Vedeti si:

Fragmente din SCRISORILE CUVIOSULUI STARET NICON DE LA OPTINA catre fiii sai duhovnicesti:

“Iubitoare de Dumnezeu domnişoară L.,

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Am primit cele două scrisori ale tale şi am de gând să-ţi răspund cu ajutorul lui Dumnezeu în amanunt, dar, pentru că cea care mi-a adus scrisorile tale se grăbeşte, nu voi putea face acest lucru acum şi îţi voi trimite scrisoarea prin poştă. Acum însă îţi spun numai că deocamdată nici să scriu, nici să merg după scrisorile primite nu se cuvine, deşi în cererea de a merge se menţionează faptul că este „pentru Hristos“. Acest lucru nu trebuie să-l ascult. In întărirea acestor cuvinte ale mele pot spune multe, însă acum voi rela­ta doar o simplă istorisire din vieţile Sfinţilor Părinţi. Un frate a văzut un pustnic care mergea pe cale şi a alergat după el, dorind să discute cu el pentru folosul sau sufletesc. Pustnicul, văzând acest lucru, a fugit de el dorind să se ascundă. Acela a început să-l strige şi sa-i spună că aleargă după el pentru Dumnezeu. Cel ce fugea, însă, continua să fugă, strigând şi răspunzandu-i fratelui că şi el fuge tot pentru Dumnezeu. In această istorisire vedem că amândoi fugeau, de fapt, pentru Dumnezeu…

Despre celelalte lucruri îţi voi scrie data urmă­toare. Domnul să te păzească de toate relele şi nenorocirile! Mă voi ruga pentru tine pe măsura puteri­lor mele. Pentru mine să nu te îngrijorezi, căci totul se săvârşeşte şi se poate săvârşi numai după voia lui Dumnezeu. Pace ţie!

Kozelsk. 15/28 septembrie 1924

Iubitoare de Dumnezeu domnişoară L.,

Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Continui să răspund la scrisoarea ta, dar mai întâi de toate vreau să-ti mulţumesc din inimă pentru dragostea pe care o ai faţă de mine, netrebnicul. Pachetul pe care l-ai trimis de ziua numelui meu l-am primit. Domnul să te mântuiască! Nu ştiu cu ce v-aş putea răsplăti pe tine şi pe ceilalţi binefăcători. Mă rog pentru voi toţi pe măsura puterilor mele slabe. Să vă răsplătească Domnul pe toţi cu milele Sale, şi vremelnice, şi veşnice, şi să mântuiască sufletele voas­tre! Mai bun de atât nu ştiu ce să vă doresc.

Mai adaug nişte extrase din operele Episcopului Ignatie Brianceaninov:

1. Nr. 211. Când omul îşi mătură camera, nu se ocupă cu examinarea gunoiului, ci îl face pe tot grămadă şi îl dă afară. Aşa să faci şi tu. Să spovedeşti toate păcatele tale la duhovnic şi atât, iar în judecarea lor nu te băga. Sfinţii Părinţi deseori le interzic acest lucru celor care nu se pot analiza corect pe ei înşişi. O asemenea analiză nu are rost, ea duce la slăbănogire şi neorânduială. Păzeşte-te de păcate, căieşte-te pentru cele săvârşite din pricina neputinţei şi a patimii, fără să-ţi îngădui ca în timpul pocăinţei să cazi în nedumerire şi deznădejde. Şi nu aştepta să fii fără de păcat.

Potirul lui Hristos. Vol. 1

1. Roagă-L pe Dumnezeu să depărteze de la tine orice năpastă, orice ispită. Nu trebuie să te arunci cu îndrăzneală în vâltoarea necazurilor (iar lipsa hranei este tot un necaz). Aici este vorba de mândrie si încredere prea mare în sine. Iar când necazurile vin singure – să nu te temi de ele...

Vol. 5. Cap. 7. Despre viaţa în ascultare faţă de un stareţ

…Ascultarea călugărească în felul şi natura prin care a intrat în mediul vechiului monahism este o mare taină duhovnicească. Inţelegerea ei şi împlinirea ei desăvârşită au devenit cu neputinţă pentru noi. Astăzi este cu putinţă numai cercetarea ei, săvârşirea cu  evlavie şi înţelepciune, este cu putinţă numai însuşirea duhului ei. Noi vom păşi pe calea dreptei cugetări şi a înţelepciunii celei mântuitoare de suflet atunci când, citind răspunsurile şi regulile vechilor pă­rinţi – ascultările lor, la fel de minunat împlinite şi de ocârmuitori şi de supuşi – vom vedea declinul general al creştinismului, vom conştientiza că nu suntem în stare să moştenim lucrarea părinţilor în deplinătatea si în toată bogăţia ei. Şi mare este mila lui Dumnezeu faţă de noi, mare fericire pentru noi este faptul că ne este dat să ne hrănim cu firimiturile ce cad de la masa duhovnicească a părinţilor. Aceste firimituri nu alcă­tuiesc în sine o hrană consistentă, dar pot, chiar dacă rămâne senzaţia lipsei şi a foamei, să ne păzească de moartea sufletească.

Vol. 5. Cap. 30. Necazurile sunt soarta călugă­rilor vremurilor din urmă.

Sfinţii Părinţi, călugării primelor veacuri creş­tine, fiind creştini desăvârşiţi, plini de Sfântul Duh, au avut descoperire de sus cu privire la monahismul vre­murilor din urmă şi au rostit cu privire la el o proorocie, care se împlineşte înaintea ochilor noştri. Toate prezicerile părinţilor sunt asemănătoare între ele şi vestesc că monahismul vremurilor din urmă va avea o viaţă foarte slabă, că nu va avea nici acele puteri trupeşti şi sufleteşti, nici acea bogăţie de daruri harismatice, pe care le-au avut primii monahi, că însăşi mântuirea va fi pentru el foartea grea… Inaintea lui Dumnezeu sunt vădite şi viclenia satanei şi greutatea luptelor îndreptate de el împotriva monahismului de­săvârşit. Dumnezeu îi încununează pe noii luptători nu mai puţin decât pe cei vechi, deşi nevoinţa celor dintâi este mai puţin dovedită decât a celorlalţi. Nu trebuie să ne dedăm slăbănogirii, deznădejdii şi trân­dăviei. Dimpotrivă, să ne îndreptăm toată atenţia şi toată strădania spre împlinirea poruncilor evanghe­lice.

Trebuie să înţelegem duhul vremurilor şi să nu ne lăsăm atraşi de ideile şi impresiile dinain­te, pe care în prezent este cu neputinţă a le înfăptui. Importanţa este a creştinismului, nu a monahismului. Monahismul este important în măsura în care duce la creştinismul desăvârşit.

***

Iubitoare de Dumnezeu N.,

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Am primit scrisoarea ta şi pacheţelul. Să te mântuiască Domnul! îti sunt foarte recunoscător. Dar, drept să-ţi spun, nu îmi este chiar uşor, deşi eu cred că toate acestea îmi sunt trimise din inimă curată.

Problema spovedaniei trebuie rezolvată, aşa că este mai bine să mergi la alt duhovnic, dar cu păcate­le nespovedite să nu rămâi. Nu este bine să schimbi duhovnicii fără să ai vreun motiv, dar, dacă există un motiv care te îndeamnă să-i schimbi, atunci este posi­bil, în această privinţă l-am întrebat pe arhipăstorul nostru, pe care îl cinstesc foarte mult şi, de asemenea, pe batiuşka Nectarie şi mi-aduc aminte că există câte ceva despre acest lucru şi la stareţul Lev. Apoi, poţi să nu menţionezi deloc în timpul spovedaniei persoa­nele, ci să spui numai păcatul. Numele aici nu au im­portanţă. Şi tot ceea ce ai spovedit deja nu mai trebuie să mărturiseşti iar. Toate acestea sunt deja iertate, trebuie să crezi acest lucru. Şi, dacă eu am spus că tre­buie să ţi se citească rugăciunea de dezlegare, îţi dau blagoslovenie să nu spui pentru ce a fost rânduită ea, şi celălalt duhovnic va citi rugăciunea fără repetarea spovedaniei. Desigur, dacă ai dorinţa şi posibilitatea, eu cu dragă inimă ţi-aş da blagoslovenie să vii să vor­beşti cu mine. Atunci aş putea adăuga multe dacă am sta personal de vorbă. Dar deocamdată închei, nădăj­duind totuşi că voi termina această scrisoare şi o voi trimite cu trenul poştei. Domnul să te păzească! Pace ţie şi mântuire!

*

Iubitoare de Dumnezeu N.,

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Iţi mulţumesc din inimă pentru urările şi pa­cheţelul pe care mi le-ai trimis de ziua numelui meu. Domnul să te mântuiască! Şi să te răsplătească pentru toate cu mila Sa!

Voi termina acum scrisoarea începută dinain­te. Când am fost la batiuşka Nectarie, i-am cerut să se I roage pentru tine şi să-ţi dea binecuvântare. El te ţine bine minte. La întrebarea despre continuarea cores­pondenţei cu acea persoană batiuşka nu te-a sfătuit să faci acest lucru, ci mai bine să te rogi pentru mân­tuirea ei, de câte ori îti aduci aminte de ea. La întrebarea despre postul dinaintea împărtăşaniei, batiuşka a spus că nu este obligatoriu să te împărtăşeşti în fie­care sărbătoare, ci el te-a sfătuit numai, căci datorită împărtăşirii relativ dese cu Sfintele lui Hristos Taine sufletul se linişteşte mai mult şi se simte mai uşor. De aceea, nu ai greşit faţă de stareţ dacă nu te-ai apropiat de Sfintele Taine, dar ai procedat nechibzuit. Eu însă îţi mai spun o dată că poţi să te împărtăşeşti şi mai des şi mai rar, dar trebuie să te spovedeşti mai des pentru ca conştiinţa ta să fie întotdeauna curată, nepă­tată. Aşa cum ne străduim să ne spălăm întotdeauna trupul când îl murdărim, aşa şi sufletul trebuie să-l păstrăm întotdeauna curat, ca să nu ne mustre conşti­inţa niciun pic.

Acum cu privire la scrisoarea ta. Personal ţi-aş spune multe, fetiţa mea, dar în scrisoare îmi prescurtez ideile. Mai întâi de toate trebuie să-ţi spun ca m-ai înţeles cu totul greşit. Aceasta este greşeala ta. La început ai gândit exagerat despre mine, iar apoi, aşa cum se întâmplă întotdeauna, au venit dezamăgi­rea, răcirea. Eu îţi spun că sunt un om obişnuit, că ma străduiesc să nu fac nimic din mine, dar mă străduiesc să mă port faţă de toţi aşa cum îmi dictează conştiin ţa, pentru mântuirea şi a mea, şi a celui care vine Ia mine. Tot aşa m-am purtat şi faţă de tine, după cum mi-a dictat conştiinţa. Chiar m-am apropiat sufleteşte de tine, căci durerea ta sufletească s-a atins de inima mea. De fiecare dată te-am primit cu dragoste şi ani suferit pentru tine, m-am rugat pentru tine şi mă rog şi acum şi nu mi-am schimbat deloc părerea şi sentimentele ce le am faţă de tine. Nu am nici cel mai mic dispreţ sau dezgust faţă de tine. Dacă tu mi-ai destăinuit mie sufletul tău, păcatele tale, ca unui părinte duhovnic, nu ai greşit. Aşa şi trebuia, iar eu doar te-am compătimit, mi-a fost milă de tine.

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, noi trebuie să urâm păcatul, căci păcatul a fost şi este urât, dar pe păcătos trebuie să-l iubim. Faţă de aceste cuvinte ale Sfinţilor Părinţi eu nu am greşit. Ţi-am oferit dragoste întru Domnul. Dar de ce ţi-ai schimbat atitudinea, nu pot înţelege; prin faptul că te-ai închis în tine ai continuat să mă ţii în neştiinţă, lucru pentru care mi-a părut rău, dar apoi am lăsat totul în voia lui Dumnezeu, având încredere că Domnul voieşte mântuirea tuturor şi că ne rânduieşte tot ce ne este de folos. Şi ştiind că este „vai omului, când toţi oamenii îl vor vorbi de bine!“, precum se spune în Evanghelie, sunt chiar mulţumit când părerile despre mine sunt împărţite, căci acest lucru, deşi este neplăcut pentru iubirea de sine, totuşi este foarte folositor pentru mântuire. Şi îţi spun sincer că eu cred că, în fapt, nu am greşit faţă de tine, dar, dacă tu ai văzut neajunsuri în mine, atunci cu adevărat sunt vrednic de acest lucru. Eu însumi le văd şi, poate, mult mai mult decât ceilalţi şi îi cer Domnului iertare. Pentru faptul că există neajunsuri în mine, nu trebuie să-ţi pierzi credinţa în oameni şi nicidecum să te răceşti faţă de săvârşirea binelui, de lucrarea plăcută lui Dumnezeu. Imi ceri iertare. Cu dragoste te iert şi, la rândul meu, îţi cer iertare şi Domnul să ne ierte pe toţi. Nici nu m-am su­părat pe tine, dar am socotit că nu se cuvine să insist, dacă tu însăţi fugi de mine. Acum însă, când vii iarăşi la mine, pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară şi inima mea iarăşi se deschide faţă de tine. Imi pare rău pentru greşeala ta. Pentru ce a trebuit să te ascunzi, să te chinui, să greşeşti, să cârteşti şi să deznădăjduieşti?!

Imi pare rău pentru tine, sincer te compătimesc fetiţa mea. Domnul să te ierte si sa te intelepteasca. Imi dau acordul deplin la rugamintea ta de a purta corespondenţă cu mine. Scrie-mi! Dupa puterea mea iti voi raspunde. Dimineaţa, pana la pranz, potrivit rugamintii mele, acum nu prea ma mai deranjeaza nimeni si cred că voi răspunde mai bine la scrisori. In privinta spovedaniei mi se pare ca ti-am scris tot ce trebuia, dar dacă nu înţelegi ceva – scrie-mi. Dacă în duhovnicul pe care ţi l-am recomandat nu ai deplina incredere, pentru că îl cunoşti prea putin, fereste-te sa te apropii de el si şi foloseşte-te doar de spovedanie, spovedind numai păcatele. Pe viitor vei vedea cum va fi. Domnul să te păzească! Mă grabesc si de aceea inchei aici. Iti doresc din inimă toate milele lui Dumnezeu. Pace ţie şi mântuire!

*

Multcinstită intru Domnul roaba lui Dumnezeu N.,

Pace ţie şi binecuvantarea lui Dumnezeu! Am primit scrisoarea ta, dar am intarziat putin cu raspunsul din anumite motive. Insa crede-ma, copilaşul meu cel drag, că întotdeauna te pomenesc şi mă rog pentru tine pe măsura puterilor mele celor slabe. In zile­le următoare, dacă Domnul ma va ajuta, voi scrie un răspuns amănunţit la scrisoarea ta, dar acum vreau numai să-mi exprim fata de tine compatimirea ce o am pentru stările triste prin care treci, căci te compătimesc sincer şi din toata inima. Domnul sa te ajute si sa te aline. La El totul este cu putinta. Se spune în psalmul 93:

„Doamne, când s-au înmulţit dureri­le mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu”.

Aşadar, nădăjduieşte. Crede că aproape este Domnul… Din inimă îti doresc toate milele lui Dumnezeu şi îţi urez numai bine în sfintele zile ale postului şi sărbătorii care vin.

Kozelsk. 15/28 decembrie 1924

*

Iubitoare de Dumnezeu domnişoară L.,

Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Iti comunic că am trimis scrisoarea ta batiuşkăi Nectarie, însă până acum nu am primit niciun răspuns.

Din toată inima te compătimesc, copilaşul meu, eu ma rog pe măsura puterilor mele pentru sănătatea si mântuirea ta. Te rog, pentru Dumnezeu, nu-ţi pierde nădejdea! Eu cred cu tărie că Domnul nu te va lăsa şi-ţi va dărui mila Sa, numai tu să nu refuzi această milă.

Chiar dacă mama şi-ar uita rodul pântecelui său, Eu însă nu te voi uita,

zice Domnul Atotţiitorul. Nu deznădăjdui, ci pune-ţi nădejdea în Dumnezeu.

In privinţa călătoriei la Moscova nu mi-ai scris nimic, unde anume şi pentru ce te duci, de aceea îmi este greu să-ţi spun ceva lămurit. Totuşi, sunt de pă­rere că poţi merge. Dumnezeu să te binecuvânteze. Numai să nu faci acolo lucruri nechibzuite. Inainte de a face ceva, să te rogi şi să te gândeşti, să vezi dacă acel lucru este înţelept şi plăcut lui Dumnezeu. Să te pazeasca Domnul în această călătorie. In privinţa spovedaniei – nu pot să te sfătuiesc să ascunzi păcatul care continuă să fie săvârşit sau se repetă după spovedanie. Dar despre păcatul dinainte nu trebuie să mai vorbeşti, căci el a fost deja spovedit asa cum se cuvine şi de aceea nu este nevoie să-l repeti. Chiar nu te sfătuiesc să vorbeşti despre cele săvârşite înainte. Când spovedeşti cele prezente, poţi să nu faci deloc referire la cele trecute, spunând că în ceea ce priveşte perioada dinainte nu ai ascuns nimic, ai spovedit totul – şi astfel vei scăpa de întrebări. Dar cu păcate nespovedite nu trebuie să te apropii de Sfântul Potir, şi chiar spovedania însăşi din pricina ascunderii unor păcate îşi pierde însemnătatea. Să-ţi ajute Domnul! Ţine minte, copilaşul meu, că Domnul nu îngăduie ispite mai presus de măsura şi puterile noastre. De aceea nu trebuie să te descurajezi. Trebuie sa stai cu bărbăţie împotriva păcatului şi cu ajutorul lui Dumnezeu el va fi biruit. Crede-mă că în scurta mea slujire am văzut multe exemple de ridicare din tina păcatului. Nu trebuie nici tu să pieri. Nu aceasta este voia lui Dumnezeu. Domnul voieşte mântuirea ta.

Surioarei tale N. îi trimit urările mele de bine şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Să o păzească Domnul! Pentru fratele tău K. mă voi ruga după puterile mele. Domnul cel atotîndurat să tămăduiască bolile lui su­fleteşti şi trupeşti. Domnişoarei N. îi trimit binecuvântarea lui Dumnezeu. Sănătatea mea deocamdată, slavă lui Dumnezeu, este bună, iar mai departe – ce va da Dumnezeu.

Din inimă îţi doresc toate milele lui Dumnezeu, îţi urez numai bine cu ocazia sfintelor zile ale postului şi sărbătorii care vin.

Kozelsk. 15/28 decembrie 1924

*

Iubitoare de Dumnezeu şi multcinstită întru Domnul roaba lui Dumnezeu N.,

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Scriindu-ti câteva cuvinte, zoresc să-ti scriu mai in amănunt. Mai întâi de toate despre păcat. Imi scrii ca eu te dispreţuiesc, că îţi este clară atitudinea mea fată de tine… Nu cred că te-am dispreţuit, iar atitudinea mea faţă de tine, după câte văd eu, nu ai înţeles-o pana acum. Cum să te conving, copilaşul meu, de sentimentele şi de atitudinea ce le am faţă de tine? Se spune undeva că Sfinţii Părinţi urau păcatul, dar pe păcătoşi îi iubeau. Aşa trebuie să facem şi noi. Aşa mă străduiesc să fac şi eu. Dacă nu îţi răspund degrabă, tu singură trebuie să înţelegi de ce se întâmplă aşa. Ai văzut viaţa mea. Şi faptul că nu-ţi pot răspunde degra­bă este o durere neîncetată pentru mine. Dacă tu ţi-ai dori să mă vezi personal, eu cu dragoste sunt gata să te primesc. Să se depărteze de la tine vrăjmaşul, care iti insuflă gânduri mincinoase şi te duce la deznădej­de! Domnul te aşteaptă cu braţe părinteşti, aşteaptă pocăinţa ta. El cu iubire atotiertătoare îţi spune ţie şi tuturor celor împovăraţi de păcate:

„Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi“.

Domnul este gata să te ierte, să-ţi ierte păcatele şi odată cu iertarea păcatelor să-i dăruiască inimii tale chinuite pacea Sa. Să se înaripeze, aşadar, nădejdea ta! Imi ceri să mă rog pentru tine ca şi cum niciodată nu m-aş fi rugat. Nu, copilaşul meu, crede cuvân­tul meu de preot că întotdeauna aduc înaintea Domnului pentru tine rugăciunea mea săracă. Roagă-te şi tu după puterile tale, căci acest lucru are mare însemnătate. Domnul a făgăduit că va împlini cererile atunci când I se va aduce rugăciune potrivita pentru ele (Mt. 18,19-20). Numai că nu spune cât de repede vor fi împlinite aceste cereri. De aceea trebuie să ne rugăm şi să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Să crezi că aproape este de noi ajutorul lui Dumnezeu!

Nu deznădăjdui când vezi în tine feluritele ne­putinţe. Acest lucru depinde mult de stările prin care treci şi de nervii încordaţi. Rabdă-te şi pe tine! Să dea Dumnezeu să ţi se întărească puterile sufleteşti şi trupeşti! Despre sinucidere să nu-ţi îngădui nici cel mai mic gând! Alungă de la tine această cursă a vrăjmaşu­lui! Eu văd în tine dorinţa de a duce o viată creştinească bună, iar dacă aceasta există, înseamnă că sufletul tău este viu.

„Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda şi judecăţile Tale îmi vor ajuta mie” (Ps. 118, 175).

Aşa striga Sfântul Prooroc David din partea fiecărui cre­dincios care alerga la Dumnezeu. Strigă şi tu aşa cu nădejde în mila lui Dumnezeu – şi Domnul nu te va lăsa, căci nici Domnul, nici îngerul-păzitor nu s-au depărtat de la tine, ci cu dragoste te păzesc, te ocro­tesc. Doar că deocamdată ţi se îngăduie să nu simţi, să nu vezi această ocrotire, deşi tu însăţi recunoşti că din când în când simţi, totuşi, o uşurinţă şi o oarecare pace. Mulţumeşte Domnului şi pentru această milă.

Acum îţi voi răspunde la întrebările tale. Când ai faţă de cineva antipatie, sau răutate, sau supărări, trebuie să te rogi pentru acea persoană, indiferent dacă este vinovată sau nu. Roagă-te întru simplitatea inimii, aşa cum sfătuiesc Sfinţii Părinţi:

„Mântuieşte-o, Doamne, şi miluieşte-o pe roaba Ta (numele) şi pen­tru sfintele ei rugăciuni ajută-mă pe mine, păcătoasa!”.

Datorită acestei rugăciuni inima se linişteşte, chiar dacă uneori nu dintr-odată. Te poţi ruga aşa chiar dacă acest lucru se întâmplă în prezenţa oamenilor, fără vreo manifestare exterioară a rugăciunii, sezând, mergând, stând în picioare sau culcată – căci Dumnezeu Se uită la inimă. Şi, când vine această ispita, atunci să te şi rogi, fără să zăboveşti şi fără să ţii cont de loc, deşi, desigur, este mai bine să te retragi şi abia atunci să te rogi.

Dacă nu vezi vreo vătămare pentru sufletul tău in legătura cu fratele şi cu soţia lui, atunci ajută-i în treburile lor şi străduieşte-te să eviţi discuţiile în care cei ai casei se osândesc unul pe altul sau, în general, pe ceilalţi. Mai încolo vei vedea cum va trebui să procedezi pe mai departe.

Pentru că nu m-ai ascultat în legătură cu mama ta – Dumnezeu să te ierte! Nu este o greşeală prea mare.

Cu privire la ceea ce ţi-am spus despre spove­danie, că nu este nevoie să te apropii de duhovnicul tau care nu ai deplină încredere, trebuie să înţelegi aşa: că poţi să-ţi mărturiseşti păcatele şi să primeşti dez­legarea lor de la orice duhovnic ortodox, căci orică­rui preot îi este dată puterea de a lega şi a dezlega păcatele. Iar pentru sfat în legătură cu treburile vieţii şi cu cele duhovniceşti te poţi adresa altei persoane, care chiar nu are cinul preoţesc. Multe asemenea cazuri au existat şi există. La Athos şi acum există ocârmuitori ai mănăstirilor mici (şi, prin urma­re, conducători ai întregii vieţi mănăstireşti), care nu au niciun cin preoţesc. Eu nu vreau să spun că sunt de acord cu o asemenea atitudine fată de duhovnic. Nu, eu văd acest lucru ca pe un fenomen foarte trist, atunci când nu poţi discuta cu duhovnicul la care tre­buie să alergi când ai nevoie. Taina se săvârşeşte, ier­tarea păcatelor se primeşte. La nevoie trebuie să ne mulţumim şi cu aceasta. De unde să luăm duhovnici sfinţi?

„Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios”!

Mie poţi să-mi scrii totul deschis, pentru uşu­rarea sufletului tău, deşi îmi cer iertare că nu-ţi pot răspunde degrabă.

Cu privire la faptul că ai confundat la spove­danie vârsta pe care o aveai când ai săvârşit un pă­cat, nu te tulbura. In cazul de fată lucrul acesta nu are importanţă. In general, pentru uşurarea sufletului, eu îţi dau voie, copilaşul meu, să-mi spui tot, fără sfia­lă. Cu cât vorbeşti mai deschis, cu atât mai bine. Nu te teme, eu nu mă supăr pe tine. Nu îţi este clar de ce ţi-am scris că nu ai greşit neascultându-l pe stareţ. Mai întâi de toate, pentru că aşa a spus stareţul. Sfatul lui – să te împărtăşeşti în fiecare lună – nu te-a făcut să te simţi obligată să faci acest lucru, orice ar fi pre­supus el. Sfatul rămâne sfat şi nerespectarea sfatului nu este un păcat, ci o părere. Altceva este atunci când dă o poruncă sau, oricum ar fi el, fiul duhovnicesc se leagă de duhovnicul sau stareţul său. Atunci orice în­călcare a poruncii este un păcat, care trebuie dezlegat la spovedanie, căci altfel însăşi porunca continuă să lege conştiinţa omului, să o împovăreze. Acest lucru este explicat în amănunt la Sfinţii Părinţi. Şi despre el, mi se pare, mi-a fost dat să discut cu domnişoara N. Poate că ea a reţinut, întreab-o, căci acum nu pot scrie amănunţit despre el.

Nu te sfătuiesc să-i scrii acelui om. Deşi mi-e milă de el – eu întotdeauna mă rog pentru el – totuşi nu pot face concesii. M-am gândit mult la întrebarea ta despre soţul tău. Eu privesc acest lucru nu cu ochii surorii tale, ci în lumina Evangheliei. M-am gândit mult la ceea ce m-ai întrebat în legătură cu soţul. Şi am ajuns la următoarea concluzie: dacă iubirea este reciprocă, nu aveţi motive să vă despărţiţi. „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” – aşa spune Sfânta Evanghelie. Eu vă dau binecuvântare să vă reuniţi.

In duhul Evangheliei despărţirea soţilor trebu­ie să aibă loc numai dacă s-a încălcat fidelitatea reci­procă. Dar, dacă, aşa cum bag de seamă, aveţi dorinţa de a vă continua viaţa împreună, dacă vă iertaţi to­rtul unul altuia, atunci nu există nicio piedică pentru o asemenea viaţă. Neputinţele soţului, greşelile lui sunt un fenomen foarte trist, dar trebuie să înduri şi să te rogi lui Dumnezeu să-l ajute. Roagă-te cu osâr­die Domnului, lasă-te în voia Lui! Dacă ceva nu-ti este clar sau trebuie completat, înştiinţează-mă, mă voi strădui să-ţi răspund.

Domnul să te păzească! îţi doresc din inimă toate milele lui Dumnezeu!

Kozelsk. 22 ianuarie/4: februarie 1925

***

Iubitoare de Dumnezeu domnişoară L., Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Am primit scrisoarea ta cu întârziere şi, chiar eu, contrar aşteptărilor, am întârziat datorită unui concurs de împrejurări.

Dacă problema încă nu s-a rezolvat, eu îţi dau blagoslovenie să mergi la batiuşka Nectarie, dacă ai mijloace materiale şi împrejurările îţi permit. Dar în­totdeauna pentru fiecare călătorie la părintele duhov­nic sau stareţ trebuie să faci rugăciune, aşa cum ţi-am spus deja. Domnul să rânduiască totul spre folosul sufletului tău şi spre mântuire.

Dumnezeu să te binecuvânteze, copilaşul meu, să-ţi începi viaţa în înnoirea duhului şi să te ajute şi să te desăvârşească!

Rugăciunea lui Iisus săvârşeşte-o în smerenia duhului şi a inimii tale. Este bine că primeşti mângâ­iere din această lucrare, dar ţine bine minte că Sfinţii Părinţi socotesc că este vătămător de suflet să cauţi mângâieri şi desfătări în rugăciune. De aceea, lipeşte-te mai mult de simţământul smereniei şi al pocăinţei. Atunci nu vei rătăci de la calea rugăciunii. Singura jertfă bineplăcută lui Dumnezeu este duhul umilit şi zdrobit pentru păcatele tale, pentru căderea ta, pen­tru patimile tale.

Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

Despre aceasta există multe învăţături la Sfinţii Părinţi şi la episcopul Ignatie Brianceaninov. Să-ţi ajute Domnul!

Pentru trimiterea banilor şi a dulciurilor îţi mulţumesc. Domnul să te mântuiască! Din inimă îti doresc toate milele lui Dumnezeu.

Kozelsk. 23 ian./5 febr. 1925

[va urma]

(Din: Starețul Nicon de la Optina, Sfaturi în vremuri de prigoană, Editura Egumenița 2009)

Legaturi:

“Trebuie avut însă grijă să nu rămână păcate nespovedite, pentru că în lume, la bisericile de mir, taina pocăinţei este anevoie de împlinit. Asta pentru că sunt mulţi creștini, preoţi destul de puţini, iar duhovnici și mai puţini. Și-atunci duhovnicul nu mai are destul timp să cerceteze sufletul creștinului, iar acesta se poate întoarce acasă cu păcate (făcute din neștiinţă, de exemplu) nemărturisite. În vremurile de demult, oamenii aveau câte un carneţel în care-și notau căderile în păcat, pentru ca nu cumva să le uite la spovedanie, dar acuma, după ce a trecut și comunismul peste bieţii oameni, s-a pierdut de tot această deprindere sănătoasă…”

***

Lumea monahilor nr. 85, iulie 2014:

Despre sănătatea sufletului – Cuvânt de folos de la avva Iulian Prodromitul

– de George Crasnean

Theosis

Văd că sunteţi oameni cu multă treabă și ar fi multe de spus – dacă ar trebui spuse –, dar de însemnătate cred că este să te nevoiești în viaţa aceasta pentru cea de dincolo. Că Dumnezeu ne-a dat timpul și viaţa aceasta ca să ne ducem la El pregătiţi. Iar noi nu știm – că nu ne este dat a ști – nici clipa, nici ceasul când ne vom duce la Domnul, ca să dăm socoteală. Că Dumnezeu nu ne-a creat fără un scop. Și scopul l-a anunţat încă de la începutul Bibliei, de la Facere, capitolul I cu 26: „Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră”. Dar versetul următor zice că „a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut”, dar despre asemănare nu pomenește nimic, pentru că ea trebuia făptuită de Adam. Așadar, acesta este scopul vieţii noastre: îndumnezeirea, că scris este: „Fiţi desăvârșiţi, precum și Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este!” (Matei V, 48).

Rugăciune şi sfinţenie

Nu știm cum arată, căci – așa cum găsim la Ioan I cu 18 – „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”. Adevărat lucru este acesta, dar ne putem întâlni cu El în rugăciune. Du-te în camera ta, în cămara ta, în inima ta și, întâi de toate, gândește-te bine cu cine stai de vorbă și spune apoi cum te-nvăţ eu, om bătrân:

„Doamne, mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că m-ai adus să stau de vorbă cu Tine, pe mine… omul cel mai păcătos!”.

Și pe urmă stai și grăiește cu Dumnezeu. Că ce vrea El de la noi? Să scoatem dinlăuntrul nostru toate păcatele care ne-ntinează. La miezul nopţii – ori chiar la miezul zilei, că noi toată ziua păcătuim –, intră în cămara sufletului tău și stai de vorbă cu „Cel ce curăţește toate fărădelegile tale” (Psalm CII). Și zi atunci:

„Iartă-mă Doamne, iartă-mă, că n-am știut că în faţa ochilor Tăi s-au petrecut! Iar eu nesimţitor eram și la Tine nu mă gândeam”.

Și fă așa zi de zi și învaţă să stai înaintea lui Dumnezeu, că așa te vei curăţi și te vei pregăti pentru judecata viitoare. Și tot așa îţi vei vedea micimea ta și mulţimea păcatelor tale, dar și mărinimia lui Dumnezeu, Care „nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iezechiel XXXIII, 11).

Toate rugăciunile sunt frumoase – și bine este să citiţi și pe cele din Ceaslov, ori Paraclisul Maicii Domnului –, dar dacă vremea vă este puţină, staţi înaintea lui Dumnezeu cum v-am învăţat eu și grăiţi-I din preaplinul inimii voastre. Așa să faceţi și o să ajungeţi să-L simţiţi pe Dumnezeu! Și o să fiţi conștienţi că toate câte le faceţi înaintea Lui le faceţi! Și iarăși să v-aduceţi aminte că atunci când rugăciunea voastră încetează, atunci începe păcatul! Chiar și încetarea rugăciunii e păcat, că Dumnezeu a spus: „Fiţi sfinţi!” –, și eu de sfinţi fără rugăciune n-am auzit. Iar apostolul Pavel spunea să ne rugăm… „neîncetat”! Neîncetat, nu din când în când. În veacurile acelea nu erau nici preoţi, nici biserici, nici călugări: era doar o comunitate de creștini într-o lume păgână. Lor le spunea Apostolul să se roage neîncetat și îndemnul e bun și pentru voi, cei care n-aveţi vreme de rugăciune, că nici cei din timpurile apostolice nu știau câtă vreme de rugăciune mai au, pentru că erau tot timpul sub prigoană.

Boala sufletului

Acum s-o luăm și altfel: ne vom duce dincolo. Vom muri lumii acesteia: ne doare aici, ne doare dincolo… Și cum ne doare ceva alergăm la doctor și ne îngrijim trupurile noastre. Dar boala sufletului? De ea de ce nu ne grijim la fel? Se poate ca sufletul tău să fie bolnav și tu să nu știi de ce suferă. Când ţi se îmbolnăvește trupul, te duci la doctor după vindecare. Tot așa, când sufletul tău te doare, trebuie să cauţi alinare și vindecare la duhovnic. Să știţi că omul cu adevărat sănătos îl are totdeauna pe Dumnezeu în inima lui. În Evanghelia de la Luca, capitolul XVII cu 21, dacă aţi citit știţi că scrie acolo așa: „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. Și tot așa găsim la I Corinteni III cu 16 un alt text care-l sprijină pe acesta: “Nu știţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?”. Vedeţi că apostolul Pavel pune semnul întrebării: oare chiar nu știţi că Dumnezeu locuiește în voi? Va să zică, trupul este templul Duhului Sfânt. De asta trupurile unor sfinţi nu putrezesc sau au bună mireasmă, pentru că în toată viaţa lor pământească aceștia au slăvit pe Dumnezeu în ei. Toată viaţa lor, s-au silit să se sfinţească.

Dragoste şi milă

Voi știţi că „Dumnezeu este iubire” – doar apostolul Ioan scrie și în prima sa epistolă că: „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8). Dar la Luca VI cu 36 scrie așa: „Fiţi milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv”. Iubirea și milostenia. Deci asta vrea să afle Dumnezeu în inima omului: iubire și milă. Iar dacă le află, atunci împărăţia Lui va fi într-acea inimă. Trebuie să se gândească fiecare: oare împărăţia lui Dumnezeu se află în mine? Am eu atâta dragoste și milă? Iar dacă așa stau lucrurile – și sigur stau așa, pentru că Dumnezeu nu minte –, atunci ar trebui să se întrebe omul: oare ce gânduri trebuie să iasă din mintea mea, dacă eu sunt templu al Duhului Sfânt? De aceea paza gândurilor e lucru mare în lupta cu potrivnicul. Însă răutatea n-ar putea ajunge la inimile voastre dacă ar fi pline de dragoste și milă, căci spune și Domnul:

„Iubiţi pe vrăjmașii voștri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc și vă rugaţi pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Matei V, 44).

Care răutate v-ar mai mâhni dacă v-aţi iubi vrăjmașii? Trebuie să mai știţi însă că la II Timotei III, 12 scrie că:

„Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi”.

Deci trebuie să vă așteptaţi la necazuri și supărări dacă doriţi împărăţia lui Dumnezeu, iar pentru aceia care vă prigonesc, Mântuitorul spune să vă rugaţi.

Nedreptatea şi îndreptăţirea

Primul lucru care îmbolnăvește sufletul este îndreptăţirea. Omul greu poate suferi o „nedreptate” în pace și fără să-l urască pe cel care i-a pricinuit-o.

- Sfântul Isaac Sirul spune că „cel ce poate să rabde o nedreptate și îi stă în putinţă s-o îndrepte a căpătat mângâiere de la Dumnezeu”…

De bună samă că așa este. Cum ar fi oare dacă, în loc să răspunzi cu ură la o nedreptate, i-ai zâmbi prietenos prigonitorului tău și te-ai ruga pentru el? Un bun creștin nu trebuie să aibă dușmani. Măcar cu voia și știinţa sa. Și nu numai din pricina sa: dacă știi că cineva își face pricină de poticnire din cauza ta, du-te și cere-i iertare – că de te vei mânia împotriva lui, vor fi doi oameni prinși de ură, dar, dacă te vei îndrepta cu dragoste către el, s-ar putea să-l câștigi și să dobândiţi pace amândoi. Dumnezeu a spus să iertaţi, că atunci veţi fi și voi iertaţi. Și cine n-ar avea nevoie de iertare? Și atunci pentru ce să te lipsești de ea și să-ţi faci singur dreptate – când știi că una mai bună o va face Dumnezeu, pentru că numai El cunoaște inimile oamenilor? Lasă Domnului dreptatea și răsplata, iar sufletul tău va găsi pacea în felul acesta.

Râvna pentru Dumnezeu

Iar dacă sufletul tău și-a găsit liniștea, caută de acuma să ai râvnă pentru Dumnezeu. Stai cât mai mult de vorbă cu El și păzește legile pe care ţi le-a dat, ca să dobândești viaţă veșnică. Stăruie în post și rugăciune, că „fără de Hristos nu putem face nimic”. De aceea, cât se poate, să păzim posturile pentru că, prin ele, pe noi ne păzim. Noi nu suntem omorâtori de trupuri, dar trebuie să le smerim și să le învăţăm cu postul și cu nevoinţa, ca să putem să ne vindecăm sufletele. Și nu putem face aceasta fără duhovnic. Când omul s-a dus la duhovnic și a plâns pentru păcatele sale, mărturisindu-le încă din vremea prunciei lui, atunci acela devine un om sănătos sufletește.

Iar dacă tu devii sănătos, nu te poate lăsa indiferent zbuciumul sufletesc al celorlalţi. Și din dragoste pentru aproapele tău, trebuie să încerci să-i salvezi sufletul. Trebuie însă să ai discernământ, căci Hristos a spus să

„nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi” (Matei VII, 6).

De-acum trebuie să fiţi și foarte înţelepţi – ca șerpii – ca să puteţi câștiga și alte suflete pentru Hristos și să se mântuiască.

- Ai văzut pe aproapele tău, L-ai văzut pe Dumnezeu – zicea sfântul Clement Alexandrinul…

Da. Cum am spus eu mai nainte despre chipul lui Dumnezeu în om. Sau cum ziceau Părinţii că „de la aproapele îţi vine mântuirea, dar și osânda”.

Dacă ai venit la duhovnic și n-ai ascuns de el (și de Dumnezeu) nici un păcat și dacă ţii canoanele, te duci în rai. Dar trebuie să-ţi pară rău de greșelile tale, că altfel nu dobândești iertare de la Dumnezeu. Însă dacă rămâi în legătură cu duhovnicul și te silești să-i urmezi sfaturile, vei avea un suflet sănătos și râvnă pentru cele sfinte. Trebuie avut însă grijă să nu rămână păcate nespovedite, pentru că în lume, la bisericile de mir, taina pocăinţei este anevoie de împlinit. Asta pentru că sunt mulţi creștini, preoţi destul de puţini, iar duhovnici și mai puţini. Și-atunci duhovnicul nu mai are destul timp să cerceteze sufletul creștinului, iar acesta se poate întoarce acasă cu păcate (făcute din neștiinţă, de exemplu) nemărturisite. În vremurile de demult, oamenii aveau câte un carneţel în care-și notau căderile în păcat, pentru ca nu cumva să le uite la spovedanie, dar acuma, după ce a trecut și comunismul peste bieţii oameni, s-a pierdut de tot această deprindere sănătoasă…

Epitimii

- Mi-aduc aminte că și avva Iustin Pârvu pomenea de obiceiul acesta. Să vă întreb ceva, părinte: oare ai voie să te mărturisești în timpul în care ești sub canon și ești oprit de la împărtășanie?

