mult, te osteneşti. Dar, după ce ajungi la pragul acela pe care ţi l-ai dorit… Sau ce să zicem, să zicem din viaţa duhovnicească: până să ajungi la Paşti, cât te străduieşti, până să ajungi la Crăciun, dintre cei cu râvnă, cât încearcă, câţi ţin Postul, câţi se ostenesc! Şi după ce ajung la pragul acela, e un fel de delăsare, un fel de nepăsare, ideea că eşti deja ales, eşti deja înăuntru, eşti deja în ceea ce ţi-ai dorit, e la îndemâna ta ceea ce ţi-ai dorit, e la îndemâna ta ceea ce vrei, oricând poţi să întinzi mâna şi să rezolvi. Dar [de acum] de ce să mă consum? De ce să mă străduiesc peste măsură? De ce să mă mai străduiesc cum m-am străduit până acum? Aşa se întâmplă şi în căsătorii, în sensul că în ce chip şi cât de frumos îşi cucereşte tânărul iubita, câte scrisori de dragoste, câte poezii, câte flori, în ce chip vrea s-o uimească! Şi, după ce se căsătoreşte, toate pier. Aşa şi invers: soţia, iubita, în ce chip vrea cumva să-i arate tot ce are ea mai frumos, tot ce are ea mai frumos în sufletul ei, în gândul ei, iubitului ei! Şi, după ce se căsătoresc, parcă toate acestea pier. Şi aceasta face parte din aceeaşi patimă. Aşa se întâmplă şi în monahism de multe ori, adică osteneala celui care vrea să intre, vrea să fie asemenea monahilor, vrea să îmbrace haina monahală, cât de mare este, şi cât de mult se osteneşte! Şi, după ce intră, de multe ori – de multe ori, nu totdeauna, şi de multe ori şi nu totdeauna şi la căsătorie –urs-blazat intervine un fel de plictiseală o putem numi, un fel de akedie, de nepăsare. Dar care cred că-şi are obârşia în această părere că gata, acum deja eu sunt ales, deja sunt aici. Mi-am dobândit ceea ce am dorit, nu mai am pentru ce să lupt. Este undeva în spatele gândurilor noastre această siguranţă. Siguranţa aceasta care distruge totul. Un fel de siguranţă că ceea ce trebuia să fac am făcut, acum totul e la îndemână, acum e o joacă să rezolv restul. Până atunci mă pot distra, până atunci mă pot linişti, până atunci mă pot odihni, până atunci pot face ce vreau.

Şi în viaţa duhovnicească şi, mai ales, în viaţa creştină se întâmplă acelaşi lucru. Faptul că te-ai întors la credinţă, faptul că ai o anumită regulă în care trăieşti, o regulă pe care o ţii, n-o ţii, cum o ţii, dar ţi se pare că eşti în această regulă a lui Dumnezeu, a Bisericii, a credinţei. După ce poate, ani şi ani de zile, nu ai fost în această rânduială, ai avut poate o întoarcere cu multă bucurie, dar, după ce începi să ţii o rânduială, începi să ţi se pară că eşti în Biserică: doar mă duc duminică de duminică, doar mă rog zilnic cât de puţin, doar fac aia şi cealaltă, din fiecare poruncă mi se pare că ţin şi aia şi aia şi cealaltă, deci nu sunt străin de porunci. Când ţi se pare că ai ajuns la acest prag începe un fel de obişnuinţă obraznică cu Dumnezeu, cu noi, cu ceilalţi, un fel de siguranţă că sunt deja înăuntru. Nu se poate să mă lepede Dumnezeu. Eu sunt aici, eu sunt în Biserică, eu sunt în mâna Lui, eu sunt în Casa Lui, sufletul meu e neîncetat în faţa Lui, acum, ca mă rog, că nu mă rog, că pun iarăşi suflet cât am pus vreodată, că mă străduiesc, că plâng în spovedanie cum am plâns vreodată, că… asta nu mai contează aşa de mult. Sunt aici în Casa Lui, asta contează. Aşa ne vine nouă gândul să ne spună.

Or pentru această obişnuinţă obraznică, pentru această „linişte rea”, cum Sfântul Nicodim Aghioritul spunea: Mai bine un război bun, decât o pace rea. Asta-i o pace rea. Pacea pe care o aveau şi fecioarele neînţelepte rămase afară cu candelele împreună cu cele înţelepte şi care nu au strâns untdelemnul, au stat degeaba afară, au stat degeaba aşteptând Mirele. Că şi noi toţi de aici, din biserică, cel puţin în vorbă Îl aşteptăm pe Mântuitorul, cel puţin în declaraţii, declarativ noi Îl aşteptăm pe Dumnezeu, Îl aşteptăm să vină în viaţa noastră, Îl aşteptăm pe El şi la înfricoşătoarea şi A doua Venire, dar Îl aşteptăm pe El şi să ne întâlnim cu El la sfârşitul vieţii noastre. Toţi Îl aşteptăm, dar unii sunt înţelepţi şi unii mai puţin înţelepţi. Durerea este că cei care sunt mai puţin înţelepţi, sau nebuni, cum zice Scriptura şi suntem, cred că mai mulţi dintre aceştia noi, cădem în această nepăsare, adică e destul că-L aşteptăm, destul că viaţa noastră cumva s-a agăţat de Biserică, s-a agăţat de Credinţă, s-a agăţat de toate, s-a atins de toate poruncile, exact cum făceau acele cinci fecioare. Acum ce să mai facem în plus? Şi uităm că trebuie să umplem candelele noastre.

Aşa şi aici, celor trei categorii de oameni, celor trei invitaţi, le era destul că fuseseră invitaţi, deja faptul că fuseseră de mult invitaţi şi se socoteau aleşi speciali – cum şi noi suntem invitaţi şi aleşi speciali ai lui Dumnezeu, să intrăm în Împărăţie -, asta le dăduse destulă odihnă şi destulă pace încât să nu vină. Şi noi zicem: “Ei, dar pe noi, dacă ne-ar chema, noi am lăsa totul şi ne-am duce!…” Nu-i chiar aşa. De fapt, refuzul lor descrie sau dezghioacă o patimă pe care o avem toţi, aceea că, luându-ne cu treburile lumii şi neţinându-ne strâns de Dumnezeu şi neavând râvna aceea pe care ar trebui s-o avem tot timpul pentru Dumnezeu, nu numai până cucereşti, până ajungi în Biserica lui Dumnezeu, până te căsătoreşti, până intri în monahism, până ajungi medic, până… şi după aceea să cazi într-un fel de plictiseală, că deja sunt şi gata, nu mai trebuie nimic altceva. _61Dacă am continua să hrănim şi să ajutăm acea râvnă dumnezeiască pe care Dumnezeu o doreşte s-o avem şi acum, nu numai până să ajungem în Biserică, nu numai până ne-am acomodat la toată rânduiala Bisericii şi, dacă am face aşa, dacă am avea această râvnă, atunci de-abia am putea să ne numim creştini, sau pe calea creştinilor, pe calea lui Dumnezeu, pe calea căutării lui Dumnezeu, atunci de-abia am putea să ieşim din tagma celor care sunt chemaţi, dar nu sunt aleşi. Pentru că aceşti trei au fost chemaţi, dar nu au fost aleşi.

Şi, ziceam, ei au o patimă, un păcat pe care îl avem şi noi, acela că până una-alta, au zis aceştia: suntem chemaţi! Probabil era mare lucru să fii chemat la nunta fiului de împărat, e mare lucru, era mare lucru să fii chemat la cina unui om avut, mare, dar până una-alta s-au luat cu treburile lor şi au uitat încetul cu încetul, a uitat zi de zi să pună pe primul loc chemarea şi în al doilea rând celelalte treburi. Şi au început să pună pe primul loc celelalte treburi ale lor.

Unul şi-a pus pe primul loc relaţia cu soţia, cu ceilalţi, cu prietenii, cu rudele, că în spatele relaţiei cu soţia, în spatele acestui argument al acestui om e relaţia cu oamenii, împătimirea de oameni, de lume în general, legătura mai mare şi mai vie şi mai importantă cu ceilalţi decât cu Dumnezeu. Adică patima pe care o punem cu sufletul nostru pentru ceilalţi şi mai ales pentru cei apropiaţi, rudeniile noastre, decât pentru Dumnezeu. În spatele celui cu vitele, cu boii, nu întâmplător zice de cinci perechi, adică de cele cinci simţuri care sunt în pereche majoritatea dintre ele, urechile, ochii, nasul, cele cinci simţuri, adică cei care sunt împătimiţi de lumea aceasta la nivelul simţurilor, la nivelul lăcomiei, la nivelul dorinţelor de a avea câte un lucru cât mai comod, o casă cât mai liniştită. La nivelul acesta al simţurilor, încetul cu încetul ne prindem cu sufletul tot mai mult de partea asta, a simţurilor, şi uităm că suntem chemaţi la o împărăţie mult mai importantă, mult mai valoroasă decât Valea Plângerii acesteia, decât vremea aceasta a plângerii, decât locul acesta care, oricât de mult l-am împodobi şi oricât de mult l-am orna, tot Valea Plângerilor rămâne şi tot loc de trecere şi tot cort care va pieri. Că locuitori în corturi suntem, călători în deşert, adică vremelnic suntem pe-aici. Tot ce facem aici, oricât de bine e făcut, tot cort rămâne, că se dărâmă ca un cort mai devreme sau mai târziu şi, până la urmă, se dărâmă cortul trupului nostru, oricât investim în el, oricât facem. Cum zice Mântuitorul: Şi cine de pune mintea lui va putea să-şi crească trupul cu un cot? Deci nu poţi să faci mare lucru, nu poţi să schimbi firea ta, să transformi omul, din om mic în om mare aşa, tu, de voia ta, să-l faci supraom, să-l faci eu ştiu ce, cine ştie ce, să-l faci etern, să iei puteri minunate. Nu poţi, omul tot atât rămâne, cât i-a dat Dumnezeu, atât rămâne, oricât credem noi şi ne iluzionăm că s-ar putea să investim în om, să investim în simţuri, să investim în ceea ce suntem noi, şi să facem din om ceva mai presus de om. Nu! Omul va rămâne tot om. Că toţi vor binele, ştiţi, toţi vrem binele, toţi, pe oricine îl întrebi zici: “Crezi în Hristos?“, “Cred în Hristos“. Si de aici şi de pe stradă, încă şi de pe stradă, cred în Hristos. “Ce-ţi doreşti tu mai mult în sufletul tău aşa?“, “Să mă mântuiesc“. Până la urmă, dacă îl iei la bani mărunţi pe orice om, recunoaşte oricine că “Da, da, vreau să mă mântuiesc“. Până la urmă, dincolo de aşteptările mele din viaţa aceasta, de oamenii la care ţin, de, eu ştiu, avuţiile la care nădăjduiesc, de cariera la care sper, Da, vreau să mă mântuiesc” zice oricine, oricine zice asta. Dar, de la recunoaşterea asta şi de la cuvântul acesta până la faptă e cale lungă.