Bineînţeles. Dacă conștiinţa te apasă pentru vreun păcat pe care l-ai săvârșit, dă fuga repede la duhovnic și spovedește-te. Nu sta în păcat și, mai ales, nu-ţi amâna pocăinţa. Pentru că scrie la Apocalipsă, capitolul XXI cu 27, că

„în cetate nu va intra nimic pângărit și nimeni care e dedat cu spurcăciunea și cu minciuna”!

- Dar dacă te afli în aceeași situaţie, ai primit epitimie și se întâmplă să mori neîmpărtășit, mai-nainte de a-ţi isprăvi canonul? Ce se întâmplă cu sufletul acela?

Se mântuiește. Câtă vreme este sub canon și îl face, el este iertat de păcate. Dar… Am citit odată, demult, într-o gazetă „a satelor”, despre o maică din Basarabia care a căzut la pământ în timp ce se încălţa, s-a lovit și a rămas mai multe zile într-o stare de leșin –  ori poate comă. Oricum, de murit n-a murit, că inima îi bătea regulat. Când și-a revenit, a povestit la toată obștea cum s-a întâlnit cu fosta stareţă într-un loc minunat, iar aceasta i-a mărturisit că n-a fost dintru început acolo, dar că rugăciunile maicilor au adus-o în acea stare după șase săptămâni de la moartea ei. Stareţa aceea murise neîmpărtășită și numai rugăciunile obștii au adus-o într-acel loc binecuvântat.

- Înseamnă că și cel care moare sub canon nu se duce chiar unde ar trebui să meargă: „la loc luminat… de unde a fugit toată durerea și-ntristarea”?

S-ar putea să ajungă acolo numai cu rugăciunile Bisericii. Ale celor rămași în viaţă. Eu am prins mulţi părinţi care înaintea morţii ne cereau: „Rugaţi-vă pentru mine!”. Poate să fie și așa. Dumnezeu știe. Dar omului sporit într-ale Duhului îi pare rău de orice suflet și ar voi ca toţi să meargă în rai și atunci se roagă pentru aproapele său ca pentru sine însuși (ba chiar mai mult!). Apostolul Iacov spune: „Rugaţi-vă unul pentru altul”, iar sfântul Pavel să ne „rugăm neîncetat”.

Cuvânt

- Și un cuvânt de folos, părinte?…

Măi, drept sfat eu am să v-aduc aminte de cuvintele apostolului Iacov, „ruda Domnului”, care zicea că

„prietenia lumii este dușmănie faţă de Dumnezeu. Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu” (Iacov IV, 4).

Depinde de voi ai cui prieteni vreţi să fiţi…

Vedeti si:

***

Doxologia: Să ne întâlnim la uşa raiului!

Părintele Paisie era înainte de toate un părinte al iertării şi al binecuvântării, când era prea obosit (uneori în posturi nici nu se mai putea scula de pe pat), tot timpul binecuvânta. Cum auzea uşa deschizându-se, începea să binecuvânteze: „Domnul Dumnezeu…”. Cum auzea un zgomot, iar binecuvânta, totdeauna era cu binecuvântarea pe buzele sale.

La despărţire, Părintele Paisie adresa obişnuitul său salut:

„Să ne întâlnim la uşa raiului!”.

Unii dintre ucenici îl întrebau:

„Noi vrem să ne întâlnim cu toţii în rai. De ce doriţi să ne întâlnim la uşa raiului?”.

Iar bătrânul răspundea cu nădejde şi blândeţe:

„Să ne vedem noi scăpaţi de viclenii diavoli şi ajunşi la uşa raiului, că aici strigăm la Maica Domnului, cerem ajutorul sfinţilor, plângem la uşa milostivirii Mântuitorului şi nu ne lasă El afară. Până aici este greu! Dacă ajungem noi acolo, strigăm la Maica Domnului: «Uşa milostivirii deschide-o nouă» şi Măicuța Domnului, cu rugăciunile ei, ne va deschide uşa să intrăm în rai, că ea ne ajută tuturor la mântuire. De aceea în fiecare zi suntem datori să-i citim dimineaţa Acatistul Bunei Vestiri şi seara Paraclisul, căci este tuturor mamă, acoperământ şi grabnică ajutătoare”.

(Părintele Paisie Olaru – povățuitor spre poarta Raiului, Editura Doxologia, p. 101-102)

***

Arhim. Mihail Daniliuc/ Ziarul Lumina:

Părintele Paisie Olaru, un izvor de pace şi linişte

“[...] Fericiţi sunt cei care l-au cunoscut pe neegalatul duhovnic nemţean. Eu nu am avut această bucurie, dar l-am iubit şi preţuit ca şi când am primit blagoslovenia sa aducătoare de linişte şi pace.

Prima dată am auzit vorbindu-se de părintele Paisie Olaru în casă la bunica mea, care o dată pe an mergea la Sihla sau Sihăstria să se spovedească la „duhovnicul“ ei. Aşa-l pomenea bunica pe Cuviosul Paisie. Multe din împlinirile sale le punea pe seama rugăciunilor confesorului ei. Într-una din zile am întrebat-o cine este acest duhovnic, iar ea mi-a răspuns: „Părintele Paisie, un călugăr cucernic şi sfânt“. Cu această imagine a Cuviosului Paisie am păşit şi eu alături de buna pragul Mănăstirii Sihăstria în luna septembrie 1990, cu nădejdea că voi întâlni pe acel călugăr pios şi sfânt. Întâmplarea a făcut să nu-l putem vedea. Era grav bolnav şi nu primea pe nimeni. Ne-am întors cu mult regret în suflet, mai ales eu, pentru că obiceiul bunicii de a-l pomeni adesea m-a făcut foarte curios să-l văd şi să primesc şi eu binecuvântare de la dânsul. Aproape la o lună după această întâmplare, bătrâna s-a îndoliat. Devenise foarte abătută şi răvăşită sufleteşte. Aflase că părintele ei duhovnic a părăsit această lume.

După patru ani, intrând în obştea Schitului Vovidenia, poate nu întâmplător am găsit aici pe monahul Iosif Gugeanu, care a vieţuit mulţi ani la Schitul Sihla şi apoi la Mănăstirea Sihăstria, iar după trecerea la cele veşnice a părintelui Paisie s-a închinoviat în mica obşte a Vovideniei. El l-a cunoscut foarte bine pe renumitul duhovnic nemţean. Aidoma bunicii mele, bătrânul călugăr, plecat şi el la Domnul în 1996, îmi vorbea cu acelaşi patos despre duhovnicul său. Cu greu pot uita poveţele blândului monah cu părul nins de vreme. Ca orice novice, în vremi de ispite şi încercări, aveam nevoie de un sfat, de o vorbă bună, de o încurajare. Primeam medicamentele duhovniceşti de la bunul confrate Iosif, care întotdeauna îşi începea cuvântul astfel: „Părintele Paisie aşa spunea…“, apoi urma sfatul, îndemnul, alinarea. Într-una din zile am mers la chilia sa abătut şi cu gândul de a mă reîntoarce în lume. Nu vedeam nici o portiţă de scăpare, aveam convingerea că nu mai pot rămâne în mănăstire. Duiosul meu sfătuitor mi-a spus:

„Frate, şi eu am avut astfel de gânduri cândva. Cel care m-a întors din drum a fost tătuca Paisie, iertat să fie! Nu mă pricep cum să te conving să rămâi, dar îţi aşez la inimă  cuvintele duhovnicului meu: «Uşa Raiului e deschisă, tată. Numai noi să vrem să intrăm în el, Dumnezeu nu obligă pe nimeni. De ce deznădejde? Vii, spui şi te ridici iar. Spovedania e al doilea botez. Prin Taina Spovedaniei te ridici din nou. Şi tot timpul asta să faci: cazi şi te ridici. Să nu te laşi în disperare»“.

Acest îndemn primit de la carismaticul duhovnic prin intermediul ucenicului său a fost şi rămâne pentru mine putere, curaj şi nădejde atunci când piatra de la uşa sufletului pare să fie mai anevoios de clintit.

Mai târziu, am citit cărţi despre părintele Paisie. Acestea la rândul lor m-au ajutat să-mi întregesc un portret moral al marelui duhovnic nu doar al Sihăstriei, ci şi al Moldovei. Ba aş îndrăzni să spun că a fost duhovnic şi rugător pentru întreaga naţie română. De aceea nu puteam lăsa să treacă ziua binecuvântatului monah fără a-i închina câteva smerite gânduri, închinându-mă cu pietate şi recunoştinţă în faţa memoriei şi „icoanei“ de lumină şi bunătate a părintelui Paisie.

Deşi a plecat demult în Cer, lumina sufletului său străluceşte şi astăzi printre noi. M-am convins de acest lucru şi săptămâna trecută, când, aproape de ziua în care fericita sa mamă l-a adus pe lume în urmă cu mai bine de un veac, am trecut pe la mormântul marelui duhovnic nemţean. Eram alături de câţiva oameni deosebiţi, veniţi de departe, din cetatea Bucureştilor. Am ajuns la Sihăstria pe-nserate, când soarele scăpătase spre asfinţit, iar codrul începea a se cufunda într-o patriarhală linişte. Ne-am recules preţ de câteva clipe în cimitirul Sihăstriei, luminat discret de multe candele aprinse, care împrăştiau raze dulci şi blânde în „dormitorul“ călugăresc străjuit de falnicii brazi, care dau impresia că te afli într-o veritabilă „catedrală“, aşa după cum înţelept cugeta unul dintre cei care străbătuseră cale lungă din capitala ţării până în Munţii Neamţului ca să păşească pe urmele cuvioşilor sihăstreni. Ne-am apropiat cu paşi timizi de locul unde monahul îmbunătăţit îşi doarme vremelnicul somn, vecin întru aşteptare cu părintele Cleopa. Acolo am simţit o pace sfântă care ne-a copleşit sufletele, iar mântuitoarele cuvinte ale Cuviosului Paisie stăruiau în cugetele noastre:

„Să ne întâlnim la uşa Raiului!“

***

Fericitul PAISIE OLARU (de la Sihla) despre DEZNADEJDE:

“Ce-i aia disperare si deznădejde? Deznădejdea, disperarea, e cel mai mare păcat. Nu spune asa, că “eu n-am să mă mai mântuiesc, că eu degeaba mă rog“, nu! Tu să spui asa: “De unde-s gândurile astea? Ba nu. Eu, cu ajutorul Măicutei Domnului, am să mă mântuiesc.” Usa raiului e deschisă, tată. Numai noi să vrem să intrăm în el, Dumnezeu nu obligă pe nimeni. Mai aduce pe câte unul si cu de-a sila, mai trimite o boală, un necaz, dar “pe dătătorul de bunăvoie îl iubeste Dumnezeu“.

Poate că scrie undeva: “Orice păcat e iertat, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată“… D’apoi ce, e gândul tău? Nu! E hula lui, a vrăjmasului. Diavolul asta face – îti dă gânduri de hulă, ca să te aducă la disperare, si apoi tot el îti aminteste că hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată. Nu, tătucă, e hula lui. Dar tu vii la spovedanie si spui ce ti-a venit în gând: “Părinte, am gânduri de hulă, am gânduri spurcate asupra Maicii Domnului, asupra lui Dumnezeu, asupra icoanelor, asupra călugărilor, asupra preotilor…” Gândurile trebuie spuse din vreme. Ce-i aia disperare? Vii, spui si te ridici iar. Spovedania e al doilea botez. Prin taina spovedaniei te ridici iar. Si tot timpul asta faci: cazi si te ridici… Nu te lasi în disperare.

Cum nu-L iubesti pe Dumnezeu? Astea sunt gânduri de la diavolul… Taci din gură. Cum nu crezi? Dar cine te-a adus aici, la mânăstire? Ce asculti tu ce spune vrăjmasul? Si de ce să nu te mântuiesti? Nu, tătucă… lasă, cu nădejdea la Maica Domnului, o să ne mântuim noi. Că dacă le-am putea face pe toate, ne-am mândri, si ar fi mai rău: “Rugăciunea mintii o am, milostenie fac...” Dar dacă vezi că nu poti face, te mai smeresti. Puterea lui Dumnezeu întru neputinte se desăvârseste.” Tu fă tot ce depinde de tine. “Mai te rogi, mai te spovedesti, mai mergi la biserică, mai te împărtăsesti – măcar la o lună… Si nu te teme, că nu te duci în iad. Vinerea posteste până când ti-e foame. Mai citeste câte o carte, spune mereu “Doamne Iisuse” si să n-o uiti pe Maica Domnului. (…) Si fă tot ce depinde de tine…

Asa, tătucă. Hai să punem si noi de acum început bun. Noi trăim cu nădejdea vietii de dincolo…”

***

Raluca Brodner/ Ziarul Lumina: “Sa ne intalnim la poarta Raiului!”

Ieroschimonahul Paisie Olaru este unul dintre cei mai îndrăgiţi duhovnici ai mănăstirilor nemţene din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Un om sărac din punct de vedere material şi nu foarte învăţat, dar bogat în har, blând, răbdător, smerit. Părintele Paisie Olaru vorbea cu Dumnezeu şi cu oamenii din suflet, întotdeauna cu multă dragoste. A căutat o viaţă întreagă „un colţişor de rai“, dorinţă şi rugăciune pe care le exprima pentru fiecare credincios care venea la el: „Dă-le, Doamne, un colţişor de rai!“.

Părintele Olaru, părintele povăţuitor al multor suflete, s-a născut la 20 iunie 1897, în satul Stroieşti, comuna Lunca, judeţul Botoşani. A primit la botez numele de Petru şi a fost ultimul dintre cei cinci copii ai familiei Olaru, Ioan şi Ecaterina, doi oameni simpli, dar cu multă frică de Dumnezeu. La fel ca fraţii săi, copilul Petru a primit o educaţie în bună creştere duhovnicească.

Părintele Ioanichie Bălan, unul dintre marii duhovnici ai Mănăstirii Sihăstria, în primul volum al ediţiei „Convorbiri duhovniceşti“, a surprins imaginea părinţilor, a satului natal, a copilăriei părintelui Paisie, despre care el însuşi a vorbit:

„Tata ştia Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum şi alte rugăciuni, şi se ruga cu glas tare, să auzim şi noi. Zicea ca preotul «Domnului să ne rugăm!» şi se bătea cu pumnul în piept. Cât despre mama, aceasta le spunea de multe ori copiilor: „Măi băieţi, să fiţi cuminţi, ca să nu dăm cinstea pe ruşine!“.

Mai apoi, la bătrâneţe, părintele Paisie a evocat, cu multă sensibilitate, într-o scrisoare, imaginea celei care i-a fost „mămuca dragă“:

„Parcă o văd cu ochii minţii cum în braţe mă ţinea şi mă învăţa de-ale credinţei. Draga mea, mămuca mea! Că nimic nu e mai scump pe acest pământ decât numele de mamă! Ea pe mine m-a născut şi m-a crescut până să-mi dau seama. Ar fi trebuit să o iubesc mai mult şi să o pomenesc mereu şi pentru sufletul ei scump să mă rog lui Dumnezeu“.

(Garoafa Coman, Părintele Paisie de la Sihla, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999, pp. 24-25)

Peregrinările prin lume şi drumul călugăriei

După ce a terminat cele trei clase la şcoala primară din sat (atâtea clase se făceau atunci), tânărul Petru a mers la armată şi a participat la Primul Război Mondial. În 1918, s-a întors cu bine de pe frontul din Ungaria şi a primit ca răsplată din partea statului 5 hectare de pământ pe care le-a dăruit fraţilor săi. În anul 1921 a ales viaţa monahală şi a hotărât să meargă la Schitul Cozancea, Botoşani, unde s-a nevoit ca un adevărat sihastru timp de aproape 30 de ani.

„Vieţile Sfinţilor m-au îndemnat la călugărie şi dragostea mea pentru Domnul!“, spunea părintele într-o convorbire cu arhimandritul Ioanichie Bălan, în vara anului 1984 .

Urmând şirul anilor şi al datelor cronologice, la 9 iunie 1922 Petru a fost tuns în monahism şi a primit numele de Paisie. A urmat o perioadă de câţiva ani buni petrecuţi în linişte, într-o pădure, unde şi-a construit o chilie mică cu paraclis de lemn, în care se ruga neîncetat, noaptea citind Psaltirea, se nevoia cu posturi până seara şi îngrijea de părinţii bolnavi din mănăstire. În tot acest timp a crescut pe lângă sine câţiva ucenici aleşi, printre care şi pe arhimandritul Ilie Cleopa.

În anul 1943 a fost hirotonit diacon, iar la 4 aprilie 1947 a primit Taina Preoţiei, pentru ca mai apoi să fie numit stareţ al Schitului Cozancea. După ce aproape un an a fost egumen la mănăstirea botoşăneană, dorul de viaţa pustnicească i-au îndreptat paşii duhovnicului, în 1948, spre Mănăstirea Sihăstria, din Neamţ. Timp de patru ani s-a nevoit la Mănăstirea Slatina, din Suceava, tot ca duhovnic, cât timp stareţ a fost arhimandritul Ilie Cleopa, după care a stat jumătate de an la Schitul Rarău, episod povestit de însuşi părintele Paisie în 1984:

„Am stat închis o săptămână. Apoi egumenul m-a examinat dacă am deprins rugăciunea. I-am spus că nu am putut-o deprinde. Când a auzit el, s-a supărat şi mi-a zis: «Eşti un vas mic şi gol! Mai stai în chilie încă o săptămână ca să înveţi rugăciunea minţii»“. Am mai stat o săptămână şi sâmbăta, când m-a examinat, ca să nu-l supăr din nou, i-am spus că am deprins-o. Iar el bucuros mi-a poruncit să o dau şi la alţii. Eu însă nici acum n-am deprins cum trebuie rugăciunea minţii, că nu am viaţă duhovnicească şi nu iubesc pe Domnul cât ar trebui“.

În primăvara anului 1953, Părintele Paisie s-a întors la Sihăstria, unde a trebuit să ţină piept persecuţiei împotriva monahismului din anii 1959-1964. Ca urmare a acestor contexte istorice, mănăstirea a rămas fără stareţ şi fără părintele Cleopa, care s-a retras pentru a treia oară în munţi. Astfel, bătrânul duhovnic Paisie s-a văzut lipsit de slujitori, cu toată greutatea apăsându-i pe umerii, însă cu multă rugăciune, răbdare şi blândeţe a reuşit să aducă liniştea duhovnicească în mănăstire, în sufletele membrilor oştii, a clericilor, călugărilor, mirenilor care veneau din ce în ce mai mulţi la Spovedanie.

„Hai la rai, la rai, la rai, cu căruţa cu doi cai!“

După ce, în 1964, situaţia de la Sihăstria s-a îmbunătăţit vizibil, ieroschimonahul Paisie Olaru a plecat iarăşi în căutarea liniştii şi a singurătăţii, pe care le-a găsit în chilia sa de la Schitul Sihla (1972-1984). Aici a continuat rugăciunea neîncetată, la care s-au adaugat privegherea necontenită, postul şi înfrânarea. Dormea foarte puţin şi săvârşea zilnic rânduiala celor şapte Laude în biserică. Când se întorcea de la Utrenie, unde era nelipsit, se îndrepta spre chilie şi zicea: „Hai la rai, la rai, la rai, cu căruţa cu doi cai!“. Uneori adăuga: „Daâ ce ai în ea?“. Şi tot el răspundea: „Ce a pus fiecare, aceea are“. Odată, ucenicii l-au întrebat care sunt acei doi cai, iar părintele Paisie le-a răspuns:

„Smerenia şi dragostea, căci cu acestea se ajunge cel mai uşor la mântuire“.

Se întâmpla ca deseori, noaptea, părintele să le aducă aminte ucenicilor de moarte:

„Vai, vai, moarte nemiloasă, tu pe toţi îi scoţi din casă, de-i om tânăr, de-i bătrân, tu pe toţi îi scoţi în drum“.

Îşi iubea mult fiii duhovniceşti – călugări, mireni, clerici şi ierarhi -, pe care îi primea la rugăciune şi la Spovedanie la orice oră din zi şi din noapte. Avea darul cunoaşterii gândurilor. Primul sfat pe care îl dădea era rugăciunea:

„Rugaţi-vă! Rugaţi-vă din toată inima! Rugaţi-vă cât mai mult lui Dumnezeu. Să nu ne lenevim, că mare război dă diavolul ca să nu ne rugăm. Rugăciunea cu simţire şi cu lacrimi ne uneşte cu Hristos, dulcele nostru Mântuitor“.

„Răbdare cu mulţumire, pentru scumpa mântuire!“

În anul 1986 părintele s-a întors în obştea Mănăstirii Sihăstria şi în urma unei fracturi la piciorul drept a rămas imobilizat în chilia sa multă vreme. Ca şi cum atâta suferinţă nu era de ajuns, s-a îmbolnăvit de cataractă la ambii ochi, iar auzul a începe să îi scadă tot mai mult. Nu a renunţat şi nu s-a lăsat descurajat de boală. Mărturisea pe oricine venea la scaunul său de Spovedanie şi a fost prezent până în ultimele clipe ale sale în viaţa obştii şi a credincioşilor cu sfaturi şi îndemnuri.

Pe câţiva ucenici îngreunaţi de povara încercărilor, părintele Paisie i-a sfătuit:

„Să ştiţi că Dumnezeu, pe care îl iubeşte îl ţine aproape de El, ca nu cumva libertatea să-i schimbe mintea şi înşelăciunea lumii să-i câştige sufletul. Aşadar, suntem datori să primim cu dragoste aceste încercări şi să-I mulţumim Domnului pentru toate“.

Sfaturile pe care le dădea mai des erau:

„Să ne rugăm ca să ne dea Domnul răbdare, că cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui“.

Uneori zicea:

„Răbdare în boală, răbdare în ocară, răbdare cu mulţumire, pentru scumpa mântuire!“.

„Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor…“

Un alt sfat pe care îl dădea părintele Paisie era:

„Când ieşi de aici şi te întorci în lume, să-ţi păstrezi sufletul curat. Chiar dacă vezi multe pe acolo, dar să nu te arunci în noroi, că greu se mai duce de pe suflet. Dacă priveşti şi nu intri în cele ale lumii este ca şi cum te-ai murdări de praf – te scuturi şi mergi mai departe. Dar dacă te-ai murdărit, să alergi să speli repede haina sufletului, că altfel eşti pierdut“.

După Spovedanie, părintele spunea o rugăciune de binecuvântare:

„Domnul Dumnezeu, Preamilostivul, să vă binecuvinteze; Domnul să vă ajute, Domnul să vă miluiască, Domnul să vă păzească de tot răul, Domnul să vă umple de bucurie duhovnicească; Domnul, ca un bun şi iubitor de oameni, să vă ierte de păcate şi în rai, cu drepţii, să vă primească!Binecuvintează, Doamne, pe robii Tăi aceştia, şi rugăciunea lor, şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor, şi răbdarea lor! Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor, şi viaţa lor, şi sfârşit bun le dăruieşte, iar dincolo, un colţişor de rai le rânduieşte, că binecuvântat eşti în veci. Amin!“.

Liniştirea sufletelor

Părintele Victorin Oanele, stareţul Mănăstirii Sihăstria, care a descris în chip minunat, ca şi părintele duhovnic Cleopa, viaţa şi nevoinţele părintelui Paisie, îşi aminteşte:

„La despărţire, părintele Paisie adresa obişnuitul său salut: «Să ne întâlnim la uşa raiului!». Unii dintre ucenici îl întrebau: «Noi vrem să ne întâlnim cu toţii în rai. De ce doriţi să ne întâlnim la uşa raiului?». Iar bătrânul răspundea cu nădejde şi blândeţe: «Să ne vedem noi scăpaţi de viclenii diavoli şi ajunşi la uşa raiului, că aici strigăm la Maica Domnului, cerem ajutorul sfinţilor, plângem la uşa milostivirii Mântuitorului şi nu ne lasă El afară. Până aici este greul! Dacă ajungem noi acolo, strigăm la Maica Domnului: «Uşa milostivirii deschide-o nouă…» şi Măicuţa Domnului, cu rugăciunile ei, ne va deschide uşa să intrăm în rai, că ea ne ajută tuturor la mântuire. De aceea, în fiecare zi suntem datori să-i citim dimineaţa Acatistul Buneivestiri şi seara Paraclisul, căci este tuturor mamă, «acoperământ şi grabnică ajutătoare»“.

„Din aceste scurte întâlniri cu părintele Paisie, multe suflete s-au liniştit, multe întrebări fără răspuns au fost dezlegate, mulţi călugări şi credincioşi s-au luminat văzând blândeţea, liniştea, smerenia şi înţelepciunea părintelui, căci îndelunga lui răbdare, tăcerea, rugăciunea de taină şi lacrimile ajungeau până în inimile oamenilor“,

spune arhimandritul Victorin Oanele, stareţul Mănăstirii Sihăstria, într-o evocare cuprinsă în cartea „Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta raiului“ (Editura Trinitas, Iaşi, 2005)

„S-a întâlnit cu raiul încă din viaţa aceasta, însă l-a păstrat în inima sa, ca pe o arvună…“

În zorii zilei de 18 octombrie 1990, la vârsta de aproape 94 de ani, părintele Paisie Olaru s-a mutat în lăcaşurile cereşti.

Slujba înmormântării, de sâmbătă, 20 octombrie, a adunat la un loc mii de ucenici, călugări şi mireni, în frunte cu un mare sobor de preoţi, condus de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, care a rememorat ultima întâlnire cu părintele Paisie:

„Cea din urmă întâlnire cu preacuvioşia sa a fost după instalarea noastră ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Am venit aici împreună cu Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist. […] Fără nici un însemn arhieresc, ca simpli preoţi, am mers să cerem binecuvântarea părintelui duhovnic Paisie. S-a bucurat când a aflat că suntem aproape de patul dânsului. Eu am îngenuncheat să iau binecuvântare la începutul unei sarcini grele şi în acelaşi timp sfinte şi mari, aceea de arhipăstor sufletesc al eparhiei. Deodată am observat că lângă mine era şi Patriarhul ţării, tot în genunchi, cerând binecuvântare de la unul dintre cei mai mari duhovnici ai Bisericii noastre Ortodoxe. Ne-a binecuvântat pe amândoi cu obişnuita sa binecuvântare care era plină de dragoste părintească şi ne-a spus şi nouă: «Dumnezeu să vă dăruiască un colţişor de rai!».

Ei bine, cred că secretul acestei binecuvântări a lui, ca Dumnezeu să ne dăruiască un colţişor de rai, stă în faptul că el însuşi s-a întâlnit cu raiul încă din viaţa aceasta, însă îl păstra smerit şi tainic în inima sa, ca pe o arvună…“.

„Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără folos, că nu-l mai întâlniţi“

“După 40 de zile, săvârşindu-i-se toată rânduiala cuvenită, unul dintre ucenicii săi apropiaţi se ruga noaptea singur, în chilia părintelui Paisie. De oboseală, a aţipit puţin în genunchi şi l-a văzut pe bătrânul îmbrăcat cu rasa, cu schima şi epitrahilul, stând la marginea patului său, cu crucea în mână, unde zăcuse în suferinţă şase ani de zile, şi plângând. Ucenicul, întristat, i-a sărutat crucea şi mâna şi l-a întrebat: «De ce plângi, părinte Paisie? Te doare ceva?». Iar el i-a răspuns:

«Nu, dragii mei. Dar dacă voi nu plângeţi, plâng eu pentru voi, că tare este greu de ajuns la rai. O, câtă nevoie şi câtă frică are sufletul atunci! Şi dacă nu plângi tu pentru tine aici, cine să te plângă după moarte? Că numai pe cel ce îl doare inima şi are conştiinţa curată, numai acela plânge. Vedeţi cum trece timpul?! Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără folos, că nu-l mai întâlniţi. Ce puteţi face astăzi, faceţi, şi nu amânaţi pe mâine, că nu ştim dacă mai ajungem până atunci. Că dacă poţi şi nu faci, ai mare păcat, şi de ochii Domnului nu poţi ascunde nimic…. Orice faci, se caută scopul cu care faci acel lucru. Doreşti să placi oamenilor sau lui Dumnezeu? Luaţi seama că tare este scump raiul şi tare este greu de ajuns la rai. Aveţi grijă de suflet, că mare răspundere are fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută, ci faptele, dragii mei»“

(arhimandritul Ioanichie Bălan, Părintele Paisie duhovnicul, Editura Trinitas, 1993).

▲ Chipul duhovnicului „cu cei mai mulţi fii sufleteşti din ţară, din ultimele decenii“

Părintele Cleopa Ilie (1912-1998) spunea despre părintele Paisie:

„Aşa era părintele Paisie: smerit, tăcut, blând, înţelept la cuvânt, foarte milostiv şi iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toţi şi iubea liniştea. Nu-i plăcea să trăiască între mulţi şi îşi ascundea viaţa şi nevoinţa. Nimeni nu ştia cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea şi inima lui, cât stă la masă şi cât se odihneşte. Plângea cu cel care plânge şi se bucura cu cel ce se bucură. Nu ţinea la haine bune, la bani, la nimic şi fugea de cinste, de laudă, de multă vorbire, de clevetire şi de oameni mari.

La Spovedanie nu era prea aspru la canoane, că ţinea cont de aşezarea sufletească a fiecăruia şi era blând cu toţi, precum spunea Sfântul Efrem Sirul: «Chipul aducerii la pocăinţă este numai al blândeţii». Cu iertarea, cu răbdarea şi blândeţea lui a câştigat multe mii de suflete, jertfindu-se pe sine pentru alţii“.

Părintele Ioanichie Bălan (1930-2007) mărturisea şi el despre despre părintele Paisie că

„cel mai important lucru la acest mare duhovnic era puterea lui harismatică cu care pătrundea sufletul şi conştiinţa credincioşilor. Apoi, mila şi iubirea profundă cu care primea pe toţi, şi smerenia unită cu blândeţea prin care cucerea şi întorcea la pocăinţă, transformând radical pe cei care veneau la el cu credinţă. Toate aceste daruri cu care a fost înzestrat de Dumnezeu l-au făcut cunoscut în toată ţara şi l-au învrednicit să aibă un mare număr de fii duhovniceşti, mireni şi călugări de toate vârstele şi stările sufleteşti, fiind considerat duhovnicul cel mai căutat şi cu cei mai mulţi fii sufleteşti din ţara noastră în ultimele decenii...“.

Părintele Victorin Oanele, stareţul Mănăstirii Sihăstria, dă câteva detalii despre nevoinţele ieroschimonahului Paisie, cum că mânca foarte puţin – şi mai ales mâncăruri de post -, gândind că

„nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim! Căci trebuie să avem totdeauna conştiinţa şi mintea curată, ca rugăciunea noastră să poată ajunge la cer!“.

De asemenea, se odihnea puţin şi îi plăcea să lucreze în livadă sau în grădină, locuri în care, după cum spune părintele Oanele, „lucra pentru a uita păcatele auzite la Spovedanie“.

Întotdeauna părintele Paisie amintea de părinţii plecaţi la Hristos, înaintaşii săi, şi zicea:

„De vom păşi pe urmele vieţii lor şi de vom trăi în desăvârşită dragoste unii cu alţii, avem credinţă şi nădejde în mila şi bunătatea lui Dumnezeu că ne vom vedea dincolo, în veşnica viaţă“.

Părintelui Paisie îi plăcea adesea să spună capitolul al treisprezecilea din Epistola I a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni:

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucura de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată“.

Legaturi:

Lupta duhovniceasca

Sfantul Ioan Scararul spune ca gandurile pe care nu le descoperim parintelui duhovnicesc ajung sa fie savarsite cu fapta si ca, dimpotriva, ranile descoperite nu se inrautatesc, ci mai vartos se tamaduiesc. Din propria experienta vedem ca fara ajutorul lui Dumnezeu omul este din cale-afara de neputincios in lupta duhovniceasca. Dupa cum spune Cuviosul Marcu Ascetul, in aceasta lupta avem un Ajutator tainic, ascund in noi la vremea botezului, pe Hristos, Cel nebiruit. El ne va ajuta in aceasta lupta daca nu ne vom multumi sa-L chemam in ajutor, ci vom si implini, pe cat ne sta in putere, poruncile cele de viata facatoare. Arunca-te in mana preamarii Lui milostiviri. Asijderea, alearga neincetat si la Ocrotitoarea noastra, la Stapana Pururea Fecioara Maria, cantand cat mai des cantarea bisericeasca:

„Nu avem alta nadejde sau ajutor afara de tine, Stapana, tu ne ajuta; in tine nadajduim si cu tine ne laudam, ca robii tai suntem: sa nu fim rusinati.”

*

Sa dispretuiesti infricosarile vrajmasului cum ca el ar avea puterea sa te arunce intr-un necaz cum este lepadarea de Domnul Cel rastignit. Toate aceste mestesugiri ale vrajmasului se pot incheia cu tot felul de pa­reri neroade si interpretari gresite din partea omului. Tu insa aminteste-ti mai intai cuvantul Psalmistului: gatitu-m-am, si nu m-am tulburat (Ps. 118, 60).

*

Tulburare si nedumerire mergand pana la putina­tate de suflet si deznadejde. Pricina tuturor acestora sta in trufia ta, in nepriceperea ta si in necunoasterea luptei duhovnicesti. Asa face intotdeauna vrajmasul: unde poate sa traga omul folos duhovnicesc prin legatura duhovniceasca, el se straduie sa puna piedica, insuflandu-i celui nepriceput ganduri spurcate si alte miscari de felul acesta, facand toate acestea din invidia sa cea plina de rautate. Trebuia sa intelegi cursa vrajmasului si s-o vestesti duhovnicului, pocaindu-te si smerindu-te, iar uneori si dispretuind-o, nazuind spre cele ce iti stau inainte (v. Filip. 3, 14) — tu insa te tulburi pana la putinatatea de suflet, prin aceasta aducand mangaiere vrajmasului. Imbarbateaza-te in Domnul.

*

Nu trebuie sa implinesti in vreo privinta voia vraj­masilor sufletului, care te tulbura cu tot felul de insuflari si de presupuneri si in care tu te increzi pe temeiul ca „asa ti se pare tie“. Toata lupta gandita sau incurcatu­ra care te necajeste vine din aceasta incredere fata de insuflarile vrajmasului, pe seama carora tu pui o anumita insemnatate sau pe care vrei sa le vanezi in loc sa le dispretuiesti chemand impotriva lor ajutorul lui Dumne­zeu. Iar pricina de capetenie a luptei gandite venite asu­pra ta este marea ta semetie, care se intrevede in toate.

*

De talharii cei ganditi [demoni, n.n.] este furat cel care primeste insuflarile cele rele, amestecand cu ele voia sa; insuflarile acestor hoti ganditi sunt intotdeauna fara de randuiala si nelalocul lor, dupa cuvantul Evangheliei:

Cel ce nu in­tra pe usa in staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur si talhar… Furul nu vine decat ca sa fure si sa junghie si sa piarda (In 10, 1, 10).

Lamurindu-ne cursele diavolului, Sfantul Ava Dorotei scrie:

„El nu este atat de neiscusit in lucrarea raului incat sa nu stie ca omul nu vrea sa pacatuiasca, si ca atare nu-i insufla pacate vadite si nu-i zice: «du-te de curveste» sau «du-te de fura», ci afla in noi o dorinta ce pare buna sau o indreptatire de sine, si prin aceasta, sub infatisarea binelui, aduce vatamare“.

*

Scrii ca vrajmasii sufletului au ridicat asupra ta o ase­menea lupta incat, facand in jurul tau zarva ca si cum ar juca o ceata intreaga, nu te lasa sa-ti savarsesti dupa obicei rugaciunea launtrica — drept care ma si intrebi pe mine, cel putin la minte, ce sa faci in atare imprejurari. Trebuie sa urmezi bineplacutilor lui Dumnezeu, luand ca pilda ceea ce au facut ei in asemenea situatii. In Viata lui Arsenie cel Mare citim ca uneori, sculandu-se de la rugaciunea launtrica, acesta se ruga cu voce tare, ridicandu-si bratele:

„Doamne, Dumnezeul meu! Nu ma para­si, ca nimic bun nu am facut inaintea Ta; ci ajuta-ma si invredniceste-ma sa pun inceput!”

In aceasta scurta ru­gaciune a bineplacutului lui Dumnezeu se vadeste, pe o parte, mare smerenie, si mustrare de sine, si defaimare de sine. In al doilea rand, se arata ca nu degeaba se ruga asa bineplacutul lui Dumnezeu, ci se vede ca din pricina asprei lui vietuiri era luptat cu ganduri de inaltare de ca­tre vrajmasii cei ganditi, care nu lasa pe nimeni in pace, ci pe fiecare il lupta asa cum pot. Noi, cei neputinciosi, avem nevoie mai ales sa urmarim gandurile de inaltare, care sunt cele mai vatamatoare in lupta duhovniceasca, dupa cum lamureste Cuviosul Marcu Ascetul:

„Daca ne-am ingriji de smerita cugetare, n-ar mai fi nevoie sa fim pedepsiti. Toate lucrurile rele si chinuitoare ce ni se intampla, din pricina inaltarii de sine ni se intampla. Iar daca ingerului satanei i s-a ingaduit sa-l apese pe Apos­tol, ca acesta sa nu se mandreasca, cu atat mai mult i se va ingadui satanei sa ne calce in picioare pe noi atunci cand ne mandrim, pana ce ne vom smeri.”

Dupa aceste marturii ale bineplacutilor lui Dumne­zeu intelegand daca suntem smeriti sau nu ori bagand de seama ca suntem furati de mandrie, sa repetam ina­intea Domnului cu smerita cugetare si fara vreo prefacatorie, rugaciunea aratata mai sus a fericitului Arsenie, la aceasta sculandu-ne atunci cand ne tulbura vrajmasii cei ganditi, care ne necajesc. Iar daca nici rugaciu­nea aceasta nu ne va linisti nicidecum, sa facem tot ca fericitul Arsenie, care uneori ii aseza in jur pe ucenicii sai, plangandu-se de razboiul vrajmasului. Şi tu poti s-o asezi langa tine cateodata pe sora P., daca e nevoie. Sa sada langa tine rugandu-se ori sa citeasca ceva din Evan­ghelie stand in picioare.

*

Nu cumva se tainuiesc in sufletul tau neputinte as­cunse, datorita carora vrajmasii pana acum se tot inta­resc si te necajesc pana la istovire? Chiar daca nu poti gasi nici o pricina de acest fel, roaga-te totusi cu smere­nie lui Dumnezeu, intrebuintand cuvintele psalmului:

„Gresalele cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curateste-ma, si de cele straine cruta pe roaba Ta” (v. Ps. 18, 13-14).

La toti Sfintii Parinti gasesti un singur raspuns si sfat in asemenea imprejurari: in orice ispita, biruinta sta in smerenie, mustrare de sine si rabdare — cerand totodata, se intelege, ajutorul de Sus. Roaga-te pentru aceasta si Imparatesei cerurilor, si tuturor bineplacutilor lui Dumnezeu la care ai o deosebita credinta, ca sa te ajute sa scapi de inselarea draceasca. Mai intai de toate cerceteaza-ti dispozitia sufleteasca, daca esti impacata cu toata lumea, daca nu osandesti cumva pe cineva.

*

Nu cumva este semetie faptul ca, primind pentru o vreme usurare in ce priveste razboiul gandurilor, ai cre­zut ca aceasta e paza mintii? Sfantul Ioan Scararul spune:

„Pe cat sunt de departe rasariturile de la apusuri, pe atat este de departe paza mintii de paza gandurilor, si pe atat este mai ostenicioasa decat aceasta“.

Iar noi doi nici gandurile nu suntem in stare sa ni le pazim cum trebu­ie — si atunci de unde sa avem paza mintii? Linistea ta a fost nu paza a mintii, ci vadita capcana a vrajmasului.