Problema e că în aşteptarea noastră zi de zi, clipă de clipă, de a merge la cina cea mare, de a merge la nunta fiului de împărat, uităm sau ne prindem sufletul aşa de mult de cele ale veacului acestuia încât, în momentul când vom fi chemaţi – şi aici e pericolul! – în momentul în care vom fi chemaţi, nu vom putea răspunde!Noi avem impresia că putem să ne prindem cât vrem cu sufletul de cele ale veacului acestuia, că în momentul când vom fi chemaţi, gata, răspundem. Nu! Aici, cumva, dă de veste sau dă un semnal de alarmă mare pilda, pe care, de fapt, Dumnezeu ni-o dă. Semnalul de alarmă cel mare pe care ni-l dă pilda este că, în momentul când vom fi chemaţi, dacă nu suntem pregătiţi zi de zi, şi nu punem pe primul loc acest lucru, Dumnezeu e pe primul loc, şi chemarea Sa este pe primul loc, şi după aceea pe al doilea loc şi celelalte – nu trebuie excluse celelalte, nu trebuie demonizate celelalte, nu trebuie socotite murdare, întinate, eu ştiu, ale diavolului, nu, toate îşi au rostul lor, şi cele ale veacului acestuia, şi casa în care stai, şi cariera pe care o ai, are şi ea rostul ei, şi toate ţi le dă cumva Dumnezeu. Nimănui n-a zis Dumnezeu, decât acelui tânăr bogat: Du-te, vinde-ţi casa ta, dă-o săracilor şi vino şi urmează-mi mie. N-a zis Martei şi Mariei şi lui Lazăr. N-a zis nimănui, adică n-a cerut lucruri mai presus de puterile lor. Deci nu era rea în sine casa oamenilor. Nu ne cere Dumnezeu să vă lăsaţi casele voastre. Nu are nimic Dumnezeu cu casele voastre şi cu casele noastre. N-are nimic cu trupul nostru, nu urăşte trupul omenesc, nu vrea să-l mortifice cu forţa, să-i facă rău, că de aceea doar le-a făcut bine tuturor celor care au venit la El. N-a venit unul să zică: “Sunt bolnav, Doamne, vindecă-mă!” şi El să fi zis: “Bine îţi este, trupul ăsta păcătos trebuie să sufere…” . N-a zis nimănui. Adică n-are nimic cu trupul nostru Dumnezeu. Şi l-a vindecat. [...]

2.1.1_0Dar ceea ce poate deveni mortal pentru suflet este ca acestea să captiveze şi să prindă sufletul mai mult decât Dumnezeu şi chemarea Sa. Şi aici e pericol pentru noi. Şi aici cumva trebuie să fie o luptă de zi cu zi. De fapt, până la urmă, credinţa adevărată este biruinţa credinţei vii, şi a pune pe Dumnezeu pe primul loc în fiecare zi, mai mult decât toate celelalte, decât cele ale veacului acestuia. În fiecare zi. Această mică biruinţă, a credinţei de a pune pe Dumnezeu pe primul loc în fiecare zi înaintea celorlalte, această mică biruinţă de fiecare zi a credinţei este adevărata credinţă; ca în fiecare zi, până la sfârşitul zilei, tu să reuşeşti să-L pui pe Dumnezeu pe primul loc şi după aceea pe toate celelalte. Şi porunca Lui şi cuvântul Lui să fie totuşi pe primul loc şi după aceea toate celelalte. Şi toate aceste mici biruinţe de fiecare zi fac marea biruinţă. Şi pe tine, în orice zi te va chema Dumnezeu, să poţi zice: Da, Doamne, iată eu aici sunt. Porunceşte şi voi face“, adică să poţi ca Isaia, să poţi ca proorocii să stai înaintea lui Dumnezeu drept, aşteptându-L.

Asta-i aşteptarea pe care o cere Dumnezeu. Nu cercetând neapărat Scripturile, să numeri cine ştie când va veni, cum va veni, nu o aşteptare temporală a sfârşitului lumii sau să-ţi descopere ţie Dumnezeu în ce clipă vei muri, ca să ştii când să te pregăteşti în ziua de…, la ora de…. Nu! Nu la asta ne cheamă Dumnezeu şi nu asta-i treaba noastră, deşi mulţi îşi pierd vremea cu asta, ci biruinţa de fiecare zi a credinţei împotriva necredinţei, a lui Dumnezeu împotriva celor ale veacului acestuia. Această mică biruinţă de zi cu zi înseamnă adevărata aşteptare a lui Dumnezeu. Cine poate să facă aceasta, nu cu ruşine Îl aşteaptă pe Dumnezeu, nu cu groază, nu cu frică, ci Îl aşteaptă cu drag. Pentru că în fiecare zi el deja a dat războiul, a dat biruinţa, a dat lupta aceasta pe care, de fapt, a dat-o Avraam atunci când, dacă Dumnezeu a poruncit – şi aceasta poate-i o extremă, e un lucru colosal ce a făcut Avraam atunci, că a putut să zică: Bine, Doamne, dacă tu porunceşti ca pe fiul meu, propriul meu şi singurul meu fiu să-l aduc jertfă, aşa voi face. Şi între porunca lui Dumnezeu şi voia lui, şi pornirea lui firească de tată şi de om, a ales totuşi porunca lui Dumnezeu. Şi a făcut această alegere. Noi nu suntem puşi în faţa unor alegeri aşa de grave. [...]. De aceea şi Avraam este la măsurile acestea şi în sânul lui vrem să ne aşezăm când vom merge, pentru că lui i s-a cerut mult, dar i s-a şi dat mult, şi nici nu i s-a luat copilul până la urmă.

Alegerile noastre sunt mult mai mici, sunt mult mai domestice, între Dumnezeu şi cele ale veacului acestuia. Nici nu ni se cere să lăsăm casele noastre, nici nu ni se cere să lăsăm treburile noastre, carierele noastre, nici nu ni se cere să lăsăm cu totul lucrurile noastre. Dar, dacă ni se cere la un moment dat, s-o şi putem face. Şi zi de zi, clipă de clipă, aşa cum Dumnezeu zice: Dacă vă vor căuta într-un oraş, mergeţi în celălalt – fereşte-ţi viaţa şi tot ce ţine de ea, fereşte-ţi-o cât poţi. Nu zice “Dacă vă vor căuta într-un oraş, ieşiţi în faţă şi lăsaţi-vă ucişi…” Nu. Mergeţi în celălalt. Dar zice la un moment dat: Dar va veni vremea şi vor fi unii dintre voi care vor fi daţi morţii. Deci vor fi şi dintre cei care, fără să şi-o dorească ei în mod special, ci pentru că vor fi prinşi şi nu vor avea altă cale decât aceasta, de a da mărturie şi a muri pentru Hristos. Aşa şi aici, poate va fi, va veni vremea şi poate va da Dumnezeu şi asemenea încercări. Poate va trebui să renunţi la ai tăi, dar astea sunt situaţii foarte rare.

Dar cred că cel care şi-a exersat zi de zi această lepădare de sine şi de micile lui plăceri pentru Dumnezeu, sau de voia lui, de liberul lui arbitru, de alegerile lui, de aşa-zisa lui personalitate mai mult decât de plăceri – că oricum Dumnezeu ne va da multe bucurii. Cel ce şi-a exersat în fiecare zi reuşind, a exersat această luptă, şi a ales pe Dumnezeu în locul micilor lui libertăţi pe care şi le-ar fi dorit în clipa aia, mici, foarte mici, şi a reuşit să biruiască în multe zile, astfel, pe sine, şi să biruiască şi lumea, acela va putea, şi dacă Dumnezeu îl va chema la lucruri mari să facă aceasta, să dea această luptă şi să biruiască. complacencyCel ce n-a făcut acest exerciţiu zi de zi, nici la lucrurile mari să nu se pregătească sau să nu creadă că va face şi va rezolva el atunci, că poate mulţi avem ispita aceasta că Eh, nu pot eu acum, nu prea pot să-mi zic rugăciunile, nu prea pot să mă gândesc la Dumnezeu, nu prea pot să dăruiesc jumate din ce mănânc că-i trebuie cuiva şi nu-mi vine să dau nici măcar jumate, niciun sfert, nu prea pot să fac asta, nu prea pot să fac cealaltă, dar dacă va veni vremea să dau mărturie şi să fiu chiar martir, voi fi!...” Avem această iluzie că atunci, în clipa aia eu îmi voi dovedi adevărata credinţă şi, cumva, tot ce am putea noi face şi toată râvna noastră se ascunde: “Ei, da, când va veni clipa aceea, o să-I dovedesc eu lui Dumnezeu. Dar până atunci nu mă opresc, nu renunţ la nimic, sunt mic, sunt zgârcit, sunt rău, sunt băgăcios, izbucnesc repede, sunt nervos, sunt mânios, dar nu mă pot abţine acum, dar dacă va fi cazul, mă abţin şi un an, dacă va fi cazul şi-mi va cere Dumnezeu…! Dar Dumnezeu acum îţi cere! Nu atunci. Dumnezeu îţi cere lucruri mici, astea de acum, dar tu cumva Îl ispiteşti pe Dumnezeu zicând: “Ei, să-mi dea mie lucrurile mari atunci când ar trebui eu să ştiu, să stau un an tăcând de dragul lui Dumnezeu. Să stau un an suportând cine ştie ce acuze şi hule de dragul lui Dumnezeu. E, aşa să-mi ceară Dumnezeu şi atunci să aud eu că-mi cere Dumnezeu lucrul ăsta sau să simt eu că-mi cere Dumnezeu şi voi face. Dar acum, la micile mânii, la micile supărări, la micile dărnicii pe care ar trebui să le fac, acum nu pot.” Şi îmi găsesc motive acum, la astea mici să nu fac, că o să le fac eu pe cele mari. Asta e o mare minciună! Dumnezeu, de fapt, îţi cere acestea mici. Şi în lupta aceasta mică şi în biruinţele acestea micuţe te dovedeşti, de fapt, mare.

Şi, într-un fel, Îl şi ispitim pe Dumnezeu că va fi când va fi… tu nu-I dai lui Dumnezeu nicio şansă, nu faci niciun bine, iar Dumnezeu cu ce să te mântuiască, prin ce? Ce ai făcut tu bun pe pământ? Şi atunci îţi va da şansa să-ţi dovedeşti adevărul cuvântului. Şi, la o vreme oarecare, vor veni, poate, boli grele, necazuri, despărţiri, ispite, încercări foarte mari: “Ei, acum dovedeşte, că ai zis că la vremuri foarte grele vei face şi vei drege! E momentul mărturisirii, fă acum!Dacă n-ai putut la cele mici, măcar fă la cele mari. Recuperează totul într-o clipă! Şi ştiţi că atunci cădem aproape totdeauna la cele mari. Nu ştiu dacă a fost cineva care să nu le facă pe cele mici şi zilele să le piardă una câte una şi să nu facă nimic, dar la cele mari să fie biruitor şi adevărat luptător al lui Hristos. N-am cunoscut încă un asemenea om. Poate or fi şi din aceştia, dar nu vă îndemn să mergeţi pe calea aceasta, e o mare înşelare. Chiar dacă ţi se dă momentul mărturisirii celei mari, tu, ca un om care e atât de obişnuit cu păcatul, nu te iluziona că n-o să cazi. Un om care nu s-a obişnuit cu binele nu va face binele în vremea grea. Pentru că făcând binele sporeşti binele, aducând lumina sporeşti lumina, urcând clipă de clipă spre Hristos vei ajunge la El.

Părintele Arsenie Boca era foarte dur cu cei care se amăgeau aşa. Şi spunea că, de obicei, noi dăm vremea frumuseţii şi tinereţii noastre lumii şi nu luptăm pentru Hristos, iar la sfârşitul vieţii, când zicem că e vremea să ne dovedim martiriul, mărturia în faţa lui Hristos, puterea, vioiciunea, hotărârea, te duci cu o grămadă de hârburi la Dumnezeu, pentru că atât va mai rămâne din fiinţa ta, din tot ce ai fost tu, cu grămada asta de hârburi, de oale sparte, te duci tu să rezolvi treburile. Dar nu mai rezolvi nimic. Poate în tinereţe, la maturitatea ta, puteai să faci ceva; acum nu mai poţi face nimic. Şi de ce să Se mulţumească Dumnezeu cu drojdia, după ce tu vinul cel bun l-ai dat la toată lumea? În bunătatea Lui, poate Dumnezeu va accepta asta din partea unora, dar să nu mergem pe asemenea gânduri.

Iată, fecioarele neînţelepte nu ne dau un asemenea sfat. Ele au zis să meargă repede să cumpere untdelemn, dar n-a mai fost vreme. Şi drojdia pe care au adus-o ele şi aşteptarea lor n-a fost plăcută lui Dumnezeu şi nu le-a mai primit şi le-a zis: Nu vă cunosc pe voi. La acest cuvânt: Nu vă cunosc pe voi, să nu ajungem noi!

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

10-fecioare

Legaturi:

***

***

***

***

Parintele Nectarie Mulatsiotis despre CURATIREA SUFLETULUI si ISPITELE pe care vrajmasul le aduce CRESTINULUI CASATORIT si MONAHULUI: “Nu trebuie sa ii lasam diavolului nici cele mai mici deschizaturi prin care sa intre”

$
0
0

gerontas-nektarios-moulatsiotis-omilia-gia-ton-neo-papa

***

gerontasnektarios03

„LUMEA, DIAVOLUL ŞI EU”

(fragment)

Omilia parintelui la adunarea monahilor si laicilor, care a avut loc pe data de 9 Octombrie 2007 la Manastirea Sfintilor Augustin si Serafim de Sarov din Trikorfos-Fokida

“Iubitii mei parinti si frati,

Am vorbit si am facut referire in special la faptul ca telul vietii noastre este acela de a deveni lumina. Omul da o lupta continua ca sa devina lumina. Conform cu cele spuse de Sfintii Parinti, trei sunt nivelele la care omul trebuie sa ajunga in vederea uni­rii cu Dumnezeu: curatire, luminare si indumnezeire.

Curatirea este primul nivel al drumului mantuirii

Curatirea inseamna sa ne curatam de patimile noastre, de gandurile noastre, de neputintele noastre, de defectele caracterului nostru. Aceasta este o continua lupta duhovniceasca si numai atunci cand cineva se lupta, poate sa inteleaga ce este curatirea.

Spre exemplu, atunci cand luam in primire un spatiu si trebuie sa-l curatim, numai atunci putem sa ne dam seama de greutatea acestei lucrari, din moment ce acel loc trebuie sa fie curatat pretutindeni; de la dusu­mea pana la tavan si ziduri. Şi mai rau este atunci cand ni se incredinteaza sa curatam un staul. Fiindca din nefericire sufletul nostru, cu toate patimile si pa­catele noastre, cele mici si cele mari, este un staul murdar. Acestui staul trebuie sa-i curatam dusumeaua, zidurile, tavanul, de orice fel de murdarie are acesta inauntrul sau, pana ce se va curata bine.

Daca ne gandim de cat efort este nevoie sa fie cu­ratat un staul, imaginati-va de cat efort este nevoie pentru curatirea sufletului. Curatenia inseamna ca pe toate sa le cureti cu de-amanuntul pana ce acestea vor straluci. Numai atunci ai curatat bine, cand abia dupa ce ai facut curatenie, toate stralucesc. Oricare loc il cureti, ca sa straluceasca, trebuie sa ai grija de el intr-un mod special, peretii sa-i zugravesti, usile, ferestrele… La fel, pentru ca si sufletul sa straluceasca, trebuie ca omul sa se trudeasca ca sa-si atinga scopul.

Deci cel care se gaseste la acest stadiu al curatirii are mult de munca cu sufletul sau. Atunci cand sta­diul de curatire ia sfarsit, atunci isi va da seama ca staulul cel imputit al sufletului sau, straluceste si este luminat de curatenie. Atunci cand sufletul nostru ajunge in situatia sa straluceasca si sa lumineze, atunci omul se gaseste deja la cel de-al doilea stadiu al luptei du­hovnicesti, stadiul luminarii. Dupa stadiul luminarii, urmeaza stadiul unirii noastre cu Dumnezeu. Astfel ajungem la indumnezeire.

Asadar, trei sunt stadiile sfinteniei noastre: 1. Curatirea. 2. Luminarea. 3. Indumnezeirea.

Primul stadiu este mai obositor si mai greu. Este acela pentru care ne luptam si trebuie sa o facem in toata viata noastra. Trebuie sa ne curatim. Nu este greu ca omul sa se curateasca de neputintele sale, sa se elibereze de patimile sale. Insa nu este usor sa rastoarne propriul caracter. Este groaznic! Pe toate inauntrul tau sa le rastorni, fiecare amanunt dinauntrul tau sa-l cureti. Ganditi-va ce cautare interioara trebuie sa faca omul in adancul sufletului sau! La ce adancime trebuie sa ajunga, fiindca sufletul omului este fara sfarsit, este un abis!

Linistea manastirii si „zgomotul” lumii

Toate cele la care fac referire nu sunt valabile numai pentru monahi sau monahii. Stadiile mantuirii sunt exact aceleasi si pentru laici, asa cum spun si Sfintii Parinti. Monahul sau monahia doar isi dau seama ca este mai greu sa ajungi pe stadiile mantuirii tale cand te gasesti in lume. Fiindca pentru omul care se gaseste in lume, din cauza mediului inconjurator in care traieste, este mai greu, lupta sa duhovniceasca si problemele vietii fiind mult mai grele si mult mai multe, de multe ori chiar insuportabile.

Monahul, in linistea manastirii si in mediul incon­jurator duhovnicesc in care traieste cu slujbele sale, rugaciunile sale, metaniile sale, metaniile de mana si toate exercitiile duhovnicesti pe care le face in fiecare zi, mult mai usor reuseste sa ajunga in adancul sufletului si sa-si caute patimile si neputintele sale. Şi dupa ce le descopera, cere de la Mantuitorul Hristos sa vina sa-l mantuiasca, fiindca singur ii este cu neputinta sa se conduca spre mantuire. Aceasta este o diferenta esentiala a crestinismului cu toate religiile rasaritului sau filosofiile care-l indeamna pe om la auto-mantuire. Linistea manastirii daruieste orbului toate sansele de a reusi in cele trei stadii ale mantuirii sale, cele care nu apar cu usurinta in viata lumeasca cu diferitele griji.

Spre exemplu, daca locuinta ta se afla langa o ca­riera de piatra, iar tu te chinuiesti in fiecare zi sa o cureti de praf, totusi cariera odata cu productia de piatrava face praf in continuu si astfel intelegi cat de greu se face curatenie in casa ta si cate masuri trebuie sa iei pentru a curata de praf ca sa nu miroasa.

Deci sufletul omului care traieste in lume se ga­seste langa o cariera de piatra, in care, asa cum este firesc, se gaseste murdarie si praf, adica patimile, ne­putintele, provocarile si pacatele din fiecare zi, care il ating mult mai direct si mult mai usor. Lupta duhov­niceasca in aceasta situatie este mult mai intensa si mult mai obositoare.

Cat de grea este aceasta lupta pentru acele per­soane care traiesc in lume, iar mediul lor inconjurator este neprielnic pentru mantuirea sufletului lor! Cat de greu ii este unui artist, cantaret sau actor sa traiasca curatenia, luminarea si indumnezeirea in mediul in care in fiecare zi traieste, si care este „cariera de piatra” care in continuu si neincetat scoate praf duhovnicesc!