*

Te nelinisteste razboiul trupesc, la care nu te-ai fi asteptat. Acolo unde ar fi trebuit sa ai parte de folos su­fletesc, vrajmasul reuseste sa ridice sminteala in calea ta. Dispretuieste-o, pentru ca o asemenea insuflare a vraj­masului este prostia prostiilor. Scrii ca in acest razboi ti se pare ca cineva sta langa tine. Asemenea lucruri se intampla atunci cand omul fie ca a uitat cu totul la spo­vedanie vreun pacat destul de insemnat, fie ca nu s-a priceput sa marturiseasca asa cum se cuvenea un oareca­re pacat. Roaga-te Imparatesei cerurilor si ingerului tau pazitor sa te ajute sa-ti amintesti si sa marturisesti paca­tul cu pricina. Atunci, nalucirea cu pricina va pieri. Trebuie, de asemenea, sa te smeresti inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, socotindu-te mai prejos decat toata lumea. Din pricina razboiului trupesc, gasesc ca nu este potrivit sa te duci sa te tratezi la Moscova. Prin aceasta, razboiul prin care treci va deveni si mai aprig. Mai bine este sa induri suferinte din pricina bolii, spre curatirea pacatelor tale. Este mai de nadejde sa faci asa.

*

Imbarbateaza-te, si sa se intareasca inima ta (Ps. 26, 20).

In mijlocul suparatoarelor, iar uneori infricosatoa­relor ispite ale vrajmasului, mangaie-te cu spusele apostolesti:

credincios este Dumnezeu, Care nu va ingadui sa fiti ispititi mai mult decat puteti, ci in ispita va da si usu­rare (I Cor. 10, 13)^[1],

si repeta-ti adeseori cuvintele acestea, ca sa te intaresti. De asemenea sa dispretuiesti insuflarile cele desarte, insa rele, ale vrajmasului, care te ameninta cu pieirea. Insesi amenintarile lui trebuie sa iti dea nadejde ca el nu-ti va putea face nimic, pentru ca esti acoperita de milostivirea lui Dumnezeu. Daca ar fi putut sa faca ceva, nu s-ar fi apucat sa ameninte. In­gerul pocaintei i-a spus Sfantului Herma ca vrajmasul diavol este cu desavarsire neputincios si ca nu poate sa-i faca nimic omului daca acesta nu se invoieste de bunavoie la vreun pacat. De aceea, atunci cand vrajmasul te necajeste cu ganduri spurcate si de rusine, tu scapa la Domnul, rugandu-te cu cuvintele psalmului: Doamne!

Vrajmasii mei prigonindu-ma acum m-au inconjurat (Ps. 16, 9, 11); bucuria mea, izbaveste-ma de cei ce m-au inconjurat (Ps. 31, 8).

*

Paianjenul, lenes, sta intr-un singur loc, isi intinde plasa si asteapta: indata ce ii pica o musca, i-a si „luat capul”, iar musca bazaie… Asa isi intinde si vrajmasul cursele totdeauna: cum ii pica cineva in plasa, i-a si „luat capul”… Ia seama sa nu fii musca, fiindca si tu cam bazai…

*

Daca mania stapanitorului se ridica impotriva ta, nu te clinti din locul tau (Ecl. 10, 4).

Prin cuvantul stapa­nitor se intelege ispititorul, vrajmasul sufletului nostru, care prin faptul ca omul a incalcat porunca lui Dumne­zeu si a ascultat de indemnul lui rau, s-a facut stapanitor al lumii, care domneste prin ascultarea omeneasca. El i-a inselat pe Adam si Eva folosindu-se de un pretext frumos: si acum ii insala pe multi in acelasi fel; daca nu poate amagi pe cineva prin propriile sale indemnuri, se straduie sa il tulbure si sa-l bage in ispita prin prieteni si cunoscuti, sub pretexte frumoase. Adu-ti aminte de acest lucru si straduieste-te sa nu uiti; adu-ti aminte, de asemenea, si principiul staretesc: „Şezi in chilia ta, si chi­lia ta te va invata toate“. Lucrul acesta este cu atat mai cuvenit pentru tine cu cat te ingrijesti de monahismul launtric, intrucat de cel din afara nu esti cu totul in stare pe deplin, din pricina constitutiei fizice slabe si a edu­catiei delicate pe care ai primit-o. Şi Domnul Se uita mai mult la inima decat la fata sau la lucrarea din afara a omului, cu toate ca de la cei sanatosi trupeste aceasta se cere. Oricum, si celor cu sanatate firava, dar care se si­lesc potrivit cuvantului evanghelic, lucrarea cea din afara le aduce mare folos daca o vor strabate fara cartire. Iar a se smeri este lucru de trebuinta si de folos pentru toata lumea, atat pentru cei tari, cat si pentru cei slabi de vartute. Smerenia poate inlocui ostenelile din afara, iar fara smerenie nici nevointele mari nu pot aduce vreun folos.

*

Scrii ca din cand in cand slabesti foarte tare cu duhul, mergand pana la descurajare si uneori chiar pana la deznadejde. Sa stii ca doua sunt cursele de capete­nie ale vrajmasului: a-l lupta pe crestin ori prin semeata cugetare si prin parerea de sine, ori prin descurajare si deznadejde. Sfantul Scarar scrie ca un oarecare nevoitor iscusit biruia cursele vrajmasilor cu propriile arme ale acestora. Atunci cand incercau sa il aduca la deznadej­de, el graia catre sine si catre vrajmasi: „Dar atunci, cum de ma laudati nu demult si ma faceati sa cuget semet?“ — si prin aceasta destrama planul cel rau al vrajmasilor. Daca vrajmasii incercau sa-l ia pe partea cealalta si in­cepeau sa-l laude si sa-i infatiseze pretexte de cugeta­re semeata si parere de sine, batranul raspundea indata: „Dar atunci, cum de ma aruncati nu demult in deznadejde? Acestea sunt doar lucruri care se bat cap in cap.” Şi asa, nevoitorul cu pricina destrama, cu ajutorul lui Dumnezeu, cursele vrajmasilor prin propriile lor arme, folosindu-le la vremea potrivita una impotriva alteia. Şi tie iti vine uneori gandul de a te ridica vitejeste impotri­va vrajmasilor, si intrebi daca acesta este un lucru bun. Descurajarea care vine dupa aceea asupra ta si este in­tocmai pe dos fata de acest gand arata ca nu e un lucru bun. Nu este la masura noastra sa ne ridicam impotriva railor si viclenilor nostri vrajmasi, ci lucrul cel mai de nadejde e sa scapam intotdeauna la ajutorul si ocrotirea dumnezeiasca, chemandu-I in ajutor pe Insusi Domnul si pe Preacurata Lui Maica, preaum sfatuieste Sfantul Scarar:

„Cu numele lui Iisus loveste-i pe cei potrivnici”.

*

Desi dorinta de a te muta la A. nu te paraseste, une­ori iti sta impotriva gandul, si o insuflare tainica iti spu­ne in inima ca aceasta intentie si dorinta este desarta. Singura scrii ca insuflarea cu pricina este foarte lina, pe cand, dimpotriva, atunci cand se aprinde in tine dorinta de a pleca din manastire simti impietrire, intuneric, po­menire a raului si ura fata de aproapele si lenevire la ru­gaciune. Sa pricepi, asadar, din aceasta ca dorinta ta vine din partea „stanga” si este indemn al vrajmasilor si ura­torilor neamului omenesc, care cauta pierzarea noastra vesnica. Sfantul Grigorie Sinaitul scrie:

„Multa socotin­ta dreapta se cere pentru a deosebi binele de rau… Va­dite sunt lucrarile harului, pe care diavolul, desi le maimutareste, nu le poate da cu adevarat: nu poate da nici blandete, nici liniste, nici smerenie, nici urare a lumii, nici nu potoleste poftele si patimile: acestea sunt lucrari ale harului. Iar lucrarea draceasca este intunecare, si semeata cugetare, si infricosare, si tot raul”.

*

Sfantul Marcu Ascetul spune in scrierea sa despre le­gea duhovniceasca:

„Radacina poftei este iubirea laudei si slavei omenesti.”

Iar pofta prinde puteri, dupa cum spun alti Sfinti Parinti, atunci cand omul iubeste tihna trupeasca (in mancare, bautura si somn) si mai ales cand nu-si pazeste ochii de cele ce pot sminti.

*

Esti bolnava, si iti vine foarte greu sa pricepi pricina bolii tale. Neoranduiala din neoranduiala vine. Imi scrii la modul general despre ispita pe care o ai, insa n-o faci limpede, ci treci sub tacere faptul ca singura ai aprins foc in padurea ta neferindu-te de prilejuri, ci atragandu-le de capul tau. Cerceteaza-te bine. Este lucru pri­mejdios sa te amagesti singura. Iti dau prilej sa te cerce­tezi; nu poti sa fii tot incurcata, este vremea sa te apuci de treaba cu adevarat.

*

Ce sa faca cei pe care ii tulbura si-i nelinistesc oare­cum fara voia lor neiubirea si rautatea, invidia si ura, sau pe care ii sminteste necredinta?

Mai intai de toate, trebuie sa ia aminte la pricinile acestor patimi si sa foloseasca impotriva acestor pricini doctoria duhovniceasca ce se cuvine. Pricina necredin­tei este iubirea slavei pamantesti, precum da marturie Insusi Domnul in Sfanta Evanghelie: cum puteti voi sa credeti, cand primiti slava unii de la altii si slava care vi­ne de la singurul Dumnezeu nu o cautati? (In 5, 44). Iar invidia, si rautatea, si ura vin din mandrie si din lipsa dragostei de aproapele. Doctoria impotriva acestor pa­timi este in primul rand recunoasterea smerita si sincera a propriei neputinte inaintea lui Dumnezeu si a parintelui duhovnicesc; in al doilea rand, silinta evanghelica de a nu lucra dupa imboldul acestor patimi, ci de a face cele potrivnice lor; a treia doctorie este a cauta in toate numai slava lui Dumnezeu si de la Dumnezeu; a patra doctorie este a chema cu smerenie ajutorul dumneze­iesc — nu cu indoiala, ci avand credinta ca ceea ce este cu neputinta la oameni este cu putinta la Dumnezeu. A cincea doctorie este mustrarea de sine, adica in orice intamplari sau imprejurari neplacute si intristatoare sa dam vina pe noi insine, nu pe altii, ca nu ne-am priceput sa facem ceea ce trebuie si de aceea a iesit o asemenea neplacere si un necaz ca acela, de care si suntem vrednici, cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru nepasarea noastra, pentru inaltarea noastra de sine si pentru pacatele noastre vechi si noi.

*

Descrii lupta prin care treci de o jumatate de an si te nedumeresti pentru ce Dumnezeu a ingaduit asupru ta un razboi atat de puternic. Intrebi: „Nu cumva L-am maniat iarasi pe Dumnezeu cu ceva, n-am facut vreun pacat de moarte?” Chiar daca n-ai pacatuit acum, trebuie sa rabzi pentru pacatele dinainte. Maria Egiptean­ca s-a luptat 17 ani cu patimile in pustie asa cum s-ar fi luptat cu niste fiare.

Spui: „Poate ca aceasta este calea cea de obste a oamenilor care au pacatuit mult?“ Intr-adevar, calea aceasta este de obste, insa pe aceasta ca­le de obste fiecare om trece prin suferinte mai mari sau mai putine, prin unele sau prin altele, potrivit dispozi­tiei sale sufletesti si simtamintelor sale. Iti voi da o pilda. Pe vreme umeda, rece, merg pe aceeasi carare cati­va oameni. Cel sanatos tremura si atat. Cel cu sanatatea mai slaba raceste, il apuca guturaiul, incepe sa-l doara capul, iar omul bolnavicios se va imbolnavi de tot in ur­ma unui lucru prin care cel sanatos trece nevatamat. Asa sa judeci si cu privire la cele despre care intrebi: razboiul pe care tu il descrii (de pilda, ispitele prin care treci cand stai in biserica) este un semn de neputinta adanca. Acest razboi este usurat prin smerenie, in schimb este intetit de semeata cugetare si de mandrie.

*

In scrisoarea ta, intrebi iarasi pentru ce Dumnezeu a ingaduit asupra ta un razboi atat de puternic — pentru pacate ori spre curatire s.a.m.d. s.a.m.d. Adica o tot dai cotita: nu poti sa iei razboiul acesta in asa fel, incat sa nu fie nevoie sa te smeresti. De altfel, toate acestea sunt ingaduite de Dumnezeu tocmai pentru a smeri cugeta­rea noastra: mai simplu si mai pe scurt, pentru mandrie si pentru pacate.

*

Ce sa faca cei care bolesc de reavointa fata de aproa­pele, de invidie si de osandire si de dispret? Unii ca acestia trebuie sa se ingrijeasca de indreptarea obiceiurilor lor – iar indreptarea aceasta cere, in primul rand, recunoas­tere si cainta smerita si sincera inaintea lui Dumnezeu si a parintelui duhovnicesc, iar in al doilea rand silinta evanghelica de a-si infrana limba si cugetul de la defai­marea altora… in al treilea rand, indreptarea aceasta cere rugaciune osardnica si smerita cu cuvintele acatistului:

„Doamne! Vindecat-ai sufletul cel iubitor de argint al va­mesului Zaheu, vindeca si ticalos sufletul meu de reavointa si de zavistie, de osandire si de pomenirea raului.”

Sa rostesti Rugaciunea lui Iisus si impotriva ispitelor curviei, iar in ispitele din partea maniei roaga-te pentru cel asupra caruia esti necajit.

„Mantuieste, Doamne, si miluieste pe cutare, si cu sfintele ei rugaciuni ajuta-mi mie, ticaloasei si pacatoasei.”

*

Sfantul Scarar spune ca pentru cei ce intra in manastire inselarea cea dintai si de capetenie din partea vraj­masului este facerea voii proprii, increderea in sine si sa­mavolnicia. Fiecare dintre voi sa aplice cuvintele acestea la sine insusi, lasandu-i pe toti ceilalti sa faca asa cum le place si asa cum vor: fiecare va da raspuns lui Dumne­zeu pentru sine insusi. In continuare, Sfantul Scarar ara­ta cele trei patimi de capetenie care ii lupta pe cei aflati sub ascultare: lacomia pantecelui, mania si pofta tru­peasca. Cele din urma primesc putere de la cea dintai, pofta se aprinde in urma lacomiei pantecelui si a odih­nei trupesti, iar mania — pentru lacomia pantecelui si pentru odihna trupeasca — iar tot acest rau sobor se nas­te si vine din iubirea de sine si din dispozitia trufasa a sufletului. De aceea si porunceste Domnul in Evanghe­lie sa ne lepadam de noi insine si sa ne smerim. Prin silirea de sine si prin smerenie atragem mila si ajutorul lui Dumnezeu, care ii dau omului putere sa se fereasca de rau si sa faca binele. Daca nu putem posti ca nevoitorii din vechime, sa ne silim macar, cu smerenie si cu mustrare de sine, la infranarea cu masura si la vreme potrivita in ce priveste mancarea si bautura. Asa sa facem si in privinta somnului si a discutiilor si a tuturor celorlalte, indeobste, sa ne amintim cuvintele Apostolului:

Daca traim cu duhul, cu duhul sa si umblam; sa nu fim iubi­tori de slava desarta, suparandu-ne unii pe altii si pizmuindu-ne unii pe altii (Gal. 5, 25-26).

Invidia este cel mai vatamator lucru. Sfantul Isaac Sirul scrie ca cel ce a do­bandit zavistie l-a dobandit totodata si pe diavol. Cine-l ingaduie pe diavol in sufletul sau, ce neoranduiala, tulburare si razvratire nu va face? Sa ne izbaveasca Domnul de aceasta patima pierzatoare, precum si de osandirea al­tora, care ne face fatarnici inaintea lui Dumnezeu!

*

Scrii ca multa vreme nu ti-a venit in cap si nu ai avut dorinta sa ceri ajutor in luptele tale de la Impa­rateasa cerurilor, si ti se pare ca a te ruga sa fii izbavita de razboi inseamna a te lepada de crucea calugareasca… De cate ori nu ti s-a scris sa te rogi Domnului cand esti luptata, sa ceri ajutorul Lui cel atotputernic si ocrotirea Preasfintei Stapanei noastre de Dumnezeu Nascatoare, iar tu scrii ca n-ai avut dorinta s-o rogi pe Imparatea­sa cerurilor. Ţi se spune sa ceri ajutorul lui Dumnezeu, iar tu vorbesti despre izbavirea de lupta. Nu izbavire de lupta sa ceri de la Domnul, ci ajutor si rabdare vitejeas­ca. Striga catre Domnul si catre Maica lui Dumnezeu cu smerenie, cu constiinta adanca a propriei neputin­te, a starii tale putrede, parasind gandurile semete de­spre paruta ta iubire de Dumnezeu: atunci, puternic es­te Domnul sa te ajute si sa-ti dea usurare, dupa masura smereniei tale.

*

Iti arati dorinta sa te cureti de patimi si totodata nedumerirea pentru ce Domnul pare sa nu auda rugaciu­nile tale in aceasta privinta. La nedumerirea ta iti voi raspunde cu un exemplu. Primavara, gradinarul mai in­tai curata cu desavarsire pamantul de toate buruienile, ca sa sadeasca verdeturile sale in pamant curat, insa bu­ruiana rasare iarasi, si gradinarul trebuie sa pliveasca mai toata vara, curatandu-si gradina de buruieni in cateva randuri, pana ce verdeturile se vor intari pe deplin. Tru­pul nostru a fost zidit tot din pamant, si oricat s-ar stradui omul sa se curateasca de patimi, acestea rasar iarasi ca buruienile. Cand gradina e prost imprejmuita, capre­le si porcii strica verdeturile, iar pasarile pot sa zboare chiar peste gard. Gradinarul trebuie sa urmareasca toate acestea si sa pazeasca verdeturile. Iar crestinul trebuie sa pazeasca roadele duhovnicesti de pasarile gandite, care se preschimba cateodata si in alte dobitoace. Protoparintelui nostru i s-a zis: in sudoarea fetei tale iti vei manca painea, pana te vei intoarce in pamant, din care esti luat, caci pamant esti si in pamant te vei intoarce (Fac. 3, 19).

*

Cu privire la piedici si la lenevirea in rugaciune, pre­cum si la restul luptei duhovnicesti, sa va aduceti amin­te intotdeauna cuvantul evanghelic potrivit caruia im­paratia cerurilor se ia cu silinta, si silitorii o rapesc pe ea (Mt. 11, 12). Nu va mirati catusi de putin ca simtiti in voi miscari si simtaminte potrivnice iubirii si simplitatii evanghelice. Nu toti au nepatimirea, si daca aceasta se da cuiva, se da dupa multa lupta si dupa mari nevointe, iar mai vartos pentru smerenie. Iar noi, neputincio­sii, avem nevoie, spre imbarbatarea si mangaierea noas­tra, sa ne amintim si sa ne tinem de cuvantul Psalmistului: rasar pacatosii ca iarba si se ivesc toti cei ce lucreaza faradelegea, ca sa piara in veacul veacului (Ps. 91, 7-8), adica atunci cand simtim in noi simtaminte si miscari sau ganduri potrivnice Evangheliei, trebuie sa le nimi­cim prin mustrarea de sine si prin chemarea ajutorului dumnezeiesc.

Masura

Masura este buna in toate. Exista o varsta a trupului, exista si o varsta duhovniceasca. Cei de noua ani nu pot sa se apuce de lucrurile pe care este vremea sa le faca cei de douazeci de ani: asa se intampla si in viata duhovniceasca — prin ravna mai presus de puteri si lipsita de dreapta socotinta ne putem vatama viata duhovniceas­ca. Iar daca Domnul pazeste pe cineva de aceasta, acela, in orice caz, se osteneste si se necajeste degeaba. „Grabeste-te incet“, spun cei incercati. Este vatamator sa nu te gandesti la cele trebuitoare, insa este primejdios sa te arunci la cele mai presus de masura ta. Ţine-te, in primul rand, de acestea trei: frica de Dumnezeu, smerenia si pocainta neincetata.

Boala lui N. este zgarcenia, iar boala ta este datul. Era la noi un frate care dadea in stanga si in dreapta, du­pa care se necajea ca nu are una sau alta.

(din: Sfântul Ambrozie de la Optina, Învăţături duhovniceşti, Editura Sophia, 2010)

Legaturi:

“Acolo unde este tulburare, sau neintelegere, sau dezbinare, da­ca cercetam cu luare-aminte se va vedea ca in cea mai mare parte pricina este iubirea de slava si trufia…”

Viata duhovniceasca

Ieri am luat o carte a ierarhului Dimitrie al Rostovului, si s-a deschis la locul unde se spune:

„Unde este dra­goste, acolo este si Dumnezeu; unde este dreptate, acolo este Dumnezeu; unde este viata curata si fara de priha­na, si acolo este Dumnezeu — iar unde nu sunt acestea, acolo nu este nici Dumnezeu.”

Sa ne amintim acest lu­cru, si sa stim ca Dumnezeu ne vede intotdeauna, si sa ne ferim din rasputeri de cele ce ce-I sunt urate.

Omul este ca un gandac. Cand vremea este calda si insorita, zboara mandru si bazaie: „Toate padurile sunt ale mele, toate poienile sunt ale mele! Toate poienile sunt ale mele, toate padurile sunt ale mele!” — dar cum apune soarele si prinde a sufla un vant rece, gandacul ui­ta de vitejie, se lipeste de o frunza si nu face alta decat sa se smiorcaie: „Nu ma scoateti de aici!“

Viata ta se aseamana cu un sant destul de adanc, care pe timp de ploaie se umple in asa hal, incat nici nu mai poti sa-l treci, iar alteori seaca atat de tare, incat nu mai curge apa prin el. Sfintii Parinti lauda insa viata ca­re trece ca un parau ce curge statornic si nu seaca niciodata. Acest parau este, in primul rand, usor de trecut, iar in al doilea rand este placut si folositor tuturor tre­catorilor, fiindca apa lui, care curge lin si de aceea nu se tulbura niciodata, este buna de baut. La tine s-a vazut intotdeauna nazuinta numai spre implinirea pravilei de rugaciune, iar spre implinirea poruncilor lui Dumne­zeu, pe care Domnul le numeste „mici”, nu ai nici chef, nici osardie, nici silinta, nici intelegere — iar cea dintai fara cea de-a doua nu e temeinica niciodata.

In orice petrecere a ta straduieste-te sa petreci asa cum place lui Dumnezeu, adica cu duh pasnic si smerit; nu osandi pe nimeni si nu necaji pe nimeni, straduindu-te, dupa porunca apostoleasca, ca cuvantul tau sa fie dres cu sarea duhovniceasca.

Nu fi ca o musca suparatoare, care uneori zboara de colo-colo fara nici o noima, iar uneori inteapa, sacaindu-i pe toti, ci fii ca o albina inteleapta, care primavara si-a inceput cu osardie lucrul sau si spre toamna a termi­nat fagurii de miere.

Descrii cat de neplacuta a fost pentru tine calatoria pe calea ferata si prin ce mijloc ai reusit sa scapi de con­vorbirile sacaitoare — si s-a implinit cuvantul apostolesc: daca i se pare cuiva, intre voi, ca este intelept in veacul acesta, sa se faca nebun, ca sa fie intelept (I Cor. 3, 18). Te nelinisteste faptul ca a trebuit sa te folosesti de acest mij­loc in biserica Cuviosului Serghie. Domnul Se uita insa nu la faptele noastre exterioare, ci la intentiile cu care fa­cem un lucru sau altul — si daca intentia noastra este buna, dupa Dumnezeu, putem fi linistiti. De aceea nu tre­buie sa-i judecam pe altii in nici un caz: noi vedem doar faptele exterioare, insa imboldurile si intentiile ascun­se potrivit carora vor fi judecate aceste fapte sunt stiute numai de Dumnezeu, Cel ce cunoaste inimile.

Te afli acum la mijloc, intre lume si monahism, iar masura de mijloc este incuviintata peste tot si in toate – si tie, potrivit educatiei tale si sanatatii tale subrede, ti se potriveste in multe privinte; straduieste-te sa traiesti po­trivit poruncilor evanghelice ale Domnului si, mai intai de toate, sa nu judeci pe nimeni pentru nimic, ca sa nu fii, la randul tau, judecata.

Intelepteste-te. Smereste-te. Pe altii nu-i osandi. Nu judecati, ca sa nu fiti judecati (Mt. 7, 1).

Nici un lucru nu se savarseste deodata, ci putin ca­te putin, pe masura stradaniei si luarii-aminte, iar cate­odata si a silintei chiar insotite de greseli si de neplaceri: acestea vor trece cu timpul, iar lucrul va ramane si il va veseli pe om.

Cine vrea sa ia aminte la sine insusi trebuie sa citeas­ca cu luare-aminte cartea aceasta (a Cuviosului Varsanufie cel Mare si Ioan Prorocul — n. red. ruse), sa stea mai mult acasa, sa nu umble pe la chilii si sa nu cheme oas­peti; pe altii sa nu-i osandeasca, iar pentru pacatele sale sa suspine catre Domnul Dumnezeu, ca sa primeasca milostivirea dumnezeiasca.

In viata duhovniceasca este un lucru foarte bun sa iti explici cu intelepciune, la timp, purtarea, sa ceri iertare la timp, ca sa-ti impaci propriul suflet si totodata sa le dai celorlalti prilej sa faca acelasi lucru. Nu degeaba s-a spus in Psalmi: cauta pacea si urmeaz-o pe ea (Ps. 33, 13).

Simplitate

Explicatia simpla si directa este cea mai eficace si mai folositoare si de aceasta trebuie sa va tineti, mai ales la dispozitia voastra duhovniceasca. Dumnezeu este Fiinta simpla, si viata duhovniceasca trebuie sa fie simpla. In Bi­serica Ortodoxa, metafora este ingaduita doar in ritualu­rile bisericesti si in cele sapte Taine — de aceea se si numesc Taine. Toate celelalte au un inteles nemijlocit si limpede. De aceea si trebuie sa evitam metaforele si alegoriile, mai ales in ce priveste indreptarea starii noastre morale.

Sa nu crezi gandurilor care isi bat joc de tine cum ca nimeni nu te poate intelege din pricina educatiei tale subtiri — dar educatia lumeasca il subtiaza pe om numai in privinta fatarniciei, a vicleniei, a sireteniei si a fatarniciei subtile, dar in nici o privinta buna. Binele crestinesc cere simplitate a sufletului si a inimii, nu prefacatorie – iar de simplitate lumea mondena este straina, ca si cum s-ar trage din alt Adam, nu din cel de obste.

Ai scris ca multi se poarta cu tine interesat. Desi poate ca ce spui tu este adevarat, mai de folos este pen­tru noi sa privim toate nu cu banuiala, ci cu simplita­te, urmand Sfantului David, care spune despre sine: pe cel viclean, care se schimba fata de mine, nu l-am cunos­cut (Ps. 100, 5). Ca sa dobandim o asemenea nestiinta mantuitoare trebuie sa ne rugam cu osardie Domnului ca El sa ne ajute si sa ne daruiasca ochi bun, despre care s-a zis in Sfanta Scriptura: ochiul curat nu va vedea ra­ul (v. Avac. 1, 13). Intre cele noua roade ale Duhului se afla si bunatatea, adica purtarea ingaduitoare si nebanu­itoare fata de ceilalti.

Tot ce este simplu este mai aproape de Dumne­zeu, pe cand cele complicate si inalte ne departeaza de Dumnezeu.

Sa traim mai simplu, si Dumnezeu ne va milui.

Întelepciunea cea din afara este nebunie inaintea lui Dumnezeu, iar pretioasa este simplitatea sufletului, care este maica credintei, si a smereniei, si a dragostei nefatarnice.

[...]

Slava desarta

Slava desarta si trufia sunt unul si acelasi lucru. Slava desarta isi arata faptele ca oamenii sa vada cat de inde­manatic, cat de priceput si asa mai departe esti, iar tru­fia incepe dupa aceea sa-i dispretuiasca pe toti. Omida se taraste, serpuieste: asa si slava desarta. Cand ii cresc aripi, zboara in sus: asa si trufia.

Cu toate ca slava desarta si trufia sunt din acelasi aluat si au aceeasi insusire, lucrarea lor si semnele prin care pot fi recunoscute se deosebesc. Slava desarta se straduie sa atraga lauda oamenilor, si in acest scop se in­joseste adeseori si cauta sa faca pe placul lor, in timp ce trufia respira dispret si lipsa de respect fata de ceilalti, cu toate ca iubeste la fel de mult laudele.

Slava desarta nu ne da pace, impingandu-ne la gelo­zie si la invidie, care il tulbura pe om, starnind in suflet un vifor de ganduri.

Slava desarta, daca o atingi cu degetul, tipa: “Ma ju­poaie de viu.“

Cu totii bolim, mai mult sau mai putin, de slava de­sarta si de trufie — si nimic nu impiedica la fel de mult ca aceste patimi sporirea in viata duhovniceasca. Acolo unde este tulburare, sau neintelegere, sau dezbinare, da­ca cercetam cu luare-aminte se va vedea ca in cea mai mare parte pricina este iubirea de slava si trufia. De ace­ea Apostolul Pavel si porunceste, zicand: sa nu fim iubi­tori de slava desarta, suparandu-ne unii pe altii si pizmuindu-ne unii pe altii (Gal. 5, 26). Invidia si ura, mania si pomenirea raului sunt odraslele cele de obste ale slavei desarte si ale trufiei. Cuviosul Macarie Egipteanul ara­ta si felul in care aceste patimi sunt legate intre ele si se nasc una din alta. In cele sapte Cuvinte ale sale, el scrie:

„Ura vine din manie, mania din trufie, iar trufia din iu­birea de sine”.

Iar Domnul vesteste limpede in Evan­ghelie ca si cei ce fac binele pentru slava si lauda de la oameni isi primesc plata aici. De asemenea, cei ce au al­te virtuti insotite de trufie si de osandirea altora sunt lepadati de Dumnezeu, dupa cum arata pilda evanghelica despre vames si fariseu — pe cand fericita smerenie, dupa cum s-a zis in aceasta pilda, ii indreptateste inaintea lui Dumnezeu si pe cei cu lipsuri si pacatosi.

[...]

Smerenie

Ca sa fii monahie trebuie sa fii ori de fier, ori de aur… sa fii de fier inseamna sa ai multa rabdare, iar sa fii de aur inseamna sa ai multa smerenie.

Daca cineva te va supara, nu povesti nimanui in afa­ra de staret, si vei fi linistita. Fa inchinaciune tuturor, fara sa iei aminte daca ti se raspunde la inchinaciune sau nu. Trebuie sa ne smerim inaintea tuturor si sa ne socotim mai rai decat toti. Daca nu am savarsit faradelegile pe ca­re le-au savarsit altii, asta este, poate, pentru ca n-am avut prilejul. In fiecare om este ceva bun, dar noi vedem de obicei in oameni doar relele, fara sa vedem nimic bun.

Dumnezeu ii cerceteaza cu milele Sale numai pe cei smeriti.

O doamna L-a vazut in vis pe Domnul Iisus Hristos. La chemarea Lui, cea dintai s-a apropiat o tarancu­ta, apoi un mujic in opinci si in urma lor tot oameni din tagma taranilor. Doamna s-a gandit ca pentru bunatatea ei si, indeobste, pentru toate virtutile ei, Hristos o va chema si pe ea – dar cat de mare i-a fost mirarea cand Domnul a incetat sa mai cheme! S-a hotarat sa-I aduca aminte Domnului ca este si ea pe acolo, insa El i-a in­tors de tot spatele. Atunci doamna a cazut la pamant si a inceput sa recunoasca cu smerenie ca este cu adevarat mai rea decat toti si nevrednica sa fie in Imparatia ceru­rilor… Tocmai unii ca acestia sunt buni pentru Impara­tie, tocmai de unii ca acestia e nevoie acolo.

[I s-a zis staretului: „Trufia pune piedica in toate!" El a raspuns: „Tu infasoara-te in smerenie; atunci, chiar daca s-ar lipi cerul de pamant, n-o sa-ti fie frica".]

Indata ce omul se va smeri, smerenia il va aseza in pridvorul Imparatiei cerurilor.

Cand vei fi lovit peste obrazul drept, intoarce-l si pe celalalt (v. Mt. 5, 39). De obicei, cand cineva este lovit peste fata, este lovit cu mana dreapta peste obrazul stang, nu peste cel drept. Domnul a vrut sa arate insa prin obra­zul drept jignirea, injosirea, necazul suferit pentru un lu­cru drept, in care nu esti vinovata. A intoarce obrazul stang inseamna ca atunci cand esti jignita fara a fi vinovata sa-ti amintesti inaintea Domnului pacatele tale, cu care il jignesti, si prin aceasta recunoastere sa te smeresti si sa primesti ocara nedreapta ca pe ceva cuvenit.

Smereste-te mai mult cu duhul - smerenia inlocu­ieste si faptele. Rabda toate neplacerile si incredinteaza-te Domnului.

(din: Sfântul Ambrozie de la Optina, Învăţături duhovniceşti, Editura Sophia, 2010)

Legaturi:

“… Aceasta pace dum­nezeiasca poate dainui in toate imprejurarile grele. Se intampla ca dintr-un anumit punct de vedere omul sa fie nefericit, sa vina peste el necazuri cumplite, dar in suflet sa aiba pacea lui Dumnezeu, sa fie fericit”.

Vedeti si:

***

Invataturi duhovnicesti scrise de Cuviosul Nicon monahiei Ambrozia O.

(fragmente)

“Chiar daca oamenii se fatarnicesc inaintea noastra, noi trebuie sa ne purtam natural, fara sa ne gandim la fatarnicie.

Supararea, mania sunt pacatoase. Insa, daca ne departam de ceilalti oameni pentru a ne indrepta pe noi insine, pentru a ne impaca cu noi insine, acest lucru este ingaduit. Parintele Moise Optineanul, cand se mania sau se tulbura, pleca in camera cealalta.

Purtarea smerita nu numai tie insuti iti aduce folos, ci si asupra celor din jur are o influenta binefacatoare.

Numai nu osandi pe niciunui dintre oameni.

Cand a sosit vestea despre moartea Pasei, au aparut intrebarile – cum ar trebui sa fie pomenita, im­bracata si asa mai departe? Batiuska a spus:

„Temeti-va, copii, sa anticipati judecata lui Dumnezeu. Cat de cumplit este sa osandim! Domnul nu a osandit-o pe desfranata… Cuviosul Iacov, dupa niste pacate de moarte, dupa cainta si o viata pocaita a devenit sfant. Nu exista pacat, care sa biruiasca milostivirea lui Dumnezeu daca omul se caieste sincer. Teme-te sa anticipezi judecata lui Dumnezeu, osandindu-i pe oameni. Potrivit cu cinul ei trebuie sa fie pomenita si imbracata“.

Exista si o alta parere despre acest lucru, care, desi nu este de acord cu parerea batiuskai, insa, tot dupa spusele lui, este ingaduita si vine tot din simtaminte de evlavie – calugarul sa fie amenintat ca va fi lipsit de inmormantare calugareasca. Sa fie pentru ceilalti un exemplu infricosator. In proloage exista o asemenea povestire. Pentru iubirea de argint un mo­nah a fost lipsit chiar si de o inmormantare crestina.

Semnul crucii este totuna cu rugaciunea rosti­ta. Daca dintr-un motiv anume nu te poti inchina, poti inlocui acest lucru cu rugaciunea. Si, chiar daca nu ai simtire launtrica, demonii si atunci se tem de semnul Crucii. Exista in proloage o povestire, cum intr-o pes­tera, in care locuiau diavoli, a intrat un evreu si s-a inchinat, pentru ca s-a speriat de ei. Ei au fugit si au spus: „Acolo este un vas pecetluit si gol, dar noi nu putem sta acolo“. Evreul, ca necrestin, era un vas gol, dar si semnul crucii facut de el a avut efect – au fugit diavolii…

Va doresc izbanda duhovniceasca, fiindca nu­mai aceasta ma bucura…

Unii se falesc cu apropierea lor (paruta sau inchipuita de ei insisi) fata de batiuska. Acest lucru este foarte rau – si pentru cei care se falesc si pentru ceilalti, caci le starneste invidia. Unii se straduiesc sa se laude cand batiuska le da ceva. Eu, cand batiuska Varsanufie ma mangaie cu ceva, ascund cu grija acest lucru fata de ceilalti. Insusi batiuska m-a prevenit, ca sa nu starnesc invidie. Caci din aceasta ingamfare se naste mult rau…

Pravila de rugaciune este sarcina duhovnicului sa o hotarasca. Exact asa este si in legatura cu Pastile. Cea mai mare parte a duhovnicilor si la noi in schit la Pasti au inlocuit totul cu cantarile pascale. Dar existau duhovnici, care nu inlocuiau nici la Pasti nici Apostolul, nici Evanghelia. Iar la Craciun se inlocu­iesc numai cincisutimea si metaniile.

[...]

Nu este bine sa te superi. Sfintii Parinti intr-adins procedau asa cu ucenicii, ca sa-i dezvete sa se supere.

Nu trebuie sa iei seama la tonul cu care este spusa o expresie. Ia seama numai la tine insuti… In vechime schima era purtata cu gluga in jos, mai pe ochi, ca schimnicul sa nu-i vada pe ceilalti. Si la masa statea asa, lasand gluga schimei in jos, ca sa nu vada cat mananca ceilalti.

Cu toata fiinta ta sa-I slujesti Domnului. Iata invatatura pentru ziua onomastica.

[...]

Nu ai rugaciune neimprastiata… Oare nu din pricina slavei desarte?… Nu ai… pentru ca nu ai mintea pregatita. Cum, dar, sa o pregatesti? Straduieste-te – asa spun Sfintii Parinti- Ioan Scararul si altii, si batiuska Varsanufie asa imi spunea me­reu - straduieste-te totdeauna sa introduci mintea in cuvintele rugaciunii! Si de fiecare data cand pleaca, adu-o iarasi inapoi!

Este foarte important, spunea batiuska, sa aveti ordine in toate, atat in impartirea timpului, cat si in cadrul chiliei. Dezordinea are influenta asupra sufletului. Chiar si in deznadejde puteti cadea din pri­cina dezordinei. Trebuie ca rugaciunea sa fie facuta la vremea ei, samovarul sa fie pus la vremea lui, sa va sculati si sa va culcati la vremea cuvenita si tot asa. Si in chilie trebuie sa fie ordine. Mai bine sa cheltuiti timpul ca sa puneti totul in ordine, iar apoi sa pastrati ordinea…

Privegherea de toata noaptea este cea mai buna invatatoare a rugaciunii lui Iisus. Slujba este lunga. In timpul ei poti aduce mintea si inima in starea de ruga­ciune plina de evlavie. Dupa ea mergi direct in chilie, caci nu mai ai nicio treaba de facut.

Sfintii Parinti spun: daca cel ce se ineaca iti cere o mana, da-i un deget, caci altfel te poate trage si pe tine in apa. Inseamna ca trebuie sa te ingrijesti mai intai de tine, de sufletul tau si apoi si de ceilalti.

[...]

In schitul optinean inainte era mare evlavie, calugarii atingeau acolo desavarsirea duhovniceasca. Printre altele, acolo era randuit (fara niciun motiv anu­me) ca ei sa se impartaseasca doar de cinci ori pe an. De doua ori in Postul Mare, o data in Postul Adormirii Maicii Domnului, o data in Postul Craciunului si o data in Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Si acest lucru fusese randuit asa dintr-o chibzuiala adanca, pentru folosul sufletesc, iar nu din nepasare, desigur. Tratamentul doctorilor pamantesti este pro­totipul tratamentului celui mai bun, ceresc, care este impartasirea cu Sfintele lui Hristos Taine. Caci trata­mentul medical, pamantesc, trebuie administrat in­tr-o anumita masura, la timpul potrivit. Iar daca este administrat fara masura si nu la timpul potrivit, este rau. Daca mantuirea ar depinde numai de cat de des ne impartasim, atunci preotii care slujesc si se impartasesc in fiecare zi ar trebui, se pare, sa se mantuiasca toti. Sfantul Ioan Gura de Aur a indraznit sa spuna ca putini dintre preoti se mantuiesc. Inseamna ca mantuirea nu consta numai in deasa impartasanie. Eu insa am inceput sa le dau voie fiilor mei duhovnicesti sa se impartaseasca mai des de cand s-au raspandit vestile despre inchiderea bisericilor.