Cat de grea este mantuirea pentru cei bogati, la care impreuna cu bogatia lor, se gaseste si pacatul!

Cat de grea este mantuirea pentru aceia care lu­creaza in spatii unde este usor sa te imbratiseze pacatul si sa devii una cu acesta, precum este un „bar”, cluburile de noapte, mass-media, cazinourile si multe ale lucrari lumesti!

Cat de binecuvantati suntem noi, monahii, care am ales ca trebuie sa plecam din lumea aceasta si sa mergem undeva sa traim, acolo unde raul este mult mai restrans! Sa plecam din aceasta lume a pacatului, care nu ne ajuta sa lucram in stadiul curatirii. Cata dreptate are Sfantul Ioan Gura de Aur despre motivele care au condus pe oameni la ridicarea sfintelor manastiri si a obstilor crestine…

Deci omul care pleaca se indeparteaza de lumea pacatului si se retrage la o manastire, pe care din orice unghi ai privi-o, in esenta se protejeaza pe sine. Acesta intra intr-un spatiu in care este protejat si se afla in primejdie mult mai putin fata de lumea cea din afara, asa incat sa poata, fara sa i se distraga atentia, sa se lupte pentru curatirea sa. Insa nu inseamna ca la manastirea la care vine, nu exista „praf”, iar acesta nu se „prafuieste”. Insa are mult mai multe posibilitati in acest spatiu, sa-si atinga telul, de a se curati in interior, decat de a sta langa cariera de piatra si, in consecinta, casa sufle­tului sa ramana in continuu prafuita si murdara. In manastire, omul ajuns monah, are exclusiv posibili­tatea, daca vrea si incearca, sa reuseasca curatirea sufletului sau. Dupa ce omul se curateste, dupa aceea se lumineaza si se scalda in Harul Sfantului Duh! Stra­luceste! Tot ceea ce se curateste, straluceste. Un obiect de argint, atunci cand il lustruim, daca este negru si il frecam, dupa aceea va straluci. Chiar si un obiect de aur, care s-a matuit datorita trecerii timpului, atunci cand ii dai luciu, acesta va straluci din nou. Deci, cu mult mai mult sufletul nostru, atunci cand este cura­tat, straluceste!

Deci pericolul ca sufletul nostru sa ramana nein­dreptat si murdar, este mult mai mare in lume, decat intr-o manastire, fiindca ispitele lumii sunt mult mai mari, gandurile zadarnice sunt si mai multe, stancile si provocarile sau grijile care pot sa te conduca la pierderea sufletului sunt mai multe… Piedicile sunt foarte multe…

De partea cealalta, atunci cand esti la manastire, ai posibilitatea sa ai grija de tine. Fireste, daca vrei! Fiindca poti sa fii la manastire, iar diavolul sa te insele iar mintea ta sa se perinde prin afara manastirii si intr-o zi sa te gasesti pe-afara, chiar si trupeste, adica sa fie un nau­fragiu la tarm. Cand mintea ta este prin afara manas­tirii si nu ai grija de aceasta, nu ti-o aduni, atunci esti in pericol, esti amenintat de pericol, iar trupeste si duhovniceste te gasesti pe dinafara. Asa incat te intorci din nefericire acolo unde ai fost mai inainte, ca laic, in praf si iarasi in cariera de scos „piatra” a pacatului…

De aceea Parintii spun ca nu te sfinteste locul, ci modul de viata.

Sa-l inchidem pe diavol in vaile duhovnicesti ale sufletului nostru

Parinti si frati, este foarte usor ca diavolul sa ne insele. Lupul, atunci cand vede oile inchise intr-un staul, cauta sa vada cum poate sa scoata pe vreuna afara, ca sa o manance. Pentru lup nu este usor sa intre in turma, de aceea se uita daca poate sa faca vreo gaura, prin care sa scoata afara vreo oaie! Daca noi neglijam gandurile noastre si deschidem gauri duhovnicesti pentru a intra diavolul, atunci ii lasam usite si ferestre si ii facem o mie si unul de culoare [pe unde sa patrunda]. Acest lucru trebuie sa-l avem in fiecare zi in vedere, asa incat sa avem grija in multe feluri… Noi, cei din manastire, trebuie sa fim atenti, nu cumva din neatentie ne lepadam de aceasta, fiindca ea are toate avantajele si suporturile pentru a ne conduce sufletul la cele trei stadii ale mantuirii.

Acesta este unul dintre motivele pentru care multe ma­nastiri nu au mai primit pelerini mireni. Fiindca pri­mind lume acolo la manastire, daca nu esti cu mintea concentrata la Dumnezeu, ii vei face diavolului treca­toare si pe acolo sa te scoata afara din manastire si sa te despice pe din doua.

Sa dam un exemplu. Daca la o manastire de femei, unde sunt calugarite tinere, vine un tanar si incepe o discutie cu o monahie, chiar daca referitor la subiecte duhovnicesti, iar monahia nu este atenta, datorita ti­neretii sale, atunci demonul poate sa-i creeze caluga­ritei o problema sentimentala, avand ca rezultat ca aceasta sa paraseasca manastirea.

La fel se poate intampla unui monah tanar. Ar putea o doamna sau o fata sa mearga, pentru a discuta subiecte duhovnicesti cu monahul si fiindca este de sex opus, ar putea sa se produca o „relatie” intre cei doi. Sau chiar mai rau, sa-si lase mintea sa se gandeasca viclean. Din momentul in care am sa-mi las mintea sa se gan­deasca viclean si sa devieze, sau sa ajung la o familia­ritate [desarta], sa incep a face glume, sa incep sa zambesc, una, alta, automat cu acest comportament, ii deschid o fereastra diavolului, sau mai bine, o in­treaga usa ca sa ma despice pe din doua demonul. De aceea parintii egumeni si maicile egumenite, vor trebui sa aiba grija, mai ales la manastirile care nu sunt cu restrictie, ca sa nu-i expuna pe monahi la astfel de ispite. Este bine ca tinerii monahi sa nu primeasca ascultare de arhondar, de duhovnic etc.

Familiaritatea ca inaintemergator al pacatului

Trebuie sa va spun ca cele de mai sus nu fac refe­rire numai la monahi sau la monahii. Aceste lucruri sunt valabile si pentru tinerele perechi.

Daca-i intrebam pe parintii induhovniciti si pe marturisitori, o sa ne dam seama ca, atunci cand unul dintre soti il insala pe celalalt, nu-l insala fiindca barbatul a vazut o femeie pe drum si i-a placut, sau invers. Nu, nu asa se intampla. Barbatul nu vede asa pur si simplu o fata si se ia dupa ea, incercand sa-i vorbeasca dulce. Cel casatorit nu are obiceiul sa faca asa. Diavolul face ca raul sa mearga incet-incet, la birou, cu colegul de langa el. Astfel directorul se va culca cu secretara care intra si iese in continuu din biroul sau.

Toate aceste lucruri se intampla fiindca se creeaza o familiaritate a lucrurilor, care la inceput debuteaza cu gesturi si glume, incep sa se atinga din intam­plare unul pe altul si are loc aceasta obisnuinta, astfel incat, incet-incet, lucrurile scapa de sub control.

Iar dupa aceea auzi ca sotia sa a divortat de el si acesta s-a logodit cu secretara, sau invers! La fel se poate intampla unei prietene sau unui prieten de-al sotului care vine deseori in casa tinerei perechi de soti. Dumnezeule, cate familii nu s-au destramat, fiindca prietenele unei tinere sotii sau prietenii sotului vin in familia lor si in casele tinerelor perechi? In casa tine­relor perechi este foarte periculos sa se perinde des prietene ale sotiei si sa nu-si dea seama cum sunt imbracate sau cum stau si, in general, la comportamentul lor fata de sotul acesteia.

Deci cand incepe familiarizarea cu prietenii nostri sau cu prietenele noastre, iar dupa aceea vine divortul in familie, atunci sotia se intreaba: „Dar cum este cu putinta ca cea mai buna prietena a mea sa-mi ia bar­batul?. Da, este cu putinta, fiindca, nu ai avut grija la comportamentul prieteniei tale, pe care cu usurinta ai bagat-o in casa, in timp ce stiai ca ai un barbat tanar. Acest lucru este valabil si pentru tinerii barbati care aduc in casa lor pe prietenii lor.

Intrebati-i pe duhovnicii vostri ca sa vedeti ce mo­tive duc la adulter si din ce motive avem cele mai multe divorturi in familiile de astazi. Sa fiti siguri ca raspunsurile duhovnicilor or sa fie de aceeasi parere cu mine.

Aceasta familiaritate dintre tineri ii conduce la desfranare, la adulter sau la lene. Daca se mai intampla ca sotii sa mai fie si putin „certati” sau relatia lor s-a racit datorita unor divergente, atunci lucrurile sunt si mai primejdioase! Atunci colega care lucreaza la birou alaturi de sotul dumneavoastra si cunoaste com­portamentul lui din fiecare zi isi va da seama imediat ca sotul dumneavoastra are o problema si astfel il va intreba:

Domnule Costa, ce aveti? Buna dimineata! Astazi nu sunteti bine...”

Si astfel incepe discutia, de doua, de trei, de patru ori, de zece ori si incet-incet colega lui incepe sa intre in problemele personale ale sotului dumneavoastra. Atunci cand intra in viata lui personala, se deschide ferestruica si domnul Costa in­cepe sa se gandeasca:

Ia uite cat de mult ma intelege si ma compatimeste colega mea, in timp ce sotia mea, nu face acest lucru… Aceasta s-a aratat interesata de problema mea si a fost intelegatoare, lucru pe care sotia mea nu l-a facut, dimpotriva, mi-a spus urmatoarele referitor la problema mea: «Alta treaba nu ai de facut? Mai lasa-ma in pace»”.

Astfel, intervine cea de a treia persoana in viata unei perechi, dupa care diavolul incepe sa-si faca treaba…

Parinti si frati, la fel face diavolul si monahilor. Atunci cand monahul incepe sa spuna: „iata cum parintele staret nu ma intelege si incepe sa mearga sa vorbeasca cu fatarnicie, atunci acesta nu va intarzia sa se lege de cealalta persoana cu care intra in contact, care foarte repede il va conduce in afara familiei duhovnicesti. Daca aceasta persoana este de sex opus si se ataseaza emotional de ea, atunci monahul a des­chis usi si ferestre multor demoni, pentru a-i distruge sufletul. De aceea monahul isi deschide inima numai staretului sau. Monahul isi spune toate gandurile sale, toata durerea sa si toate necazurile parintelui sau duhovnic. Parintele staret se face partas celor mai mici ganduri ale monahului. Monahul este legat duhovniceste cu parintele egumen si niciodata nu se afla in pericol de a-si pierde sufletul.