In ultima noastra convorbire, cand ne-am plimbat impreuna prin padurea Optinei, batiuska Varsanufie, presimtindu-si parca grabnicul sau sfar­sit, a cantat irmoasele Intampinarii Domnului. Ii pla­ceau mult aceste irmoase… Si a spus atunci ca le canta pentru ultima data, ca in anul urmator nu le va mai canta. Era iarna… Iesind pe portile schitului, am luat-o la dreapta, spre satul Praski. Pe drum batiuska a admirat frumusetea naturii, frumusetea padurii Optinei. (Batiuska Nicon a gasit mai tarziu chiar o no­tita despre aceasta – poate ca batiuska Varsanufie a vrut sa-i lase o invatatura pe aceasta tema). Batiuska a admirat frumusetea pinilor seculari. Iar acolo, sub un copac, erau adunate lemne de foc. Si a facut o com­paratie: un pin frumos, viu – si sub el lemne taiate, facute bucati!… Asa este si cu omul. Cat timp locu­ieste in el Duhul lui Dumnezeu, ii vedem infatisarea placuta, frumusetea. Iar cand moare si sufletul ii pa­raseste trupul, toata frumusetea lui dispare si totul se transforma intr-o gramada de glod urat mirositor. Cat de fericit este acela care poate transpune aceasta frumusete in linii, in cladiri frumoase, asa cum face Arhitectul. Sau altul, iubind frumusetea, o transpune in imne sau o zugraveste in tablouri. Insa mai fericit, de o suta de ori mai fericit este acela care poate vedea frumusetea in sufletul omului, care poate vedea chipul lui Dumnezeu in om. Nimic nu se poate compara cu frumusetea chipului lui Dumnezeu, care se poate vedea in suflet. De aceea batiuska ne ruga: nu osanditi pe nimeni, nu osanditi pe niciun om! Dimpotriva, intampinati-l pe fiecare cu sentimentul ca aveti inaintea voastra chipul lui Dumnezeu, intampinati-l cu bunatate, cu nadejdea de a gasi in el numai ce este bun. Inchipuiti-va ca in fata voastra este o cladire frumoasa, un palat stralucitor. Veti admira liniile frumoase ale arhitecturii lui, coloanele lui zvelte, stralucirea oglinzilor si desenele frumoase ale pardoselilor lui. Nici prin cap nu va va trece sa cautati gropile lui de gunoi, latrinele si sa simtiti mirosul lor urat. De ce, asadar, cand intalnim un om, nu admiram frumuse­tea lui sufleteasca, chipul lui Dumnezeu, care se afla in sufletul lui, ci scormonim in neputintele lui, asa cum fac cei care osandesc? Nu osanditi pe niciun om – ne ruga batiuska – ci amintiti-va totdeauna ca in el exista chipul lui Dumnezeu! Si cand am intrat eu in schit, batiuska mi-a spus ca la intalni­rea cu orice om sa ma aplec, fara sa fac deosebire, ori ca e batran, ori ca e tanar, cinstind in fiecare chipul lui Dumnezeu… Au trecut nouasprezece ani de cand a murit parintele Moise, schiarhimandritul Optinei, si nu s-a alcatuit biografia lui desi nu era lipsa atunci de calugari invatati. Pricina este aceea ca trebuia (sa astepte) momentul ca sa se potoleasca patimile. Fiecare nevoitor, chiar fiecare sfant, are vrajmasi deoarece pe pamant nu se afla nimeni care sa fie fara de pacat. Intotdeauna se gasesc oameni, care nu privesc cu ingaduinta slabiciunile omenesti. De aceea si este nevoie de timp ca cei nemultumiti sa moara sau sa se caiasca pentru nemultumirea lor si atunci viata staretului Moise va fi scrisa.

Episcopul Trifon, cand m-am hotarat eu sa plec la Optina si i-am pus o intrebare, printre altele, si despre spiritism (de care eram atras uneori), mi-a spus: va sfatuiesc sa va amintiti cuvintele apostolului: “prin credinta traim, nu prin vedenie“! Feluritele ve­denii sunt necesare numai pentru cei sovaielnici, care au putina credinta. In aceste povestiri, care circula din mana in mana in manuscrise, in legatura cu aceste vedenii, sunt atatea adaosuri si modificari, de aceea este mai bine sa ne ferim de toate povestirile si vedeniile scrise de mana. De ce a inceput Patriarhul Nicon indreptarea cartilor bisericesti? Pentru ca erau scrise de mana si in ele se strecurasera multe greseli grosolane, care schimbasera sensul.

Noi nu putem face nimic prin puterile noas­tre, din pricina neputintelor noastre. Absolut nimic, m-am convins de asta. Omul trebuie sa se smereasca. Nimic din tot ce este omenesc nu este vesnic. Ce priveliste uimitoare era in Egipt cand Pahomie cel Mare era indrumatorul atator monahi. Dar ei s-au impartit in mai multe manastiri. Iar in manastiri peste fiecare zece monahi a fost randuit un staret. Si iata, chiar in timpul infloririi monahismului, Domnul i-a aratat lui Pahomie cel Mare in vedenie care va fi sfarsitul tuturor acestora. Oricat de mare ar fi un lucru, dupa voia lui Dumnezeu totul se preface in nimic. Un singur lucru trebuie sa-l tinem bine minte si de un singur lucru sa ne ingrijim – de mantuirea sufletului, iar toate celelalte sunt vremelnice. Si numai intr-atat trebuie sa le pretuim intrucat ne sunt de folos in lucrarea mantuirii sufletului nostru. Ce folos vom avea „daca vom castiga lumea toata, iar sufletul ni-l vom pierde“?

Ce nesimtire am eu, a spus mai departe batiuska despre sine, nu mi-e mila de nimeni. Iata, in Optina, la ince­put s-a propus sa fie adapostiti 50 de refugiati. Noi ne-am ingrijorat. Unde sa-i adapostim, cum si unde vor sta oaspetii daca toate casele de oaspeti vor fi pli­ne? Totusi i-am adapostit. Si nici n-am bagat de seama – traim ca si inainte. Casele de oaspeti sunt ocupate cu refugiati, schitul incetul cu incetul ne este luat, gradi­nile la fel… Dar noi traim tot ca inainte… In cele din urma am venit la Kozelsk. Si aici traim bine… Dar mi se pare ca, daca si de aici va trebui sa plecam, vom cadea in deplina saracie… Cand batiuska Varsanufie m-a invaluit cu mantia sa, a spus: „Si veti ramane toti fara acoperis si adapost…” si iata, tocmai atunci, poa­te, vom simti mai bine Pronia lui Dumnezeu. Tocmai atunci, poate, vom primi acea inalta mangaiere a ajutorului lui Dumnezeu, pe care acum nici nu ne-o putem imagina. Cat de mult imi place ideea exprimata in „Pribeagul”, in testamentul lasat de cneaz fiului sau:

„Te conjur sa-ti amintesti de Dumnezeu, sa-ti pazesti constiinta, sa fii prudent, bun, chibzuit, sa te porti cu supusii cat se poate de binevoitor. Sa nu-i dispretuiti pe cersetori si pe straini, amintindu-ti ca si raposatul tau tata in saracie si in pribegie si-a gasit linistea si pacea sufletului sau chinuit…“.

Va rog, asa­dar, aduceti-va aminte de mantuirea sufletului vostru si paziti-va de orice pacat!

Va rog, copilasi, fiti mai atenti cu rugaciunea! Mai bine sa nu cititi tot (daca nu aveti mult timp), dar sa cititi cu atentie. Infricosator este cuvantul ce se spu­ne in Sfanta Scriptura: „blestemat este tot cel ce face lucrul Domnului cu nepasare”.

Cincisutimea (rostirea rugaciunii mintii de cincisute de ori) trebuie sa o savarsiti fara graba. In schit, in vremurile bune, imi trebuia pentru ea nu mai putin de o ora si un sfert. Episcopul Ignatie spu­ne ca numai pentru o suta trebuie 30 de minute. Dar, desigur, nu exista un termen anume. Cum si cand ii este fiecaruia mai usor. In timpul navalirii ganduri­lor, uneori, unora le convine sa zica mai repede ca sa alunge gandurile… Cum poate fiecare…

Doctorii spun ca, daca omul mananca tot tim­pul numai hrana dulce, este rau. Daca nu consuma nimic acru, amar sau sarat, ci numai zahar, este foarte rau, omul poate chiar sa moara din aceasta pricina. Iar voi cereti intotdeauna numai mangaieri si asteptati de la mine numai mangaiere. O sora mi-a spus: „Suntem slabi, nu putem trai fara mangaiere. Poate mai tarziu, dupa vreo 10 ani, cand ne vom desavar­si, atunci poate...”. Daca veti astepta 10 ani si dupa aceea veti fi incercati numai de necazuri, veti cadea intr-o asemenea mandrie incat va fi cu neputinta sa se mai faca ceva cu voi. Si la Domnul Dumnezeu exista o asemenea judecata, cum ca omul ales de Dumnezeu se cunoaste dupa faptul ca ii sunt trimise neincetat necazuri si dureri. In Psaltire, cand am citit, mi-am oprit atentia la cuvintele:

«De osteneli omenesti n-au parte si cu oamenii nu sunt biciuiti. Pentru aceea ii stapaneste pe ei mandria” (Ps. 72, 5-6).

Noi, oamenii, trebuie sa traim in osteneli si necazuri, trebuie sa primim lovituri. Sfintii Parinti priveau necazurile astfel: se bucurau cand erau ispititi… Despre un adevarat ascultator se spune ca nu observa necazurile, chiar daca are necazuri tot timpul.

Spre folos, daca stii ceva, poti spune, insa nu ca invatator. Vasile cel Mare spune:

„Citeste pentru a te invata pe tine insuti si a-i invata pe ceilalti atund cand este nevoie“.

Trebuie totdeauna sa tinem bine minte - aceasta este infricosatoarea lege a vietii duhovnicesti: daca osandesti pe cineva pentru ceva anume sau te tulbura ceva al altcuiva, exact acelasi lucru te va ajunge si pe tine. Vei face si tu lucrul pentru care l-ai osandit pe celalalt sau vei suferi de acelasi defect. Si eu de mul­te ori am observat in mine insumi implinirea acestei legi. Imi aduc aminte cum m-a cuprins tristetea odata, pentru ca dupa iesirea din biserica i-am amintit parintelui arhimandrit despre un lucru, care ii era tre­buincios tot lui. Doar ca puterile pe atunci ii slabisera mult. Si, epuizat fiind, s-a suparat si mi-a raspuns: „Acasa trebuie, nu acum sa vorbim“. Si m-a cuprins tristetea. Ma gandeam, tot pentru el… Iar el s-a purtat asa… Am hotarat sa nu-i mai spun… Insa apoi m-am gandit: monahul trebuie sa se smereasca. El a spus doar ca trebuie sa vorbim acasa, inseamna ca trebuie sa ma duc – si m-am dus. Acolo parintele arhimandrit mi-a vorbit cu totul altfel. S-a straduit chiar sa stearga acea impresie. Si, iata, acum eu insumi… sunt aproape asa, iar atunci m-am tulburat.

Va rog, puneti-va toata nadejdea voastra in Domnul, pomeniti binefacerile Lui aratate voua si impliniti poruncile! Nu va lipiti inima de desertaciunea lumii, tineti minte ca nu puteti sluji la doi domni, lui Dumnezeu si lui mamona! Mai ales in vremea ruga­ciunii – parasiti toate gandurile lumesti. Este cu pu­tinta, oare, spune Sfantul Dimitrie de Rostov, ca intr-o saptamana din 168 de ceasuri sa nu poti jert­fi un singur ceas lui Dumnezeu? Si, in acelasi timp, cand in biserica ingerii cu cutremur stau langa sfanta masa impreuna cu preotul, cand se savarseste Jertfa cea infricosatoare – noi ne gandim la diverse fleacuri. Dupa rugaciunea bisericeasca si dupa cea de acasa, pentru a pastra induiosarea, trebuie sa pastram ta­cerea. Caci numai un cuvant, chiar si unul simplu in aparenta, ca pe o pasare, care sta pe o crenguta, asa izgoneste din sufletul nostru acea induiosare pe care am dobandit-o in timpul rugaciunii. De aceea, cat era de bine cand se intampla, in schit, ca din biserica, mai ales dupa priveghere, sa ne raspandim in tacere pe la chiliile noastre. Cat de bun era sentimentul acesta! Te intorceai in chilie, iarasi in liniste – si induiosarea nu te parasea.

Cat de folositoare este privegherea pentru ru­gaciunea lui Iisus! Durata ei le acorda simtamintelor timp sa se mangaie. Iar cuvintele psalmilor si ale celorlalte cantari, desi nu sunt intotdeauna clare, to­tusi au o influenta binefacatoare asupra sufletului. Odata un frate i-a spus staretului:

„Ce folos am eu din citirea Psaltirii, caci nu inteleg nimic?“

- „Tu nu in­telegi, dar diavolii inteleg si se cutremura“.

In mod concret putem explica acest lucru astfel. Uneori parintii isi trimit copilul la cineva si il insarcineaza sa-i transmita aceluia un anumit lucru. Copilul nu intele­ge si nu cunoaste lucrul respectiv, nici pe omul caruia trebuie sa-l transmita, el reda numai cuvintele mamei si ele isi produc efectul, lucrul este savarsit. Asa este si in timpul citirii Psaltirii. Citesti: „Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui“ – si demonii dispar.

A tine post inainte de impartasanie inseamna a avea evlavie. A te purta cuviincios, a nu face fap­te necuviincioase, a umbla ca si cum ai fi in prezenta lui Dumnezeu. Si monahii, care, dupa cum se stie, tot timpul se poarta cuviincios, inainte de impartasanie trebuie sa se pregateasca. Asa si spun: „noi ne prega­tim” – in locul cuvintelor „tinem post pentru impartasanie“, cum spun mirenii. Si chiar in cuvintele acestea se afla sensul tainei.

Cand ceri iertare, trebuie sa faci acest lucru din toata inima, cu deplina sinceritate. La fel si cand ierti si spui: „Dumnezeu sa te ierte” – in sufletul tau in acel moment trebuie sa existe sentimentul iertarii sincere, ca apoi nici sa nu-ti mai aduci aminte de lucrul respectiv, ca pacea si dragostea sa domneasca intre tine si cel care te-a suparat.

Cat de multe se spun cand se citeste Apostolul la inmormantare (Epistola intai catre Tesaloniceni, cap. 5, vs. 14):

„Va rugam insa, fratilor, dojeniti pe cei fara de randuiala“

- adica nu procedati cu cruzime, explicati-le ca ei sa se indrepteze -

mangaiati-i pe cei slabi la suflet, sprijiniti-i pe cei neputinciosi

- ocrotiti-i pe cei suferinzi si intariti-i -

fiti indelung-rabdatori fata de toti

– rabdati lipsurile unul altuia.

Luati seama sa nu rasplateasca cineva cuiva raul cu rau, ci totdeau­na sa urmati cele bune unul fata de altul si fata de toti. Dati multumire pentru toate: caci aceasta este voia lui Dumnezeu intru Iisus Hristos pentru voi. Duhul sa nu-l stingeti.

Daca va vine induiosarea, starea duhov­niceasca, straduiti-va sa o pastrati.

Toate sa le incer­cati; tineti ce este bine

- sa le incercati de prima data si tot atunci sa le tineti.

Feriti-va de tot ce este rau! Insusi Dumnezeul pacii sa va sfinteasca pe voi desavarsit.

Insusi Domnul va va darui pacea. Aceasta pace dum­nezeiasca poate dainui in toate imprejurarile grele. Se intampla ca dintr-un anumit punct de vedere omul sa fie nefericit, sa vina peste el necazuri cumplite, dar in suflet sa aiba pacea lui Dumnezeu, sa fie fericit. Si imi aduc aminte povestirea despre moartea unui pribeag, a unui cersetor. Tot era plin de bube, zacea, slabanogit, langa drum. Nu avea cine sa-l ingrijeasca. Insa el, avand pace in suflet, era fericit; si era atat de fericit incat, atunci cand Arhanghelul Mihail a fost trimis dupa sufletul lui, sufletul nu vroia sa iasa, sa se desparta de aceasta viata, in aparenta, nenorocita, asa ca Arhanghelul l-a chemat pe proorocul David cu psaltirea si cu alauta ca prin cantecul lui minunat sa determine sufletul sa iasa! In aceasta epistola, foarte pe scurt, se afla o invatatura pentru viata fiecaruia.

Pentru a intelege, pentru a vedea frumusetea si bucuria vietii duhovnicesti, trebuie sa cercetezi. Oamenii de acum, fara sa cerceteze, neaga direct si nu-L recunosc pe Dumnezeu si nimic duhovnicesc. Iar in Apostol se spune: „cercetati!”. Si se canta: „gus­tati si vedeti ca bun este Domnul“. Iar ei neaga, fara sa studieze vreun pic, fara sa cerceteze, adica fara sa cunoasca din experienta. Asemenea oameni nu pot sti, de exemplu, ce fericire este in smerenie. „Fericiti cei saraci cu duhul“. Ce fericire este in blandete, in milosardie. In sfarsit, „fericiti cei prigoniti pentru drepta­te“. Cum poate crede cel ce nu a cercetat acest lucru si nu a vazut ca si in temnita, si in prigoana poate fi fericit? Cu Hristos pretutindeni este bine, iar fara Hristos nicaieri nu exista fericire adevarata, bucurie sincera.

„Daca ramaneti intru Mine si cuvintele Mele raman in voi, cereti ceea ce voiti si se va da voua“.

Va repet, ascultati cu atentie cuvantul lui Dumnezeu in biserica si cititi-l acasa! Straduiti-va sa retineti cuvantul lui Dumnezeu. Este foarte important sa retineti cuvantul lui Dumnezeu. Caci cea mai mare parte a pacatelor noastre provine din faptul ca in acele momente nu ne amintim poruncile lui Dumnezeu. Rareori se intampla ca omul sa-si aminteasca faptul ca un lucru este oprit de Dumnezeu si, cu toate acestea, il face, dar cel mai adesea uita. Luati aminte la cat de important este sa va amintiti cuvantul lui Dumnezeu. Domnul ne fagaduieste ca atunci si rugaciunea noastra va fi auzita, desigur, daca cerem cele cuvenite, folositoare pentru mantuirea noastra.

Vazand saracirea credintei in familia noastra, as vrea sa rostesc un cuvant de invatatura. Daca ati ascultat cu atentie randuiala prohodirii, trebuia sa ob­servati ca toate cuvintele acelor cantari si rugaciuni se potrivesc pe deplin cu starea sufletului si cu starea duhovniceasca a celei raposate. De exemplu, „in inima mea sunt ascunse cuvintele legii tale...“. Ea era, intr-adevar, profund credincioasa si poruncile Domnului le pazea tot timpul in inima ei. De aceea moartea ma­mei mele nu imi pricinuieste durere, ci, dimpotriva, bucurie. Pe deplin i se potrivesc cuvintele: “Calatoria am savarsit, credinta am pazit…“. Asa ca pot spune ca eu nu mi-am pierdut mama prin fericitul ei sfarsit, ci am castigat-o. Caci nu despre orice sfarsit se poate spune ca este cu adevarat fericit. Ea a atins acel tel, spre care nazuim toti. Exista o traditie bisericeasca cum ca, daca langa sicriul unui raposat simti pace si bucurie, poti nadajdui ca acel om a placut lui Dumnezeu, ca viata lui a fost dreapta. Langa sicriul mamei, si cand am citit Psaltirea, si in timpul prohodirii, nu am sim­tit nici frica, nici tristete, ci, dimpotriva, pace si bucu­rie. Vad cu durere ca a saracit credinta si in familia noastra. Va rog, fratilor si surorilor, paziti-va credinta ca si langa sicriele voastre sa pot spune: „Calatoria am savarsit, credinta am pazit...”

Cu prilejul rostirii acestei invataturi, cineva dintre cele ce ascultau a spus: „Acest cuvant despre pazirea credintei sa fie ca un testament pentru noi…“.

Imprastierea vine pentru doua motive. In pri­mul rand, omul traieste cu totul in Dumnezeu si nu poate sa-si distraga mintea sa de la Dumnezeu. In al doilea rand, nu are concentrare launtrica si nici nu as­culta ceea ce spun ceilalti. Intr-o chilie locuia un pustnic si se ocupa cu rugaciunea. A venit la el un frate, a batut la usa si i-a cerut un lucru. Parintele i-a ras­puns: „Ţi-l dau acum” si a mers in chilie dupa lucrul respectiv, insa, ajungand la jumatatea chiliei, a uitat, deoarece mintea lui era adancita in rugaciune. A mers iarasi – si iarasi a uitat. Fratele i-a amintit de cateva ori si i-a repetat. Si i-a repetat asa de multe ori. Acesta este un exemplu de imprastiere, care vine din pricina adancirii in rugaciune. Toata atentia lui era indreptata catre Dumnezeu si nu era atent la cele din exterior.

Iar, daca omul traieste numai in exterior si nu este obisnuit cu concentrarea launtrica, nici nu ascul­ta ceea ce i se spune si nu face ceea ce este rugat. Imi amintesc de cuvintele unui mirean, care mi-au pa­truns in suflet si care mi-au fost spuse dupa tunderea in monahism. Cand eram in biserica, a venit un om care dorea sa intre in Optina, dar inca nu fusese primit. El a spus asa: „Daca nu voi ramane in manas­tire si voi merge in lume, inseamna ca iarasi ma voi imprastia“. Ce inseamna sa te imprastii, stie numai cel care a fost imprastiat si a depus un oarecare efort pentru a se aduna. Si, intr-adevar, omul in inima si mintea sa este o casa, sau un depozit, in care totul este adunat si pastrat. Daca imprastii semintele pe camp dupa aceea va fi cu neputinta sa le aduni pe toate, deoarece unele vor fi mancate de soareci, viermi, pa­sari si asa mai departe. Trebuie iarasi sa semeni grau, iar apoi sa aduni spicele. Acesta este modelul vietii imprastiate. Omul a luat si a imprastiat toata comoa­ra sa. Nu a luat aminte sa vada daca ea sta bine la el. Apoi si-a dat seama de propria sa greseala, dar a fost prea tarziu…

Totul creste la om. Cresc trupul, sufletul, cres­te parul, cresc si patimile, si virtutile. Doctorii spun ca chiar si dintii cresc, insa noi nu observam acest lu­cru, pentru ca datorita mestecarii hranei ei se rodea­za. Trebuie sa ne straduim sa lasam sa creasca ceea ce ne este necesar, de exemplu, virtutile. Si sa se rodeze ceea ce nu ne trebuie.

In Evanghelie se spune: „Fiti intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii“. Aceasta inseamna ca, atunci cand esti ocarat, sa nu te superi. Iar la minte sa fii om matur”.

(Din: Starețul Nicon de la Optina, Sfaturi în vremuri de prigoană, Editura Egumenița 2009)

Legaturi:

“Şi întorcându-ne la urletul acesta al demonului, care acoperă, parcă, tot, această limbuţie pe care o dă demonul oamenilor, acestora care sunt stăpâniţi, limbuţie de a spune toate cele rele, întunecate, înfricoşătoare, e limbuţia muştei care vede numai cele rele şi încearcă să acopere cu urletele şi cu strigătele posibilitatea de a i se spune că mai sunt şi lucruri bune, posibilitatea de a vedea că mai sunt și lucruri bune. În agitaţia şi datul de pământ cu urlete şi strigăte, vrei să-ţi spui că e numai rău, totul e rău. Şi aceasta, dacă suntem sinceri, cred că o auzim tot timpul în adâncul sufletelor noastre, că diavolul nu stă”.

***

Va mai recomandam si:

***

Extras din predica audio a Pr. Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Duminica vindecarii indracitilor din Gadara (2013):

” [...]

Acesta este unul dintre chipurile diavolului, faptul că te înfricoşează, urlă, răcneşte, îşi arată parcă puternicia, voinicia, dar când e să dea piept… Aşa s-a repezit la Mântuitorul, urlând, strigând, răcnind Ce-ai cu noi?, aproape certându-L, dar după aia plecându-şi capul şi zicând: Lasă-ne să intrăm în porcii aceia. Au devenit laşi, neputincioşi, slabi, aşa cum şi sunt, de fapt, arătându-şi adevăratul chip. Prima manifestare a fost de faţadă, de sperietură, de înfricoşare pentru ceilalţi. De aceea Sfântul Apostol Pavel insistă asupra faptului că frica nu este de la Dumnezeu. Şi chiar spune: Frica este de la diavol. El încearcă să exercite această stare de frică asupra omului, de a-l ţine pe om sub frică toată viaţa, aşa cum citim în Epistola către evrei, în care zice că diavolul ne-a ţinut în robie cu frica de moarte, și în general, cu frica, toată viaţa. Şi e starea cu care îl ţine pe om în robie, într-o stare de frică, de înfricoşare faţă de diavol, faţă de puterea întunericului, faţă de slăbiciuni, faţă de moarte, de tot ceea ce este în puterea lui.

Şi Mântuitorul a venit să ne ridice, să ne scoată din aceste frici. Aşa şi reuşeau să-l ţină pe om, erau înfricoşători, erau cumpliţi, urlau, răcneau, Mântuitorul nu urla. Răcnetele lor animalice erau tocmai ca să impresioneze, să înfricoşeze, să tulbure, să-ţi fie frică să mai treci pe acolo, să nu vrei să dai cu ochii de acel om care scoate asemenea sunete. Dumnezeu nu face asta, ci la Dumnezeu, dimpotrivă, vedem multă tăcere, fineţe, iudeii au scos cu greu, de multe ori, un cuvânt de la El, mai ales despre dumnezeirea Sa. Nici vorbă să se laude sau să Se dea mare sau să Îşi arate atotputernicia, cum, iată, sărea diavolul să şi-o arate pe a sa.

Diavolii recunosc că sunt mulţi, sunt legiune, cum ne spune Sfântul Apostol Luca. Ei recunosc că sunt mulţi şi că-l stăpânesc pe omul acela de mult și că nu vor să-l părăsească, dar, măcar dacă-i scoate din acel om, să nu-l îndepărteze din acel ţinut şi să-i lase să intre în porci. Şi acolo îşi arată desăvârşit lucrarea lor, în sensul că duc la ucidere, duc la sinucidere. Rostul pe care şi l-au ales ei este să ucidă, că diavolul dintru început este ucigaş de oameni, zice Mântuitorul. Şi aş zice că nu numai de oameni, ucigaş de orice. În primul rând, ucigaş de sine, pentru că se îndepărtează tot mai mult de chipul şi de măsura la care l-a aşezat Dumnezeu. Şi el, îndepărtându-se de Dumnezeu și întorcându-I spatele lui Dumnezeu şi devenind ucigaş de Părintele Care l-a zidit, Dumnezeu, vrând să-I ia locul, revoltându-se împotriva lui Dumnezeu. Devine ucigaş de sine, îndepărtându-se de adevărata sa fire, de el, ca zidire a lui Dumnezeu, începe să se apropie de nefiinţă, de non-existenţă, se agaţă de om ca să-l atragă şi pe om în această cădere şi îl urăşte, îl invidiază – că omul este chipul lui Dumnezeu şi ca Dumnezeu îl iubeşte atât de mult pe om și că Se întrupează, Se face asemenea omului. Şi diavolul vrea să atragă pe cât mai mulţi în această prăpastie o dată cu căderea sa. Şi iată-l ucigaş de Dumnezeu, de sine și de om şi de toată făptura şi de tot ce înseamnă zidirea lui Dumnezeu.

Ucigaş este diavolul şi îşi arată acest chip prin ultimul gest pe care-l face, după ce intră în turma de porci, după ce Dumnezeu le îngăduie să intre în turma de porci, aceştia se aruncă de pe malul înalt în mare şi se îneacă cu toţii; ceea ce nu putuseră să facă cu aceşti doi oameni ani de zile, pentru că, deşi erau demonizaţi, Dumnezeu nu-i lăsase cu totul în mâna diavolului. De mult i-ar fi sfâşiat diavolul, i-ar fi făcut praf și pulbere în ura pe care o avea faţă de om. De mult nu s-ar mai fi auzit de ei, dar Dumnezeu nu i-a lăsat și durerea și suferinţa şi strigătele lor le-a auzit Dumnezeu de departe și a venit special pentru ei.

[...]

Ştiţi că la un moment dat, Mântuitorul vorbind cu iudeii în templu, în Evanghelia de la Ioan ni se spune că încep să-L acuze pe Hristos, El vorbeşte despre vremea venirii Sale, despre bucuria pe care Avraam a avut-o văzând ziua Sa și ei se minunează şi Îi zic:

Tu vorbeşti? Dar Tu l-ai cunoscut pe Avraam? N-ai nici 50 de ani şi poţi să spui că l-ai cunoscut pe Avraam?,

care fusese cu mii de ani înainte. Şi iau pietre să dea în El, dar în aceste discuţii, în care ei nu puteau înţelege că Hristos era dinainte de Avraam, deşi le şi spune:

Adevărat, adevărat vă spun, dinainte de Avraam sunt Eu,

ceea ce era cu neputinţă de înţeles pentru ei, greu de înțeles şi pentru noi, dar noi credem că este Fiul lui Dumnezeu, și atunci e uşor – şi de unde se ajunge la discuţia despre Avraam? Că ei zic:

Noi suntem fiii lui Avraam,

îndreptăţindu-şi viaţa şi faptele, îndreptăţindu-se, zicându-I: <Ce vii să ne acuzi? Noi suntem fiii lui Avraam!>

Şi Dumnezeu le zice:

Dacă aţi fi fiii lui Avraam – şi dacă aţi fi fiii lui Dumnezeu, până la urmă – aţi asculta de ceea ce spun Eu, că de la Dumnezeu spun ceea ce spun, dar voi nu sunteţi fiii lui Avraam, ci sunteţi fiii diavolului – şi chiar aşa îi numeşte – pentru că ascultaţi de tatăl vostru, diavolul.

Şi plecând de la acest cuvânt să facem o radiografie a noastră şi să vedem cât suntem fiii lui Dumnezeu şi cât ai diavolului, din ascultarea pe care o facem de unul sau de celălalt, urmărind chipul diavolului.

Unde ni se descoperă în această Evanghelie chipul diavolului? Prima manifestare pe care o observăm la diavol este ipocrizia, lăudăroşenia, mândria, numai aerele sunt de el. Faptul că vrea să-L înfricoşeze până şi pe Mântuitorul şi pe ucenicii Săi şi pe cei cu care erau, alergând înaintea Lui şi strigând: Ce ai cu noi, Iisuse Hristoase, Fiul Celui Preaînalt? De ce ai venit să ne chinuieşti?, strigând, urlând, răcnind, vrând să înfricoşeze, vrând să acopere ceea ce nu sunt. Ei, de fapt, nu erau înfricoșători, că nu aveau cu ce să fie înfricoşători, ci erau de plâns, dar vor să înfricoşeze sufletele omeneşti, vor să impună un respect din ceea ce nu sunt, prin frică.

Cu ce ne asemănăm? Istoria omenirii e împănată cu impunere de respect prin frică, prin teroare, şi să nu ne gândim numai la orânduiri sociale, sau la state, sau la imperii, că şi în casele noastre, şi cu cei apropiaţi și cu semenii noştri suntem foarte prinşi într-un asemenea fel de a fi și ne impunem şi ca mici şefi undeva sau ca profesori, prin asprime, prin vorbă grea, prin înjurături, prin dat cu pumnul în masă, prin mânie, manifestată până ni se înroşesc ochii, uneori zicem că pedagogic trebuie să fim aşa, altfel nu se poate. Îl imităm pe diavol, aşa făcea el. Şi îşi atingea într-un fel scopul, și noi zicem uneori că ne-am atins scopul, pentru că tremurăm de mânie, dar de cele mai multe ori ne înşelăm pe noi înşine, pentru că începem prin a zice că trebuie să ne arătăm mânioși pentru că altfel nu merge treaba şi ajungem chiar să fim, pentru că ceea ce faci te face.

Astăzi te prefaci că eşti mânios, mâine înjuri doar ca să te impui şi în scurt timp chiar ajungi să fii aşa. Eşti ca acel fumător care zice că fumează în fiecare zi pentru că prietenii lui fumează, dar nu e dependent, și când se trezeşte e de mult dependent, deşi crede că oricând se poate lăsa, dar… când e de lăsat, nu mai poate deloc să se lase. Aşa face omul şi îşi transformă chipul său cel dumnezeiesc.

Cum spune Mântuitorul:

Luaţi aminte la Mine, că sunt blând și smerit cu inima

se transformă la noi în

<Luaţi aminte la mine, că sunt aspru, neîndurător, iute la cuvânt, grabnic vărsător de sânge al fratelui meu – sânge în înțeles duhovnicesc –, repede arunc vorbe grele, repede acuz, nu mă interesez, cum zice părintele Arsenie Boca, de zece ori ca să tai o dată, aprob imediat orice bârfă>.

Iar toate acestea nu sunt chipul lui Dumnezeu, ci chipul diavolului. Dacă e să ne gândim, cum tot părintele Arsenie Boca zicea, de cele mai multe ori suntem mai aproape de păcătos decât de sfânt, deci oricum ni s-ar spune, oricum am fi numiţi, n-ar trebui să ne supărăm, pentru că suntem mult mai aproape de răutate decât de bunătate.

Al doilea chip al diavolului ar fi acela că cel posedat nu suporta nicio haină pe el. Ce înseamnă asta? Că nu mai avea nicio rușine, nu-l mai interesa, nu-l mai interesa sa-şi acopere rușinea, nu numai cea a trupului, faţă de oameni, nu-l mai interesau oamenii şi ce părere au ei, nu-l mai interesa să nu-i smintească, să nu-i tulbure, să nu-i oripileze. La nivel sufletesc, aşa sunt cei care nu mai acoperă nimic din urâciunea şi mizeria gândurilor lor şî le-o spun tuturor, oricând, fără să le pese. În veacul acesta, în anii din urmă, acesta a început să fie chipul văzut al omului biruitor, care îşi atinge scopurile, aşa-zis al celui care dă totul pe faţă, care nu are nimic de ascuns, care e deschis. Aceste lucruri care ar părea frumoase, de fapt acoperă o mizerie de multe ori, adică să spui tot ce-ţi trece prin cap, toate pornirile tale cele mai întunecate să le dai pe faţă, să nu-ţi fie rușine de nimic. Și aţi văzut și vedeţi că lumea devine tot mai de ruşine. Bineînţeles, toţi avem porniri, pentru că ne naştem cu trupul acesta şi trebuie să-l stăpânim, dar el ne devine stăpân şi facem ce ne porunceşte el, toate pornirile hormonale şi ale firii şi afectele şi tot ce ne trece prin cap, aşa facem. Aceasta este neruşinare. Aşa cum cel demonizat umbla fără nicio haină pe el, aşa şi noi să ne uităm în oglindă, dacă nu cumva am ajuns să dăm drumul instinctelor, pornirilor, gândurilor, vorbelor. Dacă avem un gând rău despre cineva îi dăm drumul cu uşurinţă foarte mare, nu mai acoperim cu nimic, ce să mai spunem de ce spune Sfântul Isaac Sirul:

„Dacă afli un păcat al fratelui tău, acoperă-l cu mantia iubirii tale, ca să nu-l vadă ceilalţi.”

Între acest cuvânt, din care înţelegem că nici tu să nu-l vezi, să nu-l pui în faţa ta, să nu-l judeci cu asprime, dar nici ceilalţi să nu-l vadă, şi goliciunea, adică uşurinţa cu care aruncăm cu cuvintele şi şuşotim sau spunem tare despre toate păcatele celorlalţi şi ale noastre cu o nonşalanţă şi cu o nepăsare înspăimântătoare, suntem mult mai apropiaţi de varianta din urmă decât de acoperirea cu mantia iubirii noastre a păcatelor fratelui. Deci asta e o [alta] apropiere de chipul diavolului.

Demonizatul nu locuia în casă. Casa preînchipuie în Scriptură şi se înţelege prin ea casa lui Dumnezeu, loc de odihnă a sufletului. Odihna sufletelor noastre este în Dumnezeu şi în Biserica lui Dumnezeu. El nu locuia în casă, ci în morminte şi în pustietăţi, n-avea odihnă, n-avea somn, n-avea pace. Sufletele multora dintre noi se aseamănă cu această stare; nu mai avem odihnă în Biserica lui Dumnezeu, în rugăciune, în a ne întoarce spre Dumnezeu, în casa lui Dumnezeu, inima noastră ar trebui să fie casa lui Dumnezeu şi noi să ne adăpostim acolo, împreună cu Dumnezeu. Iar puţina rugăciunea pe care o zicem seara sau dimineaţa, în câteva minute avem mii de gânduri şi orice am face, numai asta nu. Nu ne asemănăm cu agitaţia acestui om, care nu mai avea răbdare să stea niciunde şi care era dus de duh prin pustietăţi şi prin morminte, mormintele închipuind tot ce-i mai spurcat în lume, mai plin de duhoare? Şi mintea noastră se apropie şi se îndulceşte de tot ce e mai spurcat, cele mai rele şi urâte gânduri de invidie, de răzbunare, de desfrânare… Şi îşi găseşte odihna foarte uşor acolo şi rămâne acolo mult timp. Iar în rugăciune, dacă stăm un sfert de oră ni se pare că s-a coborât cerul pe pământ și suntem transpiraţi şi nu mai putem. Ne asemănăm aici mai mult cu cel demonizat decât cu cei care se adăpostesc în casa lui Dumnezeu şi îl adăpostesc pe Dumnezeu în inima lor.

După aceea, cel demonizat nu suporta să fie legat de nimic. Orice îl lega, orice îl ţinea, orice îl păzea, rupea legăturile, funiile grele și lanţurile şi pe cei care îl păzeau îi bătea şi pleca de acolo. Ce pot fi pentru firea noastră, pentru suflet, cele care ne pot ţine? În primul rând, glasul conştiinţei e un lanţ care vrea să ne ţină strâns de ceva. După aceea, cuvântul lui Hristos, Evanghelia, care încearcă să ne ţină strâns. Apoi bunul simţ comun, măcar de rușinea celorlalţi să nu facem ceva rău, şi ăsta e un lanţ. Apoi lanţul iubirii faţă aproapele, faţă de familie. Şi ne spune Evanghelia că aceşti oameni nu suportă nicio legătură, nicio aşezare, nicio legare în lanţurile acestea, ci pe toate le rup și fac ce vor, nu au astâmpăr. Ne asemănăm cu acestia de câte ori rupem cuvântul lui Dumnezeu şi nu suportăm să-l ţinem până la capăt, iar dacă îl ţinem, îl ţinem puţin, apoi ne devine de nesuportat. Sau câte căi nu găsim ca să ne minţim conştiinţa? Deci și în acestea ne asemănăm mai mult cu chipul diavolului decât cu chipul lui Dumnezeu din noi, după care suntem zidiţi.

În continuare ni se spune că se tăia cu pietre. După cuvântul Părinţilor, pietrele ar însemna două lucruri. Pe de o parte, piatră este cuvântul lui Dumnezeu, piatra din capul unghiului este Hristos, iar pe de altă parte pietrele sunt cele mai aspre, cele mai contondente lucruri din natură, în general. Părintele Arsenie spunea că luăm cuvântul lui Dumnezeu după voia noastră si după mintea noastră, iar cuvântul lui Dumnezeu este ca un cuţit cu două tăişuri cu care trebuie sa ai grijă cum lucrezi, şi care intră până la despărţitura sufletului de duh, e de o fineţe fără seamăn cuvântul lui Dumnezeu, şi pe care noi nu vrem să ştim să-l folosim, pentru că nu mergem pe calea Părinţilor şi a sfatului, că “cei ce nu se sfătuiesc cad ca frunzele”.

Aşa suntem și noi, facem după capul nostru, luăm cuvântul şi îl interpretăm în felul nostru, cel mai mult se vede asta în nesfârşitele și nenumăratele secte, care interpretează cuvântul după capul lor şi cuvântul se face sabie cu două tăişuri în care se taie şi tot părintele Arsenie zice că „şi-au tăiat mintea în Scripturi” aceşti oameni, dar şi noi facem aşa sau vrem s-o folosim ca să ne acopere păcatele. Pe unele dintre cuvintele Scripturii le lăsăm intenţionat la o parte. De pildă aduceţi-vă aminte cu câtă uşurinţă, dacă întrebi pe vreun om de ce nu ţine post, întotdeauna o să-ţi spună că nu spurcă pe om ceea ce intră în gură, ci ceea ce iese din gură, pentru că aceea iese din inimă, asta a spus Hristos. Dar ei folosesc cuvântul ăsta ca să taie postul, ca să-l dea la o parte, ceea ce e o minciună, o greşeală, nu foloseşti un cuvânt din Scriptură împotriva altui cuvânt, că Dumnezeu zice iar voi când postiţi…, nu zice <dacă vreunul va vrea vreodată să postească…>. Dar asta se trece cu vederea şi se pune alt cuvânt în faţa lui. Aşa sunt şi pietrele acelea, precum cuvintele Scripturii, cu care cel care acest demonizat, în loc să se folosească, că şi-ar fi putut zidi o casă cu pietrele acelea, şi-ar fi putut face un adăpost, şi-ar fi putut face o toporişcă sau multe alte lucruri bune, însă el se tăia cu acele pietre, sângera, tăia din carnea lui. Aşa facem și noi când facem de capul nostru, fără ascultare, şi, în loc să ne folosim de cuvintele Scripturii, ne tăiem şi ne rănim şi poate chiar murim.

Şi aş insista asupra urletului, asupra strigătului. Nimeni altcineva nu se mai putea auzi, și ştiţi cum sunt cei care sunt cu adevărat demonizaţi, dacă aţi văzut vreodată, aproape că nu te poţi înțelege cu altcineva în preajma lui, pentru că cel demonizat vociferează, strigă, răcneşte, te înfricoşează. Diavolul continuă să facă lucrul ăsta cu noi, pe de o parte dându-ne un fel de limbuţie, dar să ştiţi că e acelaşi duh mut şi surd despre care zice Mântuitorul, numindu-l aşa pentru că duhul demonic îl făcea pe om să muţească în a-L lăuda pe Dumnezeu și a putea să mărturisească minunile lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu cu el, deci îi oprea omului posibilităţile și capacitatea de a vedea minunile și lucrarea lui Dumnezeu cu el, să mulţumească lui Dumnezeu, privinţă în care mai toţi suntem muţi sau abia ni se deschid gurile să spunem câteodată câte lucruri a făcut Dumnezeu cu noi şi slavă lui Dumnezeu şi ne-am simţit sau ne simţim stăpâniţi de multe ori de acest duh mut și surd la slava şi măreţia lui Dumnezeu spusă de alţii, văzută şi auzită de alţii, acestea parcă trec pe lângă noi.

Asta e ca în pilda pe care a spus-o părintele Paisie Aghioritul: cum văd musca şi albina o grădină? Dacă o să-i spui muştei: „Ai văzut câte flori?”, musca o să spună: „Nu, dar am văzut acolo o grămadă mare de bălegar în spatele grădinii, aia e ceva deosebit. Mai e o groapă de gunoi dincolo, dincoace mai este o balegă de vacă, dincolo gunoi de la câine…”. Asta va observa. Dacă vei întreba albina: Ai văzut câte gunoaie sunt aici?, albina va răspunde: „Nu ştiu, n-am văzut gunoaie, dar am văzut flori multe!”

Părintele Paisie voia să spună că cel care de bune ia lucrurile, bune le vede, aşa cum părintele Teofil spunea: dacă iei pe un om de bun, bun îl găseşti, dacă îl iei de rău, rău îl găseşti; dar şi starea lucrurilor la fel: dacă Îl cauţi pe Dumnezeu şi făptura Sa şi lucrarea Sa de rău, rău găseşti, dacă le cauţi de bune, bune găseşti, deşi de cele mai multe ori suntem în poziţia muştei. Aşa cum o să auziţi în jur, şi de acum încolo tot mai mult, vorbindu-se de rău Biserica, preoţii, cei care fac asta sunt ca muştele, numai relele le vor vedea. Dacă e pe undeva vreo biserică, vreun credincios mai deosebit, vreun preot care-şi face treaba, pe astea nu le vede, astea nu contează. Pe când cei care sunt în Biserica lui Dumnezeu, încă mai sunt sau sper să fie pe poziţia albinei, care, chiar dacă or mai fi gunoaie şi alte rele, văd şi mierea, văd și florile lui Dumnezeu, văd şî frumuseţea, văd şi oamenii frumoşi care vin în Biserică, văd şi lucrurile frumoase care se întâmplă, văd şi harul lui Dumnezeu care n-a încetat să curgă în Biserica lui Dumnezeu.

Şi întorcându-ne la urletul acesta al demonului, care acoperă, parcă, tot, această limbuţie pe care o dă demonul oamenilor, acestora care sunt stăpâniţi, limbuţie de a spune toate cele rele, întunecate, înfricoşătoare, e limbuţia muştei care vede numai cele rele şi încearcă să acopere cu urletele şi cu strigătele posibilitatea de a i se spune că mai sunt şi lucruri bune, posibilitatea de a vedea că mai sunt și lucruri bune. În agitaţia şi datul de pământ cu urlete şi strigăte, vrei să-ţi spui că e numai rău, totul e rău. Şi aceasta, dacă suntem sinceri, cred că o auzim tot timpul în adâncul sufletelor noastre, că diavolul nu stă.

Şi aşa cum avem glasul conştiinţei, care e glasul lui Dumnezeu din noi şi care ne trezeşte la viaţă şi care ne spune să venim la Biserică şi să ne rugăm şi să iertăm pe aproapele nostru și multe alte lucruri bune, aşa este şi un glas al demonului, acel glas pe care-l auzim tot timpul aducându-ne aminte de toate nimicurile veacului acestuia, că avem de făcut aia şi cealaltă, uite la ăla ce rău e, ce a făcut, uite ce urât se uită ăia, te-au gândit de rău de mult, şi aşa mai departe – aia e musca, care vede toate lucrurile rele şi prin limbuţia ei îţi atrage atenţia şi vrea să te înfricoşeze şi să te facă să uiţi că sunt multe lucruri bune şi să uiţi că tu eşti albina care trebuie să facă cele bune şi să scoată nectarul din flori, vrea să te facă să stai şi să mori de foame ascultând musca ce îţi vorbeşte ca să te ducă să te adape în gunoaie, să-ţi arate toate lucrurile murdare şi inima ta să se întineze, să se întunece, să se închidă în toate lucrurile întunecate ale veacului acestuia şi de acolo să te lepede în turma de porci și de acolo în mormânt şi gata.

Cam asta e toată istoria celor care ascultă de muscă, adică de diavol: urmezi cele rele, vezi cele rele, te îndulceşti de rele, te adapi din ele, o să mori, o să te îngropi și o să mergi în iad, pentru că nu ai ce căuta în Împărăţia lui Dumnezeu, Dumnezeu Care, în Evanghelia de la Toma – o Evanghelie [apocrifa] care nu trebuie luată în seamă, dar care are o apoftegmă frumoasă – trecând pe lângă un câine putrezit, Apostolii au zis: „Doamne, ce miros, ce urât…!”, iar Mântuitorul a zis: „Da, dar ce dinţi albi are!”

Înţelegeţi? Deci Dumnezeu în tot răul vede un bine. Noi, gândind despre noi, nu ştiu dacă ne-am mai suporta, dacă ne-am vedea din afară pe noi înşine, ne mirăm că ne mai suportă Dumnezeu, că ne mai dă timp. Dar Dumnezeu și la noi se uită şi zice: <Da, dar ce dinţi albi are…!>, vede încă ceva bun în noi, încă ne dă vreme, încă ne dă timp. El este Cel despre care se zice în acea pildă, când stăpânul hotărăşte că un copac care n-a adus nicio roadă trebuie tăiat, iar grădinarul, care este Iisus Hristos, îi zice stăpânului, care este Tatăl:

Mai lasă-l un an, să îl sap altfel, să îl tai altfel, să îi pun îngrăşământ, să mă ocup special de copacul acesta şi, dacă totuşi nu va da roadă, atunci îl tai la anul.

Şi Dumnezeu Îşi pune sufletul pentru noi, are încredere în noi, vede încă un punct alb în sufletul nostru, are încredere în noi că ne mai putem ridica; iar noi, această vreme de păsuire a lui Dumnezeu, de multe ori o socotim ca şi cum lui Dumnezeu i-ar plăcea cum suntem şi ne iubeşte aşa:

<Uite, dacă nu m-a trăsnit, dacă mi-e bine, dacă mă udă, dacă mă sapă, dacă m-a tăiat frumos, dacă mi-a pus îngrăşământ, înseamnă că El mă iubeşte aşa şi eu trebuie să continuu aşa, în păcate, că Lui Îi place aşa…!>.

Dar asta înseamnă, de fapt, ca Dumnezeu îţi mai dă o vreme, Se mai osteneşte încă o dată cu tine, îţi mai dă bunătate ca tu să poţi rodi bunătate!“.

Vezi integral si mai departe la:

Legaturi:

… si o talcuire duhovniceasca a versetului: “Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”

“Dumnezeu nu ne îndeamnă spre naivitate tâmpă în care ne aruncăm în ghearele lupului, în care căutăm noi înşine judecata sau asprimea sau “cizma” stapanitorului sau teroarea tiranului sau ne supunem noi de voie…”

Vedeti si:

***

Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu (Cluj) la sarbatoarea Sfantului Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir (2010 si 2013):

“Iubirea lui Dumnezeu umblă prin lume rănită, neavând unde să se odihnească, nefiind cine să-i răspundă…”

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem azi în această sărbătoare frumoasă şi binecuvântată a Sfântului Dimitrie al Tesalonicului. Despre viaţa lui ştiţi majoritatea, despre faptul că era fiul mai-marelui cetăţii Tesalonicului, că părinţii lui erau creştini în ascuns, fiind vremea persecuţiilor, în care n-aveau voie să-L mărturisească pe Hristos, şi nici lui nu i-au spus decât mai târziu, spre 10-12 ani, când l-au dus şi i-au arătat o încăpere în care ei se duceau în ascuns şi se închinau lui Dumnezeu în faţa icoanelor şi i-au spus că toţi idolii de care auzise el şi de ale căror temple şi statui era plină cetatea Tesalonicului erau demoni, neadevăruri, minciuni făcute de oameni, iar adevăratul Dumnezeu e Dumnezeu Savaot, Domnul Iisus Hristos, Care S-a arătat în trup. După aceea, şi el a început să creadă, şi el a mărturisit pe Dumnezeu, şi el s-a botezat, şi, când a murit tatăl său, el a devenit mai-marele cetăţii şi a primit multă laudă de la împărat și multă cinstire. Dar, imediat după ce a dobândit stăpânirea asupra cetăţii Tesalonicului a început să închidă locurile de închinare la idoli şi să propovăduiască cu glas tare pe Dumnezeul Cel adevărat. Iar împăratul, auzind acestea, a trimis vorbă de departe că va veni să facă judecată şi să-l pedepsească, dar el n-a încetat, ci a continuat să-L mărturisească pe Hristos, să întărească locurile şi locaşurile ascunse până atunci ale creştinilor şi să le ajute. Şi pe mulţi i-a întors la credinţă până când a venit împăratul, care l-a trimis la închisoare şi la martiriu.

Poate sunt trei lucruri mari care-l deosebesc pe Sfântul Dimitrie de ceilalţi sfinţi, aşa cum mireasma unei flori se deosebeşte de mireasma altei flori. Unul este că era din neam mare, de stăpânitori, de mai-mari ai cetăţii, şi avea avuţiile şi onorurile și lauda împăratului şi cinstea la care putea spera în continuare şi putea nădăjdui să ajungă chiar până la Roma şi să fie printre apropiaţii împăratului, însă pe toate acestea le-a socotit nefolositoare faţă de mărturisirea lui Hristos. Acesta era un lucru deosebit la el, şi alţi mucenici au gândit aşa, însă el, în mod deosebit, astfel, ca şi cei care au avut avuţii mari şi le-au lăsat pe toate şi s-au întors spre Dumnezeu şi L-au mărturisit pe El.

Al doilea lucru despre care aş putea zice că e mai deosebit şi pe care nu-l găsim în vieţile altor sfinţi este acela că l-a binecuvântat pe Nestor să se lupte cu Lie, cel care batjocorea creştinii, tocmai cei pe care-i întorsese sau îi sprijinise el și pe care îi duceau în arene să fie ucişi, frânţi de acest Lie, acest gladiator care era socotit cel mai puternic din imperiu, un ales al împăratului, un gladiator deosebit, care-şi bătea joc de creştini şi probabil că-i omora în diferite moduri ca să-i facă plăcere împăratului, care se distra, văzându-i pe creştini în arene. Un tânăr creştin, Nestor, cunoscându-l, probabil, pe Dimitrie dinainte, a venit să-i ceară binecuvântare ca să meargă să se lupte cu acest Lie pentru ca acesta să nu-i mai batjocorească şi să nu-i mai ucidă pe creştini. Dimitrie l-a binecuvântat. Dacă despre Sf. Mare Mucenic Mina ştim că el ţine la dreptate, că te ajută cu grăbire atunci când pierzi ceva, când eşti nedreptăţit, când eşti trecut cu vederea atunci când ai tot dreptul să fii şi tu luat în seamă, iată că Sf. Dimitrie, în faţa nedreptăţii, în faţa urâciunii, în faţa acestui val de ură şi de nedreptate care se revărsa peste creştini, nu a stat numai ca un miel sau ca un porumbel, cu blândeţe, ci iată că binecuvântarea lui a avut și înţelepciunea şarpelui, cum zice Mântuitorul, şi s-a oprit această batjocură. Adică a ars sufletul lui de dreptate. A însetat după dreptate – Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate… El a fost unul dintre aceia care credea că nu este drept ce se întâmplă, ca aceşti oameni, aceşti creştini, cei care cred în Hristos, în Cel adevărat, să pătimească aşa şi să fie astfel batjocoriţi. Deşi ştia că aceşti creştini nu vor rămâne nerăsplătiţi şi că plata cea mare e în Ceruri. Totuşi a oprit această nedreptate încă de aici, de pe pământ.

Poate că atunci când mulţimea nedreptăţilor şi a răutăţilor şi a evenimentelor care se vor succede vor aduce asemenea nedreptăţi asupra noastră, chiar dacă noi le merităm şi recunoaştem că ce se cuvenea să vină peste noi ni s-a trimis, ceea ce meritam am primit, putem să-l avem pe el ajutător şi să zicem:

<Aşa cum atunci n-ai răbdat să vezi neamul creştinesc prigonit şi batjocorit şi binecuvântarea ta a făcut ca firavul Nestor să fie mai tare ca Lie cel tare şi să-l biruiască, aşa fă şi acum. Roagă-L pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe Care L-ai iubit, să mijlocească şi pentru mine.>

Un alt lucru mai deosebit este că, atunci când a fost ucis, a ridicat mâna dreaptă – icoanele îl arată aşa – când au venit spre el cu suliţele să-l străpungă, ca suliţele să-l străpungă în dreapta, cum L-au străpuns şi pe Hristos, şi astfel să mărturisească până şi prin moartea sa pe Hristos. Putem vedea numai din aceste câteva lucruri micuţe, putem creiona chipul Sfântului Dimitrie şi de ce Dumnezeu l-a slăvit şi i-a dar cinstire printre oameni cum puţini sfinţi au cinstire încă din veacul acesta.

De ce a avut Nestor nevoie de binecuvântarea sa? Ce înseamnă binecuvântare? Până la urmă, este o rugăciune. Că nu putem noi binecuvânta cu puterea noastră, ci cerem binecuvântarea lui Dumnezeu asupra omului aceluia. De ce a avut nevoie de binecuvântarea sa? De ce binecuvântarea multora sau a noastră nu are putere, dar a lui avea putere? Cu siguranţă pentru că el, pe toate pe care le-a făcut, le-a făcut pentru Dumnezeu, de dragul lui Dumnezeu, şi-a dat și viaţa pentru El. Atâta putere are rugăciunea noastră și binecuvântarea cât punem din noi pentru Dumnezeu și facem chiar numai pentru Dumnezeu şi nu de dragul lumii și nici de dragul slavei şi nici de dragul onorurilor şi nici ca oamenii să ne cinstească pe viitor, ci numai de dragul lui Dumnezeu. Şi cu siguranţă rugăciunea lui şi binecuvântarea lui au avut putere pentru câtă suferinţă a putut îndura, pentru câtă durere a putut duce, pentru câtă cruce a putut purta pe umeri, cu drag pentru Hristos, fără să se tânguie, fără să se revolte, fără să cârtească, ci dimpotrivă, cu bucurie.

V-aţi putea întreba de ce spun fără să cârtească şi de unde ştiu că nu i-a fost frică în închisoare, așteptându-și moartea? Poate că, până să vină împăratul în cetate, a făcut cu uşurinţă mute fapte mari, dar poate că după aceea s-a temut sau s-a cutremurat și a stat în închisoare fricos şi s-o fi gândit că a fost prost şi că trebuia să se fi oprit sau că trebuia să facă lucrurile în taină sau să facă altfel. Poate vă gândiţi: de unde ştim? Păi știm din faptul că atunci când a murit a ridicat mâna. Ce înseamnă să faci aşa, ce înseamnă să mori aşa? Pentru că ştim că moartea este înspăimântătoare, în faţa morţii omul este sincer, de aceea Părinţii se adunau în pustie şi ştiau, după cum murea un Părinte, cam cum a fost viaţa lui. În faţa morţii nu te poţi preface, cu moartea nu te poţi juca. În durerile acelea sau în spaima dinaintea morţii, în trăirea ultimelor clipe ale vieţii, acolo te arăţi aşa cum eşti, îți arăţi faţa cea adevărată. De aceea se adunau Părinţii în pustietăţi şi îl petreceau pe Părintele care se ducea dincolo şi se osteneau şi se rugau împreună cu el ca să iasă mai cu uşurinţă sufletul aceluia, să se ducă în lumea unde sunt corturile drepţilor și după cum murea acela, după cum se vedea la moarte, aşa ştiau cum a fost și viaţa lui.

Aşa se vede și în gestul acesta al Sfântului Dimitrie toată viaţa lui și, mai ales, felul lui de a gândi, iubirea lui faţă de Dumnezeu. Că, dacă tu, înaintea morţii nu te gândeşti: ce tânăr eşti, de ce să mori acum? Credeţi că nu i s-a şoptit de unii şi de alţii? Credeţi că nu l-au sfătuit mulţi să se prefacă că se închină idolilor ca să-şi salveze viaţa? Sau nu i-or fi spus să fugă înainte să vină împăratul? Putea să facă multe, dar el n-a vrut. Şi ne aducem aminte cum a murit el şi gestul lui ne arată clar că el nu s-a gândit la sine, nu s-a preţuit pe sine, nu s-a iubit pe sine, nu și-a plâns de milă, ci L-a iubit şi l-au durut rănile lui Hristos mai mult decât durerea sa. Nu rănile neapărat văzute ale lui Hristos, ci mai mult rănile nevăzute ale durerii şi mâhnirii lui Dumnezeu în faţa fricii, în faţa grabei cu care s-au dat înapoi toţi, în faţa puţinătăţii omului, mâhnirea lui Dumnezeu, Cel care şi-a pus viaţa şi a avut încredere desăvârşită în om. Şi are în continuare. Cel Care parcă-i dă omului un cec în alb, îţi dă tot dinainte, te iubeşte dinainte de a şti tu că te iubeşte şi, totuşi, omul se dă înapoi, totuşi omul fuge, totuşi omul îşi găseşte îndreptăţire să se dea la o parte, să nu mărturisească. Dar Dimitrie n-a fost dintre aceia. Dimitrie a fost dintre cei pe care i-a durut această mâhnire a lui Hristos, această durere a lui Dumnezeu, mai mare decât durerea trupească de pe cruce. Şi a vrut să moară şi el cum a murit Hristos, ca şi cum ar spune: <Puţin din durerea mea să uşureze din durerea lui Dumnezeu>, durere care este neîncetată, nu s-a sfârşit atunci.

Durerea lepădării de Dumnezeu n-a fost doar atunci pentru Hristos; Cel Care zicea atunci: Întristat este sufletul Meu până la moarte n-o zice numai atunci, ci o zice şi acum, văzând învârtoşarea şi frica şi fuga omului. Văzând-l pe omul căruia i S-a arătat zi de zi, a vorbit cu el zi de zi în taina rugăciunii, l-a ajutat pe el zi de zi, i-a mângâiat creştetul zi de zi cu binecuvântările Lui, şi văzându-l pe acesta lepădându-se cu ușurință de El şi de Biserică şi dându-L pe Dumnezeu la o parte din inima sa şi trecând cu nepăsare în tăcere şi lepădându-se de Hristos poate prin vorbă, aceea e mâhnirea lui Dumnezeu, aceea e durerea lui Dumnezeu. Despre aceasta vorbeau Părinţii şi spuneau că iubirea lui Dumnezeu umblă prin lume rănită, neavând unde să se odihnească, pentru că nu este cine să-i răspundă. Aceasta este iubirea rănită a lui Dumnezeu, iubirea întristată, pentru că iubire nu poate fi numai dintr-o parte, trebuie să fie şi răspunsul din partea cealaltă. Omul nu prea dă răspuns, răspunsul omului este evaziv. Exact ca și cum i-ai spune unui om iubit de-al tău că tu ţii cu tot sufletul la el, că-l iubeşti, că ţi-e prieten, și el ar zice: <Mm, şi eu…>. Răspunsul lui e durere, durere pentru cel ce şi-ar pune viaţa pentru celălalt. Aşa este şi răspunsul nostru, al creştinilor, care este foarte evaziv, foarte temător, cu picioarele în două bărci diferite, oricând gata să lăsam totul deoparte şi să fugim.

Sfântul Dimitrie nu a fost aşa. O arată clar viaţa lui, dar o arată clar şi moartea lui. O asemenea moarte în care până şi ultimul gest pe care l-ai făcut să fie înaintea lui Hristos, înaintea lui Dumnezeu, înseamnă că în inima lui neîncetat era Dumnezeu, înseamnă că în inima lui neîncetat cugeta la El, înseamnă că inima lui era îndrăgostită de Dumnezeu şi iubea fiecare gest al lui, fiecare gest şi fiecare faptă pe care a trăit-o Dumnezeu, pentru el era și durere și bucurie, pentru el era tot.

Şi de aceea cred că a putut lucra Dumnezeu prin el, de aceea l-a iubit Dumnezeu atât, de aceea se arată până acum atâtea minuni la mormântul său. Lângă oasele sale sfinte, de aceea vorbim şi de el acum, pentru că aceştia ce-şi pun nădejdea în Dumnezeu nu vor muri niciodată:

Cel ce crede în Mine nu va muri, ci se va muta de la moarte la viaţă.

Acesta s-a mutat de la moarte la viaţă şi ne vom aminti de el şi în veacul acesta şi în veacul celălalt. Şi putem zice cum zicea Cezar împăratul lângă statuia lui Alexandru cel Mare, Cezar gândind omeneşte şi având spre 35-40 de ani, îi zicea statuii lui Alexandru cel Mare: <Tu, la 25 de ani, ai cucerit lumea întreagă şi eu, la 40, n-am făcut nimic…> Şi nouă parcă ne vine mult mai mult să zicem lângă icoana Sfântului Dimitrie: <Tu, la 21 de ani, L-ai iubit astfel pe Hristos, iar noi…>, îmbătrânind în răutăţile noastre, nu putem zice asta. Nici măcar an de an, nici măcar clipă de clipă, nu adăugăm bine la bine, ci rău la rău de multe ori.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

***

“LUPII” INTERIORI AI OBISNUINTELOR NOASTRE PATIMASE si DIBACIA DUHOVNICEASCA A SARPELUI DE “A NU IESI IN CALEA RAULUI”

Cum stau oile în clipa în care sunt înconjurate de lupi?

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

O să ne oprim la începutul Evanghelie de la Matei, pe care cei care aţi fost la Utrenie aţi auzit-o. Este în cinstea Sfântului citită, cea din cap. 10, care începe aşa:

Iată, vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Şi vă spun vouă: fiţi blânzi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii.

Şi, în două versete, ne vorbește de patru animale şi-l compară pe om cu acestea: pe cei răi îi compară cu lupii, şi lupii nu sunt numai oamenii, ci vorbeşte mai ales de duhurile necurate, pentru că, cum zice Sf. Ap. Pavel, lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva duhurilor necurate care sunt în văzduh. Şi atunci şi la lupul cel înţelegător de care citiţi în rugăciunile de la împărtăşanie Se referă Mântuitorul.

Dar aş vrea să ne gândim puţin la aceste trei asemănări cu care Mântuitorul vrea să ne asemene şi cu care ar trebui să ne asemănăm: cu mieii sau cu oile, cu porumbeii şi cu şerpii – în înţelepciune. În primul rând ne aseamănă cu mieii, cu oile. Primul lucru la care trebuie să ne gândim nu este că ceilalţi sunt lupi, ci lupii cu care trebuie să ne luptăm sunt în primul şi în primul rând în două direcţii la care ne gândim prea puţin. Prima direcţie este diavolul, el este lupul cel înţelegător, iar a doua direcție suntem noi înşine. Cel mai teamă să ne fie de noi înşine şi de puterile întunericului care sunt în noi, hrănite de noi mult timp, care par la prima vedere blânde, care par de-ale noastre, dar să ştiţi că, atunci când încercăm să le dezrădăcinăm, devin lupi. Și nu se lasă. Comodităţi, mici plăceri pe care ni le facem şi o să vedeţi că, dacă pentru Hristos va trebui să le scoatem, cât de tare o să ripostăm şi cu câtă învârtoşare, n-o să vrem să ne lăsăm de nişte nici lucruri despre care am socotit că nu e nimic rău în ele, dar, de fapt, devenim dependenți de ele. Vă daţi seama, dacă la nişte lucruri micuţe abia [sau nu] renunţăm, ce să mai zicem de cele mai mari?

Aşa încât este în noi o parte întunecoasă, pe care noi o socotim luminoasă, dar ea e întunecoasă, un fel de vistierii ale morţii. De fapt, acum, la prima vedere, ele nu par ale morţii, aşa cum vara, atunci când toată grădina este înverzită, nu faci diferenţă între cele care se usucă la venirea toamnei şi cele care rămân verzi, la prima vedere nu faci diferenţa, dar, când vine toamna şi apoi iarna, ştii ce poate trece prin toată iarna şi ceea ce piere. Aşa şi omul: uitându-ne peste sufletul nostru, vedem că toate sunt verzi şi toate ne sunt de folos şi toate sunt ale noastre, dar sunt în noi vistierii ale morţii, trecătoare, vremelnice, schimbătoare, care nici măcar nu sunt ale noastre; ale noastre sunt cele care rămân, ale noastre sunt cele cu care ne vom înfăţişa înaintea lui Dumnezeu. Acestea sunt cele trecătoare ale veacului acestuia şi împotriva cărora de multe ori trebuie să ridicăm război sau, oricum, mai degrabă vor ridica ele război asupra noastră atunci când vom vrea să-L alegem mai cu sârguinţă pe Hristos ca Stăpân şi Domn şi Prieten şi Frate şi Tată şi Păstor al sufletelor şi al trupurilor noastre. Atunci florile frumoase din grădina sufletelor noastre vor deveni plante carnivore şi care ne strâng din toate părţile ca volbura și ca iedera şi care ne sufocă.

Împotriva acestora, în primul rând, zice Mântuitorul, și nu împotriva aproapelui, că vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor, pentru că trimiterea lor nu era atunci, pe moment, câteva zile sau câteva săptămâni în care urmau ei să se ducă să propovăduiască şi apoi să se întoarcă. Nu aceea era misiunea la care erau chemaţi ei şi nu pentru aceasta venise Mântuitorul, nu venise doar pentru câţiva apostoli care să meargă să propovăduiască, ci cuvintele Mântuitorului sunt adresate nouă, tuturor, nu numai apostolilor atunci, în momentul acela. Iar pe noi nu ne trimite niciunde departe, ci fiecare în viaţa sa, cum zice Mântuitorul:

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa

– adică cele ale vieţii lui, cele ale mărturiei lui, cele în faţa cărora trebuie să dea mărturie, în faţa cărora trebuie să ridice steagul luptei şi al biruinţei, dacă va îngădui Dumnezeu să fie al biruinţei și cred că va îngădui, aceea este crucea pe care trebuie să o purtăm și aceea este misiunea în care suntem trimişi, fiecare în viaţa noastră și în preajma noastră şi între apropiaţii noştri şi lângă celălalt şi pentru cel de lângă noi. Şi atunci, cum ziceam, lupii sunt diavolii care se luptă cu noi neîncetat, dar şi obișnuințele noastre şi felul în care ne place să fim şi să ne raportăm la noi şi la ceilalţi şi să ne îndulcim de cele ale veacului acestuia. Nu e rău în sine a te bucura sau a te îndulci de veacul acesta, dar dacă aceste mici îndulciri şi mici bucurii vor deveni piedică de a te apropia de Hristos, atunci trebuie să renunţăm la ele. La vremea potrivită, când Dumnezeu va socoti, va trebui să renunţăm la ele. Şi ele atunci ne vor deveni duşmani cum nu ne-am închipuit. Din blânzi şi cuminţi vor deveni colţoşi ca lupii.

În acelaşi timp, însă, este vorba şi de cei mai apropiaţi sau mai depărtaţi de noi, care nu au primit sau nu s-au îndulcit de darul credinţei, şi care ne pot deveni învârtoşaţi potrivnici. Aşa încât se împlinește în cuvântul acesta spus de Mântuitorul ceea ce spun Părinţii mai târziu din experienţa lor în zeci şi zeci de ani de osteneală, sute și mii de ani de osteneală, când au zis că, atunci când un om se hotărăşte să pornească pe calea lui Dumnezeu, trei sunt duşmanii care se ridică împotriva lui:

1. trupul și pornirile lui, adică noi înşine şi toată partea noastră trupească, cugetul trupesc, nu numai trupul, se revoltă și nu-i place noua rânduială pe care vrem să i-o impunem;

2. cei apropiaţi ai noştri, din jur şi cei în calea cărora vom ieşi şi

3. diavolul.

Exact cum spune Mântuitorul.

Şi zice Hristos:

Vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor.

Nu de voia lor. Or, Dumnezeu niciodată nu ne trimite de unii singuri în mijlocul lupilor şi ştim bine că El ne spune:

Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele vieţii voastre.

Şi cum stau oile în clipa în care sunt înconjurate de lupi? Se pun în jurul păstorului! Aproape că se suie pe el de frică şi încearcă să caute la el ajutor. Păstorul este Dumnezeu. De fapt, cuvântul în înţelesul acesta trebuie să se adune: starea în care trebuie să fim tot timpul este aceea în care să stăm lipiţi tot timpul de Păstor, de Dumnezeu, de Hristos, de chemarea numelui Său. Aşa cum oile nu-şi pot îndrepta ochii spre altceva, ca ultimă scăpare, decât la păstorul lor, pe care l-au urmat și până atunci, adică la Dumnezeu, aşa nu trebuie să-şi ia sufletul nostru ochii nicio clipă de la El. Şi să realizăm lucrul acesta, că suntem ca nişte oi în mijlocul lupilor, nu suntem într-o promenadă plăcută prin lumea aceasta, ci chiar ca nişte oi în mijlocul lupilor, împotriva lupilor interiori, împotriva lupului celui gânditor, împotriva lupilor trimişi la pradă de către diavol prin oameni care-l ascultă pe el. Împotriva acestora n-avem noi putere și, vedeţi, înlătură cu totul Mântuitorul ideea de a se uni oile să poarte război cu lupii. Nu se pune problema aceasta. Ci să fim asemenea oilor care nu s-au gândit să se ia la război, la ceartă şi la luptă cu lupul, ci se adună în jurul Păstorului şi strigă în ajutor la El şi El, cu siguranţă, le va ajuta. Pentru că nu e un păstor năimit, nu e un păstor care fuge, lăsând oile, ci este un Păstor Care le cunoaşte pe nume şi le scoate și le-a scos de atâtea ori la păşune și la izvor şi le aduce înapoi și iar le scoate şi Acesta Îşi va pune sufletul și trupul şi sângele Său pentru oile Sale.

După aceea ne spune să ne asemănăm cu porumbeii. Şi aici sunt două înţelesuri: nevinovăţia şi blândeţea lor, cum şi spune:

Fiţi blânzi ca porumbeii.

Despre porumbei nu s-a auzit vreodată că s-ar fi repezit asupra cuiva. Nu este în porumbel iuţime, nu este răutate, ci este blândeţe, indiferent că cel care a pus mâna pe el urmează să îl mângâie sau să îi frângă gâtul. La această blândeţe a porumbeilor ne îndeamnă Dumnezeu, dar mai face încă o trimitere prin ei, la care mintea iudeilor fugea repede, datorită porumbelului sau turturelei jertfite în Templu, care era aproape răstignită, pentru că i se frângea gâtul şi i se pironeau aripile de perete. Deci Se referă la acceptarea jertfei sau la acceptarea căii pe care Dumnezeu ţi-o pune în cale, fără cârtire, fără zbatere. Iar un alt înţeles se leagă de faptul că Noe a dat drumul unui porumbel care s-a întors cu o ramură de măslin. Şi vedeţi şi acum că porumbeii sunt printre puţinele păsări care se întorc, lucru cunoscut din vechime. Deci e încă un lucru la care ne îndeamnă Dumnezeu prin porumbel: să ne întoarcem neîncetat. Chiar dacă ne îndepărtăm de Dumnezeu, chiar dacă greşim, chiar dacă ne lepădăm, să ne întoarcem neîncetat la Tatăl. Aşa cum fiul risipitor ca un porumbel s-a reîntors, aşa şi noi suntem îndemnaţi să revenim din nou acasă, din nou acasă, neîncetat.

Să fim înţelepţi ca şerpii nu se referă la înţelepciunea şarpelui ca viclenie cu care a înşelat pe om – că nici nu era şarpele acolo, în rai, ci era diavolul care îl stăpânea pe şarpe – ci se referă la înţelepciunea practică pe care şarpele a avut-o încă de când l-a zidit Dumnezeu. Nu întâmplător şarpele a fost stăpânit de diavol şi nu alt animal, pentru că era cel mai înţelept dintre animale, aşa cum îl făcuse Dumnezeu, avea o înţelepciune firească. Acolo, în Scriptură, la capitolul 3, traducerea corectă este „dibăcie”, „înţelepciune practică”, adică ştie când şi cum să facă. De aceea diavolul a nădăjduit că prin şarpe îl va birui pe om, nu prin altcineva, tocmai pentru că şarpele era cel mai bine văzut de om, cel mai plăcut, pentru că avea această dibăcie, această isteţime. Tocmai de aceea l-a stăpânit pe şarpe, ca prin şarpe să-l înşele pe om mai uşor. Dar Dumnezeu nu-l acuză definitiv pe şarpe pentru că a fost stăpânit de diavol, ci ne îndeamnă chiar să avem dibăcia cu care l-a zidit Dumnezeu pe el, pe care o vedem chiar şi acum. Dumnezeu nu ne îndeamnă spre naivitate tâmpă în care ne aruncăm în ghearele lupului, în care căutăm noi înşine judecata sau asprimea sau “cizma” stapanitorului sau teroarea tiranului sau ne supunem noi de voie, ci, asemenea şarpelui, care, atunci când simte pericolul, ştie când să se retragă, atunci când vine toamna – se zice că de Sf. Dimitrie se ascund şerpii în pământ şi nu mai ies – ştie momentul când ar trebui să intre în cuibarul lui şi de acolo să nu mai iasă până primăvara, pentru că, dacă iese, rămâne înlemnit şi moare, ştie când să se ascundă și când să iasă, știe să nu atace decât atunci când este lovit sau călcat – nu se repede și nu face rău cu voie, nu-i face plăcere răul în sine.

La dibăcie se referă Hristos, dar mai ales la dibăcia aceasta de a şti să ne ferim de rău, de a nu ieşi în calea răului, aşa cum Mântuitorul, atunci când a auzit că este căutat în Iudeea, a plecat în Galileea. Adică n-a căutat mânia oamenilor. Când ei L-au dus pe sprânceana muntelui Nazaret şi au vrut să-L omoare cu pietre, El n-a mai stat la discuţii cu ei şi nu i-a întărâtat mai mult, ci a trecut prin mijlocul lor şi a plecat de acolo. Adică a ştiut când să Se oprească. A ştiut să nu învârtoşeze inimile copiilor Lui, aşa cum şi scrie în Scriptură:

Părinţilor, nu învârtoşaţi inima copilului vostru.

Această înţelepciune, de a nu învârtoşa inima aproapelui nostru, a celuilalt, aceea de care vă povesteam odată despre un părinte din muntele Athos, cred că din mănăstirea Dionisiu, care a fost atât de dezamăgit de nesporirea duhovnicească a ucenicilor lui, el străduindu-se mulţi ani, zeci de ani cu ei, şi aceştia nu numai că nu-l ascultau, ci îi stăteau împotrivă şi cârteau şi găseau nod în papură cuvintelor lui, şi aşa de necăjit şi de întristat a fost, deşi el era pus acolo ca duhovnic, încât a plecat, a fugit din mănăstire, el, duhovnicul mănăstirii, a fugit şi s-a dus la părintele său duhovnicesc, care era aproape de vârful Athonului, unde, de obicei, stau sihaştrii şi anahoreţii. S-a dus acolo şi era atât de trist şi de învârtoşat şi de mâniat, încât i-a spus părintelui său că are de gând să nu se mai întoarcă niciodată. Iar părintele său, fiind om înţelept şi având această înţelepciune practică, pe care Dumnezeu ne învaţă să o avem, nu i-a spus atunci, pe moment: <Faci o greşeală…! Cum de-ai plecat?… Du-te înapoi…!>, pentru că ştia că atâta învârtoşare avea şi tristeţe, încât, dacă şi el i-ar fi zis asta, îl va pierde definitiv, poate plecând de tot din munte sau din monahism sau făcând ceva mult mai grav, şi atunci i-a zis: <Bine, stai aici, rămâi cu mine.> Şi trecând timpul și trecând săptămânile şi lunile, şi-a revenit acest duhovnic, şi-a venit în firea lui şi s-a gândit unde a greşit, ce a greşit, şi s-a hotărât: cum se poate, cum să lase el obştea aşa şi să plece? Cum să aibă odihnă? Şi s-a dus înapoi la părintele său şi i-a zis: <Părinte, m-am gândit mult şi mă întorc înapoi, nu se poate să plec aşa…> Şi atunci abia a respirat uşurat părintele lui şi i-a zis: <Ah, de când aşteptam să zici asta…!> <Păi şi de ce nu mi-ai zis?> <Nu era de folos să zic atunci, că mai mult te învârtoşai. Acum pot să-ţi zic: du-te, frate, fii binecuvântat, acolo e locul tău!>

Şi aceasta e înţelepciunea pe care de multe ori trebuie să o avem, nu numai cu ceilalţi, ci şi cu noi înşine, această pedagogie fină s-o avem cu sufletele noastre. Noi, de multe ori, în interior, vrem să ardem etapele, să sărim repede, să facem şi ne obosim sufletul şi ni-l învârtoșăm şi nu avem înţelepciunea aceea de care zice Mântuitorul: Părinţilor, nu învârtoşaţi inima copiilor voştri, ci ne învârtoşam sufletul şi îl împovărăm şi îi dăm multe de purtat trupului şi putem să avem surpriza să ni-l facem vrăjmaş învârtoşat împotriva noastră, şi trupul şi sufletul şi mintea şi inima, pentru că nu avem înţelepciunea aceasta pe care Dumnezeu ne îndeamnă s-o avem şi această dibăcie practică.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

Legaturi:

Rugaciune pentru izvorul iubirii

Iar cand duhul necurat a iesit din om, umbla prin locuri fara apa si cauta odihna si nu gaseste.

(Matei 12, 43)

Starile intermediare sunt cel mai greu de suportat in viata duhovniceasca. Vechiul a fost depasit, noul inca nu si-ai facut aparitia. Cea mai grea perioada din istoria poporul lui Israel au fost cei patruzeci de ani cand a ratacit prin pustiu. In Egipt inca se mai dedau la desfatari pacatoase, in pamantul fagaduintei era fericirea promisa, dar in pustiu totul era gol, mort, fara viata.

Intocmai si tu, suflete al meu, nu suporti sa ramai multa vreme in pustiu si nu poti accepta legea interdictiilor. Ne simtim apasati si amenintati de primejdie cand ne vedem casa dereticata si impodobita, dar goala, nelocuita. Dragostea noastra fata de pacate poate fi inlocuita doar de o noua iubire, dar legea ei nu poate fi inlocuita.

De aceea, in rugaciunile pe care le indreptam catre Dumnezeu trebuie sa cerem sa ne trimita o comoara duhovniceasca, una care sa fie mai presus de cea la care am renuntat — un izvor viu de iubire, care sa reverse apa binefacatoare peste pustiul parjolit de seceta al inimii noastre, care sa ne aduca deplina bucurie si sa umple golul din noi.

Invata-ma, Doamne, sa inteleg in ce masura ceea ce astept sa-mi dai depaseste tot ce am lasat in urma, in vechea tara a Egiptului! Prefa legea in har, robia in libertate, jertfa mea in izvor de bucurie.

Atunci, „in locul plangerii”, voi primi „untdelemnul bucuriei”, in loc de „duhul uratului, vesmant de slava” cand El ne va imbraca in „haina de mantuire si in vesmant de veselie“ (Is. 61, 10). Atunci casa nu-mi va mai fi pustie, ci templu al Duhului lui Dumnezeu, iar duhul raului va fi izgonit din ea pentru totdeauna.