Ca monah, acesta trebuie sa fie in continua prive­ghere, si in general este necesar sa fiu atent cu toti, in special cu mirenii, asa incat sa nu fiu familiar cu ei, fie ca sunt barbati, fie ca sunt femei, fiindca prea multa familiaritate o sa ma conduca la ruperea de obstea mea si vai mie, daca se intampla acest lucru! Dupa ruperea de obste, auzim ca monahul cutare, care a fost la manastirea nu stiu care, „a lepadat rasa” si s-a casatorit… Ce inseamna acest lucru? A dezertat din oastea lui Hristos! O, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu…

Monahul, atunci cand progreseaza duhovniceste, are posibilitatea sa-i intreaca in slava chiar si pe ingeri dar si in stralucire, ajungand la indumnezeire. Dar atunci cand monahul cade in pacat si dezerteaza, tre­buie sa stim ca ajunge sa fie mai rau chiar si decat demonii. Fiecare manastire de pe pamant este o uni­tate militara, cu o armata gata de razboi, o oaste a lui Hristos care se lupta si da continuu batalii impotriva diavolului si a uneltirilor sale. In unitatea militara in­totdeauna au existat si dezertori. Adica aceia care o rup la fuga si pleaca in timpul razboiului, asa cum in­totdeauna au existat tradatorii.

Fratilor si parintilor, ca sa nu ajungem vreodata la dezertare si sa-L negam pe Hristos, precum Iuda, ucenicul sau, care L-a negat si ca sa nu tradam si noi ca Iuda pe dascalul nostru – sa nu se intample acest lucru!, – trebuie ca in continuu sa ne pazim mintea, sa fim in priveghere cu gandurile si sentimentele noastre. Aceste sfaturi ne dau sfintii nostri.

Adica, asa cum cineva isi pazeste casa atunci cand se fac lucrari pe-afara si, ca sa nu intre inauntru praf, inchide, nu numai usile si ferestrele, dar si cea mai neinsemnata crapatura, fiecare deschizatura, asa trebuie sa avem grija si noi. Ati vazut mai devreme cum ne-a avertizat parintele Augustin, care ardea lemne, sa in­chidem usile si ferestrele ca sa nu intre fum in ma­nastire? Deci trebuie sa inchidem si usile, dar si feres­trele sufletului. Asa este, putin daca lasi deschisa fe­reastra si a intrat tot mirosul de fum inauntru. Ajunge si o mica despartitura sa fie deschisa diavolului, ca acesta sa intre in salasul sufletului tau.

De aceea si sfintii Parinti ne spun ca trebuie ca simturile noastre sa fie ca niste temnite, sa ne pazim mintea. Trebuie sa priveghem in continuu ca sa nu intre praful si fumul diavolului ca sa ne intineze sufletul! Deci sa ne ingrijim, sa ne pazim simturile, sa avem grija la ceea ce spunem, la ceea ce vedem, la ce auzim, atentie cu cine vorbim, ce subiecte aducem in discutie si cat de mult ne deschidem sufletul catre cei cu care discutam.

Din acelasi motiv, parintii cei mai vechi dau canon monahilor sa vorbeasca putin si sa fie cu totul foarte scurti cu laicii, zicand numai „binecuvantati” si sa mearga mai departe fara sa inceapa a discuta cu pele­rinii. La manastiri, doi oameni sunt insarcinati sa vorbeasca cu laicii: arhondarii si duhovnicii. Acest lucru il randuiesc sfintii, fiindca exista extrem de multe exemple cand un oarecare monah neglijent sau monahie nu a fost atent si a lasat un mic spatiu in suflet si asa a intrat acolo diavolul.

Aveti idee cata apa poate intra pe un vas, printr-o mica spartura? Daca nu este atent capitanul, incet-incet vaporul se umple de apa, incat in cele din urma ajunge sa se scufunde…

Acum intelegem foarte bine acest lucru, fiindca Sfantul Nectarie – asa cum citim la trapeza – daduse ascultari monahilor sai, chiar si cand vedeau un tanar laic, sa cada cu fata la pamant, pana trecea acel om, ca sa nu vada cine este! De aceea nu permitea ca in bise­rica, la slujba, calugaritele sa stea alaturi de barbati! In bisericuta lor nu era permis sa intre barbatii. Din ce motiv facea acest lucru Sfantul Nectarie? Exact pentru faptul ca stia de la spovedanii, dar si din expe­rienta sa, precum si ca citise din Paterice sau alte carti ale sfintilor nostri asceti cate poate pati omul din cauza celui rau.

Este nevoie de mare grija, fratilor si parintilor, fiindca praful duhovnicesc si imputiciunea ar putea sa intre de pretutindeni. Diavolul ar putea sa se napus­teasca prin cea mai mica greseala, ajunge doar sa ga­seasca modalitatea prin care sa intre in sufletul nostru. Acesta este planul celui viclean: ca niciodata sa nu te lase sa cureti sufletul tau! Acesta iti doreste mereu su­fletul sa fie murdar si prafuit. In consecinta, un suflet murdar nu va putea vreodata sa ajunga la stadiul de luminare, fiindca nu a trecut nivelul curatirii [=katharsis] sale. Rezultatul este acela de a nu ajunge vreodata sa te unesti cu lumina care este Hristos si sa nu traiesti indumnezeirea omului. Acesta este telul atotvicleanului diavol: nu il lasa pe om sa-si atinga scopul, adica indumnezeirea sa. Mai mult decat atat, nu vrea ca acest lucru sa i se intample vreunui monah sau monahie.

Deci este necesar sa lucram curatia. Cu cat praf avem mai putin, cu cat ne vom curati pe cat avem grija ca praful sa nu intre in salasul sufletului nostru, pe atat de bine este pentru noi…

Sa dam un alt exemplu, tot atat de simplu: Ganditi-va cat de greu ii este unui bucatar sau bucatarese, sa nu guste din ceea ce gateste! Acesta tine cura de slabire si de multe ori spune, „nu vreau sa mananc sau nu trebuie sa mananc acest lucru“; dar pentru ca este in continuare acolo, in aceea ispita, in cele din urma gusta! Astfel, prin acest mic exemplu, puteti vedea cat de puternica este ispita!

Ganditi-va, la mireni, care traiesc in lume, la ce ispite sunt expusi in continuu… Sa spunem ca vreunul dintre ei, s-ar putea opune, o data, de doua sau de trei ori… Dar dupa aceea, ce se va intampla? Cata putere ar trebui sa aiba acest om, ca sa se poata opune ispitei, atunci cand traieste in oras, in durerea ispitelor si cand se afla in continuu in locuri ale pacatelor?

A sta departe de ispite

Revin totusi la viata noastra. Ati vazut ce ne spune Hristos? Nu voi, ci Eu v-am ales, asa cum suntem, ca sa ne luptam si sa nu Il tradam… Vai de noi, fiilor! Atentie sa nu tradam ceea ce am promis in ziua si in ceasul in care am purtat rasa, atunci cand i-am promis Hristosului nostru ca vom duce propria noastra lupta duhovniceasca, care in esenta este, am putea spune, o a doua adeverire, ca aceea pe care am dat-o la primul nostru botez: „ma lepad de satana si ma unesc cu Hristos“.

Asta sta scris in slujba tunderii in monahism: Astazi primesti cel de-al doilea botez. Ii promiti din nou lui Dumnezeu, asa cum i-ai promis si atunci in ziua bo­tezului tau. La tunderea in monahism, se repeta aceleasi lucruri, asemanatoare Tainei Sfantului Botez.

Asadar laicul, care traieste continuu in oras in ispite, ca bucatarul care se afla in continuu deasupra oalei cu mancare, chiar daca ii spui: „nu trebuie sa gusti fiindca iti vei strica sanatatea…”, acela se va opune ispitei o data, de doua sau de trei ori, insa in cele din urma intinde mana si gusta din mancare. Tot asa, si laicii sunt in continuu expusi la foarte multe pericole la mari si serioase ispite care izvorasc din imputiciunea lumii… Iata, asa cum am spus mai inainte legat de soti, atunci cand soacra, socrul, prietenul sau prietena se perinda in continuu prin casa lor, si in cele din urma vine odata cu ei si ispita si destrama familia.

Din nefericire, exemplele de mai sus pot sa se in­tample si la o manastire, atunci cand mirenii care poarta imputiciunea lumii… Şi multi dintre Sfintii Parinti, care obisnuiau sa transforme manastirile lor in locuri de nepatruns, nu au fost oameni ciudati, ci dorind sa-i pazeasca pe monahi, randuiau ca manastirile lor sa fie locuri in care nu calcau femeile sau, dupa caz, barbatii. Spuneau doar ca: Trebuie sa ne pazim pe noi si unii pe altii, asadar, inchideti-va ferestrele, asa cum le in­chidem iarna ca sa nu intre frigul, ca sa nu intre fumul sau praful, adica pentru ca sufletul nostru sa nu miroasa de imputiciunea diavolului.

Parintii nostri au plecat si s-au dus departe, in pustiuri si in munti, fiindca voiau sa se pazeasca. Din acelasi motiv, si astazi, monahul sau ieromonahul trebuie sa plece departe de orase. Nu ca sa traiasca insingurat, ci pentru ca sa se fereasca de ispita de a ajunge usor in orase.

Exista totusi vreo nevoie pentru ca monahul sa ajunga in oras? Voi, mirenii, ati vazut vreodata cum merg monahi in oras? Merg cu capul plecat… Probabil ca ati ramas mirati, fiindca merg cu capul plecat… Va intrebati probabil: „Bine, dar atat de ascunsi stau monahii?“. Eh, fratilor, monahii nu stau ascunsi, doar ca acesta cunoaste pericolele si este cu bagare de seama. Cel care merge in oras, se fereste mai mult de ispite. Monahul cel bun nu cauta motiv sa iasa din manas­tirea sa pentru a merge la oras. Invers se intampla cu monahul cel bun, cauta sa vada cum va scapa de oras! Cauta sa vada cum se va feri de laici. Se fereste de discutia cu mirenii, spre folosul sufletului sau. Fiindca stie ca se afla in primejdie daca nu va fi atent catusi de putin!

In special se afla in primejdie cand monahul este tanar si nu este sigur pe el. Insusi monahul, cel care se simte neputincios, trebuie sa se gandeasca la faptul ca este cel mai nepotrivit ca sa iasa din manastire. Trebuie sa-si spuna singur in sinea lui:

Daca ma ispitesc de la vreo vorba sau de la vreo discutie cu vreun mirean, la iesirea sau la intrarea mea in manastire, chiar si pentru putin, in orasul pacatului?

Avand acest gand bun, monahul se pazeste pe sine de atacurile diavolului si astfel se mantuieste.

Altfel, daca lucreaza diferit, se expune pe el insusi la mari primejdii duhovnicesti. Crestinul care alege sa devina monah sau ieromonah, traind la manastirea sa de metanie, in realitate se asigura pe sine si isi asigura limanul sufletului sau.

Odata am intrebat doi tineri care venisera sa dis­cutam despre monahism:

Care sunt cei mai multi sfinti ai Bisericii noastre? De unde vin? Ce scriu sinaxarele? Sunt sau nu sunt din spatiul monahismului?“.

Ce sunt monahii? Sunt acei oameni, care au decis sa fie cu bagare de seama si sa se pazeasca pe sine de sagetile diavolului. Sunt acei oameni care au vrut sa puna Evanghelia in practica:

Fiindca nu putem sa traim cu usurinta dupa evanghelie in lume si de aceea trebuie sa ne departam de lume si sa urmam ceata monahilor, fiindca acolo se aplica evanghelia iar cuvantul lui Dumnezeu se pune mai usor in practica si exista mai multa traire“.

[...]

Materialismul este o piedica in curatirea sufletelor noastre

Fratilor si parintilor, la acest capitol am sa va amintesc de Lambrini care era chinuita de demon. In timpul exorcismelor, Lambrini cadea in coma si numai atunci lucra in ea diavolul. Cand isi revenea, imi spunea in­tamplari pe care le-a auzit si le-a vazut.

Odata imi spune:

Parinte, am vazut cum se desfa­soara intreaga Sfanta Liturghie…

si o intreb:

„ia spune-mi, copila, ce ai vazut?”.

Astfel mi-a descris in­treaga Taina, asa cum o descrie Sfantul Vasile cel Mare si altii! Toate cate se petrec in realitate in Sfanta Liturghie, Lambrini le-a vazut. L-a vazut pe Insusi Hristos care jertfeste si Se jertfeste. A vazut multe lucruri. Ceea ce m-a ingrozit, stiti care lucru a fost? Mi-a spus ca oamenii care luau parte la Sfanta Liturghie in biserica, erau imbracati in negru. Erau aproximativ 300 de oameni si in jurul lor doar zece dintre ei erau imbracati in haine mov si vreo doi imbracati in alb.

Din intreaga aceea multime din biserica, vreo doi erau imbracati in alb!

De ce pe toti ceilalti ii vedea imbracati in negru si mov? Consider ca vedea starea sufleteasca a oamenilor. Raposata Lambrini, vedea ca putini dintre oameni ajunsesera la stadiul de luminare. Cei mai multi dintre ei erau imbracati in negru si mov. Cufundati in patimi si pacate si in intunericul iadului. Aproximativ zece dintre ei, se luptau pentru curatire, de aceea si culoarea aceea neagra se transformase in mov.

Cumva descria gresit situatia? Fratilor si parintilor, nu cred! Diavolul, asa cum a spus si Hristos,umbla, racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita” (1 Petru 5,8). Demonul a demolat ca masina de pavat, totul! Pretutindeni este necaz, murdarie, vagabondaj, rau, nedreptatea predomina in lume, cum sa-i fac rau celuilalt ca sa castig eu, cum am sa fur ca sa am eu. In lume predomina desfraul, placerea si satisfactia carnala a omului, fara limite. Ceea ce il intereseaza pe omul contemporan este cum sa se satisfaca pe sine si dorin­tele lui cele mai josnice.

Toate se invart in jurul trupului si a materiei! Ei, cum va sta omul drept duhovniceste? Pe care scandura paseste? Deschide televizorul? Va vedea murdarie. Deschide aparatul de radio? Acelasi gust au toate. Vrea sa intre in discutie cu cineva? Dar care sunt lu­crurile interesante ale lumii? Masinile, femeile, fot­balul, politica, sau treaba. Care sunt discutiile zilnice ale omului? In jurul caror lucruri se invarte interesul sau? Fireste ca in jurul celor de mai sus amintite, in jurul materiei si al desfatarilor acesteia. Deci, vorbim despre un om, dincolo de toate, materialist. Un om pe care il preocupa numai materia. Nu il intereseaza cele duhovnicesti.

Iata de ce erau aproape toti imbracati in negru la biserica, cativa in mov si foarte putini in alb!

Cu adevarat, cum vom putea sa traim intr-o asemenea lume, fara sa fim in primejdie sa devenim si noi una cu aceasta lume, adica materialisti si iubitori de trup? Sa-I multumim si sa-L slavim in fiecare zi pe Dumnezeu care ne-a ales si ne-a scos din aceasta lume, aratandu-ne drumul mantuirii noastre, aratandu-ne drumul curatirii, al luminarii si al indumnezeirii.

Acum este timpul pe care l-am asteptat…

Trebuie sa stim faptul ca timpul vietii noastre alearga cu viteza luminii si repede poti ajunge la moarte. Din nefericire nu suntem nimic. Am mai vorbit despre acest lucru si in alta adunare a noastra, si anume ca viata se opreste, asa cum se opreste un aparat de aer conditionat scos din priza. Nu stim daca la anul vom trai toti si daca vom mai fi cu toti aici. Stim noi, daca vom trai? Stiti voi daca eu o sa vin la inmormantarea voastra sau voi la mine? Nimeni nu stie acest lucru!

Ati vazut cat de repede si pe neasteptate a plecat dintre noi Arhiepiscopul Hristodulos? Avea o nadejde… dar a pierdut-o, dupa una si alta. Nimeni nu stie ce i se va intampla in viata, dar nici nu isi inchipuie ce i s-ar putea intampla.

Ati vazut cum s-a inecat alaltaieri tanarul de 29 de ani in mare? S-a scufundat si s-a inecat. A coborat prea adanc, peste limita rezistentei organismului sau, l-a apucat ameteala, creiereul sau nu a suportat presiunea prea mare a apei si din nefericire nu a mai apucat sa-si revina, astfel ramanand fara oxigen si murind.

Cine stie in care clipa plecam din aceasta viata si care este cel din urma ceas al vietii noastre? Deci, de ce nu am grija de cele duhovnicesti ale mele?

Cum sa am grija, cand traiesc in lume, ca simplu crestin, ca monah sau ca ieromonah?

Nu vedeti cat de mult ne luptam noi, cei care suntem in manastire, ca sa acoperim deschiderile si crapaturile sufletului nostru, asa incat sa nu intre murdarie? Ne luptam in continuu! Fratilor si parin­tilor, ia ganditi-va la toti acesti oameni care traiesc acolo afara in lume, ce lupta trebuie sa duca? Cati oare dintre ei au parasit lupta si s-au lasat in mainile diavolului?

Trebuie sa avem foarte mare grija sa nu cadem in capcanele diavolului, diavolul care [aduce] ispita; acesta are o mare experienta de mii de ani, care din nefericire noi nu o avem, stie foarte bine cum poate sa ne intinda capcanele pentru a ne prinde si a ne face prizonierii sai. Sa nu credem ca putem sa ne punem cu usurinta cu diavolul… in fata experientei sale suntem fara experienta si stie in ce fel sa ne ispiteasca pe fiecare dintre noi. Ştie ce mijloace va folosi, fiindca stie caracterul nostru, al fiecaruia dintre noi, si astfel, prin mainile lui Lucifer au trecut fel si fel de caractere de-a lungul atator mii de ani!

Imaginati-va un om corpolent, dar neantrenat, ce sta in fata unui alt om slab, insa care cunoaste lupta. Cine dintre cei doi va castiga? Cel mare la trup sau cel care stie sa se lupte, chiar daca cel din urma este neputincios la trup? Fireste ca cel de-al doilea, fiindca stie arta de a se lupta. Va face doua miscari si il va pune pe omul corpolent la pamant. Nu ati vazut toreadorii, cum ii prinde de coarne pe tauri si prin doua miscari rapide, pun jos acel animal imens? Fiindca stiu foarte bine ce miscari trebuie sa faca cu ei.

Sa nu ma descurajez si sa incep a ma odihni, deoarece cu experienta pe care o are, diavolul poate sa ne distruga, daca nu am grija si ii deschid usi, ferestre sau deschizaturi. De aceea nu trebuie sa ii lasam diavolului nici cele mai mici deschizaturi prin care sa intre. Am grija deci ca acestea sa fie ferecate, sa-mi curat in fiecare zi sufletul si sa nu las focare de imputiciune si de intinare inauntrul meu.

Spovedanie curata si cu atentie

[...] Vin multi [la spovedanie] care au facut vreun pacat, dupa care cer numai o rugaciune de iertare. Aceasta spovedanie nu este corecta. Nu ai avut ganduri? Unde ti-au plecat gandurile? In tot acest timp nu te-au chinuit gandurile tale? Nu ai avut vreun gand care sa te chinuiasca? Nu ai spus nici macar cateva minciuni? Nu este nevoie sa fi injurat pe careva, ci chiar daca te-ai [maniat] tot pacat este.

Prin cele ce spun, vreau sa accentuez faptul ca pacatele nu sunt numai cele grave si de moarte, de care vorbesc sfintii nostri. Ci mai sunt si pacatele mici, tot la fel de grave, acele crapaturi prin care poate sa patrunda diavolul in sufletul nostru. De aceea insist sa ne spovedim cu atentie si curat, pana la ganduri.

Stiti ceva? Eu cred ca nu facem o buna curatire. Daca sunteti atenti, casa sufletului nostru nu o curatim bine. Asa cum gospodina cea buna, sterge bine praful din casa ei, tot asa si noi trebuie sa curatim foarte bine sufletul nostru. Ce m-am gandit, ce am vazut, ce am facut, ce am poftit, ce am auzit si ce am spus. Orice fel de fapta a noastra, trebuie marturisita parintelui nostru duhovnic. De aceea le vorbesc laicilor care probabil nu stiu acest lucru – la manastiri, indeosebi in obstile mici, monahii se spovedesc foarte des de ganduri, de idei, de pofte, fiindca se lupta ca salasul sufletului lor sa fie mereu curat. Lucru care nu este usor sa-l faca laicii.

Nu trebuie sa lasam praful ca sa umple casa sufle­tului nostru, pana sus! De aceea le spun fiilor mei duhovnicesti, cei care au nevoie de spovedanie, sa-mi spuna de indata: „Parinte, am nevoie de spovedanie“. Nu este nevoie sa cad in vreun pacat greu ca sa ma spovedesc. Gandurile si ideile care mi-au trecut prin cap, sunt indeajuns pentru a-mi intina sufletul. Deci sa nu spunem: „nu a fost ceva deosebit“, deoarece creierul impinge gandurile in subconstient, asa cum praful, care este invizibil atunci cand nu putem res­pira, si pentru ca diavolul sa le reinvie, sa tulbure aerul sufletului cu praful pacatului care pluteste in aer, la momentul pe care acela il va considera potrivit pentru a-i trimite o mare ispita.

Deci curatirea sufletului este un subiect esential pentru mantuirea noastra. Nu numai pentru noi, mo­nahii, dar si pentru toti crestinii botezati, care am aprobat invitatia Sa, aceea de a Cina impreuna cu El in Imparatia Lui. Nu este cu putinta sa intram in Imparatia Lui, in camara de nunta a Sa, fara vesminte imparatesti. Nu este cu putinta sa intram in Imparatia Sa si sa cinam alaturi de Imparatul Hristos, daca nu ne curatim mai intai sufletul si il facem sa straluceasca.

Este necesar a ne obisnui cu voia lui Dumnezeu

Asa cum am spus si in alte omilii ale noastre, ru­perea de propria voie prin ascultarea de parintele du­hovnic este inceputul curatirii si vietii noastre in Hristos. Monahul sau crestinul, care are propria sa voie, nu poate dobandi mantuire. Punerea in aplicare a voii lui Hristos este ruperea de propria noastra voie, este acel gest care atrage harul lui Dumnezeu si face ca Preasfantul Duh sa salasluiasca in sufletul nostru.

Asa cum spune Sfantul Nicodim Aghioritul, nu virtutile postului, sau ale privegherii de toata noaptea, sau ale dormitului pe jos si nici ale rugaciunii mintii sau ale altor fapte de asceza conduc la mantuire. Aceste virtuti sunt mijloace si instrumente prin care ajungem la ceea ce ravnim, la Hristos. Ceea ce mantuieste este punerea in aplicare a voii lui Dumnezeu in viata noastra. Sa nu credeti ca este usor ca omul sa puna in aplicare voia lui Dumnezeu. Se imbraca astazi omul asa cum vrea Dumnezeu? Mai vorbeste omul si mai discuta asa cum vrea Dumnezeu? Comportamentul sau in general si infatisarea sa exterioara este oare asa cum doreste Dumnezeu? Maica Domnului precum si altii, sfintii nostri, s-ar fi imbracat asa cum se imbraca omul contemporan? Nu numai infatisarea exterioara a omului are importanta, dar si cea interioara. Desigur ca fenomenele exterioare, marturisesc despre starea interioara a sufletului nostru.

Am intrebat odata o doamna, care considera ca a dus o viata crestina si a pus in aplicare voia lui Dum­nezeu; cum se cheama? Mi-a raspuns ca o cheama Ecaterina. Ecaterina, te intreb, Sfanta Ecaterina si-ar fi vopsit vreodata parul ei, asa cum l-ai vopsit tu pe al tau? Şi-ar fi pensat sprancenele si si-ar fi vopsit ochii, asa cum faci dumneata? Nu, mi-a raspuns aceea. Ceea ce porti tu acum, ar fi purtat si aceea? Nu, imi ras­punde aceasta. De ce, copila mea faci asa, lucru pe care nu l-ar face sfanta ta? Sfanta aceea care a avut-o ca model pe Maica Domnului, tu de ce faci ceva ceea ce sfanta Ecaterina nu ar fi facut? Atunci, sa-ti dai seama cat de greu este traiesti dupa placul lui Dum­nezeu, ceea ce inseamna sa traiesti asa cum au trait sfintii. Deci, traim noi oare in fiecare zi la fel ca sfintii? Fireste ca nu! Atunci, cum spunem ca punem in aplicare voia lui Dumnezeu? Fiindca mergem doar la bi­serica, ne spovedim si ne impartasim regulat, credem ca punem in aplicare voia lui Dumnezeu in viata noastra de zi cu zi?

Voia lui Dumnezeu in viata noastra se judeca in functii de pazirea poruncilor Lui in viata noastra de zi cu zi.

Repet, nu este vorba numai de infatisarea exte­rioara, ci si de cea interioara a sufletului nostru, pati­mile si pacatele noastre. In cateva cuvinte, sunt toate amanuntele care alcatuiesc modul de viata al nostru. Deci sfintii ar fi trait asa cum traim noi? Ar fi facut ceea ce facem noi? Ar fi gandit asa cum gandim noi? Cum credem noi ca traim dupa voia lui Dumnezeu? Iata de ce Sfantul Nicodim Aghioritul ne spune ca omul nu se mantuieste numai cu posturile, priveghe­rile, ingenuncherile etc, ci se mantuieste, aplicand in fiecare zi voia lui Dumnezeu. Ca sa ne mantuim, o conditie de baza este aceea de a refuza propria noastra voie, si in locul aceleia sa asezam voia lui Dumnezeu.

Acest lucru inseamna ca ne curatam casa sufletului nostru de ceea ce ne apartine si nu este al lui Dum­nezeu. Aceasta inseamna curatirea sufletului.

Cand omul se curata mai intai, dupa aceea inaun­trul sau vine Preasfantul Duh si salasluieste in el. „Fericiti cei curati cu inima, ca acestia vor vedea pe Dum­nezeu“. Aceasta fraza scripturistica, trebuie in continuu sa rasune, sa „sune” in mintea noastra. Ca sa-L vad pe Dumnezeu in viata cealalta si sa fiu cu El vesnic, sa-L vad si sa am parte de vederea Chipului Sau, trebuie ca inima mea sa fie curata.

Am eu oare inima curata? Imi pazesc eu oare inima? Am eu constiinta pazei mintii si a simturilor? Am grija, atunci cand plec de la manastire? Am grija la ceea ce aud, ce spun, ce discut, ce citesc si cum ma comport in fiecare zi? Sau cand plec de la manastire, daca sunt monah, sau daca plec de acasa, daca sunt laic si deschid aparatul de radio si ascult prostii, cantece etc? Acest lucru depinde de mine si de modul de viata zilnic, daca se potriveste cu voia lui Dumnezeu. Nu este vorba numai de momentul cand plec de la ma­nastire, dar si atunci cand sunt in manastire ca monah, cum traiesc si cum imi petrec viata mea de zi cu zi. La fel se intampla si cu laicii. Traiesc eu, asa cum au trait sfintii, inauntrul si in afara casei mele? Daca nu, atunci sigur nu traiesc asa cum este voia lui Dumnezeu.

[...]

Ce ne atrage mai mult, Hristos sau lumea?

Ieri, parintele Augustin a tinut o frumoasa lectie tinerilor si tinerelor, zicandu-le: „Carei lumi vreti sa apartineti? Le-a prezentat doua lumi intr-un frumos video-film. Pe de o parte arata, masini, piscine, dan­suri, insula Mikonos, vacante, avioane, calatorii, femei, o viata lumeasca nebuna, iar pe de alta parte cealalta viata, cea duhovniceasca, departe de pacat si alaturi de Tainele cele dumnezeiesti. Şi le zice: „La ce va ganditi, carei vieti vreti sa apartineti?” Acesta a fost subiectul discutiei de la adunarea tinerilor de la ma­nastirea noastra.

Amintiti-va ce spune Hristos:Acolo unde este inima voastra, acolo este si [comoara voastra]“. Tot ceea ce mintea voastra gandeste, acolo sunteti si voi. Care este subiectul discutiei voastre de fiecare data? Acest lucru marturiseste si locul in care se afla sufletul vostru. Imi aduc aminte de raposatul meu tata, cand venea vanzatorul de albine la el pe la orele 6 dupa amiaza si pleca la 1 noaptea. Ce obositor imi parea, sase sau sapte ore sa vorbeasca despre acelasi subiect si anume despre albine! Cum merg albinele de colo-colo etc. Alti oameni discuta in continuu despre fotbal. Ar putea sa stea ore la infinit si sa discute despre minge! Altii discuta despre masini.

Deci din discutiile oamenilor putem sa distingem unde le este mintea si sufletul fiecaruia. Nicaieri nu vezi vreo discutie despre Dumnezeu. Nicaieri nu auzi vreo discutie despre curatie si indumnezeire. Cum ar putea ca aceasta lume sa devina lumina, daca interesul inimii lui este intunericul pacatului, toate lucrurile efemere si stricacioase si nimic din cele ce plac lui Dumnezeu.

Daca ma lepad de voia mea, merg in rai!

Frati si parinti, cum am pierdut noi raiul? Cum de am pierdut noi tara luminii? L-am pierdut, fiindca in rai, am facut ceea ce noi am vrut si nu ceea ce a vrut Dumnezeu. De fiecare data cand fac de capul meu, trebuie sa stiu ca ma indepartez de rai, ma indepartez de Dumnezeu.

Cat de importanta este pentru mantuirea noastra, indepartarea de propria noastra voie si punerea in aplicare a voii lui Dumnezeu, se vede din Rugaciunea Domneasca pe care ne-a invatat-o Domnul nostru.

In rugaciunea „Tatal nostru”, in fiecare zi spunem „faca-se Doamne voia Ta, precum in cer asa si pe pamant…“. Facem acest lucru? Traim conform voii Sale sau zicem numai din gura, traind si punand in fiecare zi in aplicare voia noastra?

Am pierdut raiul, fiindca in acesta am facut propria noastra voie. Deci, daca vrem sa intram iarasi in acesta, trebuie sa ne lepadam de propria noastra voie si sa punem in aplicare voia lui Dumnezeu. Pentru ca omul sa se lepede de propria sa voie, este un lucru dureros. Trebuie sa-si plece capul in pamant, iar gura sa muste din tarana. Trebuie sa inceteze a mai avea ceva al sau si sa se expuna pe sine.

Intr-adevar, este o infrangere a inimii si anume a calca propria ta voie, dar trebuie sa stim, ca alta re­zolvare nu exista, fiindca aceasta este porunca lui Dumnezeu. Cel care vrea, sa-Mi urmeze Mie“. Daca vreti sa ma urmati, urmati-ma, insa lepadati-va de voi insiva, a spus Hristos. Gata omule, cu voia Ta! Deci, de acolo incepe temelia mantuirii noastre. Negarea propriei vointe o sa ma conduca la mantuire. Cu nimic si niciodata nu trebuie sa fac ceea ce vreau eu.

Va rog deci, spuneti-mi acum, cati oameni din lume fac ceea ce vor ei si nu fac voia lui Dumnezeu? Ce o sa se intample cu toti acesti mireni care traiesc asa cum le place lor?

[...]

(din: Arhimandrit Nectarie Mulațiotis, Sfaturi duhovnicești pentru omul contemporan. vol. 1, Editura Bunavestire, 2014)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

De acelasi parinte:

Legaturi:

CU CE GANDURI SA PORNIM IN ANUL CEL NOU?

$
0
0

The_Holy_Three_Youths_in_the_furnace__91477.1394709776.1000.1200

IMPREUNA CU HRISTOS, PRIN INTUNERICUL LUMII si IN CUPTORUL DE FOC AL INCERCARILOR DIN NOUL AN…

Vezi si:

151856.p

Sfantul Varsanufie de la Optina:

CUVANT DE ANUL NOU

1 ianuarie 1913 (dupa Sfanta Liturghie)

“Va felicit pe toti cei care v-ati adunat, cu ocazia Anului Nou. Va felicit [fericesc] pentru bucuriile pe care Domnul vi le va trimite in anul care incepe. Va felicit [fericesc] si pentru necazurile care va vor cerceta negresit si in acest an: poate astazi, poate maine sau in curand. Totusi, nu va tulburati si nu va temeti de necazuri. Necazurile si bucuriile sunt strans legate unele de celelalte. Acest lucru vi se pare ciudat, insa amintiti-va cuvintele Mantuitorului:

“Femeia, cand e sa nasca, se intristeaza, fiindca a sosit ceasul ei; dar dupa ce a nascut copilul, nu-si mai aduce aminte de durere, pentru bucuria ca s-a nascut om in lume (Ioan 16, 21).

sf-varsanufie-optina.jpgZiua inlocuieste noaptea si noaptea inlocuieste ziua, vremea ploioasa – pe cea uscata; asa si napasta si bucuria se schimba una pe cealalta.

Apostolul Pavel a spus un cuvant amenintator pentru aceia care nu indura nicio pedeapsa de la Dumnezeu: daca veti ramane fara pedeapsa, sunteti fii nelegitimi.

Nu trebuie sa va descurajati. Sa se descurajeze aceia care nu cred in Dumnezeu; pentru aceia, desigur, necazul este greu, deoarece in afara placerilor pamantesti, ei nu au nimic. Insa oamenii credinciosi nu trebuie sa se descurajeze: prin necazuri ei primesc dreptul de a fi numiti fii, demnitate fara de care nu pot intra in Imparatia Cerurilor.

Cei trei tineri au calcat porunca potrivnica lui Dumnezeu de a se inchina chipului de aur din campul Deira si, fiind aruncati in mijlocul focului, racorindu-se au cantat: Bine esti cuvantat, Dumnezeul parintilor nostri!” (Irmosul Nasterii lui Hristos, glasul 1, cantarea 7).

Necazurile sunt calire in foc sau incercare, insa nu trebuie sa ne temem de ele, ci, precum tinerii cei cuviosi, sa cantam Domnului in necazuri, fiind incredintati ca ele sunt trimise de Dumnezeu pentru mantuirea noastra.

Sa ne mantuiasca Domnul pe toti si sa ne duca in Imparatia Luminii neapuse! Amin”.

(din: Staretul Varsanufie de la Optina, Mostenire duhovniceasca, Editura Egumenita)

***

stock-footage-man-walking-away-in-snow-plain-clouds-and-fog-moving-fast-moving-lighting-effects-p

Marturie athonita:

În pragul Anului Nou

Mitrop. Anthony Bloom

            Fiindcă un an îl urmează pe celălalt, vă vorbeam despre anul nou ce venea, asemănându-l cu o câmpie neprihănită și curată, care este acoperită cu zăpadă. Și vă ceream să luați aminte la faptul că trebuie să mergeți cu responsabilitate pe acolo unde se întinde peisajul alb, care este încă feciorelnic, deoarece, potrivit cu modul în care vom merge, va exista fie un drum care-l va străbate, atunci când urmăm voia lui Dumnezeu, fie pași rătăcitori care nu vor face altceva, decât să murdărească albul zăpezii. Însă un lucru nu putem și nici nu trebuie să uităm în acest an, mai mult decât în dățile trecute, și anume că există un întuneric care cuprinde și acoperă, ca o cupolă, acest alb și chiar acest peisaj necunoscut; un întuneric cu puține sau mai multe stele, dar un întuneric neclar, primejdios și înspăimântător. Ieșim dintr-un an în care cu toții am observat întunericul în care încă mai este răspândită violența și cruzimea.

Cum să întâmpinăm Noul An? Ar fi naiv și foarte necreștin să cerem de la Dumnezeu să ne ocrotească, să facă pământul un rai al păcii, în timp ce în jurul nostru nu există pace. Există controversă, tensiune, descurajare, teamă, violență, crimă. Nu putem cere pace pentru noi, când această pace nu se poate răspândi în afara Bisericii, când nu vine ca niște raze de lumină care să risipească întunericul. Un scriitor duhovnicesc din Apus a scris că este creștin acela căruia Hristos i-a încredințat responsabilitatea pentru ceilalți oameni, iar această responsabilitate trebuie să fim pregătiți s-o ducem până la capăt.

Peste câteva minute Îl vom implora pe Dumnezeu pentru necunoscutul an ce vine, rostind cea mai frumoasă rugăciune care există în slujbele liturgice: „Binecuvântată este Împărăția a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”.

Aceste cuvinte se rostesc rar. La începutul Liturghiei, ca rugăciune pentru Noul An și în clipele în care se unește timpul cu veșnicia, atunci când, cu ochii sufletului, putem vedea veșnicia indisolubil legată cu timpul. Creștinul este singurul care trebuie să fie destoinic să vadă istoria, așa cum o vede Dumnezeu, ca o taină a mântuirii, dar ca și o tragedie a păcatului și căderii omului. În legătură cu cele din urmă trebuie să luăm poziție. Hristos spune în Evanghelie: „Când veți auzi despre războaie și vești de războaie, să nu vă înfricoșați”, ci ridicați în sus capetele voastre. Căci nu există loc în inima și în viața creștinului pentru șovăire, teamă și frică, care sunt fiicele egoismului, a grijii numai pentru noi înșine, chiar și atunci când această grijă se îndreaptă înspre cei pe care îi iubim. Dumnezeu este Dumnezeul istoriei, dar trebuie să devenim împreună-lucrători cu El și să ne trimită în această lume a Sa, ca să schimbe societatea discordantă a oamenilor în armonia care se va numi Împărăția lui Dumnezeu.

În lumea de astăzi trebuie să fim gata să fim judecați și să răbdăm multe. Dar trebuie să rămânem neclintiți în slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Iar când privim în urmă la anul ce a trecut, cerem de la Dumnezeu să ne ierte de tot ce am făcut sau pentru cele care au rămas neterminate în anul precedent. Susținem că suntem ortodocși. Dar a fi ortodox nu înseamnă numai să mărturisim Evanghelia în totalitatea ei și s-o propovăduim în simplitatea ei, ci ni se cere ceva mai mult decât aceasta, ni se cere să trăim conform cu ea. Și știm că Hristos nu este înduplecat de nimic altceva, decât de măreția omului și de mesajul său de dragoste și adorație.

Și dacă vom face astfel, oamenii vor spune despre noi, așa cum spuneau despre primii creștini: „Uitați-vă cum se iubesc unul pe altul!”. Cine ne va vedea, va spune că noi deținem sensul vieții, al dragostei care ne înalță mai presus de orice comparație și se va întreba: „De unde are el aceasta? Cine i-a dat-o? Cum poate suferi încercarea?”.

Dacă vrem ca anul acesta să ne facem vrednici de Dumnezeu, de chemarea noastră creștinească, de sfântul nume al Ortodoxiei, se cuvine ca fiecare în parte și toți, ca un trup, să fim pentru toți și pentru fiecare persoană care poate are trebuință de noi, o imagine vie a ceea ce trebuie să fie omul și a ceea ce o comunitate poate fi, atunci când este umbrită de Harul lui Dumnezeu.

Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ierte pe noi care până acum am fost departe de chemarea noastră. Să ne rugăm ca Domnul să ne dea bărbăție, curaj, voință să ne îndreptăm, să ridicăm crucea, să mergem pe urmele pașilor lui Hristos, acolo unde ne cheamă.

La începutul războiului s-a spus ceva pe care îl putem spune iarăși la fiecare An Nou. În mesajul său către popor citește un extras:

„I-am spus omului care stătea în pragul Anului Nou: Dă-mi o lumină ca să merg cu siguranță spre necunoscut! Iar acela mi-a spus: Ieși afară la lumină și pune-ți mâna ta în mâna lui Dumnezeu, iar aceasta va fi mai bine pentru tine decât orice lumină și mai sigur decât orice drum obișnuit”.

Aceasta suntem chemați să facem. Și poate astăzi vom lua hotărârea să fim credincioși chemării noastre și să începem Noul An cu curaj. Amin.

snow-footsteps

Cititi si:

Viewing all 426 articles
Browse latest View live