DE UNDE NE VINE IMPULSUL SA NE IMPOTRIVIM VOII LUI DUMNEZEU? De ce copiii nu-i asculta pe parinti?

Familia ortodoxa:

Stareţul Tadei de la Vitovniţa:

Vedeti cum lucreaza duhurile de sub cer?!

“- Spuneti-mi, parinte staret, de ce, in ciuda iubirii pe care o avem pentru Domnul si pentru o viata virtuoasa, ne impotrivim totusi voii Sale, dupa cum ati spus la inceputul cuvantului dumneavoastra?”

- Copile, viata aici pe pamant este o lupta a trupului si a mintii. Razboiul este mai intai al gandurilor, iar cand nu mai putem lupta cu gandurile, atunci ne razboim intre noi. Suntem intr-o stare asa de rea, aici pe pamant – si credem ca ne luptam pentru credinta. Noi, ca persoane, nu putem face nimic pentru credinta, ci numai daca ne unim. Aceasta este puterea si taria. Suntem datori sa ne luptam, caci suntem copii ai unor parinti cazuti, iar vrajmasii nostri, puterile ganditoare, necontenit ne abat de la calea cea dreapta.

Vrajmasul ii invata pe copii de mici sa se impotriveasca parintilor. Stie bine vrajmasul ca, de se impotrivesc copiii inca de mici, cu usurinta ii va indruma in intreaga lor viata si vor fi ai lui.

Nu cu multa vreme in urma, au venit la mine niste parinti cu fiica lor de zece, cel mult doisprezece ani. ii cer copilei sa-mi spuna ce se intampla cu ea, iar ea imi spune:

“Ii iubesc pe tatal si pe mama mea, caci si ei ma iubesc mult. Ii iubesc foarte mult, dar nu stiu de ce imi vine neincetat in minte gandul sa ma impotrivesc mamei si tatalui, sa nu ascult de ei, cu toate ca nu vreau sa fac asta. Eu vreau sa ascult si de mama si de tata, dar nu am pace”.

Vedeti cum lucreaza duhurile de sub cer?! Pentru aceea, neincetat ne luptam sa ne intarim credinta, si puterile din vazduhuri necurmat ne tulbura gandurile.

Vreme de doisprezece ani, un pustnic a fost muncit de gandul ca nu este Dumnezeu. Nevoitor in singuratate, el a fost iarasi chinuit de un astfel de gand. Si doisprezece ani intregi s-a luptat cu duhurile, dar Domnul stia ca este spre folosul lui sa ingaduie a se abate asa ceva asupra lui, iar gandurile sa-l napadeasca zi si noapte.

Din pricina tuturor acestor lucruri este lupta si razboi intre bine si rau. Noi dorim sa fim buni, dar duhurile din vazduhuri nu vor sa avem nici macar o insusire buna, ci numai insusiri rele. Iata, de aceea ne luptam. Noi nu ne putem lupta de unii singuri. Dumnezeu este Voievodul nostru, Ocrotitorul nostru, caci de unii singuri putem doar sa cautam sincer ajutor de la Domnul, si Domnul ne va ajuta.

Odata, cand eram greu bolnav, mi se arata Mantuitorul care imi spuse sa ma inchin Preasfintei Sale Maici, caci ea este Aparatoare si Ocrotitoare a monahilor. De aceea trebuie sa luptam, pentru aceasta purtam razboiul gandurilor. Razboiul gandurilor noastre nu este in trup si sange, ci cu duhurile din vazduhuri. Sfantul Apostol Pavel spune: “Lupta cea buna m-am luptat, credinta am pazit“ (II Tim. 4, 7). Pentru aceasta, trebuie neincetat sa ne inchinam Domnului si Preasfintei Sale Maici.

***

Părintele Teofan de la Mănăstirea Nera:

„A fi cu Domnul, în Domnul, pentru Domnul”

(fragment)

(…)

„Slujitor al nevoilor şi al voilor celuilalt”

- Știm de la Sfinții Părinți că ascultarea este un punct semnificativ, poate definitoriu pentru viaţa monahală, ca şi pentru viaţa creştinului în general. Care este sensul ascultării, aşa cum îl vedeţi sfinţia voastră în monahism?

­ – Eu încerc să văd ceea ce au văzut Părinţii în ascultare. Una dintre cele mai frumoase şi mai complete definiții ale ascultării a fost dată de Părintele Sofronie: „Ascultarea este acea deschidere a iubirii în care-l primeşti pe celălalt, cu toată viaţa lui, în viaţa ta”. Asta este ascultarea – deschiderea dragostei pentru a-l primi pe celălalt, cu voia lui, cu nevoia lui, cu dorul şi cu dorinţele lui, în viaţa ta, în sens de slujire a lui: te faci slujitor al nevoilor şi al voilor celuilalt, iar aceasta începând cu Dumnezeu, fiindcă toate se petrec în El şi pentru El.

De aceea, ascultarea noastră diferă fundamental de orice fel de supunere pe care ar pretinde-o un guru discipolilor lui, sau un profesor elevilor lui, sau un maestru celor care vor să înveţe o anumită știință sau artă de la el. Ascultarea noastră se face în Domnul. Totul se petrece pe temelia pe care Duhul Sfânt o aşază în fiinţa omului. Ascultarea se face în Domnul, cu Domnul, pentru Domnul.

- Cum rodeşte ascultarea în viaţă?

- Aşa cum Duhul Sfânt poate să dea roadă: cu totul şi cu totul minunat! Începând cu războaiele cele mai grele, când trebuie să-ţi tai voia şi s-o primeşti pe a celuilalt – aceasta fiind partea „negativă” a roadelor, când ți se pare o adevărată răstignire, și chiar trăieşti o adevărată răstignire, pentru că trebuie să renunți la tine, să-ţi ţintuieşti ale tale ca să trăiască celălalt –, până la cele mai minunate tărâmuri ale slobozeniei, în care efectiv trăieşti acolo unde te trage Domnul să trăieşti.

- Putem să ne folosim şi în lume trăind aceste daruri ale ascultării?

- Nici nu se poate altfel! Vedeți, Biserica este întemeiată pe ascultare, și Părinţii accentuează lucrul acesta: Dumnezeul nostru e un Dumnezeu al rânduielii, şi rânduiala nu poate exista decât cu ascultare. Dar există nişte hotare pe care omul nu le poate depăşi, în viaţa de familie trăind. Părinţii de aceea accentuează că în mănăstire poţi să faci ascultare adiákriti – adică să nu-ţi pui tu discernământul tău în a cerceta cuvântul pe care duhovnicul, sau mai-marele, sau fratele ți-l dă, ci să i te încredinţezi cu inima deplin deschisă.

Ei, în lume nu poţi să faci asta, pentru că acolo nu trăieşti în mijlocul unor oameni care, la rândul lor, îţi slujesc ţie, ci trăiești în mijlocul unor oameni care te urmăresc și încearcă să profite de pe urma ta. Nu generalizez, dar începând cu şeful departamentului unde lucrezi, acolo, la serviciul tău, şi până la ultimul vecin de pe scara blocului, în general oamenii caută să profite de ceilalţi. Şi atunci ascultarea ta trebuie să fie făcută cu discernământ.

„Noi nu ne mai ascultăm unii pe alții”

Dar ascultarea o încercăm în primul rând în viața de ucenic al Părintelui duhovnic, în parohie; apoi în viața de familie, faţă de soţ sau de soţie, faţă de copii, pe care trebuie să învățăm să-i ascultăm. Deci ascultarea este deschiderea inimii spre a primi viața celuilalt, ceea ce înseamnă că ascultare trebuie să faci şi faţă de copilul tău, trebuie să înveți să-l asculți – psihologii din ziua de azi subliniază lucrul acesta, că noi nu ne mai ascultăm unii pe alții, nu-i mai ascultăm pe copii. Nu numai copiii nu ascultă de părinţi, dar nici părinţii nu ascultă de copii: să le asculte nevoile, să încerce să vadă dincolo de cuvintele lor ce vor să le transmită, ce vor să le spună, ce nevoi au, ce suferinţe, ce neînţelegeri, ce frământări…

­- Cum să nu, îi „ascultă”: le cumpără tot ce-și doresc, de la iPhone-uri până la motociclete!

- Da, şi cresc nişte mici monştri în felul ăsta. Mici mari monștri! Mă apucă groaza când văd un asemenea copil. Asta nu-i ascultare, e supunere făcută unor mofturi din firea căzută a copilului. Nu e o ascultare de nevoia lui! Una este să asculţi de nevoia lui lăuntrică, adâncă, şi alta e să asculţi de mofturile cu care el te şantajează. Ţine de discernământul părinţilor.

- Dar între soţ şi soţie?

- În acelaşi fel. Acolo ai o libertate ceva mai mare, în sensul că eşti cu cineva pe care, cel puţin aşa presupunem, l-ai ales bazându-te pe principii comune, vorbeşti aceeaşi limbă, mergi către o unire, dincolo de cea trupească, sufletească și duhovnicească, care presupune că noi comunicăm pe nişte planuri ale ființei mult mai adânci. Cu copilul trebuie s-o iei încetişor – și, paradoxal, e mult mai greu cu un copil, deşi câteodată roadele se văd mult mai repede, decât în familie, unde de multe ori se eșuează dintr-o lipsă de comunicare.

- Dar câţi oameni intră astăzi în viaţa de familie cu gândul ăsta, de a dobândi această unitate în duh?

- Păi, din păcate, aceiași copii care vin la noi la mănăstire, cu totul nepregătiți, aceiași încearcă să-şi întemeieze astăzi și familii. Atâta vreme cât nu avem o viață parohială… – nu spunem că ea nu există, dar marea majoritate a tinerilor nu vin la biserică. Cei care trăiesc o viaţă serioasă în parohie, de ascultare față de duhovnic, sunt pregătiţi încet-încet pentru marele pas al căsniciei. Cei care nu fac lucrul acesta e firesc să nu aibă nici un fel de pregătire pentru ceea ce le stă înainte, când vorbim de căsnicie.

[...]
(…)

Material realizat de Gheorghe Fecioru

Articolul poate fi citit integral în numărul 69 (Octombrie 2014) al revistei Familia Ortodoxă

Legaturi:

“O, Doamne! Pana cand se va juca vrajmasul cu mintile si inimile oamenilor? Doamne! Tu vezi to­tul!“

Fragmente din SCRISORILE CUVIOSULUI STARET NICON DE LA OPTINA catre fiice duhovnicesti (II):

“Iubitoare de Dumnezeu domnisoara L.,

Binecuvantarea lui Dumnezeu sa fie cu tine in veci! Am primit scrisoarea ta, am citit-o si am citit si scrisoarea pe care ai adaugat-o din partea cunostintei tale. Sa-ti ajute Domnul! Desigur, la aceasta scrisoare nu trebuie sa dau niciun raspuns. Sunt intru totul de acord cu tine, ca scrisoarea este fortata, nu este sincera. Eu consider ca totul este clar si nu este nevoie de nicio explicatie. Lasa-te in voia lui Dumnezeu pe tine si toate lucrurile acestea si taci. Dumnezeu Se uita la inima. A intrebuinta si a chema numele lui Dumnezeu in asemenea cazuri, asa cum fac ei, socotesc ca este un sacrilegiu, dar nu-i osandi, caci judecata nu ne apartine noua, ci intru totul lui Dumnezeu, Care va rasplati fiecaruia dupa faptele lui.

Iti urez numai bine, copilasul meu, de ziua numelui tau. Acum am primit invitatia de a sluji in catedrala noastra in locul parintelui protoiereu (el este bolnav) si nadajduiesc sa-I aduc Domnului Dumnezeu smerita mea rugaciune pentru sanatatea si mantuirea ta inaintea Sfantului Prestol. Sa te mangaie Domnul cu mila Sa, sa veseleasca inima ta cu bucuria Duhului Sfant si sa implineasca dorintele tale cele bune! Aceste dorinte bune ale mele primeste-le din partea mea ca pe niste urari sincere, trimise din inima de ziua numelui tau. Acum, desi pe scurt, voi raspunde la intre­barile tale.

Talcuirea, gasita la cuviosul avva Isaia, cu privire la semnul iertarii pacatului – adica sa nu simti invoirea la pacat, ca si cum ti-ar fi deja cu totul strain - trebuie s-o intelegi in sensul vindecarii de patimile cele pacatoase, nu de fiecare pacat in parte, căci pacatele sunt iertate prin intermediul spovedaniei sincere, desi unii isi aduc mult timp aminte de ele. De exemplu, despre Sfantul Apostol Petru, traditia spune ca pana la sfarsitul vietii lui a plans ori de cate ori a auzit cantatul cocosului – pentru ca ii amintea de lepadarea lui. Dar noi stim ca Domnul, aratandu-Se dupa invierea Sa, l-a iertat si l-a repus in demnitatea de apostol. „Paste oile Mele… Paste mieluseii Mei… Vino dupa Mine“. Astfel citim in Sfanta Evanghelie de la Ioan. Citeste acest capitol cu atentie. Daca va da Dumnezeu, intr-o intrevedere personala vom putea discuta des­pre acest lucru mai in amanunt. Asadar, nu-ti pierde nadejdea!

Nu exista pacat care sa biruiasca milostivi­rea lui Dumnezeu. Nu-ti dau binecuvantare si nu pot sa-ti dau binecuvantare sa renunti la nazuintele tale legate de viata in Dumnezeu. Sa plece de la tine vrajmasul care iti insufla asemenea ganduri primejdioase, intareste-te, imbarbateaza-te! Socoteste-te mai prejos decat toti, dar nu te departa de Dumnezeu. Cu adeva­rat,

aproape este Domnul de toti cei ce Il cheama, de toti cei ce Il cheama pe El intru adevar, voia celor ce se tem de El o va face si rugaciunea lor o va auzi si ii va mantui pe ei...

Sa nu crezi ca starile prin care treci nu sunt intelese de nimeni. Eu simt, inteleg necazul tau, dar deocamdata nu pot face nimic. Spun numai: Doamne, ajut-o, miluieste-o si mantuieste-o! Doamne, fie voia Ta!

Ma grabesc sa termin scrisoarea, sa ajunga la posta astazi. Inca o data chem asupra ta binecuvan­tarea lui Dumnezeu si te incredintez atotputernicei ocrotiri a Imparatesei Ceresti. Te pomenesc, copilasul  meu, si ma rog pentru tine.

22 martie 1925, Kozelsk

[...]

***

Iubitoare de Dumnezeu domnisoara L.,

Binecuvantarea lui Dumnezeu sa fie cu tine in veci! Am primit scrisoarea ta si ma grabesc sa raspund la intrebarea ta despre scoala. Te sfatuiesc sa ramai acolo si sa te lasi in voia lui Dumnezeu. Roaga-te cu osardie Sfintilor lui Hristos Nicolae si Spiridon, ca prin rugaciunile lor sa se oranduiasca totul spre folosul sufletului tau. Din toata inima te compatimesc, copilasul meu. Insusi Domnul sa te mangaie. Cu ade­varat – desarta este izbavirea de la oameni. Desi oa­menilor trebuie sa ne adresam pentru ajutor sufletesc si trupesc, totusi izbanda in aceste straduinte trebuie sa o asteptam din mainile Domnului. Ma rog pentru tine si iti doresc toate milele lui Dumnezeu.

Spune-mi ce sa fac cu scrisoarea pe care mi-ai trimis-o „pentru citire”. Sa ti-o inapoiez sau s-o dis­trug? Eu sunt putin slabit, piciorul a inceput sa ma doara mai mult decat de obicei, de aceea scriu cu cre­ionul, stand in pat. Ma grabesc sa-i dau scrisoarea surioarei tale si de aceea inchei aici.

Acoperamantul Imparatesei Ceresti sa fie cu tine si peste tine,

Kozelsk 24 august/6 sept. 1925

***

Iubitoare de Dumnezeu domnisoara L.,

Binecuvantarea lui Dumnezeu sa fie cu tine in veci! Am citit scrisoarea ta si m-a cuprins tristetea. Este plina de deznadejde scrisoarea ta. Şi ce poate fi mai cumplit decat deznadejdea? Ce plasture sa-ti pun ca sa te tamaduiesti? O, Doamne, Doamne, nu cumva vrajmasul voieste sa rapeasca oita Ta? Sa nu fie una ca aceasta!

Doamne, inalta-Te intru puterea Tu si vino sa ne mantuiesti pe noi!

Daca vrajmasul voieste sa necajeasca pe vreunul dintre fiii mei duhovnicesti sau apropiatii mei si eu imi vad neputinta de a-l ajuta, alerg catre Domnul, vars inaintea Lui rugaciunea mea si durerea mea inaintea Lui o spun. Domnul are puterea de a indrepta viata noastra spre mantuire. Ma rog pentru tine si te incredintez voii lui Dumnezeu.

Prea mult acum nu pot sa-ti scriu, dar iti spun pe scurt ca manastirile pe care le-ai enumerat nu mai sunt manastiri, caci in ele au fost infiintate cooperative de productie si altele. Unele dintre ele mai putin, iar altele mai mult s-au departat, totusi, de viata strict monahala si manastireasca. Vietuind acolo, poti dobandi mantuirea. Dar oricine ar dori sa intre iarasi acolo, trebuie sa stie ca nu va mai intalni ceea ce ar trebui, ceea ce am intalnit noi cand am intrat in manas­tire, cand manastirea era manastire. Aceasta o vede ochiul monahului dinainte, dar tu din lipsa de expe­rienta nu poti intelege si observa aceasta dintr-odata. De aceea nu te sfatuiesc deocamdata sa te duci dupa sfat, invatatura si ajutor in acea manastire in care ti-ai propus sa mergi. Deocamdata rabda; eu vroiam deja, pana sa primesc scrisoarea ta, sa-i scriu cuiva o ruga­minte pentru tine, fara sa-i spun deocamdata numele tau, iar acum ma grabesc sa fac acest lucru si, daca voi obtine ceva, nu voi intarzia, daca va da Dumnezeu, sa-ti comunic.

Sa te mantuiasca Domnul pentru colet. Iti multumesc foarte mult. Transmite din partea mea urari de bine si binecuvantarea lui Dumnezeu surioarei tale V. Ma rog si pentru ea, si pentru tine. Astazi am slujit si m-am rugat pentru toti. Sa va dea Imparateasa Cereasca ajutorul ei cel grabnic tuturor celor necajiti si impovarati de pacate si sa aveti si bucurie, si mangaiere. Sa se departeze de la tine, copilasul meu, duhul deznadejdii! Crede-ma ca tot ce a fost in trecut Dumnezeu ti-a iertat deja de mult. Fereste-te acum de prezent, pazeste-te si nu deznadajdui! Toate pacatele au fost spalate prin sangele Mantuitorului si in adancul milostivirii Sale se cufunda toate neputintele si pacatele noastre, numai ca noi sa ne caim. Iti doresc din inima toate milele lui Dumnezeu. Pace tie si mantuire!

Kozelsk, 24 oct. 1925

 ***

Iubitoare de Dumnezeu domnisoara L.,

Binecuvantarea lui Dumnezeu sa fie cu tine in veci! Am primit scrisoarea ta. Roaga-te Sfantului Nicolae Facatorului de minuni si Sfantului Spiridon al Trimitundei. Ei sunt grabnicii nostri ajutatori si rugatori. Lor le este dat harul deosebit de a-i ajuta pe cei ce se afla in necazuri, chiar in situatii fara iesire. Ei te vor ajuta si pe tine. Desigur, la randul tau, sa faci ce tre­buie. Eu i-am vorbit deja despre aceasta surioarei tale, adica i-am spus ce trebuie sa faci. Domnul Dumnezeu sa te pazeasca sub acoperamantul bunatatii Sale. Multumeste pentru toate lui Dumnezeu. In ceea ce citim la slujba „Laudei Nascatoarei de Dumnezeu” din Postul Mare se spune ca trebuie sa-I multumim Domnului pentru toate milele Lui, savarsite in trecut cu noi, caci, cand multumim pentru milele si binefacerile savarsite in trecut, atunci, ca sa spunem asa, ne pregatim sufletul pentru intelegerea noilor mile si bi­nefaceri si de aici reiese clar ca cei ce cartesc si sunt nerecunoscatori se lipsesc de noile binefaceri ale lui Dumnezeu. Teme-te de acest lucru si multumeste intotdeauna pentru toate lui Dumnezeu, caci la Domnul este mila si multa izbavire la El. Nimeni nu poate mangaia daca Domnul nu mangaie. De aceea, daca ai avut parte de mangaiere in Kozelsk, multumeste lui Dumnezeu, iar oamenilor nu ai pentru ce. Ei sunt doar implinitorii cu stiinta si in mare parte cu nestiinta a poruncilor lui Dumnezeu.

Iti doresc pace si bucurie intru Domnul si toata bunastarea. Sa te mantuiesti intru Domnul, copilasul meu cel drag!

8/21 noiembrie 1925, Kozelsk

Iubitoare de Dumnezeu domnisoara L.,

Binecuvantarea lui Dumnezeu sa fie cu tine in veci! Am primit scrisoarea ta, fiind la batiuska Nectarie. Şi acum din pricina viscolului m-am oprit din drum si, folosindu-ma de sederea in captivitatea vremii rele, iti scriu raspuns. Nu am la mine scrisoarea ta dinainte si de aceea iti voi raspunde doar la ultima scrisoare. Copilasul meu cel drag! Pentru ce suferi si te tulburi? Nu te framanta, ci lasa-te in voia lui Dumnezeu si te vei linisti. Ţi s-a intamplat vreodata sa dai atentie la faptul ca in timpul fiecarei slujbe dumnezeiesti nu o data se rosteste, ca sa spun asa, o invitatie:

„Pe Preasfanta, Preacurata, Preabinecuvantata, Slavita Stapana noastra, de Dumnezeu Nascatoarea si Pururea Fecioara Maria, cu toti sfintii pomenindu-o, pe noi insine si unul pe altul si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam“?

Ia aminte la aceasta invitatie a Bisericii lui Hristos si incredinteaza totul voii lui Dumnezeu. Eu, desi sunt pacatos, totusi sunt monah si sunt al lui Dumnezeu si ma aflu cu totul in mainile lui Dumnezeu. La fel si tu - esti a lui Dumnezeu. Scrisoarea ta nu m-a tulbu­rat, ci chiar m-a mangaiat. Adu-ti aminte ce se spune in Sfanta Evanghelie:

„Vai voua cand toti oamenii va vor vorbi de bine”.

Inseamna ca pe mine acest vai nu ma atinge daca unii oameni ma clevetesc si ma po­negresc. Caci si despre Hristos spuneau: unii ca este bun, iar altii ca nu este, ca insala multimile. Eu sunt pe deplin constient cand ma raportez la acest fenomen. Sunt convins ca, daca Domnul ingaduie, ma poate atinge orice rautate, umilire si necaz. Şi iarasi sunt convins ca, daca Domnul nu ingaduie, nimeni nu ma poate atinge nici cu un deget.

„Domnul este ajutorul meu, nu ma voi teme de ce-mi va face mie omul. Domnul este ajutorul meu si eu voi privi cu bucurie pe vrajmasii mei”.

Faca-se voia Domnului! Cu parintele N. nu te sfatuiesc sa ai alte explicatii. Smereste-te! Nu este nevoie sa demonstrezi adevarul. El se va descoperi atunci cand va trebui, fie inca aici, pe pamant, fie atunci cand fiecare dupa faptele sale va primi rasplata de la nemitarnicul Judecator. Toate cuvintele acestea: „nemeritat”, „nedrept”, „vreau sa demonstrez” – nu sunt deloc calugaresti si chiar mai mult – nu sunt crestinesti. „Fericiti veti fi voi cand va vor ocari“. „Judecata Mea este dreapta”. Prin urmare, trebuie sa ne smerim si sa ne supunem, iar pentru cei ce ne ocarasc sa ne rugam, sa faca Domnul si cu noi si cu ei dupa mila Sa. Dumnezeu sa te binecuvanteze sa te impartasesti in postul acesta peste doua saptamani.

Dar nu mi-ai scris la cine te vei spovedi. Daca se vor continua chinurile si intrebarile, pentru ca lucrarea spovedaniei este o lucrare a constiintei si a libertatii, nu a constrangerii si a silirii, spune-le ca mergi la spo­vedanie nu ca sa-ti murdaresti constiinta, ci s-o curatesti si de aceea sa spui totul, cu sinceritate, ca in fata lui Dumnezeu. Şi astfel sa inchei toate discutiile pe aceasta tema. Toate acestea sunt valabile in cazul in care el insusi incepe sa vorbeasca. In caz contrar taci. La rugamintea ta de a ma ruga, pot doar sa-ti spun ca m-am rugat si ma rog dupa puterea mea. Domnul sa te pazeasca sub acoperamantul bunatatii Sale! Fiind la batiuska Nectarie, l-am rugat si pe el sa se roage si sa te binecuvanteze, dupa cum ti-a fost rugamintea.

Acum iti mai spun un singur lucru. Tot ceea ce mi-ai comunicat prin scrisoarea ta nu este o nou­tate pentru mine si nu mi-a produs o impresie prea puternica. Dar ceea ce mi-ai scris ca introducere „despre toate amaraciunile si toate greutatile” prin care ti-a fost si iti este dat sa treci ma doare. Eu, desi nu-mi place sa arat ceea ce este evident, ti-am aratat dragostea mea fata de tine si am vrut sa te linistesc. Dar, asa cum se vede din aceste cuvinte ale tale, nu am izbutit nimic in aceasta privinta si imi pare rau. O, Doamne! Pana cand se va juca vrajmasul cu mintile si inimile oamenilor? Doamne! Tu vezi to­tul! Aceeasi stare trista, prin care treci, s-a simtit si in intrebarea despre casatoria lui N. Dupa puterea mea ma voi ruga pentru robul lui Dumnezeu Nicolae, sa-l intoarca Domnul pe calea adevarului si sa-i mantuiasca sufletul. Niciodata, copilasul meu, nu trebuie sa-ti pui nadejdea in om. Aceasta este o mare greseala, este o greseala fatala. Fara hotararea lui Dumnezeu omul nu te poate apara, nici mangaia. Trebuie sa randuiasca Dumnezeu. Fara ajutorul lui Dumnezeu omul este neputincios.

Ţi-am scris sa-I multumesti lui Dumnezeu pentru milele Lui cele mari si sa nu mai cartesti. Acum iti pomenesc inca o data despre acelasi lucru. Multumeste lui Dumnezeu si vei vedea sau vei intelege atitudinea mea fata de tine. Nu te incapatana sa ramai in intelegerea ta gresita, ci doreste-ti sa scapi de ea. Caieste-te pentru neputinta ta si pocainta, dupa cum invata episcopul Ignatie Brianceaninov, iti va deschide treptat ochii asupra pacatelor tale si, in cele din urma, vei vedea ca tu esti vinovata, nu ceilalti. Imi pare foarte rau ca nu vrei deloc sa te indrepti in aceasta privinta. In general esti si ascultatoare si ai si dorintai de a te mantui si a asculta, dar in aceasta privinta nu te pot convinge. Inca o data te rog sa dai atentie vorbelor mele si sa nu dai voie libera simtamintelor si gandurilor tale, care nu-ti sunt de folos. Nu te supara pe mine pentru faptul ca te dojenesc in loc sa te man­gai. Daca nu ti-as dori binele, nu ti-as mai vorbi. Pe cine iubesc, pe acela il si pedepsesc.

Iti doresc din inima toate milele lui Dumnezeu si toata starea cea buna. Cand vei avea posibilitatea, vino sa te rogi la noi.

Cu privire la moarte… lasa totul in voia lui Dumnezeu… Iarasi chem asupra ta binecuvantarea lui Dumnezeu si iti doresc pace si bucurie intru Domnu Iisus Hristos. Pace tie si mantuire!

Drumul spre Kozelsk. Viscol. 3/16 dec. 1925

 ***

Anul 1926

Iubitoare de Dumnezeu domnisoara L.,

Binecuvantarea lui Dumnezeu sa fie cu tine in veci! Am primit scrisoarea ta. Din toata inima te com­patimesc in necazurile tale. Domnul sa te mangaie. Imi scrii deschis. Asa si trebuie sa-mi scrii, deschis, dar, totusi, trebuie sa gandesti ceea ce scrii. Este bine ca scrii deschis, caci astfel dobandesti si vindecare. Dar exista si ganduri care nu sunt bune. Sa te izbaveasca Domnul de ele! Tu insati scrii ca nu ai dat atentie deosebita cuvintelor mele „despre sfintenie”. In faptul ca nu ai dat atentie consta greseala ta. Nu ai patruns sensul a ceea ce ti-am spus si ti-am interzis. Zavistia si orbirea, care se naste din ea, te-au impiedicat sa faci acest lucru. La Sfintii Parinti se spune clar ca zavistia naste orbirea. Şi chiar in marea stihira bisericeasca se canta ca zavistia nu stie sa cugete ceva de folos (nu tin minte exact cuvintele).

Eu ti-am interzis si iti interzic ­si acum sa spui si sa gandesti despre mine ceea ce eu nu am avut niciodata nici in minte, nici in inima si anume ca persoana mea este sfanta. Nu trebu­ie sa spui oamenilor minciuni despre parintele duhovnic. Aceasta este mare pacat. Şi eu iti interzic sa faci acest pacat. Şi pentru zavistie iti cer si te sfatuiesc sa te caiesti, caci eu prin sfaturile mele urmaresc doar mantuirea ta, folosul tau sufletesc si, pe cat este cu putinta, si cel trupesc. Dar, cand te caiesti, sa nu iei simtamintele si presupunerile tale drept adevar, ci sa te caiesti pentru faptul ca ti-au venit asemenea ganduri si simtaminte, dorind sa te lepezi de ele, nu sa starui in ele. Caci nu o data ai avut dispute cu mine, din pricina ca mi-ai atribuit ceea ce niciodata nu am avut. Nu o data ti-am spus ca nu trebuie sa te lauzi cu modul in care te-a mangaiat parintele duhovnic, ca sa nu starnesti invidie. Caci invidia se strecoara uneori si in inimile oamenilor cu inalta viata ascetica. Astfel de exemple sunt multe si in jurul nostru, si in vietile sfin­tilor. Batiuska Varsanufie m-a sfatuit sa ascund acest lucru. Şi eu l-am ascultat. Am trecut sub tacere ceea ce am auzit si am vazut la el. Şi jurnalul meu a fost o taina pentru toti pana in ultimul moment. Dar eu de la voi nu izbutesc sa obtin acest lucru. Toti se lauda unul fata de altul, se invidiaza unul pe altul si se tulbura unul pe altul, uitand ca parintele duhovnic nu vorbes­te, nici nu lucreaza spre a fi pe plac oamenilor, ci pen­tru mantuirea sufletelor lor, caci toate sufletele fiilor lui duhovnicesti ii sunt dragi. Şi sufletelul tau imi este drag, ca fiind al unei fiice duhovnicesti dragi mie. De cate ori am suferit pentru tine si m-am rugat?! O, copilasul meu, copilasule! Sa te intelepteasca Domnul sa intelegi adevarul! Daca nu vei intelege adevarul, vei cadea in greseli si iti vei face idei gresite despre mul­te lucruri si intamplari.

Imi scrii ca nu ti-ai pierdut increderea in oameni. Trebuie sa crezi in Dumnezeu, iar oamenilor trebuie sa le dai doar ceea ce se cuvine, nici mai mult, nici mai putin. Fara oameni nu te poti descurca. Ţii minte ca ti-am povestit intamplarea din „Pasunea duhovniceasca”, cum Ingerul a spus ca lui Dumnezeu Ii place ca oamenii sa fie povatuiti tot de oameni. Dar oamenii raman totdeauna oameni. De aceea trebuie sa rabdam cu blandete si cu smerenie nedesavarsirea oamenilor, imprumutand de la ei, ase­menea unei albine intelepte, ceea ce este de folos, zidi­tor. Din Cuvantul lui Dumnezeu, din vietile sfintilor vedem ca nemultumiri, discutii, dezacorduri au existat si intre sfinti, chiar si intre apostoli, dar acest lucru nu i-a impiedicat sa fie vasele Sfantului Duh, nici pe cei ce veneau la ei sa obtina de la ei si prin ei zidire de suflet si mantuire. Cu atat mai mult trebuie ca voi sa rabdati neputintele noastre, „caci suntem oameni pacatosi”, oameni obisnuiti. Dar si prin noi puteti dobandi zidire de suflet si mantuire, folosindu-va de ha­rul lui Dumnezeu, care este prezent in tainele Bisericii si zidindu-va prin sfaturile noastre in cazul in care ele sunt intemeiate pe pura Ortodoxie si pe Cuvantul lui Dumnezeu.

Nu carti, copilasul meu, duhovniceste nu esti singura. Este pacat sa vorbesti asa. Vrajmasul este cel care te tulbura, ducandu-te chiar la gandul de a… Caieste-te pentru aceste ganduri ale tale, respinge-le! Rosteste macar de cateva ori pe zi din rugaciunile de seara rugaciunea aceea scurta: „Lumineaza ochii mei…”. Sa dea Dumnezeu sa nu pieri, ci sa te mantuiesti. Smereste-te, rabda totul, chiar si neputinta ta, nu renunta la calea mantuirii ca sa nu se intareasca si sa nu te biruie vrajmasul. Rabda totul! Vrajmasul nu va suferi statornicia ta si va pleca, vazand ca nu se poate intari asupra ta…

Despre scoala. Nu-ti pierde nadejdea. Nu pune pret pe ce spun oamenii care sunt straini de duhul nostru bisericesc. „Vai voua cand toti oamenii va vor vorbi de bine”. Indura totul! Poarta-te ca si inainte! Şi, cand se poate, cere-i directorului concediu. Ca sa eviti neintelegerile, poti sta de vorba cu el intre patru ochi, ca nu cumva sa te insele, nerespectandu-si cuvantul dat. Domnul sa te intelepteasca si sa oranduiasca totul spre mantuirea ta.

Pentru N. trebuie sa te rogi. Ma rog si eu dupa putere. Cununia noi o recunoastem numai pe cea bisericeasca. Este necesar actul cununiei civile, dar din punct de vedere duhovnicesc nu este de ajuns. La fel si divortul. Nu o osandi. Transmite-i parerea mea si taci. Lasa-i pe toti si pe toate in voia lui Dumnezeu. Vazand aceasta si alte sminteli si faradelegi, nu te ingrozi. Ci doar ia masuri pentru pazirea ta de tot pa­catul si sminteala. Domnul sa te pazeasca, copilasul meu!

Iti doresc toate milele lui Dumnezeu. Surioarei tale V. pace si binecuvantarea lui Dumnezeu. Domnul sa o intelepteasca si sa o pazeasca. Ma rog pentru amandoua.

10/23 februarie 1926, Kozelsk

***

Iubitoare de Dumnezeu domnişoară M.,

[...]

Domnul să te mântuiască, copilaşul meu, pentru că îţi aduci aminte de mine! Am primit pacheţelul tău cu ouăle pentru Paşti mai devreme şi am primit totul în stare bună. Să te mângâie Domnul cu mila Sa. Te rog să fii mai blândă şi mai smerită cu părin­ţii tăi! Doar eu întotdeauna te-am învăţat şi te învat să te smereşti, să rabzi totul. Iar cu părinţii să fii pe cât este cu putinţă mai respectuoasă. Căci şi mie, ca părinte duhovnic, îmi place să aflu şi să aud că fiica mea se poartă frumos. Doar se spune că, aşa cum este păstorul, aşa sunt şi oile. Când este mama ta acasă, niciodată să nu-i zici nimic Olgăi, dacă mamei nu-i place lucrul acesta. Nu eşti tu şefa ei. Mai bine roaga-te! Dar, dacă te roagă să o supraveghezi, atunci eşti obligată să respecţi rugămintea mamei. Mă rog pentru tine mereu.

Transmite tatălui şi mamei tale urările mele de Paşti. Să le ajute Domnul! Şi să vă păzească Domnul pe toţi de tot răul!

17/30 apr. 1926, Kozelsk”

(Din: Starețul Nicon de la Optina, Sfaturi în vremuri de prigoană, Editura Egumenița 2009)

Legaturi:

***

Fragmente din SCRISORILE CUVIOSULUI STARET NICON DE LA OPTINA catre fii si fiice duhovnicesti (III):

“Hristos a înviat!

Să învieze şi sufletul tău, roaba lui Dumnezeu M.! De la surioara ta K. am aflat trista poveste a vieţii tale. Din inimă te compătimesc şi după puterea mea ma rog pentru tine, să-ţi dăruiască Domnul mila Sa. Copilaşul meu! Numai la Domnul şi întru Domnul îţi poţi găsi pacea sufletească. Sufletul tău chinuit, numai intru Domnul, întru pocăinţă şi îndreptarea vieţii îşi poate găsi bucuria.

Păcatul cu otrava sa omoară sufletul omului. Şi sufletul înviază datorită lucrării învioratoare a pocăinţei. Dacă te vei pocăi, vei vedea prin propria ta experienţă adevărul cuvintelor mele. Să se depărteze de la tine orice deznădejde! Domnul îşi întinde sfintele Sale mâini, ce sunt gata să te primească, ca pe orice alt păcătos, ce se căieşte, în braţele Tatălui. Dacă Domnul nu îi respinge pe păcătoşii ce se căiesc, cum au fost vameşul, desfrânata, Pavel-apostolul, cuvioasa Maria Egipteanca şi mulţi alţii, nu te va respinge nici preotul ortodox. Numai să te căieşti, numai sa zici din inimă: „Am greşit, iartă-mă!” De pocăinţa ta se vor bucura şi Domnul, şi îngerii, şi oamenii lui Dumnezeu. Stăruinţa în păcat îi întristează. Aşadar, apropie-te de Domnul cu smerenie şi pocăinţă, leapădă atracţia faţă de păcat, gustă din cupa pocăinţei şi vei vedea bunătatea lui Dumnezeu, căci se spune: “Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”. Domnul să te inţelepţească. Chem asupra ta binecuvântarea lui Dumnezeu.

12/25 mai 1926

***

Iubitoare de Dumnezeu domnişoară L.,

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în Veci!

Am primit scrisorile tale. M-am rugat şi mă voi ruga şi mâine, dacă va da Dumnezeu, pentru tine şi pentru sporire în faptele tale. Nădăjduieşte in Domnul.

Aproape este Domnul de toţi cel ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevar. Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi îi va mântui pe ei.

Pune în inima ta aceste vorbe de mângâiere şi nu deznădăjdui. Domnul are puterea şi să te mângâie, şi să te mântuiască.

Dumnezeu să te binecuvânteze să stai un timp în Sarov, să te rogi şi să te împărtăşeşti acolo. Este un lucru bun. Să-ţi dea plăcutul lui Dumnezeu ajutor plin de har în necazurile şi ispitele vieţii tale! Plecarea genunchilor este oprită de biserică până în ziua Sfintei Treimi. Eu nu pot schimba rânduielile bisericeşti, dar, ca peste tot, şi aici este nevoie să păstrăm duhul pravilei, nu al literei. Apostolul, de exemplu, spune: „La nevoie se aplică legea”. Şi unele reguli de-ale Sfinţilor Părinţi dau voie în anumite cazuri să se facă metanii mari în zilele în care nu trebuie să se facă, de exemplu, în cazul în care ne apropiem de sfinţenii (icoane, moaşte etc), putem să plecăm genunchii. Cu regulile Bisericii şi cu excepţiile de la ele să-ţi pui de acord faptele tale atunci când ai anumite trebuinţe sufleteşti.

Analogul şi crucea, desigur, cel mai bine este să le punem înapoi la locul cuvenit. Pentru robul lui Dumnezeu Gheorghe şi tânărul Boris ne vom ruga. Sa le dea Domnul sănătate sufletească şi trupească!

Copilaşul meu, nu te chinui cu vise şi plăsmuiri triste! Cele ce sunt mai presus de tine, nu le căuta, ci rămâi în cele ce ţi s-au poruncit. Atât timp cât omul este viu, nu este pierdut. De aceea, nici tu nu eşti pierdută. Iar cine şi cât a desfrânat sau s-a desăvârşit, nu te priveşte pe tine. Fiecare înaintea Domnului său stă sau cade. Un singur lucru să-l ştii şi să-l ţii minte, că “aproape este Domnul”. El nu te-a uitat şi nu te va uita niciodată. Iti doresc toate milele lui Dumnezeu.

12/25 mai 1926, Kozelsk

***

Cinstite întru Domnul părinte Chiril! Pace ţie si binecuvântarea lui Dumnezeu! Ţi-am trimis deja o scrisoare. Acum îti scriu alta. De la Sfinţia Ta nu am primit nimic. Mama, după cât se vede, se apropie de sfarşit. Inainte avea momente când era conştientă, dar acum nu mai are. Foarte bine m-a recunoscut în a doua zi a venirii mele. Mi-a zâmbit cu foarte multă bunăvoinţă şi, luând mâna mea în mâna ei, mi-a sarutat-o. Acum nu mai deschide ochii şi inima îi este slăbită. Respiraţia îi este neregulată. De aceea cred că voi mai sta aici câteva zile, aşteptând sfârşitul ei. Mă simt cam trist. Niciodată nu m-am simţit atât de străin în familia mea, ca acum. Şi cred că acest lucru se intâmplă din două motive. Mama mea era veriga de legătură. Şi ea nu mai este între noi. Acesta este primul motiv. Iar al doilea este că starea mea sufletească nu mai corespunde cu a celor din jur. Mi se pare că niciodată nu am mai auzit şi nu am mai luat parte la asemenea discuţii, ca cele pe care le aud acum. Imbrăcămintea femeilor şi acasă, şi în biserici, şi pe străzi este revoltătoare. Copiii nu mai au niciun fel de discuţii copilăreşti. Părinţii le sunt apropiaţi trupeşte, dar străini duhovniceşte. Nu m-aş învoi nicidecum să trăiesc în familie şi mă întreb de ce unii călugări si calugăriţe îmi cer binecuvântare să meargă acasă. Unde? Pentru ce?… O, ce nebunie! Mă uit la viclenia satanei. La început toate aceste lucruri lumeşti sunt potrivnice. Apoi omul se deprinde. Şi după aceea începe sa-i placă, deoarece toate sunt îndreptate spre simţurile şi senzualitatea pe care le are orice om. Şi omul înviază pentru viaţa lumească, de care s-a lepădat şi care îi aduce călugărului moartea sufletească. Este săraca viaţa în Kozelsk şi oamenii umblă şi aici pe jumătate dezbrăcaţi, dar, în comparaţie cu Moscova, este o fericire. Iar principalul este că există oameni de buna credinţă, cu care poţi vorbi deschis.

Să vă păzească Domnul pe toţi! Părintelui Gherontie şi tuturor fiilor mei duhovniceşti, pace şi binecuvântarea lui Dumnezeu! Toţi sunt vioi şi sănătoşi? După puterea mea mă voi ruga pentru toţi şi le cer tuturor şi ţie să vă rugaţi şi pentru mine. Iartă-ma! Lui M. I. îi trimit salutările mele.

8/22 iunie 1926, Moscova

 ***

Iubitoare de Dumnezeu domnişoară M.,

Pace ţie şi binecuvântarea lui Dumnezeu! Iţi scriu în grabă. Dumnezeu să te binecuvânteze să vii! Şi să aduci şi veşmintele. Iar acolo ne vom ruga şi, cum ne va spune Domnul în inimă, aşa vom face. Roagă-te lui Dumnezeu, fetiţa mea, şi lasă-te în voia Lui, Mă voi ruga pentru tine lui Dumnezeu şi din inimă îţi doresc sănătate, mântuire şi toată starea cea bună. Domnul să te păzească!

13/26 iulie 1926, Kozelsk

 ***

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine in veci! De mult am primit scrisoarea ta, iar acum am primit o scrisorică cu întrebarea despre duhovnic. Mă bucur ca vrei să te spovedeşti, căci acesta este semnul invierii sufletului. Da, copilaşul meu, nu ţine păcatele pe conştiinţă, ci curăţeşte-ţi mai degrabă prin pocăință sufletul tău. Necunoscând personal aproape pe niciunul dintre preoţii din Kaluga, în afară de cei din consistoriu, îmi este greu să-ţi dau un răspuns clar. Dar te sfătuiesc să-ţi alegi duhovnicul după aprecierea şi dorinţa ta, un duhovnic care să nu fie îndoielnic in ceea ce priveşte ortodoxia şi să-i mărturiseşti pacatele tale, adică să mergi la el numai pentru taina spovedaniei, fără să te apropii în mod deosebit de el, după cum ţi-am scris şi mai înainte. Să priveşti spovedania ca pe o taină, în care personalitatea duhovnicului nu are importanţă de prim rang, căci păcatele pot fi iertate la spovedanie de către orice duhovnic ortodox. Dialogul, îndrumarea şi sprijinul duhovnicesc sunt altceva. Pentru acestea nu poţi merge la oricine.Aşadar, copilaşul meu, ia-ţi inima în dinţi şi mergi la spovedit. Iar eu, păcătosul, te voi pomeni şi mă voi ruga pentru tine după puterea mea şi nu voi renunta sa te ajut prin cuvântul meu şi prin spovedania pe care o vei mai face la mine. Dacă va da Dumnezeu, iti voi răspunde la toate întrebările tale. La una din tre ele îţi voi răspunde acum. „Dacă eşti mireancă traieşte printre mireni şi fă faptele lor…!” Aceasta trebuie înţeleasă aşa: fiecare fel de vieţuire creştină are virtuţile şi îndeletnicirile sale. Nu putem înţele­ge faptele celor care au un mod de viaţă diferit de al nostru. De exemplu, o mamă care are copii la sân, nu poate merge în fiecare zi la biserică la toate slujbele. Şi nici nu se poate ruga îndelung acasă. Acest lucru va provoca nu numai tulburare, dar este chiar un pacat, dacă, de exemplu, în lipsa mamei pruncul, fiind fără supraveghere, se va vătăma pe sine sau va face pozne atunci când va creşte. Ea nu poate renunţa de tot la avuţie de dragul nevoinţei personale, căci esle obligată să-şi întreţină şi să-şi hrănească copiii. Este datoare să-I facă lui Dumnezeu pe plac prin faptele specifice ei: prin răbdarea greutăţilor vieţii de familie, prin rugăciunea făcută după putere, prin milostenia făcută după putere, prin instruirea şi educarea copiilor, prin ţinerea posturilor, prin mersul la biserică în sărbători, prin depărtarea de cârteală, de cleveteală şi tot aşa. Astfel, depărtându-se de tot păcatul, şi mireanul, şi monahul, şi orice creştin poate dobândi în duh starea sufletească şi virtuţile creştine, care sunt necesare tuturor, de exemplu – smerenia, răbdarea, supunerea fată de voia lui Dumnezeu, inima nezavistnica, credinţa neîndoielnică, dragostea nefăţarnică şi altele. Căci creştinismul este unic, iar monahismul este doar cea mai înaltă manifestare a lui, dar nu separat de el. De aceea, cine nu este dator cu felurite lucruri si nu are obligaţii lumeşti determinate de poziţia sa, acela şi în lume poate fi aproape monah. Doar au existat modele înalte de vieţuire creştină şi în afara monahismului, de exemplu, adevăraţii nebuni pentru Hristos, pelerinii, zăvorâţii şi aşa mai departe. Citeşte în viaţa cuviosului Macarie Egipteanul, în Minei, despre cum sa fii pe plac Domnului Dumnezeu prin viaţa de familie. Să te mântuieşti, copilaşul meu, şi Domnul să-ţi fie ajutator! Iţi doresc toate milele lui Dumnezeu!

14/27 iulie 1926, Kozelsk

***

Iubitoare de Dumnezeu roaba lui Dumnezeu H.

Pace ţie şi binecuvântarea lui Dumnezeu! Prin altcineva să-ţi răspund nu pot, fetiţa mea, deşi acest lucru, îmi dau şi eu seama, este şi greu şi dureros pentru tine. Nevoia mă obligă să procedez aşa. Şi nu trebuie să ne tulburăm pentru faptul că preoţii s-au abătut de la ortodoxie. Nu ai niciun drept să-i judeci, ei s-au căit, au venit iarăşi în Biserica Ortodoxă, au fost primiţi în comunitatea bisericească şi este de ajuns. Desigur, trebuie să alegi dintre aceia asupra cărora în prezent nu cade bănuiala că s-ar îndrepta cumva în partea opusă. Fii liniştită! Şi Domnul să-ţi împace inima!

Acum îti voi mai răspunde la câteva dintre întrebările tale. Intrebarea a 3-a: „În ce constă lucrarea trupească?” A priveghea înseamnă a sta treaz, a fi vioi, a nu dormi, iar starea de trezvie are ca ţel îndeletnicirea cu o oarecare lucrare duhovnicească, de exemplu, cu rugăciunea. De aceea slujba de toată noaptea, adică rugăciunea săvârşită în decursul întregii nopţi dinaintea sărbătorilor, conform regulamentului, se numeşte „priveghere de toată noaptea”. Sărăcia în ceea ce priveşte lucrările trupeşti se referă la lipsurile şi neajunsurile vieţii, adică la mâncare, haine, locuinţă şi altele. Muţenia este lipsa vorbirii, iar tăcerea este in depărtarea de vorbăria deşartă şi de multele griji. Cel ce tace cu buzele poate să şi viseze, iar cu mintea şi cu inima se poate deda grijilor şi oricărei deşertăciuni, însă iubitorul de tăcere, chiar dacă spune un cuvânt care este necesar, nu încetează să iubească tăcerea, deoarece inima şi viaţa lui sunt străine de deşertăciuni si de multele griji. „Este cu neputinţă ca mintea să taca fără ca trupul să tacă”. Aceasta înseamnă că, cine nu se depărtează prin viaţa sa de îndeletnicirile şi grijile deşarte, acela nu-şi poate determina nici mintea să fie în afara tuturor deşertăciunilor. De exemplu, omul care vine la bazar abia se poate abţine să nu se gândească la vreo deşertăciune când vede atâtea deşertăciuni. Abia poate negustorul, sau învăţătorul, sau cineva din cei ce se ocupă cu treburi publice, să nu se îngrijească, să nu se frământe, să nu vorbească despre treburile sale, iar toate aceste frământări şi griji, fără participarea minţii omului, sunt imposibile, fără să vrea mintea renunţă la tăcere. Tăcerea este lucrarea celor ce se leapădă de lume.

Mai departe întrebarea a 5-a: „Toţi putem nădăjdui în iertare, miluire şi ocrotire din partea Domnului?” Da, toţi. Cine vine la Domnul, acela primeşte milă de la Domnul. Cine nu vine, nu primeşte. Pilda despre fiul risipitor arată totul clar. Cine se îndoieşte de milostivirea lui Dumnezeu, acela chiar greşeşte. Altceva este ca datorită conştiinţei propriei nevrednicii, a conştiinţei multelor noastre păcate să ne socotim nevrednici. Asta este bine. Insă, socotindu-mă nevrednic, tot trebuie să nădăjduiesc în milostivirea lui Dumnezeu. Inaintea Domnului toţi suntem păcătoşi. „Nu există om, care să fie viu şi să nu greşească”. „Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Ps. 142, 2). Dar Domnul este milostiv. Cel ce nădăjduieşte în Domnul nu se va ruşina. „Cereţi şi vi se va da“. Cere şi tu mila lui Dumnezeu şi Domnul nu te va lăsa! Smereşte-te, căieşte-te pentru păcatele tale şi socoteşte-te păcătoasă şi Domnul îţi va dărui mila Sa.

28 iulie (stilul nou) 1926, Kozelsk

***

Dorinţa sinceră de a sluji Domnului Dumnezeu si lăsarea în întregime a ta şi a tuturor în voia lui Dumnezeu cea atotbună şi desăvârşită aduc inimii pacea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când trecem prin felurite necazuri şi exterioare, şi interioare, sufleteşti. Roagă-te lui Dumnezeu să depărteze de la tine nenorocirile şi, în acelaşi timp, leapădă voia ta ca pe o voie păcătoasă, oarbă. Lasă-te în voia lui Dumnezeu, cea atotsfântă şi înţeleaptă pe tine, sufletul şi trupul tău, condiţiile tale de trai, şi cele prezente, şi cele viitoare, pe cei apropiaţi inimii tale şi pe toţi apropiaţii tăi…

„Slavă lui Dumnezeu, slavă lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

Datorită acestor cuvinte sfinte şi minunate se depărtează gândurile cele întunecate şi povara de pe suflet. Şi vin în sufletul omului pacea, mângâierea şi bucuria.

Fie voia Ta, Doamne! Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Amin.

25 august (stilul nou) 1926.

 ***

Iubitoare de Dumnezeu domnişoară L.,

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! La sfârşitul lui august am primit scrisoarea ta, plină de sentimente triste. Să te ajute Domnul. Nu ceda în faţa neputinţelor tale, nu le da de bunăvoie putere asupra ta. Trebuie după sfatul asceţilor sa socoteşti că sentimentele şi gândurile tale păcătoase sunt vrăjmaşii tăi, nu să discuţi cu ele ca şi cu niste prieteni. Eu ţi-am cerut şi ţi-am poruncit acest lucru cu stricteţe şi ţi-am dovedit şi am luat toate măsurile, dorind să aduc în sufletul tău pacea lui Hristos, iar tu tot te încrezi în gândurile şi părerile tale. Nu-i da crezare vrăjmaşului, care îţi insuflă şi bănuială, si invidie, şi deznădejde. Te rog iar şi iar să înţelegi cursele vrăjmaşului şi să te laşi în voia lui Dumnezeu, răbdând cu blândeţe şi necazurile exterioare, şi suparările lăuntrice datorate vrăjmaşului, Domnul să-ţi fie ajutător!

Inaintea săvârşirii pravilei de rugăciune, după sfatul episcopului Ignatie, poţi face câteva metanii. Mai mult de zece nu trebuie. Şi te poţi limita la patru, ca şi la începutul cincisutimii. Nu te tulbura pentru faptul că, fiind ocupată cu şcoala sau cu altceva, nu poţi avea rugăciunea neîncetată. Rugăciunea neîncetată este darul lui Dumnezeu. Aceasta nu o poţi avea deocamdată din pricina neputinţei minţii şi a inimii tale, deşi trebuie să te sileşti. Singura stare sufletească corectă în timpul rugăciunii lui Iisus este pocăința pentru păcatele tale, care este străină de orice osândire şi de atenţia dată vieţii celorlalţi oameni. „Ce-mi trebuie să mă gândesc la patimile sau virtuţile celorlalţi când eu sufăr din pricina propriilor mele neputinţe şi vreau să mă izbăvesc de ele? Eu sunt un păcătos care cere milă de la Domnul”. Iată care este starea sufletească de început, necesară oricui doreşte să se apuce de rugăciunea lui Iisus.

Ca să adaugi la pavecerniţă canoanele şi acatistele zilei, pot să-ţi dau blagoslovenie, dar nu să fie obligatoriu, ci să le faci pe măsura puterilor şi a timpului liber. Trebuie să fugi şi de acel vicleşug al vrăjmaşului, când vrăjmaşul, fără ca rugătorul să observe, se străduieşte să împodobească rugăciunea cu o stare sufletească greşită, care se strecoară foarte fin în inimă, facându-l pe om să creadă că, rugându-se, face ceva plăcut pentru Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre. Nu Dumnezeu, ci noi avem nevoie de rugăciune, aşa cum cel sărac are nevoie să primească milostenie de la cel bogat, însă bogatul nu are nevoie de cererile săracului. Doar, desigur, într-o  măsură extrem de mică, fiindcă Dumnezeu nu poate fi comparat cu omul.

După puterea mea mă voi ruga pentru tine. Din inimă îţi doresc toată starea cea bună şi milele lui Dumnezeu!

16/29 septembrie 1926, Kozelsk.

***

Cinstită întru Domnul soră M.,

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Să te mântuieşti întru Domnul! Ia aminte la mântuirea ta! Desprinde-ti inima de orice atracţie fată de lucrurile lumii acesteia! Iar, dacă la nevoie trebuie să faci ceva lumesc, dar care nu este păcătos, desigur trebuie să rabzi, socotind aceasta ca o pedeapsă pentru păcatele tale. Nu-i supăra pe părinţi, smereşte-te mai mult! Pentru epitimie nu există o anumită regula. Aceasta este treaba duhovnicului. De aceea şi cincisutimea trebuie s-o împlineşti aşa cum ţi-a arătat sau iti arată duhovnicul care ţi-a dat această epitimie. Preotul G. Diacenko îţi dă blagoslovenie să citeşti învăţături. Despre maica Anna vom avea o veste sigura atunci când ea se va hotărî să meargă la operaţie. Eu cred că acest lucru va avea loc mai târziu, la toamna poate. Să se spovedească, cred, este mai bine la părintele Iv. Af. Insă eu nu-l cunosc nici pe unul, nici pe celălalt. Trebuie să se gândească bine.

Pe sora Natalia am sfătuit-o să nu cânte din câteva motive şi acum socotesc că este mai bine să nu cânte. Dar, dacă i se propune să cânte ca ascultare, nu pot stărui în părerea mea. „Cântaţi Dumnezeului nostru, cântaţi”. – „Cântaţi cu pricepere” (nu fără chibzuinţă), cu toată evlavia, fugind de tot păcatul, care se poate lipi şi de lucrul cel bun. Transmite-i binecuvântarea lui Dumnezeu. La ironiile oamenilor fată de starea ta călugărească nu da atenţie. Fii o călugăriţă bună şi Domnul nu te va lăsa, ci îţi va dărui mila Sa.

Despre acatiste îţi voi scrie mai târziu. Acum mă grăbesc. Domnul să te păzească. Mamei tale îi tri­mit salutările mele şi binecuvântarea lui Dumnezeu. O felicit de ziua numelui ei.

 ***

Iubitoare de Dumnezeu domnişoară L.,

Pace ţie şi binecuvântarea lui Dumnezeu! Copilaşul meu! Să dea Domnul să se liniştească sufletul tau! De ce să ne chinuim în zadar? Nu te întrista peste măsură din pricina trăirilor tale. Ele sunt trecătoare, aşa cum totul aici este trecător. Iată un exemplu mai nou referitor la sfârşitul vieţii omului – părintele protoiereu Serghie. Nu au trecut mai mult de trei minute şi moartea l-a secerat. Miercuri s-a întâmplat. Iar duminică, adică cu trei zile înainte de moarte, în. cuvantarea sa, după jaful din catedrală, a spus: „Nu ştiu cum mi se va sfârşi viaţa. Să ne ajute Dumnezeul fapturilor!” – şi cu aceste vorbe şi-a încheiat cuvântarea. Şi s-a dovedit că îi mai rămăsese să îndure cu totul numai trei zile. Dintr-odată se prăbuşise tot ce era trecător şi care îi frământă atâta pe toţi şi a rămas omul numai cu ceea ce a agonisit pentru sufletul său. Sa-ţi fie aceasta ca învăţătură şi ţie! Să pui preţ pe tot ce te înconjoară ca pe ceva trecător, după cuvântul Evangheliei. Şi ia aminte la tine, ştiind că Domnul îţi da posibilitatea mântuirii (căci El este drept şi desăvârşit). Nu deznădăjdui, nu pierde darurile ce ţi le-a dat Dumnezeu şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate. Să ştii şi să ştii cu tărie că celui ce-L iubeşte pe Dumnezeu toate îi merg bine. Iar eu, păcătosul, întotdeauna mă voi ruga pentru tine după puterea mea. Despre spovedanie nu-ţi pot spune nimic acum, căci nu pot anula cuvintele stareţului. Când mă voi duce la Stareţ, dacă va da Dumnezeu, îl voi întreba şi îi voi explica problema. Dar, la nevoie, desigur, trebuie să spovedeşti, căci însuşi batiuşka spune deseori că la nevoie trebuie să aplicăm legea.

Domnul să călăuzească viaţa ta spre mântuire!

Pentru urările trimise îti mulţumesc din inima! Domnul să te mântuiască! Bine că s-a rezolvat şi problema apartamentului! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

27 octombrie (stilul nou) 1926, Kozelsk

 ***

Iubitoare de Dumnezeu roaba lui Dumnezeu N.,

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Din inimă îţi mulţumesc pentru urări. Domnul să te mântuiască! La scurta ta scrisoare pe scurt îţi voi şi răspunde. Insă totul nu constă în cuvinte, ci în puterea cuvintelor şi în motivul care mă determină să scriu sau să rostesc cuvinte. Dragostea ce o am pentru tine întru Domnul mă obligă să-ţi spun cuvânt de învăţătură şi mângâiere. Să plece de la tine reaua deznădejde şi să vină la tine pacea lui Hristos! Dacă îl iubeşti sincer pe Hristos, pentru El să şi rabzi orice greutate a vieţii tale, păstrând starea cea bună şi creştinească în sufletul tău. Rabdă totul! Suferinţele sunt inevitabile. Ele dobândesc pentru tine dreapta răsplată. Nu uita de rugăciune, ea este viaţa sufletului. Adu-ţi aminte tot ce ţi-am spus şi ceea ce te-am rugat. Iar eu mă voi ruga pentru tine. Să facă Domnul Dumnezeu cu tine după mila Sa!

Din inimă îţi doresc, copilaşul meu, pace şi bucurie întru Domnul Iisus şi toată starea cea bună!

27 octombrie 1926, Kozelsk

 ***

Iubitoare de Dumnezeu domnişoară A.,

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Scrisoarea ta până acum nu am avut posibilitatea să o trimit cu un om de încredere la stareţul Nectarie. De aceea, discutând problema ta cu părinţii din Kozelsk, îţi scriu deocamdată din partea mea, căci mâine este deja 1 decembrie. Iar, când va fi posibil, mă voi strădui să-ţi aduc şi răspunsul stareţului. Umila mea părere şi binecuvântarea pe care ţi-o dau este de a rămâne deocamdată aici, în Rusia. Căci Siberia este foarte departe de casă, de părinţi. Şi nu are cine să te ajute, nu poţi avea încredere în nimeni acolo, între străini. Deşi îmi scrii cu înţelepciune că ai nădejde în mila lui Dumnezeu, totuşi în cuvintele „nu mă tem pentru mine” răsună încrederea prea mare în sine, si­guranţa de sine şi acestea nu trebuie să existe. Cu cât eşti mai smerită, cu atât eşti mai puternică, cu atât este mai bine. De glasul şi părerea mamei tale să asculţi întotdeauna. Mama ta are un oarecare simţ. Şi legea lui Dumnezeu te îndeamnă să asculţi de părinţi. Iţi doresc toată starea cea bună. Mă voi ruga pentru tine. Domnişoarei L. pace şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Să vă păzească Domnul pe toţi sub acoperământul ha­rului Său!

27/30 noiembrie 1926, Kozelsk

 ***

Cinstită întru Domnul m. M.,

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine în veci! Scrisorile tale le-am primit. Să te mântuiască Domnul pentru cele ce mi-ai trimis! Şi să-ţi dea binecuvântare să te pregăteşti pentru primirea Sfintelor lui Hristos Taine. Să-ţi fie Sfintele Taine spre tămăduirea sufletului şi a trupului. Toată strădania şi atenţia ta, ca monahie, trebuie să fie îndreptate spre suflet, spre tămăduirea sufletului. Insă nu trebuie să te porţi cu nepăsare nici faţă de trup. Sfinţii Părinţi spuneau: „Noi omoram patimile, dar nu omoram trupul“. Trupul trebuie să-l ţinem în frâu prin post şi nevoinţe, dar, în primul rând, prin smerenie şi nu trebuie să-l schilodim. Din pricina faptului că nu ai mâncat carne, nu te puteai îmbolnăvi şi nici din pricina alimentaţiei slabe din Kozelsk. Insă care este pricina îmbolnăvirii tale, nu ştiu. De aceea te sfătuiesc să mergi la doctor. Şi, în general, să te hrăneşti cu hrana care ţi se potriveşte, dar în măsura cuvenită şi să dregi mâncarea cu ulei, mâncând fără ulei numai în posturi, în zilele rânduite şi atunci când te pregăteşti pentru împărtăşanie. Lipsa untdelemnului se resimte foarte puternic în organismul omului. Nu degeaba se spu ne şi în psalm: „trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului”. In această privinţă să ai cumpătare şi chibzuinţă. Domnul Dumnezeu să te păzească. La noi deocamdată totul merge bine. Veşmintele mele au rămas întregi. La înmormântarea părintelui Serghie am făcut cunoştinţă cu fratele său. Acesta mi-a făcut o impresie bună. Printre altele, mi-a propus să ocup locul răposatului părinte Serghie, însă eu deocamdată am refuzat. La alegeri, deşi toţi m-au rugat într-un glas, am refuzat şi l-am propus pe părintele Grigorie. Pe el l-au şi ales deocamdată ca egumen, iar cu privire la al doilea preot încă nu s-a hotărât nimic. Facă-se voia lui Dumnezeu! Mamei tale transmite-i salutările mele şi  binecuvântarea lui Dumnezeu. Pace tie şi mântuire!

Pentru acatiste îti mulţumesc din inimă.

Domnul să te mântuiască! Cu privire la incendiu trebuie făcută rugăciune înaintea icoanei Maicii Domnului “Rugul aprins”. Domnul să vă păzească pe toţi sub acoperamantul bunătăţii Sale!

[...]

17/30 decembrie 1926, Kozelsk”.

(Din: Starețul Nicon de la Optina, Sfaturi în vremuri de prigoană, Editura Egumenița 2009)

Legaturi:

“Fara zdrobirea inimii nu vom intelege nici Evanghelia, nici Proorocii”

“De cate ori aducem Domnului lacrimi de pocainta, Duhul Sfant se atinge de noi, se pogoara in chip nevazut peste noi, insemnandu-ne cu pecetea Lui. Ochii nostri materialnici nu vad aceasta pecete, ingerii insa o vad, si la sfarsitul veacurilor ei vor putea sa-i adune pe toti alesii Domnului din toate colturile pamantului, pe toti cei care sunt ai Lui. Ei ii vor putea sa-i deosebeasca pe aceia care poarta pecetea Domnului, semnul ca s-au pocait si au plans inaintea Lui“.

“Seninatatea si bucuria [duhovnicesti, durabile, n.n.] sunt cu neputinta fara pocainta continua. Dar, din nefericire, de multe ori vorbim la nivel psihologic si nu duhovnicesc. Adevarata bucurie nu este ca bucuria psih[ologi]ca. Adevarata bucurie este sa simtim cu toata fiinta noastra ca apartinem lui Dumnezeu si ca am dobandit har inaintea Lui”.

***

• Ziarul Lumina: Arhimandritul Zaharia Zaharou a susţinut două conferinţe în Capitală. Îndemnuri pentru sporirea vieţii duhovniceşti

Cu binecuvântarea şi la invitaţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, arhimandritul Zaharia Zaharou, de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Maldon-Essex, Anglia, a susţinut, în zilele de 2 şi 3 noiembrie, două conferinţe duhovniceşti în Bucureşti. Arhimandritul Zaharia Zaharou este unul dintre ucenicii direcţi ai părintelui Sofronie Saharov şi unul dintre marii duhovnici ai mănăstirii amintite.

Reputaţia duhovnicească a părintelui arhimandrit Zaharia Zaharou a adunat numeroşi bucureşteni, de vârste diferite, duminică seară, la conferinţa duhovnicească pe care părintele duhovnic de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Maldon-Essex a susţinut-o în Aula Magna a Facultăţii de Drept din Bucureşti. Înainte de a fi citită traducerea meditaţiei duhovniceşti, intitulată „Zdrobirea inimii şi lacrimile – hrana sufletului“, de către părintele Vasile Gavrilă, protoiereul Protopopiatului Sector 3 Capitală şi parohul Bisericii „Sfântul Nicolae“- Ghica (paraclis universitar), părintele arhimandrit Zaharia Zaharou a mulţumit lui Dumnezeu pentru că a reuşit să ajungă în Bucureşti şi Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care l-a invitat în România.

Părintele arhimandrit Zaharia Zaharou a subliniat necesitatea şi importanţa pocăinţei, care are menirea de a reînnoi în om dragostea lui faţă de Dumnezeu şi de a dori neîncetat cele dumnezeieşti.

„Viaţa trăită în pocăinţă este una dinamică. Nu este o lucrare pe care astăzi o săvârşim şi pe urmă o neglijăm pentru câteva zile, ca mai apoi să ne întoarcem la ea. Dacă nu păstrăm fierul mereu înroşit, spun Părinţii, nu vom putea să-i dăm forma pe care o dorim. Inima noastră trebuie să fie pururi zdrobită de poruncile dumnezeieşti, de harul lui Dumnezeu, pentru că la fel cum în ceara moale şi caldă se poate întipări o imagine, tot aşa într-o inimă caldă se poate întipări chipul lui Hristos“, a spus arhim. Zaharia Zaharou.

Pocăinţa, a mai afirmat părintele duhovnic al Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Maldon-Essex, presupune osândirea sinelui, şi nu judecarea aproapelui, întrucât

„gândurile de judecată sunt semnul îndepărtării noastre de Dumnezeu, iar dacă ne judecăm aproapele, nu vom dobândi nici măcar o fărâmă din dragostea lui Dumnezeu“.

Astfel, zdrobirea inimii şi lacrimile sunt hrana duhovnicească a sufletului, iar prin ele

„mintea se luminează şi ne înalţă la starea de îndumnezeire şi atunci inima noastră nutreşte această dorinţă, bunăvoire, ca şi Dumnezeu, ca toţi să se mântuiască. Din acest moment începe lucrarea omului adevărat. (…) Dacă ne vom osândi pe noi înşine, nu vom mai putea să ne răzvrătim atunci când cineva ne osândeşte. Singura atitudine bineprimită de Dumnezeu este a ne considera pe noi înşine nevrednici de El şi de semenii noştri. Acesta este începutul dragostei de Dumnezeu şi de aproapele. Atunci nu va ieşi din gura noastră nici un cuvânt de judecată sau de osândă împotriva semenilor noştri, fiindcă energia pe care o primim de la Dumnezeu, ca răsplată pentru zdrobirea inimii şi pentru lacrimile vărsate, nu va lăsa nici un cuvânt negativ să iasă din gâtlejul nostru. Fie ca Dumnezeu să ne dea să avem mereu această zdrobire a inimii pentru a deveni fără de păcat, căci singura clipă în care omul este fără de păcat este atunci când se osândeşte pe sine“, a mai explicat părintele Zaharia Zaharou.

La finalul cuvântului duhovnicesc, potrivit tradiţiei, invitatul conferinţei a răspuns la întrebările celor prezenţi. Conferinţa de la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti a fost organizată de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români, filiala Bucureşti.

Smerenia, calea spre toată izbânda duhovnicească

A doua conferinţă duhovnicească pe care părintele arhim. Zaharia Zaharou a susţinut-o în capitala ţării noastre a fost în cadrul Cercului pastoral-misionar al Protopopiatului Sector 3 Capitală, care a avut loc ieri, 3 noiembrie, în sala de conferinţe a protoieriei. Părintele protoiereu Vasile Gavrilă a explicat necesitatea acestei întâlniri duhovniceşti, întrucât preoţii îşi desfăşoară activitatea într-o societate care provoacă Biserica în raport cu responsabilităţile şi răspunsurile pe care trebuie să le dea.

„Sunt foarte bucuros să fiu cu dumneavoastră şi să împărtăşim câteva gânduri, dat fiind că toţi am primit harul mai presus de fire al Preoţiei. Toţi am primit o mare cinstire de la Dumnezeu, aceea de a fi împreună-lucrători cu El în lucrarea de reîmpăcare a omului cu Dumnezeu. Nu există dar mai înalt decât preoţia, dar este unul care cere multă jertfă şi trebuie să fim foarte smeriţi în tot ceea ce facem, astfel încât să-l putem păzi până la ultima noastră suflare. Vă rog să mă iertaţi în greutatea pe care o am în a exprima ceea ce vreau, fiindcă am învăţat de la părintele nostru, părintele Sofronie, că un preot nu învaţă pe un alt preot“, a mărturisit părintele arhimandrit Zaharia Zaharou.

În cadrul cuvântului duhovnicesc „Zidirea Bisericii lui Dumnezeu înlăuntrul nostru şi înlăuntrul aproapelui nostru“, părintele arhimandrit a atras atenţia cu privire la riscul preoţilor, „aflaţi deja de mulţi ani pe cale“, de a slăbi lupta duhovnicească şi a accentuat importanţa râvnei duhovniceşti prin care să se „zidească inimi curate“, care să-L cunoască pe Dumnezeu.

„Sfinţii Părinţi ne încredinţează că suntem pe calea mântuirii atunci când zi de zi punem un nou început în zidirea templului lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, dar şi în păzirea templului lui Dumnezeu ridicat înlăuntrul semenilor noştri. Făcând aceasta, împlinim cele două mari porunci dumnezeieşti de care atârnă toate: Îl iubim pe Dumnezeu, dându-I tot locul din inima noastră, şi ne iubim şi semenii, dorind ca acelaşi lucru să se întâmple şi în inimile lor, adică să izbutească şi ei să-I dea Domnului tot locul din inima lor.“

Un rol deosebit în păstrarea templului lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru îl are smerenia, fiindcă aceasta este calea spre toată izbânda duhovnicească.

„Doar atunci când învăţăm să trăim în smerenie, facem loc în inima noastră harului lui Dumnezeu. Începutul este întotdeauna anevoios, însă, dacă dăm dovadă de răbdare, atunci va veni şi mângâierea harului lui Dumnezeu, şi această mângâiere este cea care va lucra în locul nostru, şi calea ni se va părea uşoară. Atunci vom afla mare odihnă, mare mângâiere pe această cale, pentru că atunci începem cu adevărat să devenim «învăţaţi de Dumnezeu» (Ioan 6, 45)“,

a conchis părintele arhimandrit Zaharia Zaharou.

***

Conferinta de la Facultatea de Drept (audio):

Zdrobirea inimii si lacrimile – hrana sufletului

***

Transcrierea cuvantului (meditatiei duhovnicesti a) Parintelui Zaharia:

sursa: Roman ortodox in Franta

“Dumnezeu ne-a zidit cu un scop anume, acela de a-L slavi neincetat, si a-I aduce vrednica inchinare, insa, din momentul in care am facut neascultare si ne-am afundat in rautatea inimii noastre, nu am mai fost in stare sa ii aducem proslavirea si multumita care I se cuvin. In primul capitol al Epistolei catre Romani, citim:

“Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat“ (Romani 1, 21).

Aceasta se intampla atunci cand nu izbutim sa implinim scopul pentru care am fost ziditi dintru inceput. Stim ca si diavolii s-au legat cu legaturile intunericului tot din aceasta pricina. In Rai, Adam, atata vreme cat nu s-a departat de la fata lui Dumnezeu, o privea pe Eva ca pe propria lui viata: carne din carnea lui, si os din oasele lui (cf. Facerea 2, 23) insa, cazand in pacat, el s-a ascuns de la fata lui Dumnezeu. Domnul nu l-a mustrat cu asprime, ci i-a vorbit cu blandete, insa Adam, in loc sa-si recunoasca cu smerenie greseala, a dat vina pe Eva: “Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Facere 3, 12) a zis el. Adica a inceput sa o priveasca pe Eva ca pe o straina. La fel si noi, atunci cand nu izbutim sa aducem slava si multumita lui Dumenzeu, ne indepartam unii de altii, si nu suntem in stare sa avem iubire frateasca fata de semenii nostri, ii privim ca pe niste straini, ii simtim ca pe o amenintare, si ii judecam. Gandurile de judecata sunt semnul indepartarii noastre de Dumnezeu. Daca ne judecam aproapele, nu vom dobandi nici macar o farama din dragostea lui Dumnezeu. Insa, pentru ca ne-am indepartat de menirea noastra, acum trebuie sa aflam calea de intoarcere, trebuie sa reinnoim in noi dragostea lui Dumnezeu, Care este atat de iubitor si de milostiv, incat, dupa expresia, oarecum neasteptata a Sfantului Grigorie Teologul, “S-a plinit cu trup pentru noi”, adica S-a intrupat, desi era Duh. El a luat asupra-Si materialitatea trupului omenesc asa incat sa-L putem privi, auzi si pipai, si sa aflam calea de intoarcere la impartasirea cea dintru inceput cu El.

Scriptura vorbeste mereu de o indoita pocainta. Mai intai de lepadarea raului, si mai apoi de savarsirea binelui. In Epistola catre Galateni, Sfantul Apostol Pavel zice:

“Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume“ (Galateni 6, 14).

Prin urmare, pocainta inseamna a te rastigni pentru lume. Aici, prin lume intelegem patimile, stricaciunea, desertaciunea. Nu avem in vedere intelesul pozitiv de intreaga zidire a lui Dumnezeu, inteles pe care-l primeste cuvantul lume in alte locuri din Sfanta Scriptura, ca de pilda in Evanghelia dupa Ioan: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Pocainta inseamna, prin urmare, a ne rastigni lumii, a muri fata de lume, adica a ne indeparta de desertaciunea, rautatea, si slava desarta a lumii acesteia, in care domenste stapanitorul intunericului, cel cazut din ceruri din pricina ca s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu. Insa, trebuie ca si lumea sa moara pentru noi, adica sa nu ravnim la cele ale lumii, sa nu ne lasam ademeniti de modelele ei, si nici de duhul ei trufas, ci sa incercam sa urmam duhului poruncilor lui Hristos. Aceasta, a doua treapta a pocaintei, a fi mort pentru lume, este cea mai grea.

Va fac o marturisire. In prima zi cand am ajuns la Manastire, Parintele Sofronie mi-a spus: “Daca voiesti sa dezradacinezi din tine patimile, invata sa plangi”. Cu alte cuvinte: daca voiesti sa mori lumii, daca voiesti ca lumea sa nu faca din tine victima si sclavul ei, atunci invata sa plangi. Parintele Sofronie ne indemna cu atata ravna sa plangem in chilia noastra, pentru ca stia ca lacrimile izvorasc doar cand mintea in rugaciune e adunata intr-un singur gand, si ca ele aduc o minunata pace in suflet. Iar, atunci cand vine bucuria, dupa ce am plans cu lacrimi de pocainta inaintea lui Dumnezeu, primim in inima noastra cercetarea tainica a cuvantului lui Dumnezeu. Citim in Filocalie, la Sfantul Ioan Carpatinul ca

“Cercetarile cuvantului dumnezeiesc si mai ales cele ce se fac cu varsare de lacrimi, omoara patimile si le risipesc, chiar daca sunt vechi, si fac sa inceteze treptat lucrarile lor pacatoase, stricatoare de suflet si de trup. Numai noi sa nu ne lenevim, sa staruim pe langa Domnul in rugaciune si prin nadejde neslabita si neinfricata”.

Toti Parintii stiau ca nu este cu putinta ca cineva sa ajunga la isihie, fara ca mai inainte sa invete sa planga inaintea lui Dumnezeu. Pentru ca, atunci cand plangem ne linistim, toata framantarea si tulburarea dispar, ramanand doar gandul la Dumnezeu. Si, in aceasta starea in care traim cu un singur gand, gandul la Dumnezeu, putem sa primim cercetarea cuvantului lui Dumnezeu. Sfantul Iacov, fratele Domnului zice:

“Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre” (Iacov 1, 21).

Trebuie sa ne lepadam de prisosinta rautatii pe care o adunam in lume, asa incat cuvantul sadit, adica chipul lui Dumnezeu in noi, sa straluceasca din nou. Cuvantul sadit in noi este darul cel dintru inceput cu care ne-a inzestrat Dumnezeu ca sa ne faca dupa chipul si asemanarea Lui, ca sa ne dea putinta sa primim descoperirea dumnezeiasca.

Rugaciunea si pocainta sunt mijloacele prin care indepartam rugina ce s-a adunat in noi. Dar, mai cu seama, neincetata chemare a numelui lui Hristos, rugaciunea lui Iisus, indeparteaza rugina pacatului si face sa straluceasca din nou, si sa sporeasca darul cel dintru inceput, calauzindu-ne spre mantuire, adica, spre asemanarea cu Ziditorul nostru.

In Epistola catre Coloseni citim:

“În El aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos” (Coloseni 2, 11).

Apostolul afirma in chip alegoric ca am fost taiati imprejur, ca purtam in inima noastra o rana care nu a fost pricinuita de mana vreunui om, ci de cuvantul lui Dumnezeu si de invatatura Evangheliei, dupa cum subliniaza si Sfantul Grigorie Palama:

“Cuvantul Evangheliei strapunge inima si o face sa-si aminteasca mereu de Cel ce a ranit-o”.

Astfel, pocainta inseamna a purta mereu in noi taierea imprejur a lui Hristos, cea nefacuta de mana omeneasca, ci pricinuita de cuvantul lui Dumnezeu.

In a doua Epistola catre Corinteni, Sfantul Pavel vorbeste din nou, despre cele doua trepte ale pocaintei:

“Căci de aceea şi suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer, Dacă totuşi vom fi găsiţi îmbrăcaţi, iar nu goi. Că noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi, de vreme ce dorim să nu ne scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă” (II Corinteni, 5, 2-4).

Pocainta inseamna a fi manati de dorinta arzatoare dupa cele dumnezeiesti, si a ne tangui neincetat, ca sa sporim in cresterea lui Dumenzeu, care este locuinta noastra cea din Cer, pentru ca moartea sa fie inghitita de viata.

In Epistola catre Coloseni, citim de asemenea:

“Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, Şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni, 3, 9-10).

Dezbracarea de omul cel vechi, care se savarseste in Taina Botezului este prima treapta a pocaintei. In cea de-a doua treapta a pocaintei trebuie sa ne imbracam cu omul ceresc, cel nou, dupa chipul caruia am fost ziditi. Si am putea enumera multe alte locuri din Sfanta Scriptura, care ne infatiseaza aceste doua trepte ale pocaintei, a ne lepada de rau si a face binele, desavarsind sfintenia intru frica lui Dumnezeu.

Desigur, viata traita in pocainta este una dinamica, nu este o lucrare pe care astazi o savarsim si pe urma o neglijam pentru cateva zile, pentru ca mai apoi sa ne intoarcem la ea. Daca nu pastram mereu fierul inrosit, spun Parintii, nu vom putea sa-i dam forma pe care o dorim. Inima noastra trebuie sa fie pururea zdrobita de poruncile Dumnezeiesti, de harul lui Dumnezeu, pentru ca, la fel cum in ceara moale si calda se poate intipari o imagine, tot asa intr-o inima calda se poate intipari chipul lui Hristos.

In Epistola catre Romani citim:

“Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12, 1-2).

Cu cata iscusinta vorbeste Apostolul, nu ca un mare prooroc si invatator, ci smerit, ca si cum ar fi el insusi un osandit asemeni celor carora li se adreseaza, suferind si el de aceleasi patimi si cautand sa mangaie si sa fie mangaiat. Potrivit Apostolului, curatia trupului si a sufletului sunt si ele o forma de pocainta. Adica se cuvine sa ne infatisam trupurile inaintea lui Dumnezeu ca pe o jertfa vie, sfanta, si bine placuta, iar rana pe care o purtam mereu inlauntrul nostru sa ne pastreze inima calda si simtitoare, pentru ca in trupurile noastre muritoare sa se poata intipari chipul omului ceresc. Este nevoie sa purtam in noi aceasta rana, pentru ca fara ea, inima va fi invartosata si rece, si ne vom lasa ispititi de modele lumii acesteia, ne vom lasa amagiti de desertaciunea si de slava ei trecatoare, ajungand pana acolo incat sa incercam sa impacam dragostea de lume cu dragostea de Dumnezeu. Insa, rana din inima ne aduce aminte de ceea ce este desavarsit si sfant. Daca avem pururea in noi aceasta aducere aminte, vom putea deosebi care este voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si desavarsita. Este de neaparata trebuinta sa recunoastem si sa implinim voia lui Dumnezeu in viata noastra, pentru ca atunci vom afla viata cea adevarata, viata intru voia Lui.

Parintele Sofronie vorbeste despre legatura stransa care exista intre rugaciunea curata si aflarea voii lui Dumnezeu. Ascultarea este darul pe care ni-L face Dumnezeu, pentru a putea deosebi voia Sa. Lepadandu-ne de toata grija lumeasca si dobandind rugaciunea curata, ne ridicam la inaltimea voii lui Dumnezeu si, implinindu-I voia, dobandim si cresterea in Dumnezeu.

Zdrobirea inimii e lumina pentru suflet. Toti cei care au avut parte de aceasta zdrobirea a inimii au putut sa exprime in cuvinte lucruri marete, dupa cum ne incredintam din Sfanta Scriptura si din scrierile Sfintilor Parinti. Insa, cum putem sa pastram zdrobirea inimii? Exista mai multe cai.

Una dintre ele este sa ne aducem aminte de nimicnicia noastra, ca suntem saraci, ca suntem nimic si sa fim gata sa ne judecam si sa ne osandim pe noi insine. Iar aceasta osandire de sine, spune Sfantul Grigorie Palama, este vinul cel adevarat care veseleste si intareste inima omului. Deoarece zdrobirea inimii da nastere lacrimilor si lumineaza sufletul, ea da in vileag si nimiceste uneltirile vrasmasului si il ajuta pe om sa urmeze doar voia lui Dumnezeu. Sfantul Simeon Noul Teolog zice ca lacrimile si zdrobirea inimii ne plinesc sufletul. Desigur, nu in chip material. Hristos S-a plinit cu trup pentru a putea fi vazut si pipait. Noi, prin lucrarea plansului duhovnicesc si a lacrimilor ne plinim duhovniceste, primim neincetat har, iar sufletul nostru se imbogateste si creste, devenind vizibil pentru Dumnezeu si pentru ingeri.

De fiecare data cand, in rugaciunea cu un singur gand, varsam lacrimi de pocainta, Duhul Sfant isi pune pecetea peste sufletul nostru, si primim mereu pecetile Duhului Sfant, si se plineste duhul, adica inima noastra aduna inlauntrul ei energiile Sfantului Duh intr-o asa masura incat devine salas a lui Dumnezeu, biserica a Duhului Sfant. Atunci omul se aseamana cu Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este taina mantuirii noastre. Cuvantul lui Dumnezeu, S-a plinit in trup ca sa ne mantuiasca, ca sa putem si noi sa ne plinim duhovniceste cu dumnezeirea Lui. Insa sufletul nu poate sa capete consistenta daca nu-l hranim cu painea lacrimilor, cu painea pocaintei. Noi nu putem intra in imapartasire cu Dumnezeu si sa ramanem cu El pe veci, daca nu ne apropiem de El cu duh umilit si cu inima infranta. Strapungerea inimii si lacrimile ne lumineaza mintea si ne inalta la starea de indumnezeire. Atunci inima noastra nutreste aceeasi dorinta, aceeasi bunavoire ca si Dumnezeu, ca toti sa se mantuiasca. Din acest moment incepe lucrarea adevarata a omului. Atunci, potrivit psalmistului, iesi-va omul la lucrul sau si la lucrarea sa, care nu este alta decat rugaciunea de mijlocire pentru intreaga lume, ce aduce inaintea lui Dumnezeu toata zidirea.

Cea mai desavarsita forma a pocaintei este rugaciunea ipostatica, cand stam inaintea lui Dumnezeu si Acesta vede in inima noastra nu doar o singura persoana, ci intreaga lume. Despre acesta ne vorbeste Sfantul Siluan si multi alti Parinti.

O alta cale de a pazi zdrobirea inimii, este sa ne intristam ca nu putem sa aducem slava si multumita lui Dumnezeu, asa cum I se cuvine. Astfel pazim lucrarea pocaintei si lacrimile evlaviei ne hranesc sufletul si il plinesc, facandu-ne cunoscuti ingerilor. Iar, la sfarsitul veacurilor, ingerii ii vor aduna pe toti alesii lui Dumnezeu de la marginile pamantului, pe toti cei ce vor avea pe chipul si in inima lor pecetea Duhului Sfant. Toti cei care au primit aceasta pecete datorita zdrobirii inimii si a lacrimilor incep sa-L iubeasca pe Dumnezeu din toata puterea lor si se vad pe ei ca unii care nici macar nu au inceput sa umble pe calea dragostei lui Dumnezeu. De aceea si pot spune, impreuna cu Apostolul Pavel, ca

“Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (Timotei 1, 15).

Osandirea de sine si luarea vinei, a rusinii pacatului asupra noastra, sunt semne ale dragostei lui Dumnezeu care vadesc ca Dumnezeu Si-a inceput lucrarea inlauntrul nostru. Sfantul Pavel este primul dintre pacatosi pentru ca era cel dintai in dragostea de Dumnezeu. In suflet dragostea de Dumnezeu se preface in lumina si din acel moment omul nu se mai compara cu semenii lui muritori, ci cu masura dumnezeiasca, cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos.

Pocainta este lucrarea la care sunt chemati nu doar monahii, ci toti crestinii. Sfantul Ioan Scararul zice ca daca trece o zi, fara ca noi sa plangem, aceasta zi este pierduta pentru vesnicie. Iar Sfantul Simeon Noul Teolog spune ceva asemanator, ca daca nu plangem in fiecare zi nu suntem vrednici sa ne impartasim cu Trupul si Sangele lui Hristos, nici macar in ziua de Pasti. Insa, daca plangem in fiecare zi, atunci putem sa ne impartasim in fiecare zi.

De fiecare data cand Dumnezeu ne da sa plangem pentru pacatele noastre, simtim cum vesnicia se atinge de noi, simtim o atingere a harului. Atunci ni se schimba si purtarea fata de semenii nostri. Nu mai spunem asemenea lui Adam: femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea m-a ispitit si m-a dus la pierzanie, pentru ca Tu nu esti un Dumnezeu bun si iubitor. Stim insa ca, mai inainte de a cadea in pacatul neascultarii, Adam o privea pe Eva ca madular din madularele lui, ca pe viata lui, si era plin de recunostinta fata de Dumnezeu. Acelasi lucru se petrece si cu noi. Daca nu plangem in fiecare zi, nu il vom privi pe fratele nostru ca pe viata noastra, asa cum ne invata Sfantul Siluan, si nu vom inceta sa ne muscam si sa ne mancam unii pe altii, pana acolo incat vom ajunge sa ne nimicim unii pe altii, dupa cum ne previne Apostolul Pavel. Insa, daca traim in pocainta, vom afla milostivirile indurarii, ni se va largi inima, si ii vom privi pe fratii nostri cu mila, dorindu-le tot binele, ii vom iubi, si ii vom purta in inima noastra. Prin urmare, trebuie sa pazim in noi zdrobirea inimii care este lumina pentru suflet, si inceputul adevaratei iubiri.

Fara zdrobirea inimii nu vom intelege nici Evanghelia, nici Proorocii. Atunci cand Avraam L-a vazut pe Dumnezeu s-a tanguit amarnic: “sunt pulbere şi cenuşă” (Facerea 18, 27). La fel a facut si Isaia care este numit de Sfintii Parinti “al cincilea Evanghelist”, pentru ca a intrevazut atat de limpede duhul intregii vieti a lui Hristos. De aceea si cantarile din Joia Mare sunt insuflate in mare masura de cuvintele lui. Si Sfanta Liturghie incepe tot cu cuvintele Proorocului Isaia: “ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7). Parintele Sofronie spunea ca Isaia a vazut in duh ethosul Liturghiei, ethosul lui Hristos. Acest al cincilea Evanghelist, atunci cand a cunoscut slava lui Dumnezeu a zis: “vai mie ca sunt pierdut!” om ticalos si spurcat (Cf. Isaia, 6, 5). Nu a cautat sa se indreptateasca inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, asa cum au facut-o mai tarziu evreii, ci si-a dispretuit dreptatea, considerand toate faptele dreptatii sale ca un vesmant intinat, inaintea Doomnului. Iar Sfantul Apostol Petru, atunci cand a cunoscut maretia lui Dumnezeu a fost martorul minunii cand Domnul i-a umplut nu doar mreaja de pesti, ci si inima de uimire. A cazut in genunchi si a zis: “Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos“ (Luca, 5, 8).

Acelasi imbold l-au avut toti sfintii care au vazut slava lui Dumnezeu. Prin urmare, daca izbutim sa pazim neincetat zdrobirea inimii, ne vom da seama de nepriceperea noastra, de orbirea noastra, de nedreptatea noastra, de neajunsurile noastre, ca suntem lipsiti de tot ceea ce este bun si sfant, dar mai presus de toate de dragostea dumnezeiasca. Si nu ne vom rani atunci cand cineva ne dojeneste si ne spune cuvinte grele, pentru ca noi insine ne-am pus pe noi mai prejos de toti. Sfantul Vasile cel Mare spune ca noi trebuie sa avem primul cuvant adica sa ne osandim pe noi insine ca fiind vrednici de judecata cea aspra a lui Dumnezeu. Daca aceasta va fi primul nostru cuvant, atunci vom afla mantuire in infricosata zi a Judecatii. Iar in alt loc Sfantul Vasile zice: “faceti de bunavoie ce veti face, vrand-nevrand. Nu crutati viata aceasta pamanteasca de care veti fi lipsiti”. Adica, daca vrem sa biruim moartea, trebuie sa primim de bunavoie moartea care se manifesta zi de zi in viata noastra in felurite chipuri.

Sfantul Siluan, atunci cand talcuieste cuvantul pe care l-a primit de la Domnul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui” vorbeste despre el ca despre o mare stiinta. Ca o cale de a intelege si a deprinde aceasta mare stiinta, este si indemnul Sfantului Vasile cel Mare. Vedem cum viata noastra se afunda in iad, caci nu petrecem fiecare ceas inaintea fetei lui Dumnezeu, nu suntem necontenit calauziti de duhul Lui, si mintea noastra nu este intotdeauna luminata si adancita in inima. Cel mai mult timp il petrecem luptandu-ne cu pacatul, uitarea de Dumnezeu, cu akedia duhovniceasca. Cu adevarat, Dumnezeu nu este prezent in viata noastra, si de aceea si suntem in iad, caci iadul este locul de unde Dumnezeu lipseste. Atunci, vazand toate acestea, am putea incerca sa punem in practica cuvantul pe care l-a primit Sfantul Siluan si sa zicem: “da, Doamne, vrednic sunt de aceata infricosatoare pustiire, pentru ca sunt atat de departe de mantuirea Ta, si imparatia mortii este casa mea”. Si, dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, daca ne vom osandi pe noi insine la iad, nu vom mai putea sa ne impotrivim si sa ne razvratim atunci cand cineva ne osandeste, pentru ca osanda aceasta este mai usoara, vremelnica, si are un sfarsit. Din contra, spune el,

“cei care sunt gata sa primeasca adevarata osandire de sine pentru instrainarea lor de Dumnezeu, nu doar ca nu mai iau seama la jignirile si mustrarile care li se aduc, dar afla si tamaduire de bolile trupesti si desavarsire duhovniceasca”.

Vedem, deci, ca din momentul caderii protoparintilor nostri, aceasta este atitudinea dreapta, nu doar inaintea lui Dumnezeu, ci si inaintea semenilor nostri, pentru ca cele doua mari porunci evanghelice nu pot fi separate una de alta. Il iubim pe Dumnezeu din toata inima si pe fratii nostri ca pe viata noastra. Singura atitudine bineprimită de Dumnezeu este a ne considera pe noi înşine nevrednici de El şi de semenii noştri. Acesta este începutul dragostei de Dumnezeu şi de aproapele. Atunci nu va ieşi din gura noastră nici un cuvânt de judecată sau de osândă împotriva semenilor noştri, fiindcă energia pe care o primim de la Dumnezeu, ca răsplată pentru zdrobirea inimii şi pentru lacrimile vărsate, nu va lăsa nici un cuvânt negativ să iasă din gâtlejul nostru.

Fie ca Dumnezeu să ne dea să avem mereu această zdrobire a inimii pentru a deveni fără de păcat, căci singura clipă în care omul este fără de păcat este atunci când se osândeşte pe sine. Evanghelistul Ioan spune acelasi lucru:

“Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (Ioan 1, 8-9).

Toti Sfintii spun acelasi lucru ca si Scriptura. Mi-e mila de cei care nu-i cinstesc pe Sfinti si citesc doar Sfanta Scriptura precum protestantii. Ei traiesc intr-o mare saracie duhovniceasca, pentru ca nu patrund in bogatia Imparatiei, nu devin partasi la bogatia de daruri a tuturor sfintilor.

In Biserica ne bucuram de o dubla impartasire. In primul rand ne impartasim de Trupul si Sangele lui Hristos prin care ni se daruieste viata Lui, atata timp cat si noi ii aducem ca jertfa viata noastra. Ne impartasim, de asemenea, de darurile tuturor sfintilor, pentru ca ei toti sunt prezenti in Hristos. Acolo unde se afla Hristos, acolo se afla toti sfintii si toti ingerii Lui. Daca cinstim adunarea liturgica, aducand aici toate simtamintele bune care s-au nascut din strapungerea inimii si din lacrimi, potrivit pregatirii noastre pentru Sfanta Liturghie, atunci dobandim cinstea de a deveni partasi la darurile madularelor puternice ale tuturor sfintilor, mai ales ale Preasfintei, Curatei, Preabinecuvantatei, Slavitei Stapanei noastre, de Dumnezeu Nascatoare si Pururea Fecioarei Maria. Devenim, prin urmare, partasi la toate darurile sfintilor, atata timp cat ne aducem si noi darul inimii nostre, oricat de mic si de neinsemnat ar fi el. Daca, precum zice Evanghelistul Matei, am intrat in camara noastra si am lucrat in taina pocainta, si apoi aducem rodul acestei pocainte ca o jertfa inaintea Domnului, in adunarea liturgica, atunci ne vom invrednici si de intrarea din plin cu partasia darurilor tuturor sfintilor. Aceasta este cel de-al doilea fel de impartasire. Desigur, atat prima cat si cea de-a doua comuniune, nu sunt altceva decat partasia cu capul Trupului, cu Hristos, iar aceasta comuniune bogata se savarseste in Bsierica. Dumnezeu este o unitate bogata in Imparatia Lui, iar Imparatia Lui este Imparatia bogata a tuturor ingerilor si a sfintilor din toate veacurile.

Spuneam ca este nevoie sa invatam sa pastram duhul zdrobit al inimii. Unii Parinti, inainte de a muri, il rugau pe Dumnezeu sa le ingaduie sa mai traiasca macar un ceas ca sa se pocaiasca, pentru ca stiau cat de mult folos aduce chiar si numai un ceas de plans. Stiau ca aceasta ii va ajuta sa patrunda in comuniunea cea bogata a darurilor harului salasluit in trupul lui Hristos. Casa Domnului este plina de slava Lui si depinde de noi sa patrundem in aceasta slava, sa gustam din ea si sa ne o insusim. Iertati-mi indrazneala de a vorbi despre lucruri asa de inalte, insa nu stiu despre ce alt ceva am merita sa vorbim, care ar putea sa ne calauzeasca la acea unitate mult dorita, pentru care Parintele Sofronie se ruga cu atata ardoare inainte de a muri.

Strapungerea inimii este lucrarea Duhului, este coborarea Duhului Sfant in inima, care provoaca un cutremur ce scutura rugina pe care am adunat-o inlauntru. Acelasi Duh ne vorbeste si ne talcuieste, mai apoi, pildele si invataturile dumnezeiesti. Sa-I multumim Domnului ca ne-a dat putinta sa traim in casa Lui, sa avem rugaciunile Parintilor nostri duhovnicesti si ale Sfintilor, fie ei mai mari sau mai mici. Pentru rugaciunile lor nadajduim si noi sa ne implinim menirea.

Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca cel ce traieste cu zdrobire de inima si cu lacrimi, nu are indrazneala sa priveasca nici macar la chipul unui prunc. Privirea lui se coboara mai jos, iar mintea lui inca si mai jos. Acesta este ethosul care caracterizeaza pe cei ce se hranesc cu duhul lui Dumnezeu.

Intr-una din rugaciunile de sfintire a Agheasmei Mici, Biserica ne invata ca Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care primeste lacrimi amare. Nu exista ceva mai puternic care sa ne uneasca cu Dumnezeu, care sa ne ajute sa patrundem taina isihiei Lui si sa-L cunoastem, decat a sta inaintea fetei Lui cu lacrimi amare, marturisindu-ne ticalosia, starea jalnica in care ne aflam, si pocaindu-ne pentru ea. Rugaciunile Bisericii ne dezvaluie firea lui Dumnezeu si ne lasa sa intelegem ca de El se cuvine sa ne apropiem cu duh infrant si cu multe lacrimi.

Dumnezeu este mangaietor. Firea intregii dumnezeiri, a Treimii, in partasia Tatalui, a Fiului, si a Sfantului Duh este aceasi, de a fi mangaietor. Si este usor sa intram in legatura cu acest Dumnezeu mangaietor, daca venim inaintea Lui cu inima zdrobita si cu mult planset. De cate ori aducem Domnului lacrimi de pocainta, Duhul Sfant se atinge de noi, se pogoara in chip nevazut peste noi, insemnandu-ne cu pecetea Lui. Ochii nostri materialnici nu vad aceasta pecete, ingerii insa o vad, si la sfarsitul veacurilor ei vor putea sa-i adune pe toti alesii Domnului din toate colturile pamantului, pe toti cei care sunt ai Lui. Ei ii vor putea sa-i deosebeasca pe aceia care poarta pecetea Domnului, semnul ca s-au pocait si au plans inaintea Lui. De aceea si Sfintii Parinti vorbesc cu inflacarare despre lacrimi. Sfantul Ioan Scararul spunea ca

nu vom fi osanditi pentru ca nu am teologhisit sau pentru ca nu am facut minuni, dar ni se va cere socoteala pentru aceea ca nu am plans indeajuns inaintea Domnului.

Astfel, intreaga cultura a vietii crestine, dar mai cu seama monahismul, ne incurajeaza sa primim, sau mai degraba sa reinnoim ungerea Duhului Sfant prin lacrimi. Proorocul David, a cunoscut aceata taina a lacrimilor cand a zis:

Doamne, hranitu-ne-ai pe noi cu painea lacrimilor (cf. Psalm 41, 3).

Stia ca lacrimile sunt painea sufletului, ca ele plinesc sufletul.

Parintele Sofronie marturisea undeva in scrierile sale ca, dupa o pocainta adevarata cu multe lacrimi, a simtit cum ungerea Duhului Sfant ii ardea pana si pielea trupului. Lacrimile care plinesc duhovniceste sufletul sunt o mare taina. Ele sterg toata neintelegerea dintre noi, toata vrajmasia, orice gand rau, incurajand iubirea frateasca in care, spre fagaduinta vietii vesnice, – dupa cum citim in cantarea treptelor pe glasul al 8-lea: vai noua daca incercam sa statornicim dreptatea noastra inaintea lui Dumnezeu, dupa cum zice Apostolul (cf. Romani 10, 3) -, nu se cuvine sa ne incredem in faptele noastre exterioare, sau in vreun dar natural cu care am fost inzestrati. Acestea nu duc la dragostea dumnezeiasca, ce se afla doar acolo unde este strapungerea inimii pentru pacate, si recunostinta, multumita, aduse lui Dumnezeu.

Sfantul Siluan zice ca nu exista minune mai mare decat sa il iubim pe pacatos in caderea lui, pentru ca prin aceasta ne asemanam lui Dumnezeu. Aceasta a facut Dumnezeu pentru noi: ne-a iubit pana la capat si a dat mortii pe Unul nascut Fiul Sau pentru mantuirea noastra. Sfantul Siluan ne indeamna sa dobandim si noi mintea lui Hristos si sa iubim si noi pe semenii nostri, cei impreuna patimitori cu noi. Aceeasi realitate duhovniceasca isi afla expresia in scrierile Parintelui Sofronie. Pentru Parintele Sofronie, cea mai mare minune este unirea mintii omului cu Duhul lui Hristos, care are loc atunci cand omul inainteaza pe calea pocaintei si isi vede inima ca se inalta la cer si se ascunde cu Hristos in Dumnezeu.

***

Intrebari si raspunsuri

- Exista si lacrimi rele, adica provocate de patimi? Cum ne dam seama, si ce trebuie sa facem in aceasta situatie, adica daca nu avem plansul cel bun?

- Sunt multe feluri de lacrimi. Sunt lacrimi care se nasc din manie, lacrimi care se nasc din mila de sine... si acestea sunt intr-adevar lacrimi nascute din patimi. Dar lacrimile cele bune sunt cele care intotdeauna nasc rugaciune si dialog cu Dumnezeu. Asa cum spune Domnul in Evanghelie: «Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia». Se vor mangaia cu mangaierea Mangaietorului. Lacrimile sanatoase, nascute din pocainta, sunt intotdeauna insotite de mangaierea care vine de la Duhul Sfant – Mangaietorul. Asa cum am spus, cel care plange, si are lacrimi de pocainta adevarata, nu indrazneste sa priveasca nici macar la fata unui copil, a unui prunc. Lacrimile cele bune nasc dorinta de rugaciune si in inima o stare de smerenie si de umilinta. Iertati-ma ca vorbesc si am vorbit despre aceste lucruri. Cred ca sunt un pic nebun sa vorbesc deschis despre asemenea lucruri. Dar nu este nimic altceva mai binefacator decat acest lucru.

- Cum poti sa plangi daca sufletul iti este impietrit si esti prea obosit (spre exemplu, de la serviciu) si sa stai la rugaciune?

- Putem intotdeauna incepe prin a ne infatisa inaintea lui Dumnezeu starea noastra si a-I vorbi despre ceea ce traim, despre ceea ce simtim noi. Si sa ne aratam parerea de rau ca nu putem sa Ii oferim lucruri vrednice de El, lucrurile pe care le merita Dumnezeul nostru. De multe ori ne gandim ca suntem obositi si nu mai avem nici o putere. Dar daca reusim sa ne smerim, sa ne smerim in inima noastra, atunci in noi se descatuseaza energii care ne ajuta sa intram in lucrarea pocaintei.

Aveam un prieten ieromonah si duhovnic [e vorba chiar de parintele Zaharia insusi, n.n.]. Si intr-o seara de duminica, de sarbatoare, dupa multe spovedanii, dupa multe intalniri, era asa de terminat, incat credea ca nu mai poate sa scoata nici un cuvant inaintea lui Dumnezeu. Si asa a inceput sa se plimbe prin chilie in sus si in jos spunand: „Iarta-ma Doamne, dar nu ma pot ruga in seara asta!  Iarta-ma Doamne, dar nu ma pot ruga in seara asta! Iarta-ma Doamne, nu sunt in stare, nu am putere sa imi fac pravila”. Si dupa ce s-a plimbat asa vreo 20 de minute, dintr-o data in sufletul sau s-a produs ca o mare deschidere si au venit lacrimile, si a venit puterea si s-a rugat indelung, si si-a facut pravila in noaptea aceea. Acest prieten drag mi-a marturisit aceasta si mi-a descoperit un lucru pe care l-am mai intalnit: ca in noi sunt energii ascunse de care nu ne dam seama, si este nevoie de un gand – un simplu gand smerit – care actioneaza ca o cheie declansatoare a acestor energii. Aceste ganduri cheie le putem gasi in Sfanta Scriptura, in scrierile Sfintilor Parinti, uneori in cuvintele duhovnicilor, iar alteori ne sunt pur si simplu inspirate de Dumnezeu direct. Dar atitudinea de baza privitoare la aceste ganduri este urmatoarea: sa dam slava lui Dumnezeu pentru toate si sa luam asupra noastra rusinea pacatelor si a caderii noastre.

- Cum se poate dobandi plansul pocaintei fara a ni-l provoca singuri, si a nu ne autoimbolnavi (pentru a nu se intampla ceva din punct de vedere psihic)?

- Cred ca am spus deja: adica avand acea atitudine dreapta, sa indreptatim pe Dumnezeu intru toate, sa dam lui Dumnezeu toata dreptatea, si luam asupra noastra toata vina si tot pacatul. Unii oameni plang foarte usor, altii nu asa usor. In orice caz lacrimile sunt foarte pretioase atunci cand sunt insotite de rugaciune.

- Te pot tamadui de impotrivire si de tendinta spre neascultare zdrobirea inimii si plansul?

- Da. Lacrimile elibereaza sufletul, sparg zagazurile inimii si duc catre o libertate pe care toti cei care se roaga in felul acesta, cu o inima zdrobita, ajung sa o cunoasca. Pentru acei dintre dv. care sunt obisnuiti sa se roage cu Rugaciunea lui Iisus, Sf. Teofan Zavoratul, un sfant rus din sec. al XVIII-lea, recomanda ca mai intai sa plangem cu lacrimi de pocainta si abia dupa aceea sa ne asezam pe un scaunel si sa spunem Rugaciunea lui Iisus. Pentru ca prin lacrimi sufletul se descatuseaza, se elibereaza, si in pace poate sa cheme numele Domnului.

- Ce trasaturi trebuie sa imbrace educatia copiilor pentru ca inimile lor sa se poata misca cu usurinta spre pocainta? Pun intrebarea atat ca parinte, cat si ca educator, profesor.

-  Cred ca educatia copiilor in ziua de azi este o problema foarte grea. Dar in nepriceputa mea simplitate o sa va spun ceva care poate fi de folos. Copiii se invata – mai mult decat prin cuvinte – prin exemplul parintilor, prin pilda lor. Si chiar mai mult, se invata prin rugaciunea parintilor. Si imi aduc aminte intotdeauna de o intamplare pe care am auzit-o. Era un preot in diaspora care avea 3 baieti, si toti 3 erau ca niste ingeri. Si cineva l-a intrebat: „Cum i-ai crescut? Cum i-ai invatat de sunt asa de apropiati de Dumnezeu?” Si raspunsul a fost ca:

„Nu i-am invatat niciodata nimic, ci, atunci cand dormeau, ma duceam langa paturile lor si ma rugam acolo o jumatate de ora. Si toate lucrurile pe care voiam sa li le spun, Dumnezeu le punea in inima lor”.

Acum unul din ei este preot, iar ceilalti 2 sunt cantareti in biserica lui.

- Daca Dumnezeu a facut-o pe Eva pentru Adam, iar Hristos raspunde saducheilor ca in Imparatia lui Dumnezu nici nu se insoara, nici nu se marita, ci sunt ca ingerii, atunci care este firescul este omului: monahismul sau viata de cuplu?

- Depinde ce intelegeti prin firesc, prin firescul omului. Trebuie sa tinem o anumita conventie. Ceea se este firesc in zilele noastre tindem de multe ori sa caracterizam ca suprafiresc.

- Puteti sa ne dati un exemplu de moment in care au aparut lacrimile? Cum s-a intamplat? Cum sa fac sa ma invinovatesc daca sunt multumit de mine?

- Trebuie sa Il intrebam pe Dumnezeu aici, trebuie sa impreuna-lucram cu Dumnezeu, pentru ca tot ce se intampla in viata noastra este o impreuna-lucrare cu Dumnezeu, in care se combina lucrarea lui Dumnezeu cu lucrarea noastra. Ceea ce poate sa ajute este citirea Scripturilor si a Sfintilor Parinti si sa ne comparam nu cu oamenii, ci cu chipul omului asa cum ni-l descopera Dumnezeu In Hristos.

- Parinte Zaharia, sunteti de acord sau nu cu afirmatia urmatoare: Duhovnicul in a carui credinta a patruns erezia, poate pierde harisma discernamantului? Este bine ca ortodoxia sa participe la miscarea ecumenica? (Ceea ce inseamna ca mai ales erezia se leaga probabil de miscarea ecumenica).

- Despre duhovnicul care a fost atins de erezie, nu putem vorbi asa, nu putem pune diagnosticul asa. Nu trebuie sa ne grabim in a pune diagnostic in asemenea situatii. Unele biserici iau parte in miscarea ecumenica, biserici ortodoxe, si aduc acolo marturia ortodoxa. Pe de alta parte, traim intr-o lume a dialogului. Si faptul de a refuza dialogul nu cred ca ajuta, mai ales pe cei care intr-o anumita masura cauta si ei sa se impartaseasca de descoperirea dumnezeiasca. Desi prezenta ortodoxiei in aceasta miscare ecumenica este inevitabila ca marturie, putem spune ca ecumenismul nu este problema Bisericii ortodoxe. Este mai mult problema catolicilor si a protestantilor.

- Exista si plans fara lacrimi? Daca da, este de aceeasi intensitate ca atunci cand versi lacrimi?

- Da, exista. Dar este foarte… rar.

- Cum ar trebui sa procedam cu plansul la slujbe, avand in vedere faptul ca ni se cere sa fim tainici? Pocainta se poate manifesta si altfel decat prin lacrimi?

- Este o intrebare buna. In Sf. Pavel citim: Duhul proorociei se supune proorocilor. Daca suntem cu adevarat intr-un duh profetic, nu trebuie sa ne manifestam trairile noastre launtrice inaintea celorlalti. Pentru ca nu este semn al smereniei sa uzurpam spatiul celuilalt. Dar ca sa luam parte la slujbe intr-un duh de pocainta fara sa aratam nimic in afara, trebuie sa lucram cand suntem in chilia, in camera noastra. Daca ne-am pocait inainte de a veni la slujba, am creat in inima noastra un spatiu liber in care duhul nostru se misca in toata libertatea si lucreaza in puterea duhului fara nici o manifestare exterioara de pietism.

- Dumnezeu e dragoste si bucurie. Cum de lacrimile care izbucnesc din durere si intristare sunt calea de a ajunge la Dumnezeu?

- Pentru ca, traind in aceasta lume, am acumulat o mare rugina, o multime de rugina, de coruptie in inimile noastre. Si pana nu scapam de aceasta rugina nu ajungem la Dumnezeu. In aceasta viata oamenii lui Dumnezeu neincetat varsa lacrimi inaintea lui Dumnezeu. De aceea vedem in cartea Apocalipsei ca ultimul gest de mangaiere al lui Dumnezeu este ca sterge lacrimile de pe fetele alesilor lui Dumnezeu. Si abia atunci ajungem la adevarata bucurie „unde nu este nici durere, nici intristare, nici suspin” – cum spunem la slujba pentru cei adormiti.

- Cum se impaca starea de pocainta continua, cu starea de seninatate si bucurie care se cere crestinului?

- Seninatatea si bucuria sunt cu neputinta fara prima, fara pocainta continua. Dar, din nefericire, de multe ori vorbim la nivel psihologic si nu duhovnicesc. Adevarata bucurie nu este ca bucuria psih[olog]ica. Adevarata bucurie este sa simtim cu toata fiinta noastra ca apartinem lui Dumnezeu si ca am dobandit har inaintea Lui. De aceea Apostolii si toti slujitorii Bisericii au aceasta slujire de reimpacare. Ne cer mereu sa ne impacam cu Dumnezeu, pentru ca numai asa vom dobandi bucuria cea adevarata.

- Este posibil ca lacrimile de bucurie si de recunostinta ce urmeaza, sa fie mai puternice decat lacrimile de pocainta, sau este o inselare?

- Nu, nu este inselare. Cred ca pocainta cea mai creatoare este atunci cand aducem multumita lui Dumnezeu. Cand ne facem un obicei in a-I aduce multumita lui Dumnezeu pentru toate binefacerile stiute si nestiute, ajungem la punctul in care multumim pentru fiecare gura de aer pe care o inspiram.Si cu cat Ii multumim mai mult, cu atat El ne da mai mult har. Si vine clipa in care ne intristam, ne mahnim ca nu putem sa Ii multumim cu vrednicie. Si acesta este momentul de inceput al pocaintei creatoare nascuta din recunostinta, care nu are sfarsit pe pamant.

- Ati spus ca atunci cand omul are lacrimi de pocainta si zdrobirea inimii, este insemnat cu pecetea Duhului Sfant. Aceasta pecete dispare atunci cand omul pacatuieste? Atunci omul ar trebui sa aiba lacrimi de pocainta doar la sfarsitul vietii?

- Dar ca sa avem lacrimi de pocainta la sfarsitul vietii trebuie sa ne antrenam in pocainta in timpul vietii. Si daca nu ne antrenam, s-ar putea sa nu le gasim la sfarsit. Si de aceea ne facem din rugaciune un obicei, pentru ca, atunci cand vom ajunge la neputintele de la sfarsitul vietii, obiceiul acesta sa poata sa fie sustinut si sufletul sa treaca dincolo intr-o stare de rugaciune, pentru ca e obisnuit sa ne roage.

- Cum putem avea o viata de familie, dar in acelasi timp sa ne mancam painea amestecata cu lacrimi de pocainta?

- Aceasta este o problema de viata. Domnul ne spune: „Cereti si vi se va da! Cautati si veti gasi!”

- Pentru faptul ca se intampla deseori in viata societatii de astazi: Parinte, putem pomeni la vreo slujba un om care s-a sinucis? Dar in rugaciunea proprie?

- Cred ca ne putem ruga pentru el, ne putem ruga pentru oricine. Dar Biserica refuza slujba de inmormantare celor care au comis acest pacat pentru a nu incuraja acest pacat grav. Si nu este destul de clar intotdeauna. De exemplu, daca un om inghite otrava, din momentul in care a inghitit otrava si pana a murit, nu stim daca s-a pocait. Biserica prin aceasta vrea sa ne educe intr-o anumita directie, dar fiecare dintre noi ne putem ruga pana la masura care ne este data de milostivirea lui Dumnezeu.

- [...] Daca Hristos este in inima noastra, si noi ne zdrobim inima, nu Il zdrobim si pe Hristos?

- Nu ne zdrobim inima, ci ii curatim locasul. Pentru ca inima omului este scaunul picioarelui Imparatului. Si noi trebuie sa Ii pregatim acest loc pentru ca El sa vina si sa Se instapaneasca acolo pe vesnicie. Nu ne zdrobim inima, ci zdrobim legatura pacatului din inima, legaturile patimilor din inima, care ne tin legata inima.

- Ce este adancul inimii, cum putem sa constientizam adancul inimii?

- Adancul inimii, spune Sf. Grigorie Palama, este chiar “trupul [centrul?] trupului” nostru. Este locul unde toate facultatile sufletului nostru se concentreaza. Si lucrul asta nu se poate intampla fara lucrarea harului. Si atunci cand ne descoperim adancul inimii, ne simtim uniti cu Dumnezeu, si uniti cu intreaga omenire. Si, asa cum spune Sf. Siluan, omul, in starea aceasta, aduce inaintea lui Dumnezeu, in rugaciune mijlocitoare, intreaga zidire, mijlocind pentru ea.

[...]

-  Cum sa facem sa luam o decizie buna in viata: sa ne casatorim sau sa ne calugarim?

-  Vorbim despre multe lucruri serioase acum si asemenea lucruri, normal se spun intr-un context diferit si intr-o atmosfera diferita, dar vad ca sunteti oameni seriosi si crestini seriosi si eu sunt… – iertati-mi nechibzuinta de a va vorbi despre aceste lucruri – dar pentru ca le numiti „Serile filocalice”: in Filocalie nu este altceva decat cele despre care vorbim in aceasta seara. Daca citim Evanghelia, Domnul Insusi ne explica aceasta: unora le este dat, este un dar de la Dumnezeu. Casatoria, in sens crestin, este o mare binecuvantare; dar cum Sf. Pavel spune, a-ti da intreaga viata lui Dumnezeu – Domnul sa ma ierte ca spun aceasta, pentru ca nu sunt un bun calugar – este chiar un lucru mai inalt. Eu insumi nu sunt un bun calugar, dar un bun calugar ii ajunge pe ingeri, rivalizeaza cu ei.

- Cineva face apel la o afirmatie a pr. Iustin Parvu, care a zis asa: Lacrima a fost si este un prieten desavarsit pentru mine. Lacrima insasi poate fi o rugaciune? N-ar putea fi lacrima aceasta o rugaciune pentru intreaga tara (avand in vedere situatia in care suntem sau, probabil, ca se gandeste la alegerile de astazi – 01.10.2014)?

- Cred ca da. Anaforaua Sfintei Liturghii a Sf. Vasile cel Mare (care este cea mai frumoasa, mai minunata liturghie pe care Biserica o are), in mijlocul ei preotul se roaga astfel: Graieste lucruri bune in inimile lor pentru Biserica Ta, adica in cadrul Liturghiei ne rugam ca Domnul sa vorbeasca lucruri bune in inimile celor care conduc, pentru beneficiul Bisericii. Chiar fara ca ei sa constientizeze asta, conducatorii devin conlucratori cu Dumnezeu pentru mantuirea celor multi. Cred ca daca ne rugam fara patima/fara impatimire psihologica Domnului, ca El sa dea pe cel care sa faca lucruri bune pentru toti oamenii, mai multe decat ceilalti [candidati], atunci o asemenea rugaciune va contribui si Domnul va da pe cel mai bun dintre cei care sunt. Si chiar cand vreunul, prin providenta, devine presedintele tarii si realizam ca ii lipsesc multe lucruri, ca nu e persoana perfecta spre a conduce tara, exista o cale de a corecta aceasta: intotdeauna rugaciunea catre Domnul, ca El sa-l ajute sa faca mai putine greseli si sa ia mai multe decizii bune. Si in fiecare domeniu al vietii, calea de a corecta lipsurile celor care sunt mai marii nostri si au putere asupra noastra este de a avea rabdare si a ne ruga pentru ei.

- Preacuvioase parinte, va rog sa ne impartasiti cateva cuvinte ale parintelui Sofronie pe care le aveti la inima sfintiei voastre si vi le amintiti cu bucuria pocaintei.

- Ceea ce am spus doar un moment mai devreme a fost de la el [de la parintele Sofronie]: ca nu putem plini lipsurile din ceilalti decat prin rabdarea noastra, prin dragostea noastra, prin rugaciunea noastra.

Legaturi: