(icoana de Ioan Popa, Man. Sihastria Putnei)

Doxologia:

Viaţa Sfântului Cuvios Serafim de Sarov

Acest mare mărturisitor al luminii Sfântului Duh s-a înălţat ca un astru deasupra pământului rusesc, la 19 iulie 1759, în epoca în care spiritul aşa-numit “al Luminilor” invada Europa şi Rusia, pregătind deja, din depărtare, timpurile întunecate ale ateismului şi persecuţiei religioase.

 Fiu al unor negustori cucernici din oraşul Kursk, el a crescut în smerenie şi dragoste faţă de Biserică şi a avut parte la vârsta copilăriei de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip miraculos.

La 17 ani părăsi lumea, cu binecuvântarea mamei sale, şi intră în Mănăstirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare şi virtuţi monahale. Îndeplinea cu bucurie şi zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare, pentru folosul fraţilor, postea pentru a înfrânge pornirile trupului şi îşi păstra, ziua şi noaptea, mintea aţintită la Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus.

După câtva timp, el s-a îmbolnăvit foarte grav şi, în ciuda durerilor, refuza ajutorul medicilor, cerând numai acel unic leac, care este potrivit celor ce au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfânta Împărtăşanie. Când, crezându-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfântă pentru calea din urmă, Preasfânta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice lumini, însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Teologul. Arătându-i-l pe tânărul novice, ea le spuse: “Acesta este din neamul nostru!“. Puţin după aceasta, se însănătoşi cu totul şi construi o bolniţă pe locul acelei apariţii minunate.

  La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost tuns monah, primind numele Serafim (“înfocat”, “arzător”), nume care îi spori şi mai mult zelul în a urma pe aceşti slujitori ai Domnului, netrupeşti şi arzând de dragoste pentru El.Hirotonit diacon, el petrecea noaptea întreagă în rugăciune, înainte de a săvîrşi dumnezeiasca Liturghie; şi sporind fără încetare în sfintele nevoinţe, Domnul îi dărui ca răsplată nenumărate clipe de extaz şi mângâieri duhovniceşti. Fiind îndrumat cu grijă de cei mai înaintaţi în vârstă şi înţelepciune, el nu a căzut în păcatul slavei deşarte de care este pândit cel care se bucură de darurile lui Dumnezeu; dimpotrivă ele l-au făcut să se smerească şi mai mult, învinovăţindu-se pe sine în tot timpul şi căutând şi mai mult singurătatea.

La puţină vreme după hirotonirea sa şi după moartea duhovnicului său, el a primit încuviinţarea de a se retrage în singurătate, în adâncul pădurii, la 6-7 km de mănăstire. Aici el îşi făcu o colibă de lemn, înconjurată de o mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o “Sfântul Munte”, gândindu-se la Athos. El petrecea acolo toată săptămâna, întorcându-se la mănăstire numai duminicile şi în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi şi chinuindu-şi trupul pentru a plăcea Domnului.

Orice ar fi făcut, îşi păstra mintea înălţată la lucrările lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pângărire, nu se îngrijea deloc de trup şi suporta cu răbdare asprimea iernii şi năvălirile insectelor vara, fericit că poate fi astfel părtaş la suferinţele Domnului, dorind să-şi curăţească sufletul. Căra mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o “povara lui Hristos”, şi se ducea în anumite locuri din pădure, pe care le numise, după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzătoare. El retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viaţa şi Patimile Domnului nostru Iisus Hristos.

Meditaţia continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia numai cunoaşterea adevărului, dar şi curăţenia sufletului şi străpungerea inimii, în aşa fel încât în afara slujbelor dumnezeieşti făcute la ore fixe şi în afară de miile de îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare să se roage fără încetare, având mintea unită cu inima.

La început se hrănea cu pâinea primită de la mănăstire, apoi numai cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul său pentru a-l împărţi animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs uriaş, dar ascultător ca o pisică.

Văzând viaţa sa atât de plăcută lui Dumnezeu şi atât de apropiată de cea a netrupeştilor puteri, duşmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni împotriva pustnicului obişnuitele lui atacuri: gânduri de slavă deşartă, zgomote infernale, apariţii înspăimântătoare ş.a.; dar viteazul ostaş alunga toate acestea prin rugăciune şi semnul Crucii. Cum războiul gândurilor se înteţea tot mai mult, sfântul hotărî să lupte ca stâlpnicii de odinioară: el petrecu o mie de zile şi o mie de nopţi pe o stâncă în picioare, sau îngenuncheat, repetind fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gândurilor.

Dar diavolul nu s-a dat bătut şi a trimis trei tâlhari, care, furioşi că n-au găsit la sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu ciomegele şi cu dosul unui topor, lăsându-l pe jumătate mort, cu totul însângerat şi cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituţie robustă, blândul Serafim nu a încercat nici o clipă să se apere şi s-a lăsat cu totul în voia lor, cu gândul că astfel se făcea părtaş suferinţelor Domnului. În starea de plâns în care se afla, a reuşit totuşi să se târască până la mănăstire, unde, după cinci luni de suferinţă, a fost vindecat în chip minunat printr-o nouă apariţie a Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mănăstire. A rămas totuşi gârbov până la sfârşitul zilelor sale şi nu se putea mişca decât cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag.

Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieţii lui îndreptate spre cer şi să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii, în deplină singurătate. Odată însănătoşit, se reîntoarse în “pustia” sa şi, nemaiputând veni la mănăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată când întâlnea pe cineva în pădure, i se închina până la pământ, fără a scoate un cuvânt, rămânând aşa până când omul se îndepărta. El a reuşit astfel să-şi păstreze mintea înălţată la Dumnezeu fără întrerupere şi fără abatere.

Între timp, egumenul mănăstirii muri şi unii călugări au început să se arate duşmănoşi faţă de sfântul pustnic, acuzându-l că s-a despărţit de comuniunea cu Biserica. Până la urmă i-au poruncit chiar să se întoarcă în mănăstire. Sfântul s-a supus fără nici o împotrivire şi s-a stabilit într-o chilie strâmta, unde a început o nouă etapă a vieţii sale ascetice: recluziunea (închiderea cu totul în chilie).

În antreul chiliei a pus un sicriu, în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decât un sac cu pietre drept aşternut, un trunchi de copac drept scaun şi o icoană închipuind-o pe “Fecioara mângâietoare”, numită de el “Bucuria bucuriilor“, în faţa căreia ardea în permanenţă o candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind şi interpretând în fiecare săptămână întreg Noul Testament, rugându-se fără încetare, cu inima priveghind şi având drept martori ai deselor extaze şi răpiri în Duh ale minţii sale numai pe îngeri şi sfinţii din cer.

La sfârşitul a cinci ani de retragere totală, deschise uşa chiliei, lăsând să intre pe cei ce voiau să-l vadă, dar fără a rupe totuşi legământul tăcerii, chiar când era vorba de vizitatori importanţi. Apoi, în 1826, Maica Domnului îi vesti că a sosit vremea să părăsească tăcerea şi el începu să le împărtăşească semenilor din roadele experienţei sale ascetice: mai întâi călugărilor, pe care-i îndemna la stricta respectare a regulilor monahale şi la zel desăvârşit în lucrarea lor pentru mântuire; apoi sosiră şi mirenii în număr din ce în ce mai mare.

După ce s-a făcut părtaş de bunăvoie Patimilor mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută, trecând pe rând prin starea de vieţuitor în obşte, sihastru, stâlpnic şi zăvorît, acest bătrân mic de statură, înveşmântat în alb, încovoiat pe toiagul său, s-a întors între semenii săi, plin de har şi lumina Sfântului Duh, pentru a îndeplini slujirea duhovnicească superioară, a stăreţiei spirituale, şi a devenit pentru tot poporul rus un adevărat “apostol”, martor şi propovăduitor al Învierii.

Uşa chiliei sale era deschisă oricui până târziu în noapte. Îşi salută vizitatorii cu veselie, zicându-le: “Bucuria mea, Hristos a înviat!”; dovedea o bucurie cu totul specială faţă de păcătoşii care veneau la el pocăindu-se, ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl (Luca 11). Blândeţea sa neobişnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilinţa să îi smerea pe cei mândri, făcându-i să verse lacrimi de copil.Pentru cei mari, ca şi pentru oamenii din popor, chilia “sărmanului Serafim” era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simplă binecuvântare deveneau adevărate întâlniri cu Dumnezeu, capabile să schimbe cu totul sensul vieţii lor. [A se vedea astfel de marturii extraordinare mai jos, in prima parte a extraselor din cartea Arhim. Lazarus Moore, n.n.]

Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoşilor, dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea şi mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fără multă cercetare, primul cuvânt pe care i-l descoperea Dumnezeu, şi acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra tuturor. A vindecat în chip minunat pe mulţi, ungându-i cu uleiul din candela sa sau dându-le să bea din izvorul numit mai apoi “puţul lui Serafim“, aflat în apropierea mănăstirii, în “pustia cea apropiată”, unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezele. I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, pentru morţi şi vii, încât îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, închipuind sufletele credincioşilor.

Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeţiei şi el a prezis cele viitoare, atât pentru anumiţi oameni, cât şi pentru ţara sa, ca războiul Crimeii, foametea şi groaznica încercare care a răvăşit Biserica şi poporul rus un secol mai târziu; dar el îşi ascundea, din smerenie, profeţiile îndărătul unor cuvinte tainice, astfel încât ele nu erau înţelese decât după împlinirea evenimentelor.

Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip minunat de omul lui Dumnezeu şi care devenise cel mai râvnitor ucenic al său, îl întrebă într-o zi: “Care este scopul vieţuirii creştine?”. Părintele Serafim îi răspunse: “Dobândirea Sfântului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de sfinţenie cerute de Biserică şi mai ales prin rugăciune”.

Şi fiindcă interlocutorul său îi cerea să-i spună mai precis ce este harul Duhului Sfânt, stareţul îl strânse brusc în braţele sale, îl privi drept în ochi, faţa lui devenind dintr-o dată mai strălucitoare decât soarele la amiază, şi îi zise cu putere: “Priveşte-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ţi fie teamă! I-am cerut Domnului, din adâncul inimii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupeşti pogorârea Sfântului Duh; şi iată ai devenit, ca şi mine, cu totul luminos. Şi te-ai umplut şi tu de harul Sfântului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simţi?” Motovilov a răspuns: “Linişte, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă”. “Şi ce încă?” “O căldură şi o mireasmă, pe care nu le-am mai simţit vreodată”. “Această mireasmă este bună mirosire a Sfântului Duh, răspunse sfântul, şi această căldură nu este din afară, căci suntem în plină iarnă şi pădurea în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvântul Domnului: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

Această minunată întrevedere dură mai mult timp şi, la sfârşitul ei, sfântul îi ceru ucenicului său să o pună în scris şi s-o transmită lumii. Manuscrisul lui Motovilov n-a fost găsit decât mult mai târziu, în 1903, în preajma canonizării lui Serafim. El a cunoscut de atunci o răspândire impresionantă. Este un ultim cuvânt, un testament plin de lumină şi nădejde, pe care profetul de la Sarov l-a lăsat Rusiei şi întregii Biserici, cunoscând încercările ce vor fi în timpurile din urmă.

În învăţăturile sale, sfătuia adesea: “Bucuria mea, câştiga duhul păcii şi atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta”. Această pace interioară pe care el o dobândise cu preţul atâtor trude, se răspândea în preajma lui ca bucurie şi lumină; iată că Sfântul Serafim nu a lăsat urmaşilor o învăţătură ci, mai curînd, un model de vieţuire.

Pe când era numai diacon, fondatoarea mănăstirii din Diveievo, situată la câţiva km de Sarov, i-a încredinţat părintelui Serafim conducerea duhovnicească a obştii sale abia înfiinţate. De-a lungul întregii sale vieţi el s-a purtat ca un părinte cu fiicele sale duhovniceşti. Cu toate dificultăţile economice, obştea a sporit repede. Sfântul Serafim a organizat-o după regulile stricte ale vieţii de obşte, dându-le drept îndrumar cuvintele: “În tot timpul să aveţi mâinile ocupate cu lucrul şi buzele cu rugăciunea”.

La porunca Maicii Domnului, el a mai înfiinţat o a doua mănăstire, zisă a “Morii”, în care vieţuiau fiicele sale duhovniceşti cele mai sporite, cărora le-a dat o regulă de vieţuire având în centru “rugăciunea lui Iisus”. Din nefericire, după moartea stareţului, diavolul atâta un călugăr pizmaş şi intrigant, care se strădui din toate puterile să ruineze renumele şi lucrarea Sfântului Serafim; el închise “Moara“, călugăriţele fiind supuse multor strâmtorări şi necazuri.

Odată, cu puţin timp înainte de săvârşirea călătoriei pământeşti, Serafim ceru să vină o călugăriţă de la Diveievo şi acoperînd-o cu rasa sa, îi spune: “Maica Domnului va veni acum la noi“. Curînd se auzi un sunet asemănător unui vânt violent în pădure, apoi cântări bisericeşti; uşa se deschise singură şi chilia fu brusc inundată de lumină şi de o mireasmă delicată. Sfântul căzu în genunchi şi Maica Domnului apăru, urmată de doi îngeri, însoţită de Sfântul Ioan Teologul şi de douăsprezece sfinte fecioare mucenice. Călugăriţa a căzut la pământ, înspăimântată de moarte, dar Sfântul Serafim a stat drept, vorbind duios cu Împărăteasa cerurilor, ca şi cu un prieten. Ea îi făgădui să aibă mereu în grijă sa pe surorile de la Diveievo şi, dispărând, Preasfânta Fecioară îi zise: “Iubite Serafime, în curînd vei fi cu noi”. Rămaşi singuri, stareţul îi mărturisi călugăriţei că este a douăsprezecea vedenie de care Domnul i-a făcut parte.

Ajuns la vârsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfântul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie şi cu faţa strălucind de lumină. La întâi ianuarie 1833, după ce s-a împărtăşit, el s-a închinat la toate icoanele din biserică, aprinzând în faţa fiecăreia o lumânare şi i-a binecuvântat pe toţi fraţii, zicându-le: “Lucraţi pentru mântuirea voastră; vegheaţi! Cununile vă sunt pregătite”. Apoi, după ce merse să-şi vadă mormântul dinainte pregătit, se închise în chilie şi, îngenunchind şi cântând imnele Învierii, îşi dădu duhul în mâinile lui Dumnezeu chiar în aceeaşi noapte.

Tot poporul din împrejurimi se strânse la înmormântarea sa. Şi chiar şi după moarte omul lui Dumnezeu a continuat să viziteze şi să-şi îmbărbăteze fiii duhovniceşti prin numeroase apariţii şi vindecări minunate, astfel că evlavia poporului dreptcredincios nu a încetat să sporească, cu toate împotrivirile vrăjmaşilor.

Lupta sa a fost încununată prin canonizarea care a avut loc la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşilor ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei. Aceasta a fost ultima manifestare a unităţii de suflet a poporului rus, înainte de marea încercare ce avea să fie. Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului! Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc [...]

***

Predică la Sărbătoarea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov – Sfântul Serafim Sobolev

„Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos” (Galateni 2, 2).

Iată cuvintele marelui Apostol pe care le-am auzit astăzi în timpul Sfintei Liturghii, iubiţilor întru Hristos fii mei, la citirea Apostolului. Prin aceste cuvinte Sfânta Biserică ne cheamă către dragostea adevărată şi desăvârşită faţă de aproapele nostru. Acestă dragoste se manifestă prin felul reciproc şi îngăduitor, în care ne purtăm sarcinile unii altora, adică suportăm cu răbdare neputinţele aproapelui nostru.

Tâlcuind aceste cuvinte apostoleşti, Fericitul Augustin spune:

„Nimic nu ne face atât de mari în ochii lui Dumnezeu, ca atitudinea noastră îngăduitoare faţă de neajunsurile aproapelui nostru”.

Cu părere de rău, în relaţiile noastre se observă un fenomen tocmai invers: nu dragoste unul faţă de altul, ci cruzime; nu o atitudine îngăduitoare faţă de neajunsurile aproapelui, ci judecată. Această judecată este subiectul preferat al discuţiilor noastre, nu rareori fiind însoţită de clevetire şi răutate.

Cum ar trebui să ne amintim întotdeauna de marele păstor al pământului rus, părintele Ioan de Kronstadt! Odată, de faţă cu el, cineva l-a clevetit pe un om cunoscut de părintele Ioan. „Este adevărat că toate acestea s-au întâmplat?“ – l-a întrebat marele păstor pe interlocutorul său. „Adevărat”, a răspuns acela… .

“In acest caz, a spus părintele Ioan, să nu vorbim de păcatele aproapelui nostru. Avem noi destule. Iar dacă vom compara păcatele noastre cu ale celor pe care îi judecăm, s-ar putea ca păcătoşenia noastră s-o depăşească pe a lor”.

Aceeaşi atitudine atentă şi grijulie pentru sufletul aproapelui o avea şi marele stareţ al pustiei Optina, Sfântul Ambrozie. Când eram în pustia Optina, în 1910, una din cele mai devotate şi iubite uceniţe ale marelui stareţ, monahia Maria, mi-a spus că printre bineplăcuţii lui Dumnezeu cei mai mari sunt mai ales trei: Sfântul Nicolae, Sfântul Serafim de Sarov şi Sfântul Ambrozie de la Optina.

La întrebarea mea de ce printre cei mai mari sfinţi îi numără doar pe aceştia numiţi de ea, monahia mi-a răspuns:

„Fiindcă ei s-au deosebit prin cea mai mare dragoste pentru cei de aproape ai lor, care se manifesta prin atitudinea lor îngăduitoare faţă de neajunsurile oamenilor”.

Cu aceeaşi însuşire îngăduitoare faţă de aproapele era împodobit şi prietenul Sfântului Serafim de Sarov, Arhiepiscopul Voronejului, Antonie. În slujirea sa arhipăstorească, era nevoit să descopere viciile celor de aproape ai lui care veneau la el. Dar aşa fel le descoperea, încât cel în cauză nu simţea de îndată acest lucru şi nu-şi dădea seama că este vorba despre el, ci credea că se referă la alte persoane. Şi numai după aceea, cuvântul dreptului şi înaintevăzătorului duhovnic, ca şi cum s-ar fi amestecat cu sarea binefăcătoare, îşi descoperea puterea sa Dumnezeiască şi cel certat de Arhiepiscopul Antonie se încredinţa că, dacă Vlădica îşi începea de departe cuvântul demascator, el se referea doar la neajunsurile lui personale. De multe ori, învăţătura sa ziditoare era însoţită de scuze: „Poate v-am supărat - spunea celui certat – v-am jignit cu cuvintele mele, de aceea vă rog, pentru Hristos, să mă iertaţi”.

Dar mai ales cu o asemenea atitudine îngăduitoare faţă de neajunsurile celor de aproape ai săi se deosebea Sfântul Serafim de Sarov. Ce dragoste mare arăta el oamenilor, reiese din felul în care se adresa celor ce veneau la el, ca unul ce a dobândit îndrăzneală în rugăciune, ca un mângâietor în necazuri. El se apleca până la pământ în faţa oamenilor păcătoşi, nu rareori le săruta mâinile chiar şi mirenilor, numindu-i „bucuria” lui. Chiar şi pentru oamenii pătimaşi Preacuviosul Serafim avea o admirabilă dragoste înţelegătoare, sfătuindu-i şi pe alţii să se poarte astfel cu oamenii.

Odată, un fiu şi-a adus la el mama sa care era o beţivă notorie. Fiul a început să se plângă înaintea Sfântului Serafim, povestind cât de robită este mama lui de beţie, dar marele bineplăcut a lui Dumnezeu i-a acoperit gura cu mâna spunând: „Nu se cuvine copiilor să descopere păcatele părinţilor lor, căci aceasta este un păcat mare”. După aceea a poruncit femeii nefericite să-şi deschidă gura, în care Sfântul Serafim a suflat de trei ori şi din acel moment ea s-a izbăvit cu desăvârşire de patima beţiei.

Astăzi, Sfânta Biserică aminteşte adormirea Preacuviosului Serafim. Minunată şi pilduitoare a fost această adormire. În ajun, Sfântul Serafim a venit la Sfânta Liturghie de dimineaţă. A pus câte o lumânare la fiecare icoană, a cerut iertare fiecărui călugăr, iar după ce s-a împărtăşit, a plecat la părintele egumen cu care a discutat foarte mult timp.

Despre ce a discutat Sfântul Serafim cu egumenul? Toată mintea şi inima lui înainte de moarte erau pline de grijă pentru mântuirea tinerilor monahi şi fraţi ai mănăstirii. Tot timpul el l-a rugat pe egumen să se poarte îngăduitor şi părinteşte cu neajunsurile şi chiar căderile lor. În ceea ce priveşte dragostea de aproapele, Sfântul Serafim se asemăna Mântuitorului Însuşi, Care n-a condamnat-o pe femeia căzută, prinsă de farisei păcătuind şi adusă la El spre judecată.

Pentru această dragoste mare Domnul i-a şi trimis Dreptului din Sarov un asemenea sfârşit minunat. Întorcându-se în chilie de la părintele egumen, Sfântul Serafim a cântat toată ziua cântările Paştilor. Această cântare s-a continuat până la miezul nopţii. Iar după aceea, marele nevoitor a tăcut. El a îngenunchiat în faţa celei mai iubite icoane a Maicii Domnului, Umilenie, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi aşa a adormit. Se presupune că Sfântul Serafim s-a mutat la ora trei din noapte, căci atunci s-a şi arătat Arhiepiscopului Voronejului, Antonie, anunţându-i sfârşitul său. La aceeaşi oră, binecredinciosul egumen al pustiei Glinsk, Ieromonahul Filaret, ieşind din biserică după utrenie, a fost uimit de o strălucire neobişnuită pe cer şi a văzut cum îngerii înălţau sufletul Preacuviosului Serafim la scaunul Sfintei Treimi.

Să ne ajute Domnul, iubiţilor întru Hristos fiii mei, să avem această mare dragoste pentru aproapele nostru, această îngăduinţă către neajunsurile lui. Cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel, atingând această dragoste, noi vom împlini toată legea lui Hristos, toate poruncile Lui mântuitoare.

Atunci Domnul ne va trimite şi nouă un sfârşit creştinesc minunat şi paşnic. Atunci îngerii vor apăra sufletele noastre de draci, când vom trece vămile văzduhului şi ne vor duce în locaşurile Raiului pentru fericirea veşnică, de care să ne învrednicească pe noi Domnul, pentru marea apărare şi rugăciunile Preacuviosului părintelui nostru Serafim, Făcătorul de minuni din Sarov. Amin.

(Ţinut în biserica rusă „Sf. Nicolae” din Sofia, la 21/15 ianuarie 1947)

***

Din: Arhim. Lazarus Moore - “Sfantul Serafim de Sarov – o biografie spirituala”:

Indrumător de suflete, plin de bucurie duhovnicească

Părintele Serafim făcea o impresie atât de puternică şi de fascinantă asupra tuturor, încât oamenii plecau încântaţi de la el. Unii plecau suspinând, dar aproape toţi erau mângâiaţi, înveseliţi, bucuraţi, înălţaţi duhovniceşte, de parcă le-ar fi dăruit fiecăruia în parte o forţă vitală, o nouă bucurie, un stimulent în nevoinţele duhovniceşti, întărire în virtute, dorinţa pentru o viată nouă. Pe scurt, înflăcăratul Serafim aprindea în oameni focul ceresc şi duhul de regenerare dăruit prin har (Luca 3:16; Ioan 3: 3-8). Acest lucru e greu de înţeles. Doar din înregistrările făptuirilor sale asupra oamenilor şi din remarcabila sa înrâurire asupra lor putem avea o cât de mică imagine a forţei extraordinare latente şi lucrătoare la bietul Bătrân “gârbovit”. El ştia mai ales cum să-şi înveselească oaspeţii şi să le ofere bucurie. Intâlnirea cu părintele însemna o adevărată sărbătoare. Oamenii plecau parcă înaripaţi de la el, sau, dimpotrivă, neobişnuit de gravi, supuşi, dar ferm hotărâţi să lupte împotriva răului.

Care era taina forţei spirituale a părintelui Serafim?

Ea consta în sentimentul permanent al învierii şi al bucuriei pascale atotcuprinzătoare. Biserica vede Pastele în Hristos Mântuitorul. Pastele este, de fapt, Hristos însuşi înviat, slăvit, pururea sălăşluind în Biserică: “Căci Pastile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi; de aceea să prăznuim” (1 Cor.5. 7). Pastile este acela care reprezintă faptul cel nou în Noul Testament. Puterea cea nouă este “puterea învierii Lui“ (Filipeni 3:10). Prin puterea învierii El a fost sfinţit şi El a plecat slăvind-o. De obicei, părintele Serafim îşi întâmpina oaspeţii cu salutul învierii. Sărutându-i pe cei ce veneau la el, el le spunea: “Hristos a înviat!”.

Chipul vesel al ascetului, care se nevoia cu nevoinţe mai presus de fire, era o rază din soarele ceresc. Lumina sufletului său îi strălucea pe chip, iar oamenii erau îndemnaţi să-L slăvească pe Tatăl nostru Cei din ceruri (Matei 5: 14-16). Bucuria pascală permanentă a Sfântului era bucuria “biruinţei care a biruit lumea: credinţa noastră“ (1 Ioan 5: 4). Părintele Serafim le insufla oamenilor dorinţa să fie buni şi să facă binele. In acesta se află puterea oamenilor duhovniceşti. Fariseii vorbeau şi ei, dar cuvintele lor erau moarte, lipsite de viaţă. învăţăturile Domnului nostru erau “cu putere” (Luca 4:32). Sfântul Apostol Pavel spune, de asemenea, despre sine: “Dar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii Iui Dumnezeu” (I Cor 2: 4).

Vom încerca acum să transmitem încă ceva din duhul vesel şi plin de bucurie duhovnicească care se manifesta în îndrumările oferite de părintele Serafim în relaţiile sale cu mirenii.

“Odată“, povesteşte părintele Pavel, vecinul de chilie al Sfântului Serafim, “i-am adus părintelui Serafim un ţăran tânăr care avea nişte hăţuri în mână şi plângea din pricina pierderii cailor şi l-am lăsat singur cu părintele Serafim. După câtva timp l-am întâlnit din nou pe ţăranul respectiv şi l-am întrebat: «Ei, ţi-ai găsit caii?». «Sigur că i-am găsit, părinte», răspunse ţăranul. «Unde şi când?» l-am întrebat din nou. Iar el răspunse: «Părintele Serafim mi-a spus să mă duc la piaţă şi acolo îi voi găsi. Aşa că m-am dus şi i-am văzut de îndată, luându-i cu mine acasă»-”.

Acest lucru poate părea un incident oarecare, dar pentru ţăran caii însemnau toată averea sa, iar pierderea lor ar fi însemnat ruinarea lui şi o amară sărăcie. Şi, deodată, ce mai bucurie! Aşa cum prezisese părintele Serafim, “căluţii” (aşa cum le spunea cu dragoste stăpânul lor) au fost găsiţi. E lesne de bănuit că tânărul ţăran va fi fost atras către părintele Serafim Şi Sarov mult mai des, iar bătrâneţile se poate să le fi sfârşit in mănăstire. Şi ce bucurie a fost pentru întreaga sa familie! “Căluţii” au fost găsiţi! Ce lacrimi trebuie să fi vărsat soţia şi copiii săi, dacă ţăranul însuşi plângea în mănăstire cu hăţurile în mâini.

Iată o altă întâmplare. Prinţul N. N. Goliţân ajunse la Sarov în drumul sau de la Moscova la Penza. Bătrânul se afla în sihăstria sa. Prinţul se grăbi să ajungă acolo. Pe drum se întâlni cu părintele şi îi ceru binecuvântarea. “Cine eşti?”, întrebă amabil părintele. Prinţul îi spuse cu modestie că era un simplu călător. Bătrânul îl îmbrăţişa cu dragoste frăţească, îl sărută şi zise: “Hristos a înviat!” Apoi, îl întrebă: “Citeşti Sfânta Evanghelie?” Prinţul răspunse: “Da, o citesc”.

“Să citeşti mai des”, spuse Bătrânul, “următoarele cuvinte din acea Carte Dumnezeiască:

“Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11: 28-30).

Spunând acestea, bătrânul îi îmbrăţişa din nou pe prinţ cu lacrimi în ochi. Pe drum el continuă să-i vorbească despre viaţa sa viitoare şi despre încercările ce urmau să vină asupra sa, care s-au împlinit toate până în cele din urmă. Ajungând la mănăstire, Bătrânul l-a invitat pe prinţ în chilia sa, i-a dat să bea aghiasmă şi o mână de pesmeţi. Luându-şi rămas bun de la el, îl întrebă pe călător dacă intenţionează să rămână mai mult în mănăstire. Acesta îi răspunse că şi-a propus să plece dimineaţă, după Sfânta Liturghie matinală. Atunci, părintele Serafim spuse “cu o infinită dragoste” (ca să folosim cuvintele proprii ale prinţului), că prinsese drag de el şi dorea să-l vadă din nou în ziua următoare după Liturghie, şi că pentru acest motiv şi de dragul său nu se va duce la sihăstrie în ziua următoare, ci va rămâne în mănăstire.

In ziua următoare Bătrânul ieşi ca să-l întâmpine în balconul ce dădea spre chilia sa. Părintele îl binecuvânta şi, imbrăţişându-l, îl conduse în chilia sa. Acolo, îi dădu să bea din nou din aghiazmă, îi dădu nişte pesmeţi şi-l binecuvânta pentru călătoria sa. El îl povăţui din nou să citească adesea cuvintele mai sus pomenite ale Evangheliei, precum şi Crezul, din care îl ruga să-şi concentreze atenţia în mod special asupra articolului al doisprezecelea (“Viaţa veacului ce va să fie”). Din păcate, celelalte conversaţii ale Bătrânului cu prinţul au rămas necunoscute, dar ele au reprezentat o mare mângâiere pentru prinţ, aducându-i un mare beneficiu sufletului acestuia. Pace, mângâiere, consolare, bunătate, dragoste, atenţie, o îmbrăţişare mişcătoare şi salutul “Hristos a înviat!“, întreaga vizită a însemnat o imensă bucurie. In plus, îi fusese oferită o regulă pentru tot restul vieţii sale – să caute mângâierea în necazurile (pe care Sfântul deja le prezisese) întru Hristos şi să aibă mereu smerenie adevărată: “Şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11: 28).

Am pomenit-o deja pe Ana Petrovna Eropkina. Deoarece îşi pierduse ambii părinţi în copilărie, ea a vieţuit împreună cu unchiul său, care i-a fost cu adevărat tată. El hotărâse să o mărite spre binele ei atunci când a cunoscut un tânăr de care s-a îndrăgostit. Avea pe atunci 17 ani. In casa unchiului ei ea ocupa o cameră împreună cu cele două fiice ale sale şi cu o tânără care le era oaspete. Intr-o seară, ei au purtat o discuţie vie despre viitorul ei fericit. “Când ne-am dus cu toţii la culcare”, povestea ea, “nu ştiu ce s-a întâmplat cu ceilalţi, dar eu nu am putut dormi multă vreme şi am rămas pe jumătate trează. Deodată, moţăind uşor, l-am văzut pe unchiul meu intrând în dormitorul nostru cu un bătrân necunoscut. Din pudoare mi-am tras pătura cu totul peste mine. Dar, de sub ea i-am auzit venind către patul meu, şi atunci unchiul meu spuse: «Vedeţi, e adormită», dar bătrânul răspunse:

«E inutil să se mai căsătorească. Soţul ei nu va trăi mai mult de două sau maximum trei luni. Cât de greu îi va veni să ajungă din orfană o biată văduvă! E ca şi cum ai sări din tigaie în foc».

După aceste cuvinte, totul deveni liniştit în cameră, nimeni şi nimic nu se mai putea auzi. Dar mie mi-era frică să ies de sub pătură. După ce primisem veştile neplăcute ale scurtei mele căsnicii, am plâns cu amar sub pătură şi m-ain rugat fierbinte lui Dumnezeu ca să aibă milă şi de mine. Dar nu am rămas multă vreme în această stare. Starea de agitaţie sufletească mă trezi în scurtă vreme şi după ce mi-am dobândit ai totul cunoştinţa, mi-am făcut semnul Crucii în timp ce lacrimile mi se scurgeau pe obraji neîncetat. Mi-a fost greu după aceea să mai aştept dimineaţa. Orele mi se păreau veacuri, iar sufletul meu suferea cumplit. Numai Dumnezeu ştie prin ce am trecut atunci. Când se iviră zorile, dragii prieteni ai copilăriei mele, necunoscându-mi tristeţea, mă întâmpinară cu glume, dar chipul îmi era palid şi cuvintele mi se topeau pe buze. Nu ştiam cum să le răspund, dar amabilitatea şi curiozitatea lor mă obligară să le spun taina inimii mele. Prin intermediul lor, toată lumea din casă ştia ce se întâmplă cu mine. Dacă îmi socoteau cuvintele a fi adevărate sau dacă socoteau în inima lor că vorbele Bătrânului s-ar putea adeveri, nu-mi dădeam seama. Imi amintesc doar că toţi încercau să mă consoleze şi să-mi interpreteze visul ca pe o farsă a imaginaţiei.La început am încercat să-i conving de cele trăite de mine, dar la rândul lor, ei toţi încercau în fel şi chip să-mi respingă cuvintele şi în curând avură câştig de cauză total. Eram chiar gata să râd de propria mea credulitate, deşi aveam să mă căiesc amarnic ceva mai târziu; dar atunci era prea târziu. Toţi aşteptau cu nerăbdare nunta mea, căci urma să aibă loc ia exact trei săptămâni după acest incident şi anume pe 8 februarie 1829. Iar eu, biată fiinţă, nu ştiam atunci că vorbele bătrânului pe care îl văzusem în visul meu erau ştiute şi profetice şi urmau să se împlinească negreşit – şi anume că după trei luni aveam să-mi pierd soţul şi să îngrop o dată cu el în mormânt toată fericirea mea pământească. Slujba cununiei a fost splendidă. O mulţime de oameni s-a adunat cu această ocazie şi nimeni n-ar fi crezut, văzându-ne atât de tineri şi sănătoşi, că bucuria noastră va pieri curând pentru vecie. După slujbă au urmat cele mai calde felicitări din partea celor prezenţi. Dar peste câteva săptămâni, soţul meu simţi brusc o schimbare în starea sănătăţii sale şi, treptat, pierzându-şi puterile, căzu în cele din urmă la pat. Am chemat cei mai buni doctori, l-am îngrijit cu cea mai mare atenţie, dar el nu se simţea deloc mai bine. Dimpotrivă, părea că se veştejeşte pe zi ce trece. Deşi eram foarte tânără, îmi era limpede că mai avea câteva zile de trăit, dar am încercat să-i ascund gândurile mele întunecate şi să-l mângâi în fel şi chip. El făcea acelaşi lucru cu mine mai ales atunci când mă vedea foarte tristă. El mă asigură chiar că se simţea mai bine şi-mi spuse că tinereţea şi constituţia lui solidă îl vor ajuta să treacă cu bine prin această boală şi că se va vindeca: Ne-am lăsat purtaţi de aceste dulci sentimente ce le nutream unul faţă de celălalt şi lipsindu-ne îndrumarea unor oameni experimentaţi, noi înşine am fost cauza unei nenorociri pe care o socotesc mai rea decât moartea trupească însăşi. Nu i-am sugerat ca el să primească Sfintele Taine de teama de a nu-l speria veştile neplăcute ale apropiatului său sfârşit. Şi, deşi era şi el foarte evlavios, se temea să nu mă sperie cerându-mi să trimit după preot pentru a-i administra ultimele Taine. Pe data de 10 mai, când întreaga natură învie şi toate se veselesc, eu am fost brusc lovită de o grozavă întristare – moartea ne-a despărţit pe unul de celălalt. La început nu-mi puteam crede ochilor şi aproape că-mi ieşisem din minţi. Dar când am înţeles ceea ce se întâmplase fie că-mi pierdeam cunoştinţa, fie că mă aflam într-o prăpastie de gânduri teribil de întunecate. Plângându-mi văduvia atât de prematură, precum şi pierderea sufletului soţului meu, eram aproape gata, în nebunia mea, să blestem ceasul când l-am întâlnit pentru prima oară în viaţă şi când mă ataşasem de el. A muri fără a primi ultimele Sfinte Taine mi se părea o pedeapsă aparte de la Dumnezeu pentru păcatele mele şi cele ale soţului meu. Credeam că soţul meu va fi pentru vecie despărţit de Dumnezeu. De-abia mi-amintesc felul în care trupul soţului meu a fost dat pământului. După înmormântare, rudele şi prietenii mei n-au ştiut ce să facă cu mine, cum să mă mângâie şi sa mă consoleze, pentru că eram deznădăjduită şi poate că eram în stare să-mi iau viaţa dacă nu eram supravegheată îndeaproape. Nu ştiu cum, şi de la cine auzise unchiul meu de viaţa ascetică şi de darurile duhovniceşti ale părintelui Serafim de la mănăstirea Sarov. Unchiul meu era atât de ferm convins de sfinţenia minunatului ascet, încât el socotea pelerinajul meu la Sarov pentru a cere rugăciunile şi poveţele Sfântului părinte Serafim drept singurul mijloc de a dobândi eliberarea din suferinţa şi necazul meu. Nu s-a gândit o clipă la faptul că mănăstirea Sarov se afla la o distanţă de 500 de verste de casa noastră. In plus, din pricina primăverii aş fi putut întâmpina mari greutăţi la înapoiere din pricina drumurilor inundate. Atunci când mi-a relatat convingerea sa cu privire la părintele Serafim şi m-a povăţuit să mă duc la el, i-am acceptat propunerea cu bucurie. La sosirea noastră în Sarov, am tras la casa de oaspeţi şi ardeam de nerăbdare să ştiu unde se află părintele Serafim, fie în mănăstire, fie retras la schitul său. Din fericire mi s-a spus că se afla atunci în mănăstire şi că m-aş putea duce la dânsul.

Intrând de îndată în mănăstire am fost şocată de o privelişte extraordinară. Intre Biserica Adormirii Maicii Domnului şi casa cu etaj de vizavi se aflau mase compacte de oameni care se mişcau precum valurile. Intrebând, am aflat că părintele Serafim locuia chiar în casa respectivă. M-am amestecat cu mulţimea de oameni de toate vârstele şi poziţiile sociale şi m-am îndreptat spre marchiza către care toţi încercau să ajungă. M-am strecurat cu mare dificultate în antecameră şi prin uşa deschisă am intrat în chilia părintelui Serafim. Camera era umplută până la refuz de oameni. Am încercat să mă apropii de el ca toţi ceilalţi şi am întins mâna pentru a lua binecuvântarea sa, deşi nu avusesem posibilitatea să-i văd chipul cum se cuvine. Dându-mi binecuvântarea şi nişte biscuiţi spuse: «Roaba lui Dumnezeu Ana se împărtăşeşte cu Harul lui Dumnezeu»; ce mare mi-a fost uimirea când mi-am auzit numele pronunţat într-un loc necunoscut! Şi privindu-l drept în faţă pe părintele Serafim am recunoscut pe însuşi bătrânul care mă avertizase ca un părinte de căsătoria nefericită. Această întâlnire mi-a arătat de îndată cât de aproape se află el de Dumnezeu. Dar nu te puteai opri nici un minut lângă dânsul deoarece oamenii care erau lângă mine mă împinseră într-o parte pentru a primi şi ei binecuvântarea sa şi pentru a asculta câteva cuvinte din partea sa. Am fost adusă de valul lumii în antecameră şi pipăind cu picioarele nişte buşteni de lângă perete m-am suit pe ei şi am început să mă uit cu atenţie Ia părintele Serafim prin uşă. Chipul său îngeresc, umilinţa şi smerenia pe care le arăta în relaţia cu toată lumea, îl arătau că este un om extraordinar: Nu mi-am luat ochii de la el nici măcar o clipă. Urmărindu-i fiecare mişcare, am observat curând că dorea să pună capăt primirii oaspeţilor, fiindcă începuse să-i poftească afară pe toţi cei prezenţi, spunându-le umil: «Mergi în pace!» în acelaşi timp el se apropie de uşa deschisă lângă care mă aflam eu, apucând de mânerul uşii cu o mână, cu cealaltă mă împinse pe neaşteptate în chilia sa şi fără să mă întrebe nimic, începu deodată să-mi vorbească:

«Ei, comoara mea, de ce ai venit la bietul Serafim? Ştiu cât de mare ţie durerea. Domnul te va ajuta să o înduri».

După aceste cuvinte mângâietoare şi altele ca acestea, îmi spuse să mă pregătesc pentru spovedanie la părintele Ilarion şi să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Am făcut precum îmi spusese părintele. In ceea ce-lpriveşte pe soţul meu decedat, pe când mă gândeam dacă nu cumva s-a lipsit de cereasca împărăţie fiindcă nici nu sa spovedit şi nici nu s-a împărtăşit cu Prea Curatele Taine. părintele Serafim zise:

«Nu te mai gândi în legătură cu aceasta, bucuria mea, să nu mai gândeşti că doar din această pricină sufletul său se va pierde. Numai bunul Dumnezeu poate judeca pe care şi cum să răsplătească sau să osândească. Se întâmplă uneori ca aici pe pământ oamenii să primească Sfânta Impărtăşanie, rămânând neîmpărtăşiţi cu Domnul, iar o altă persoană doreşte să primească împărtăşania, dar din pricina vreunui motiv oarecare dorinţa sa rămâne neîmplinită, indiferent de voinţa sa. Unei astfel de persoane i se oferă împărtăşania în chip nevăzut printr-un înger al Domnului».

Pentru a-mi alunga toate gândurile întunecate legate de amintirea soţului meu şi pentru a mă salva de deznădejde, părintele Serafim îmi porunci ca la întoarcerea mea acasă să mă duc timp de 40 de zile la mormântul soţului meu şi să spun: «Binecuvinteaza-mă, domnul şi părintele meu! Iartă-mă pentru toate câte ţi-am greşit ţie, iar Domnul Dumnezeu te va ierta şi te va uşura pe tine». El îmi mai spuse să iau cenuşă din cădelniţa cu care se slujeşte în Biserică şi apoi, săpând o gropiţă de vreun sfert de metru să pun cenuşa în ea şi să spun de trei ori Tatăl nostru, Rugăciunea lui Iisus, Prea Sfântă Născătoare, miluieşte-ne pe noi, şi o dată, Crezul. După Sfânta Impărtăşanie, oricât de bine mă simţeam după acest tratament duhovnicesc, şi după discuţia cu părintele, a trebuit sa mă grăbesc spre casă. Drumurile ar fi devenit curând impracticabile, iar moşia unchiului meu, aşa cum am spus deja, se afla la 500 de verste de Sarov. I-am spus părintelui de intenţia mea de a pleca acasă şi de teama ca drumurile să nu fie inundate. Dar el îmi răspunse: «Să nu te temi de nimic, bucuria mea, şi Dumnezeu îţi va pregăti drumul pentru tine. Zăpada va avea o grosime de aproape jumătate de metru şi te vei întoarce în condiţii mai bune decât la sosire. Dar să fii din nou aici în postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel».

După aceasta mă simţeam ca un nou născut. O asemenea pace mi se aşternuse in suflet, aşa cum nu mai simţisem vreodată de la moartea soţului meu. Era de parcă fusesem uşurată de o sarcină grea. Am început să simt din nou bucuria în mijlocul familiei şi a societăţii. Acasă am găsit o ocupaţie potrivită şi nu mă plictiseam deloc. Ori de câte ori era cu putinţă mă duceam la Biserică sau la mormântul soţului meu care nu-mi mai făcea impresia cumplită pe care mi-o făcuse mai înainte. Nu mă mai tortura vederea lui şi nu mai eram o cauză de nefericire pentru alţii. In felul acesta mi-am petrecut două luni la ţară după sosirea mea la Sarov. Postul Sfinţilor Petru şi Pavel sosi şi mă dusei din nou la părintele Serafim conform înţelegerii noastre. Călătoria mea fu mai plină de bucurie de data aceasta. Mi se părea că parcă mă duceam la propriul meu tată. Odată cu sosirea mea la mănăstire, fără a pierde vreun minut m-am năpustit ca un cerb în pădure spre el, după ce am aflat că se află la schit. Am alergat şi am găsit o mulţime de oameni acolo şi am întrebat pe cineva: «Unde este părintele Serafim?» Ei arătară către râu şi ziseră: «Acolo se află.» Doar întorcându-mi privirea mi-am putut da seama că el se mişca prin apă, că luase o piatră mare şi o ducea la mal. Intr-o clipă mi-am făcut drum prin mulţime către el şi de îndată ce mă văzu mă întâmpină cu o înfăţişare veselă: «Ei, comoara mea, ai venit? Domnul să te binecuvinteze! Fii oaspetele nostru o vreme». In curând, el începu să mă trimită pe mine şi pe toţi cei din mănăstire, spunându-ne să ne grăbim; dar nimeni nu voia sa-l părăsească, toţi doreau să-şi bucure ochiul privindu-l şi sa audă ceva spre binele sufletului lor. In plus, ziua era frumoasă, cerul era limpede, era încă destul timp până seara; aşadar, bunul nostru simţ ne-a oferit multe motive pentru a mai rămâne un timp cu el. Dar urmările ne-au arătat curând că ar fi trebuit să-l fi ascultat pe Bătrân imediat. Intârziind destul de mult timp în pădure, atunci când am pornit într-un lung, neîntrerupt şir spre casele de oaspeţi ale mănăstirii, am fost acoperiţi de un nor înspăimântător. Bubuituri grozave de tunete şi fulgere neîntrerupte ne-au înspăimântat grozav şi am fost udaţi până la piele de ploaia care turna cu găleata. In ziua următoare, când m-am dus la părintele Serafim, el mă primi foarte amabil şi îmi spuse cu zâmbet îngeresc:

«Ei, comoara mea, ce ploaie torenţială a mai fost! Ce furtună! Nu te-ar fi prins dacă m-ai fi ascultat. Nu poţi spune că nu te-am trimis acasă la timpul potrivit».

Cu această ocazie, ca şi mai târziu, părintele Serafim mi-a vorbit despre diferite lucruri, căci cu binecuvântarea sa am rămas timp de opt zile la Sarov şi el m-a primit în fiecare zi, cu excepţia zilei de vineri. In această zi el rămânea în desăvârşită tăcere şi se poate presupune că se afla adâncit în meditaţie asupra patimilor Mântuitorului. După ce am petrecut peste o săptămână în Sarov, am plecat acasă cu binecuvântarea părintelui Serafim. A fost trist pentru mine ca să părăsesc acel loc sfânt unde primisem atâtea lecţii folositoare pentru viaţa mea, unde fusesem faţă către faţă cu binecuvântatul părinte Serafim care era într-adevăr un model de asceză creştină. Despărţirea mea de el a fost cu atât mai tristă cu cât am avut un fel de presimţire că nu-l voi mai vedea niciodată; şi, spre necazul meu, acest lucru s-a dovedit a fi adevărat. Cât de mult m-a ajutat el de dincolo de mormânt nici nu îndrăznesc să mai vorbesc, dar cred că prin sfintele sale rugăciuni mi s-a oferit mai multă vreme de pocăinţă.”

Iată un alt caz plin de mângâiere. O mamă şi-a pierdut singurul ei fiu, care dispăruse, nimeni nu ştie cum sau unde. Ne putem închipui tristeţea ei de nemângâiat. Ea se duse la Sarov cu o inimă înfrântă, căzu la picioarele părintelui Serafim şi-i ceru să se roage pentru fiul ei pierdut. Bătrânul o mângâie, o înveseli, îi trezi şi-i întări nădejdea si, spre surprinderea ei, îi spuse să-şi aştepte fiul la casa de oaspeţi a mănăstirii. Deşi i se părea incredibil acest lucru, totuşi, nefericita mamă făcu ascultare, agăţânduse de cuvântul părintelui precum se agaţă un om ce se îneacă de un pai. Trecu o zi, apoi încă una, şi trecu şi a treia, şi totuşi nu se ivi nici urmă de fiu. Intristată, se duse la părintele Serafim ca să ia binecuvântarea sa şi să se întoarcă acasă cu aceeaşi piatră pe suflet. Inchipuiţi-vă uimirea femeii când, chiar în clipa când se ducea de la arhondaric la părintele, fiul ei veni şi el să ia binecuvântare de la dânsul. Părintele Serafim, îl luă de mână, îl duse la mama sa şi îi felicită cu ocazia fericitei lor reîntâlniri.

Sunt nenumărate povestiri despre felul în care îşi mângâia el orfanele. Să luăm două sau trei exemple.

“Când am ajuns la părintele Serafim“, spuse bătrâna monahie Agatia Grigorievna, “mă gândeam în tulburarea sufletului meu că după moarte nu mai există răsplată pentru nimenea. Părintele se afla în chilia sa, în antecameră. El îşi puse capul pe păcătosul meu umăr şi zise: «Nu deznădăjdui, nu deznădăjdui, maică! In împărăţia Cerurilor ne vom bucura împreună.» Şi apoi adăugă: «Atenţie, maică, totdeauna să spui rugăciunea minţii». Şi păcătoasă cum sunt, am căzut în deznădejde. «Să nu asculţi, maică», spuse el, «la gândurile care te trimit unde vor ele, ci roagă-te aşa, maică: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!, şi repet-o de la început până la sfârşit împreună cu Fericirile. Apoi să spui: O, prea cântată, Maică! Apoi: Pomeneşte-l, Doamne, pe părintele nostru ieromonah Serafim (şi să-ţi pomeneşti şi numele dumitale). In felul acesta, maică, Domnul îţi va ierta păcatele tale, dar şi pe ale mele. Si aşa ne vom mântui!»“

El le mai spunea oamenilor să-l pomenească în rugăciunile lor în clipe de deznădejde, necaz şi melancolie, sau în timpul vreunui atac al nevăzuţilor vrăjmaşi.

Odată, o ţărăncuţă pe nume Alexandra Lebedeva din saţul Elizarievo (din regiunea Ardatov), se îmbolnăvi de o boală ciudată. lată o relatare a cazului ei făcută de către soţul ei.

“Pe data de 6 aprilie 1826, în zi de sărbătoare, soţia mea Alexandra se întoarse de la Sfânta Liturghie, luă masa de prânz şi apoi ieşi cu mine la o mică plimbare în afara porţilor casei noastre. Deodată, Dumnezeu ştie de ce, se simţi slăbită şi ameţită, aşa încât de-abia am putut-o conduce în hol. Acolo, căzu pe podea; începu să vomite şi avea înspăimântătoare convulsii ale membrelor. In cele din urmă ea căzu într-o stare de amorţeală mortală. Rămase în această stare de amorţeală cumplită timp de aproape o jumătate de oră. Apoi îşi recapătă parţial cunoştinţa, dar începu să scrâşnească din dinţi şi să roadă tot ceea ce putea apuca. In cele din urma adormi. In ziua următoare se simţi mai bine şi drept răspuns la întrebarea mamei sale referitoare la ceea ce se întâmplase cu ea în ziua anterioară, ea spuse că i se păruse că parcă se răsturnase casa peste ea şi chiar acum totul căpătase o înfăţişare cumplită. Peste alte două zile avu o criză asemănătoare. Apoi încă una peste o lună. Apoi, tot restul anului acele crize apăreau zilnic, aşa încât toţi o socoteau ca fiind posedată de cel rău. La început, la cererea moşierului, fu tratată de un practicant în medicină local, dar când eforturile sale se dovediră în van, fu chemat un alt medic din Ardatov; dar şi acesta, după trei săptămâni de tratament, refuză să se mai îngrijească de cazul respectiv; spuse că nu mai întâlnise vreodată o astfel de boală şi că era ceva ciudat la mijloc. In cele din urmă, prin grija moşierului, fu chemat un alt medic de la fabrica din Viksoonski, dar şi acesta după ce examina pacienta, spuse hotărât că boala ei era de neînţeles şi că duhul cel rău era la largul său în acest caz, dar că el nu-şi asumă responsabilitatea de a-l alunga. După părerea sa, era inutil de a tortura pacienta prin a se încerca vindecarea ei prin mijloace omeneşti, dar că era mai bine să se recurgă la ajutorul lui Dumnezeu. In ciuda sfatului său, noi am încercat totuşi s-o ajutăm cu remedii simple, dar toate se dovediră a fi inutile. Pacienta se afla în pragul morţii.

La începutul celui de-al doilea an din ziua în care suferinţele ei se intensificaseră, pe data de 20 mai 1827, bolnava observă deodată, în timpul nopţii, că un străin îi intră în cameră. Era o bătrână de statură medie, uscăţivă, cu păr scurt blond şi cu o faţă rotundă, cu ochii închişi, desculţă si prăfuită din cap până în picioare. Aceasta îi spuse: «De ce stai în pat şi nu-ţi cauţi un doctor?». Inspăimântată de această ciudată apariţie, bolnava îşi făcu semnul Crucii şi începu să spună rugăciunea: «Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui» Apoi femeia necunoscută îi spuse: «Nu te teme de mine. Iţi doresc tot binele şi sănătatea. îmi place nespus această rugăciune şi mă bucur atunci când cineva o spune» Bolnava o întrebă: «Dar cine eşti tu? Nu cumva eşti de pe lumea cealaltă? Si nu cumva mi-ai văzut băiatul acolo?» Femeia necunoscută răspunse: «Ba da. E supărat pe tine, dar nu e cazul să vorbeşti cu el; trebuie să ne gândim la tine. De ce nu încerci să te vindeci?» Bolnava răspunse: «Am fost consultată de numeroşi medici, dar nici unul nu m-a putut ajuta». Străina spuse: «Iţi voi găsi un adevărat medic care doreşte de mult timp să te vindece. El m-a rugat în mod special să vin aici. Mergi cât mai degrabă cu putinţă la Sarov, la părintele Serafim. El te poate ajuta.» După aceasta, vedenia respectivă încetă. Bolnava hotărî să-şi trezească mama, dar aceasta din urmă nu dormea şi auzise toată conversaţia fiicei sale cu femeia necunoscută. Când totul se linişti şi fiica se întoarse către mama ei, aceasta o întrebă cu cine vorbise. Fiica răspunse: «O, mamă, am fost aşa de înspăimântată! N-ai vazut-o pe femeia care mi-a spus să mă duc la părintele Serafim care mă poate ajuta?» Mama sa îi răspunse placid: «Da, atunci când te vei simţi mai bine, vei putea merge». Şi imediat după aceea adormi.

Intre timp, soţia mea văzu din nou, în noaptea de 11 iunie 1827, aceeaşi femeie necunoscută care îi reaminti plină de reproşuri că ea n-ar mai trebui să amâne, ci ar trebui să se grăbească, deoarece părintele Serafim o aştepta să vină curând. Atunci bolnava prinse curaj şi o întrebă cine este şi de unde vine. Femeia răspunse: «Sunt de la mănăstirea Diveiev, Agatia [Agata - apoi schimonahia Alexandra, n.n.], prima stareţă a mănăstirii. Deci, du-te repede, nu mai amâna.» Spunând acestea, ea dispăru din nou. Bolnava o trezi imediat pe mama ei şi o rugă insistent să-i ceară moşierului 0 şaretă pentru o călătorie Ia Sarov. Mama fetei consimţi, şi, deşi era în zori, se duse imediat la moşier, îi spuse motivul vizitei ei şi-i ceru o şaretă pentru a-şi duce fata bolnavă la părintele Serafim. Moşierul fu de acord cu cererea ei şi-i spuse acesteia ca el însuşi îl văzuse pe părintele Serafim chiar în noaptea aceea în vis şi că acesta aştepta o bolnavă şi ţinea crucea pe care o purta la piept deasupra ei şi că după aceea bolnava plecase complet vindecată. Si, astfel, mama se duse Ia Sarov cu fiica ei bolnavă, iar atunci când intrară în pădurea Sarovului, fata, care-şi pierduse auzul din pricina bolii, auzi pentru prima oară clopotele mănăstirii şi, spre surprinderea şi bucuria mamai sale spuse: «Ascultă, bat clopotele pentru Sfânta Liturghie!» Sosiră la mănăstire la vremea cinei şi îi găsiră pe fraţi la trapeză. Li se spuse că părintele Serafim se inchisese în chilie şi nu primea pe nimeni. Intre timp se adunaseră atâţia oameni lângă chilia sa încât era imposibil să ajungi acolo. Mama şi fata ei bolnavă apelară la un monah din Sarov şi-l rugară să le conducă la părintele Serafim. Bunul nonah le conduse prin mulţime şi lăsându-le în antecamerâ, se duse la Bătrân ca să-i vorbească despre ele. Dar părintele Serafim îl opri. D-abia apucă monahul să spună obişnuita rugăciune la intrare, când Bătrânul ieşi la el şi spuse: «Adu-o imediat înăuntru pe bolnava Alexandra». Uimit de o asemenea pătrundere duhovnicească, monahul se întoarse către cele două femei, le spuse să intre şi, la rugămintea mamei o ajută el însuşi să o conducă pe pacientă. De îndată ce intrară în chilia părintelui Serafim, bolnava se dezlipi din mâinile lor cu o forţă extraordinară şi imediat se aruncă la picioarele Părintelui Serafim. Atunci Bătrânul o acoperi cu epitrahilul său şi rosti o rugăciune deasupra ei. După aceea, o luă de cap cu ambele mâini şi o înălţă puţin. In momentul acela bolnava simţi un fel de zgomot ca şi cum cineva i-ar fi sfâşiat haina de blană de pe ea şi simţi de parcă ar fi fost otrăvită cu fum de mangal. Apoi, părintele Serafim îi dădu agheasmă şi anafura, îi spuse să sărute crucea care-i atârna la piept şi icoana Maicii Domnului care se afla pe masa lui şi spuse: «Iat-o pe Sprijinitoarea ta! Ea a mijlocit pentru tine dinaintea lui Dumnezeu!» Dobândind în acest fel o vindecare completă şi înţelegând pe deplin măreţia bunătăţii arătate ei de către părintele Serafim, pacientei îi păru extrem de râu că nu avea nimic pentru moment cu care să-şi răsplătească binefăcătorul. Dar el îi citi gândurile şi-i spuse: «Nu am nevoie de nimic de la tine. Roagă-te doar lui Dumnezeu. Dar dacă ai dorinţa de a-mi oferi ceva, toarce-mi câteva fire de lână timp de trei zile de miercuri şi răsuceşte-mi-le timp de trei vineri, abţinându-te în răstimpul acestor şase zile de la hrană, băutură şi discuţii. Iar la începutul fiecărei acţiuni să spui de trei ori Rugăciunea domnească şi să te rogi Maicii Domnului neîncetat în timpul acestor şase zile». Şi adăugă: «Să te duci la Diveiev, la mormântul roabei lui Dumnezeu Agatia. Ia nişte pământ pentru tine şi fă câte metanii poţi pe locul acela. Ei îi pare rău pentru tine şi vrea ca tu să te vindeci. Iar atunci când eşti tristă roagă-te lui Dumnezeu şi spune: Părinte Serafim! Pomeneşte-mă în rugăciunile tale şi roagă-te pentru mine, păcătoasa, ca să nu mă îmbolnăvesc din nou de boala aceea venită de la vrăjmaşul lui Dumnezeu». După aceea le binecuvânta şi le slobozi în pace. Această vindecare a avut loc pe 11 iunie 1827. Femeia se vindecă complet şi mai apoi născu patru fii şi cinci fiice pe lângă cei doi copii pe care-i avea deja. Ei îi pomeneau întotdeauna pe părintele în rugăciunile lor.

El obişnuia, de asemenea să-i spună căpitanului Teplov: “Atunci când te afli la necaz, vino la chilia bietului Serafim. El se va ruga pentru tine.” Acest lucru s-a întâmplat în timpul vieţii sale şi cu atât mai mult acum, după moartea sa, datorită rugăciunilor sale dinaintea tronului lui Dumnezeu.

In timpul discuţiilor sale cu orfanele sale, el le oferea, printre altele, exact povaţa împotriva deznădejdii pe care o aflăm în scrierile altor Sfinţi Părinţi, şi anume să ofere unei persoane necăjite o masă bună. Dar ce mese bune se puteau oferi în biata mănăstire Diveiev? In loc de aceasta, părintele le spusese surorilor să-şi ia mesele şi să mănânce hrana ce li se oferea, şi chiar să-şi ia nişte pâine cu ele când se duceau la muncă. “Puneţi puţină pâine [pesmet] în buzunarul vostru”, îi spuse el Xeniei Vasilievna. “Atunci când eşti obosită sau extenuată, să nu deznădăjduieşti, ci mănâncă-ţi pâinea şi apoi du-te din nou la lucru!”

El le spuse chiar să-şi pună puţină pâine pentru noapte sub perna lor. “Atunci când eşti tristă sau deznădăjduită, maică, scoate-ţi pâinea şi mănânc-o. Şi deznădejdea va dispărea, pâinea o va alunga şi îţi va asigura un somn bun după ostenelile tale, maică“. Iar când mai târziu bucătăreasa cea severă a început să refuze de a mai da pâine surorilor, pomenind de o poruncă a maicii stareţe, părintele a chemat-o, a dojenit-o aspru şi chiar a adăugat: “Las-o pe stareţă să vorbească (de economii), iar tu să continui să dai pâine surorilor şi să nu o ţii sub lacăt. Si astfel te vei mântui!”

Iată o întâmplare şi mai mişcătoare care pare chiar nepotrivită pentru un monah. Dar părintele Serafim prevedea viitorul şi în acelaşi timp dorea să-şi bucure surorile sale deznădăjduite.

“Odată am venit la părintele cu Acvilina Vasilievna”, povesteşte Barbara Ilinicina, o monahie vârstnică, El i-a vorbit confidenţial mai mult timp şi făcea tot posibilul spre a o convinge de un anumit lucru, dar era clar că ea nu voia să-l asculte. El ieşi afară şi zise: «Ia din arca mea (aşa îşi numea el propriul sicriu) nişte pâine uscată». Si îi dădu Acvilinei o grămăjoară de pâine şi o alta mie. Apoi umplu un sac mare cu pâine uscată şi începu să-l bată cu un băţ. Acest lucru ne făcu să izbucnim în râs. Părintele se uită la noi şi apoi începu să-l bată şi mai tare. Noi nu puteam face nimic în această situaţie. Apoi, părintele legă sacul, îl atârnă de gâtul Acvilinei şi ne spuse să plecăm la mănăstire. Noi am înţeles acest lucru mai târziu, atunci când sora Acvilina Vasilievna a plecat din mănăstire şi a trebuit să pătimească grozave încercări şi suferinţe în lume. Ea s-a întors mai târziu la noi şi a murit la Diveiev”.

Mai târziu Barbara Ilinicina fu defăimată, iar maica stareţă din cadrul comunităţii maicii Alexandra, Xenia Mihailovna, o dădu afară din mănăstire. “Am plâns şi iar am plâns, iar apoi m-am dus la părintele Serafim şi i-am spus totul. Plângeam chiar atunci când am îngenuncheat dinaintea sa. Dar el a început doar să râdă şi să bată din palme. Apoi începu să se roage şi îmi spuse să mă duc la surorile sale de la moară, la maica lor stareţă Paraschiva Stepanovna. Iar ea îmi îngădui să rămân în mănăstirea sa aşa cum mă binecuvântase părintele”.

Aceasta a fost sora care a văzut o dată muşte aşezate pe obrajii părintelui şi sângele curgându-i şiroaie. Ea a vrut să le alunge, dar părintele îi interzise: “Nu le atinge, bucuria mea” zise el. “Toată suflarea să laude pe Domnul“ (Ps. 150:6). In faţa unei asemenea răbdări, necazurile noastre păreau să fie doar un fleac. Şi câte astfel de întâmplări asemănătoare nu au mai existat!

Dar nu este oare o mare mângâiere pentru mireni să ştie faptul că chemarea lor pământească, oricare ar fi ea, îi conduce la mântuire, dacă doar o poartă cu credinţă, smerenie şi răbdare, în numele lui Hristos şi o împlinesc ca pe o poruncă a lui Dumnezeu? Orice muncă, orice trudă e înduhovnicită în acest fel. Atunci, întreaga viaţă a omului se preschimbă într-o neîncetată nevoinţă de mântuire. Şi am văzut cât de mult îşi iubea părintele pe colaboratorii şi apropiaţii săi din lume. Şi, astfel, oricât de simple ne-ar putea părea poveţele şi îndrumările părintelui Serafim oferite mirenilor, totuşi cei care le împlinesc ca pe “poruncile lui Dumnezeu” după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, pot dobândi darurile Domnului care vin ca o consecinţă a acestui lucru, de la bucuria cerească a Sfântului Duh, până la arătarea şi manifestarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în aceştia. Acestea sunt cuvinte minunate, dar ele au fost rostite de însuşi Fiul Iui Dumnezeu:

“Nu va voi lăsa orfani; voi veni Ia voi. Incă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii. In ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14: 18-21).

Acest gând este dezvoltat în minunata conversaţie a Sfântului cu mireanul Motovilov. Şi deodată ni se amintesc cuvintele ulterioare ale Domnului nostru: “Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină“ (Ioan 15:11). Sfântul Serafim iradia doar bucurie”.

[va urma]

(din: Arhimandritul Lazarus Moore, Sfantul Serafim de Sarov. O biografie spirituala, Editura Agapis, Bucuresti, 2002)

***

ACATISTUL SFANTULUI SERAFIM DE SAROV (audio):

• Acatistul Sfântului Serafim de Sarov mare făcător de minuni (text)
• Troparul
• Condacul
• Rugăciune scurtă către Maica Domnului a Sfântului Serafim de Sarov

***

Cititi si:

DESPRE PAZA DE PRIMEJDII

Cel intelept vede primejdia si se ascunde, iar cel simplu trece mai departe si sufera (Prov. 22, 3).

“Oare pentru care pricina Mantuitorul nostru Iisus Hristos, dupa ce a auzit ca Marele Prooroc Ioan Botezatorul a fost prins, El a lasat Iudeea si a plecat in tinutul Galileii? Oare i-a fost frica lui Iisus Hristos de Irod, ca Il va prinde ca si pe Ioan si il va duce in temnita? Oare nu putea Hristos, Domnul Dumnezeu si Mantuitorul nostru, sa-l piarda si pe Irod si pe toata ostirea lui intr-o clipa de vreme? Si cum s-ar fi putut teme de om Acela de care se cutremura si cerul si pamantul si de care se infricoseaza serafimii si heruvimii si toate puterile ceresti si cele de pe pamant si cele dedesubt (Filip. 2, 10)?

Dar atunci se pune intrebarea: care a fost pricina ca Mantuitorul, dupa prinderea Sfantului Ioan Botezatorul, a parasit Iudeea si a mers in Galileea? Iata pricina: Plecarea Mantuitorului nostru din Iudeea in Galileia dupa prinderea lui Ioan Botezatorul s-a facut spre a noastra invatatura. Mantuitorul nostru de atatea ori a invatat pe ucenicii Sai sa se fereasca din calea primejdiilor si de vrajmasi. Uneori le zicea:

Paziti-va de oameni, caci isi vor pune pe voi mainile si va vor da pe mana sinedristilor si in sinagogile lor va vor bate (Matei 10, 17).

Iar altadata tot in aceasta privinta le zicea:

Cand va vor goni pe voi dintr-o cetate fugiti in cealalta (Matei 10, 23).

Deci Mantuitorul nostru Iisus Hristos se duce din Iudeea in Galileea ca sa ne dea noua pilda si un lucru, nu numai cu cuvant, ca trebuie a ne pazi noi de primejdii spre a da loc maniei celor ce ne prigonesc pe noi, ferindu-ne de acolo unde putem a avea primejdie sufletului nostru sau vietii.

In Sfanta Evanghelie de astazi sunt inca si alte pricini pentru care Mantuitorul a mers din Iudeea in Galileea. Dar noi in predica cea de azi ne vom ocupa mai mult de pricina aratata mai sus, adica vom vorbi mai pe larg despre paza de primejdii. Despre acest lucru Sfanta si dumnezeiasca Scriptura si in alt loc ne invata, zicand:

Mergi, poporul meu, incuie usa ta, ascunde-te putin, catusi de cat, pana ce va trece mania Domnului (Isaia 26, 20).

Asadar, fratii mei, daca vom calatori cu mintea noastra prin dumnezeiasca Scriptura, vom gasi multe pilde despre alesii si sfintii lui Dumnezeu care in viata lor de pe pamant s-au ferit din calea primejdilor. Asa vedem ca Avraam cand a mers in Gherara, vazand ca Sara, femeia sa, era foarte frumoasa la chip, spre a se pazi de primejdia mortii, caci se temea ca nu-l ucida pe el oamenii din cetati spre a-i lua pe sotia lui, a zis ca Sara este sora, nu sotie a lui. Dar Preabunul Dumnezeu care apara pe alesii Sai, trimitand un inger la imparatul Abimelec care luase pe sotia lui Avraam, i-a zis sa nu se atinga de Sara, ca este sotia lui Avraam si sotie de prooroc si asa a izbavit pe Avraam de primejdia mortii (Facerea 20, 7).

Asa vedem ca Iacob, intelegand de la mama sa ca fratele sau Isav vrea sa-l omoare pe el din zavistie ca a luat binecuvantarea tatalui sau, a fugit din fata fratelui sau in Mesopotamia la Laban, fratele mamei sale, in Haran (Fac. 27, 41-45). Asa Moise, vazand ca s-a descoperit uciderea ce facuse egipteanului si intelegand ca Faraon cauta sa-l ucida pe el pentru fata aceasta, a fugit de la fata lui Faraon si s-a dus in pustiul Madianului unde s-a casatorit si de unde a fost chemat de Dumnezeu spre a fi povatuitorul lui Israil (Iesire 2, 14-25).

Dar preafericitul Prooroc si imparat David cata vreme a fugit si s-a ascuns de furia imparatului Saul care il zavistuia pe el si cauta sa-l omoare? Cine vrea sa stie pe larg despre aceasta indelunga prigoana a lui David si despre fuga lui de primejdii care il amenintau din partea lui Saul sa citeasca in Sfanta Scriptura la I Imparati 20, 1; [...] s.a.

Inca si Marele Prooroc al lui Dumnezeu Ilie, cel ce sufla cu foc, care de trei ori cu rugaciunea a coborat foc din cer si a incuiat si a descuiat cerul cu rugaciunea sa catre Dumnezeu, au nu a fugit si el de furia Isabelei care cauta sa-l omoare pe el? Auzi ce spune dumnezeiasca Scriptura in aceasta privinta:

Si a spus Ahab Isavelei, femeii sale, cate a facut Ilie si cum a ucis pe proorocii cei mincinosi cu sabia. Si a trimis Isavela la Ilie si a zis:

Tu esti Ilie si eu Isabela, asa sa-mi faca mie dumnezeii si asa sa-mi adauge, ca maine in acest ceas voi pune sufletul tau ca sufletul unuia dintre aceia. Si s-a temut Ilie si sculandu-se, s-a dus unde il tragea inima, si a venit in Virsava in pamantul Iudeii, si si-a lasat sluga sa acolo. Si a mers el in pustie cale de o zi si a venit si a sezut sub un ienupar, si a cerut moarte sufletului sau, si a zis: Destul este mie acum, Doamne! Ia sufletul meu de la mine, ca nu sunt eu mai bun decat parintii mei.

Si dupa ce Dumnezeu l-a mangaiat si l-a hranit prin mijlocirea ingerului Sau, a mers in puterea mancarii aceleia 40 de zile si 40 de nopti pana la muntele Horeb (III Imp. 19, 1-9).

Dar dupa ce am aratat aici putine pilde despre alesii si sfintii lui Dumnezeu cei mai inainte de Legea Veche si cei din Legea Veche, este de cuviinta sa trecem cu cuvantul nostru si in Legea Darului Evangheliei si sa vedem cum Insusi Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos chiar de la nasterea Sa ne-a dat noua pilda ca este bine a ne feri de primejdia mortii. El chiar din scutece a fugit de furia lui Irod care cauta sa-L piarda. Auzi ce zice dumnezeiasca Evanghelie despre acest adevar:

Dupa plecarea magilor, iata ingerul Domnului se arata in vis lui Iosif, zicand: Scoala-te, ia pruncul si pe mama Lui si fugi in Egipt si stai acolo pana iti voi spune tie, fiindca Irod are sa caute pruncul ca sa-L ucida. Si Iosif s-a sculat, a luat noaptea pruncul si pe mama Lui si a plecat in Egipt (Matei 2, 13-14).

La fel si dumnezeiestii apostoli, avand invatatura data lor de la Domnul in aceasta privinta, se ascundeau si se pazeau de primejdii si de la fata celora ce cautau sa le faca lor rau. Acest lucru ni-l arata noua dumnezeiasca Scriptura cand zice:

Si fiind seara in ziua aceea intai a saptamanii (Duminica) si usile fiind incuiate unde erau adunati ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus si a stat in mijloc si le-a zis: Pace voua! (Ioan 20, 19).

Dar cine va putea spune prigoanele si suferintele Marelui Apostol Pavel si de cate ori s-a ferit el de primejdiile care il amenintau din toate partile, pe uscat si pe mare? Oare nu a primit el porunca de la Insusi Mantuitorul sa se fereasca de ura si furia iudeilor cand a venit in Ierusalim? Iata ce marturiseste el despre acest adevar:

Si s-a intamplat cand m-am intors in Ierusalim si ma rugam in templu sa fiu in extaz (uimire) si sa-L vad (pe Domnul) zicandu-mi: Grabeste-te si iesi in graba din Ierusalim pentru ca nu vor primi marturisirea ta despre Mine (Fapte 22, 17-18).

Iar cand cei 40 de iudei se sfatuisera cu juramant ca nu vor manca pana nu vor omori pe Pavel Apostolul si a fost instiintat Marele Pavel de acest plan al lor prin fiul surorii sale, el indata a luat masuri de a se pazi de primejdia mortii care il ameninta, caci a trimis pe nepotul sau la comandantul militar sa-i spuna despre planul celor ce voiau sa-l ucida pe el si asa a inlaturat primejdia mortii sale, deoarece comandantul militar l-a trimis sub mare paza la procuratorul roman Felix (Fapte 23, 12-14, 16, 25).

Dar sfintii ierarhi si marturisitori ai Bisericii lui Hristos cate chinuri au suferit pentru dragostea lui Hristos si apararea dreptei credinte? Si de cate ori, fiind amenintati cu inchisori si cu batai si cu moarte, s-au ferit pe cat au putut de primejdii si de vrajmasii lor care cautau in tot chipul sa-i primeasca pe ei? Cine nu stie de necazurile si de viata cea zbuciumata si de prigoanele cele indelungate pe care le-a rabdat Marele Ierarh al lui Hristos Atanasie al Alexandriei, care de cinci ori a fost scos din scaunul sau si exilat de blestematii arieni si care vreme de 46 de ani numai in prigoane si in primejdii a petrecut pentru marturisirea dreptei credinte in adevaratul Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos? Oare nu se ferea el pururea de primejdiile cele din partea arienilor? Oare n-a fugit el la Roma cautand scapare si ajutor de la imparatul Constans si de la papa, unde trei ani a petrecut pana la anul 344 cand Sinodul de la Sardica i-a recunoscut nevinovatia lui?

Oare nu a scapat el din biserica inconjurata de armata care voia sa-l prinda? Si el imbracandu-se la fata cu broboada femeiasca si fiind noapte si amestecandu-se cu clericii si acoperindu-si fata sa, oare nu a fugit in pustiu fiind urmarit de ostasii blestematului Iulian apostatul? Oare nu a stat el ascuns in mormantul tatalui sau de furia imparatului Valens care partinea arienilor? Si cine va spune prigoanele acestui mare stalp al Bisericii lui Hristos si de cate ori a fost el nevoit a se ascunde din fata primejdiilor care le-a avut din partea arienilor si a eusebienilor si a altor eretici si vrajmasi ai dreptei credinte? Cine vrea sa cunoasca pe larg acest lucru sa citeasca la viata sfantului in 18 zile ale lunii ianuarie.

Dar Sfantul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, fiind izgonit de blestematul imparat iconoclast Leon Isaurul, nu s-a dus oare si a stat ascuns in casa parintilor sai de la Platanion, unde a plans mult starea cea jalnica a prigoanei Bisericii din acea vreme si unde a si murit la anul 733 in 12 zile ale lunii mai?

Asa vedem si pe dumnezeiescul Parinte Maxim Marturisitorul, care, vazand primejdia ce venea asupra sa din partea monotelitilor, a lasat curtea imparatului Heraclie si s-a dus la Hrisopulos, a imbracat schima monahala si in singuratate se ruga lui Dumnezeu pentru furtuna ce se abatuse asupra Bisericii dreptmaritoare din partea acestor blestemati eretici care trasesera pe imparati de partea lor. Si iarasi vazand ca ereticii mai sus amintiti intindeau mereu curse pretutindeni, a fugit si s-a ascuns in pustiul Africii si pana la sfarsit a suferit prigoane si primejdii pentru dreapta credinta, dupa cum se vede scris in viata lui din 21 ianuarie.

Iar altii din sfintii lui Dumnezeu au fugit nu numai de primejdiile cele ce le amenintau viata, ci si mai mult au fugit de primejdiile de le amenintau mantuirea sufletului. Asa Sfantul Ilarion cel Mare, unul din marii luminatori ai lumii, temandu-se de onorurile si de marea cinste ce ii aduceau oamenii pentru viata lui cea sfanta si minunile ce le facea cu puterea lui Hristos, a fugit de la locul sau in pustiile Alexandriei si s-a ascuns in pustiul Oasim. Oare n-a fugit el si s-a ascuns de ostasii inarmati trimisi de blestematul imparat Iulian apostatul spre a-l ucide pentru insulta ce a adus acest sfant blestematului zeu Marnas?

Apoi dupa un an s-a retras intr-o insula pustie mai departata si de acolo a luat drumul Liviei si al Siciliei. Apoi, temandu-se sa nu fie cunoscut de cineva din Rasarit, s-a ascuns intr-alt loc singuratic unde lucra cosuri si vanzandu-le isi cumpara cele de hrana si vindeca multi bolnavi cu rugaciunea. Iar vazand ca si aici a devenit cunoscut si slavit de oameni care il cinsteau ca pe un prooroc, a fugit de acolo de primejdia slavei desarte si s-a dus in Dalmatia, apoi in Cipru, unde a facut mari minuni si a vindecat multi indraciti cu rugaciunea si cu semnul Sfintei Cruci. Si vazand ca si acolo se face cunoscut si slavit de oameni, s-a retras la un loc pustiu si salbatic la 12 mile de mare, unde a si adormit in Domnul in varsta de 80 de ani la anul 371.

Asa vedem pe Cuviosul Martinian ca a fugit toata viata sa pentru a nu-si pierde curatia trupului si mantuirea sufletului sau (vezi viata sfantului la 13 februarie). Asa Sfantul Iosif, scriitorul de cantari, vazand primejdia navalirii barbatilor in insula Sicilia, care veneau din Africa si pustiau totul in calea, a fugit in Grecia si s-a facut calugar la Manastirea Mantuitorului numita Latranus din Tesalonic, unde a fost hirotonit preot, apoi de acolo a plecat la Constantinopol, dar vazand ca si acolo imparatul Leon Armeanul a pornit persecutia impotriva sfintelor icoane, a fugit de acolo la Roma si apoi din nou la Constantinopol, unde a scris multe imnuri de lauda lui Dumnezeu si sfintilor Sai, prin care a atras iarasi asupra sa ura ereticilor iconoclasti care l-au exilat in Herson prin imparatul Teofil iconomahul, de unde a fost chemat de patriarhul Ignatie care l-a facut schevofilax, adica pazitor al vaselor sfinte ale marii biserici, unde a adormit in Domnul in anul 883 in aprilie.

Dar cine va povesti cate prigoane si primejdii a suferit Sfantul Dionisie, arhiepiscopul Alexandriei, din partea imparatului Deciu, care a pornit persecutie generala asupra crestinilor, si cum in acea vreme multime mare de crestini de prin orase si sate fugeau si se ascundeau prin munti, prin paduri, prin locuri pustii si neumblate? Caci la incepului anului 250 edictele cele sangeroase ale tiranului Deciu au fost publicate si la Alexandria, iar Sfantul Dionisie, episcopul Alexandriei, a cazut prizonier cu o mare multime de crestini pe care ostasii tiranului ii adusesera la orasul Taposiris. Dar o trupa bine organizata de tarani crestini, afland de cele ce se facusera, au luat arme in maini si au alergat in ajutorul episcopului lor. Deci au iesit inaintea persecutorilor, iar acestia, vazand multimea celor ce veneau, au fugit de frica si au lasat in mainile lor pe prizonieri. Atunci crestinii au ridicat repede din mijloc pe episcop, care astepta moartea cea silnica, si l-au silit sa fuga si sa se ascunda din fata primejdiei in care se gasea. Si asa sfantul a fugit si s-a ascuns multa vreme pana la sfarsitul persecutiei in pustia Libiei.

In cele de pana aici am adus atatea marturii de la sfintii si alesii lui Dumnezeu care au trait inainte de lege, in Legea Veche si in Legea Darului Evangheliei lui Hristos, care in diferite locuri si vremi au fugit si s-au ferit de primejdiile oamenilor rai, de prigoane si au dat loc maniei si razbunarii ce era asupra lor. Oare care au fost pricinile binecuvantate de Dumnezeu pentru care acesti sfinti fugeau si se pazeau din calea primejdiilor si a mortii? La aceasta intrebare vom raspunde ca doua pricini binecuvantate au fost in aceasta privinta. Intai ca insasi dumnezeiasca Scriptura si invatatura Mantuitorului din Sfanta Sa Evanghelie i-a invatat pe ei sa faca acest lucru. Iar al doilea ca ferirea si paza noastra din fata primejdiilor este intemeiata pe porunca dragostei de care toata Legea si proorocii atarna (Matei 22, 40).

Iata o pilda: daca eu sunt amenintat de o primejdie sau chiar cu moartea din partea unui om care se sileste sa-mi vatame trupul sau sufletul meu si eu nu voiesc sa fug din fata lui si stau intarit si nemiscat, atunci eu ma fac sminteala omului acela. Si eu poate ma folosesc din vatamarea aceluia pentru barbatia si rabdarea mea, dar acela se vatama pe sine si se face pe sine vrednic de munca. Deci cand nu voiesc sa fug de primejdia ce imi sta inainte din partea celui ce ma uraste si vrea sa ma vatame sau sa ma omoare, atunci cum iubesc pe fratele meu ca pe sine? Ci aratat este ca ma iubesc pe sine mai mult decat pe acela care imi voieste raul sau ma lenevesc si nu bag in seama porunca apostoleasca care zice:

Nimeni al sau sa nu caute, ci fiecare pe ale aproapelui (I Cor. 10, 24).

Ba si mai mult ca prin aceasta nebagare de seama a mea stau impotriva Legii celei stapanesti care a randuit zicand:

Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti (Matei 22, 39).

Deci aratat este ca porunca feririi de primejdii si de prigoane se intareste pe porunca dragostei.

Iar ingaduirea in primejdii si in prigoane atunci cand putem sa ne ferim de ele este lepadare a dragostei, fiindca se face aproapelui pricina de sminteala. Dar poate ca va zice cineva: oare trebuia ca sfintii apostoli si alti dascali ai Bisericii lui Hristos sa fuga si sa se ascunda prin pustii si sa nu propovaduiasca Evanghelia lui Hristos, spre a nu sminti pe iudei sau pe pagani? Nicidecum nu trebuia sa inceteze propovaduirea Evangheliei, caci Insusi Mantuitorul nostru Iisus Hristos i-a trimis pe ei sa predice Evanghelia la toata lumea, zicand:

Mergand in toata lumea propovaduiti Evanghelia la toata zidirea; cel ce va crede si se va boteza se va mantui, iar cel ce nu va crede se va osandi (Marcu 16, 15).

Drept aceea mare nedreptate ar fi fost daca, pentru rautatea celor ce se sminteau, apostolii ar fi incetat popovaduirea Evangheliei celei incredintate lor de Insusi Domnul si Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Caci cati se sminteau, aceia nu erau vrednici de credinta, nici de mantuire. Acest lucru il arata Marele Apostol Pavel cand iudeii se sminteau de predica Evangheliei lui Hristos. El nu lua in seama aceasta sminteala nedreapta a lor, ci zicea:

Iar noi propovaduim pe Hristos cel Rastignit, evreilor adica sminteala, iar elinilor nebunie.

Asculta inca pentru aceasta si pe Insusi Domnul nostru Iisus Hristos. Cand ucenicii lui ziceau catre El ca fariseii, auzind invatatura Lui, s-au smintit, atunci Mantuitorul, graind, a raspuns catre dansii:

Lasati-i pe ei, povatuitori orbi sunt ai orbilor (Matei 15, 14).

Deci sminteasca-se iudeii ca eu propovaduiesc pe Hristos cel Rastignit, lasa-i pe ei, nimic sa nu-ti fie tie grija de sminteala lor, caci povatuitori orbi sunt ai orbilor. Sminteasca-se cei rai si ereticii, fatarnicii, viclenii si mincinosii, ca eu propovaduiesc adevarul dreptei credinte. Lasa-i pe ei, nu trebuie sa ai grija de sminteala lor, ca povatuitori orbi sunt orbilor.

Dar atunci cum stau lucrurile care au aratat mai sus ca noi trebuie sa ne ferim de primejdii spre a nu face sminteala celui ce voieste a ne face noua rau? Iata cum:

„La toate trebuie chibzuinta si dreapta socoteala, de vreme ce pe tot lucrul il impodobeste masura” (Sfantul Isaac Sirul).

Nu pe toate intamplarile ne putem masura cu aceeasi masura si cu aceeasi cumpana. Dumnezeiescul parinte Ioan Gura de Aur zice:

„Cand vii in fata a doua pacate si unul era prea mic, iar altul prea mare, atunci de esti prea silit fa pacatul cel mic, ca sa nu-l faci pe cel mare”.

Eu trebuie sa fug din calea primejdiei cand aceasta fuga a mea nu-mi vatama mantuirea sufletului meu si mantuirea lui. Iar cand fuga mea imi aduce mie primejdia mortii sufletului meu, adica imi aduce mie primejdia mortii sufletului meu, adica imi este in primejdie mantuirea mea, atunci nu trebuie a fugi si a ma ascunde, ci a sta tare in rabdare cu nadejdea la Dumnezeu si de a rabda pana in sfarsit spre a ma mantui, dupa cum este scris:

Intru rabdarea voastra veti mantui sufletele voastre.

Si iarasi:

Cine va rabda pana in sfarsit acela se va mantui.

Iar daca ferirea mea de primejdie nu-mi aduce mie primejdia nemantuirii sufletului meu, atunci se cuvine a cauta mai mult la folosul celui ce voieste a-mi face mie rau si pentru a nu-i face lui sminteala e bine sa ma feresc pe cat voi putea din fata lui. Aceasta o arata si dumnezeiescul Apostol Pavel catre cei ce mancau carne jertfita la idoli pe fata cu cei ce aveau stiinta lor slaba si socoteau ca idolul este ceva. El le scrie corintenilor:

Stim ca idolul nimic nu este in lume si ca nu este alt Dumnezeu afara de unul… ci nu toti au aceasta stiinta (adica de a socoti ca idolul nu este nimic). Insa vedeti ca nu cumva slobozenia voastra aceasta sa nu fie sminteala celor neputinciosi. Pentru ca daca te va vedea cineva pe tine, cel ce ai stiinta, ca sezi in capiste, au nu stiinta lui, fiind slaba, se va zidi spre a manca cele jertfite idolilor?

Apoi, aratand cat de greu este pacatul acesta, zice:

Si va pieri fratele tau cel neputincios pentru stiinta sa, pentru care Hristos a murit (I Cor. 8, 4-11).

Asadar, asa cum am zis mai sus: cat priveste paza si ferirea noastra de primejdii, aceasta sa fie cu buna chibzuinta si dreapta socoteala spre a nu aduce primejdia osandirii noastre in cele spre mantuire, dar nici sminteala aceluia ce ne prigoneste pe noi. Si aceasta o vom face atunci cand vom socoti ca paza de primejdii o facem numai dupa porunca cea data noua de Domnul si nu spre a tagadui inaintea oamenilor marturisirea dreptei credinte in Hristos si cand vom socoti ca paza noastra de primejdii nu ne aduce noua paguba mantuirii sulfetului nostru, ci mai ales prin aceasta ne vom sili a nu face smineala spre pierzarea celui ce ne prigoneste pe noi.

Iar acum spre lamurirea celor ce am vorbit astazi in acest cuvant vom spune spre incheiere o invatatura a unui sfant parinte al Patericului, care in aceasta privinta zice asa:

„Cand vei vedea vreodata intaratarea, tulburarea si venirea paganilor asupra crestinilor, atunci fugi tu si te ascunde cat vei putea; iar sa nu te dai in mainile paganilor muncitori, parandu-ti-se ca mare lucru si bun vei face de te vei da singur in mainile lor. Ca Dumnezeu nu voieste de la noi cele ce sunt mai presus de noi si de putinta noastra. Macar de gasesti undeva scris ca unii din sfintii mucenici singuri de buna voie se duceau si se dadeau pe sine in mainile prigonitorilor, dar aceia prin oarecare descoperire dumnezeiasca faceau aceasta. Iar tu, cand ti se va intampla fara voia ta sa cazi cumva in mainile paganilor prigonitori, atunci cu buna nadejde la Domnul nostru Iisus Hristos sa rabzi vitejeste toate ispitele si muncile ce ti se vor intampla, pana la moarte. Iar cela ce nu fuge de ispite, ci se da singur de buna voia sa intr-insele, acela piere intr-insele. Ca noi avem porunca sa ne ferim de ispite dupa cat vom putea si sa ne rugam de-a pururea lui Dumnezeu zicand: «Doamne, nu ne duce pe noi in ispite»” (Vezi Pateric, cap. 11, Despre rabdare, Bucuresti, 1828).

Iata ati auzit atat de clar si luminat invatatura de la Sfintii Parinti in ce chip este datoria noastra a ne pazi de primejdii si de ispite in viata noastra. Intai ca suntem datori a ne feri dupa a noastra putinta din calea primejdiilor dupa porunca Mantuitorului care a zis: Paziti-va de oameni si ne-a poruncit noua a ne ruga sa nu cadem in ispite. Al doilea ca suntem datori a ne pazi de primejdie pentru a nu fi noi pricina de sminteala celui ce voieste a ne face noua rau. Iar al treilea: Daca noi dupa putere ne vom pazi de primejdie si fara voia noastra va ingadui Dumnezeu sa cadem in vreo primejdie, atunci suntem datori sa punem toata nadejdea noastra spre Dumnezeu si sa rabdam cu toata vitejia cugetului si a inimii nostre toate primejdiile si necazurile pana la moartea noastra, spre mantuirea sufletelor noastre. Iar daca noi vom pazi credinta noastra dreapta si nemiscata si poruncile lui Dumnezeu fara prihana si oarecare se va sminti pe noi, nici o grija sa nu avem noi de acest lucru si sa zicem in inima si cugetul nostru cuvantul Domnului:

Lasa-i pe ei, ca povatuitori orbi sunt ai orbilor.

Iar de vom vedea ca lucrul nostru sminteste pe fratele si noi, de il vom lasa, nici de credinta nu ne lepadam, nici Legea lui Dumnezeu nu o calcam, atunci este bine sa lasam lucrul acela, ca nu pe fratele sa-l smintim. Deci ne trebuie mare chibzuinta si dreapta socoteala sa facem buna deslusire intre acelea ce sunt adevarate sminteli si acelea ce nu sunt sminteli, ca nu fara de socoteala sa ne smintim pe noi si sa smintim si pe altii.

Spre incheierea acestui cuvant predici sa rugam pe Prea Induratul nostru Mantuitor si pe Prea Curata sa Maica, ca impreuna cu rugaciunile sfintilor, sa fim ajutati noi pacatosii spre a cunoaste calea cea imparateasca a mantuirii si a merge pe ea spre mantuirea sufletelor noastre. Amin”.

(din: “Ne vorbeste Parintele Cleopa, 16″, Editura Manastirea Sihastria, 2010)

Legaturi:

“Patimile au devenit duşmani aşa de familiari, de obişnuiţi, că omul pierde din vedere adevăratul lor caracter, natura lor asupritoare şi începe să le considere chiar prietene”

CHEMAREA LUI HRISTOS LA CERCETARE DE SINE

Ia aminte de tine însuţi, adică analizează-te cu luare-aminte în toate privinţele. Să ai neadormit ochiul sufletului pentru paza ta, pentru că mergi pe margine de ziduri de cetate (Înţelepciunea lui Isus Sirah 9, 13);

În multe locuri sunt înfipte de duşmanul tău curse ascunse; uită-te la toate cele din juru-ţi ca să scapi din cursă ca o căprioară şi din laţ ca o pasăre (Pildele lui Solomon 6, 5)¹.

Hristos ne cheamă să cugetăm la starea noastră în fiecare zi. Cercetarea gândurilor, mărturisirea păcatelor: acestea sunt parte integrantă a vieţii de nevoinţă, a creşterii întru Împărăţie. A înceta necontenita cercetare de sine a inimii înseamnă a cădea pradă trândăviei ucigătoare de suflet a neamului omenesc în starea lui de păcat: mulţumit în voia proprie, satisfăcut cu starea lui de acum – oricare ar fi aceasta – şi nepăsător faţă de lucrarea trudnică a transformării întru Hristos.

O viaţă creştinească adevărată, o viaţă care caută rugăciunea şi transfigurarea întru Hristos este una care se cercetează neîncetat pe sine, văzându-şi slăbiciunea şi căutând o cale de scăpare din robia păcatului. Conştient că viaţa aceasta pământească se sfârşeşte, că sufletul negreşit se va despărţi de trup şi atunci va înceta lupta personală a vieţii noastre create, creştinul trebuie să trăiască zi de zi în lupta neabătută a înnoirii ascetice. Este o luptă cu nădejde, căci Domnul făgăduieşte Împărăţia celor care o vor lua prin străduinţă (Matei 11, 12) şi încredinţează pe fiecare persoană de prezenţa Lui continuă în această luptă: Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Mai mult, precum tot El ne încredinţează, biruinţa în lupta împotriva păcatului şi a stricăciunii, care este cu neputinţă pentru firea noastră firavă şi slăbănogită, este, cu toate acestea, o posibilitate reală prin harul Domnului: căci cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu (Luca 18, 27), iar Apostolul adaugă: Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte (Filipeni 4, 13).

Ceea ce este „cu neputinţă”, însă devine „cu putinţă” întru Hristos, este confruntarea cu patimile: întâlnirea faţă în faţă cu păcatul – în inima omenească, în toate mădularele ei – a persoanei firave, slăbănogite, în lupta duhovnicească. Despărţită de puterea Celui care transformă slăbiciunea în putere, aceasta este o luptă necugetată. Omul slăbănogit stă în faţa a ceea ce Scripturile numesc omul „cel tare” (cf. Marcu 3, 22-29) şi vede puterea cea mare a unui vrăjmaş neobosit. Firav întru neputinţa lui, slăbănogit până la oase de îndelungata legătură cu păcatul şi de supunerea completă faţă de patimi, omul acesta nu are nici un fel de putere înaintea vrăjmaşului său. Precum în cuvintele smeritului Manase, el strigă numai:

Strâns sunt eu cu multe cătuşe de fier, încât nu pot să-mi ridic capul meu şi nu am nici loc de odihnă, pentru că Te-am mâniat şi am făcut rău înaintea Ta (Rugăciunea regelui Manase, 10)².

Este înrobit vrăjmaşului său şi strigă:

Necazurile inimii mele s-au înmulţit […]. Caută spre mine şi mă miluieşte (Psalmi 24, 17-18).

Sau aşa s-ar cuveni să facă. Adâncul robiei omului faţă de păcat este atât de mare, tragedia lui, atât de profundă, încât, dacă ar fi conştient fie şi de o parte a realităţii acesteia, asemenea strigăte i-ar mistui inima. Şi deşi o asemenea conştiinţă ar putea fi, la vremea ei, o pricină de mare durere, totuşi această durere l-ar uni mai deplin cu lucrarea lui Hristos, căci Domnul ia o suferinţă ca aceasta şi o transformă într-o încercare dătătoare de putere, aşa cum fierul se cearcă în foc şi se face mai tare prin aceasta (cf. Psalmi 65, 10; Isaia 48, 10; Maleahi 3, 2).

Însă omul nu este legat de Hristos în felul acesta, pentru că în parte acceptă, chiar recunoaşte adevărata stare a inimii sale. Lanţurile legăturii sale şi cătuşele robiei sale au devenit aşa de obişnuite, aşa de „normale”, că nu le mai vede. Patimile au devenit duşmani aşa de familiari, de obişnuiţi, că omul pierde din vedere adevăratul lor caracter, natura lor asupritoare şi începe să le considere chiar prietene. Duşmanul care fără încetare duce război împotriva lui este în aşa măsură „parte din peisaj”, că încetează să mai fie văzut; existenţa lui începe chiar să fie negată, să fie „explicată raţional” într-un context psihologic care îl face un lucru ireal, neimpresionant, îndepărtat. Astfel, lupta duhovnicească devine o non-luptă, ceea ce o face o înfrângere; căci dacă nu ne recunoaştem starea, încetăm să ne ridicăm la luptă cu seriozitate şi putere deplină – şi atunci stăpânesc patimile noastre, biruieşte păcatul, iar diavolul îşi cere drepturile mai cu putere. Atunci devenim ca fratele cel trândav duhovniceşte, care s-a apropiat de Sfântul Antonie cel Mare al Egiptului în pustie:

„Un frate a zis lui avva Antonie: «Roagă-te pentru mine.» Zis-a lui bătrânul: «Nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu.»”³

Aceasta este starea fără nădejde la care duce trândăvia duhovnicească: una în care omul nu luptă, nu acţionează. Astfel că nu reuşeşte să ajungă nici măcar la temeiurile adevăratei Vieţi întru Hristos. În timp ce omul modern se simte oarecum „luminat”, deoarece nu mai acceptă legendele şi miturile demodate despre diavol, draci, războiul duhovnicesc sau, uneori, chiar despre păcat, creştinul ştie că această luminare este curată înşelare. Este ascunderea realităţii dincolo de vălul subţire al lui „a şti mai bine” – un văl care este transparent pentru cine se uită la el obiectiv, din perspectiva adevăratei cunoaşteri întru Domnul a Bisericii, însă care, fără această cunoaştere, le pare multora chiar ţesătura realităţii înseşi.

Cât de fără nădejde ar părea toate acestea dacă n-ar fi realitatea lui Hristos Cel înviat! Fără aceasta, însăşi existenţa omului n-ar fi definită decât de un cuvânt: moartea. Tot păcatul lui, toată supunerea lui de bunăvoie faţă de patimi duc numai aici. Lucrarea vrăjmaşului său se străduieşte să pricinuiască această singură roadă. Neputinţa omului de a recunoaşte atât propria sa slăbiciune, cât şi puterea vrăjmaşilor ar chezăşui biruinţa acestora. Aceasta ar fi cu adevărat o pricină de deznădejde – de întristare şi de tânguire adevărată.

Însă creştinului, de fapt întregului neam omenesc creat, i s-a dăruit singurul lucru de trebuinţă: biruinţa asupra morţii înseşi. Prin această biruinţă, obţinută de Hristos pe Cruce, în mormânt şi în iad întru slava Sa jertfitoare de Sine, lupta în care este angajat omul este una în care se întrevăd semne de biruinţă. Crucea devine semnul vieţii, iar câmpul de luptă al inimii este recâştigat pentru slavă întru Domnul cel Înviat.

Aceasta nu înseamnă că lupta încetează. Diavolul este înfrânt, dar încă deţine o sabie puternică. Încă ne închinăm în faţa patimilor, dar a venit mântuirea neamului omenesc. Lupta se înnoieşte şi primeşte putere întru Hristos. Duhul a venit ca să ne asigure platoşa pentru bătălie. Slăbiciunea devine putere şi cele cu neputinţă devin cu putinţă pentru neamul omenesc întru Domnul său.

Astfel, sarcina noastră zilnică este măreaţă: să privim înăuntru, în adâncurile inimii, să descoperim acolo lanţurile care ne leagă de părţile cele mai de jos ale întunericului şi, cu harul lui Dumnezeu, să luptăm împotriva lor. Suntem chemaţi să lucrăm, prin puterea mântuitoare a Domnului întrupat, pentru a birui cele care caută să ne nimicească. Trebuie să cugetăm la starea noastră în fiecare zi, s-o vedem în adevărata ei slăbiciune şi să chemăm mângâierea şi sprijinul Domnului cel milostiv pentru a o depăşi.

Suntem chemaţi să ne schimbăm, să ne transformăm: să ne vedem şi să ne cunoaştem pe noi înşine, astfel încât să ne putem oferi lui Hristos pentru transfigurare.

Chemarea lumii

Însă lumea ne cheamă adesea la o lucrare diferită, căci refrenul societăţii este în general unul de mulţumire de sine. Este adevărat că suntem chemaţi uneori de această lume să ne cercetăm pe noi înşine; dar suntem provocaţi, de obicei, să facem aceasta pentru a descoperi cum să fim fericiţi şi mulţumiţi cu noi înşine, fie aşa cum suntem, fie cu „sinele” adevărat, care este o lărgire şi o limpezire a acestei existenţe de aici. Această cercetare de sine lumească este umanistă şi fatalistă într-un mod previzibil: umanitatea este în punctul ei maxim atunci când ajunge să fie „mulţumită cu sine” aşa cum este, în adâncul inimii. Trebuie să privim înăuntru, pentru a descoperi şi a defini „sinele” cu care trebuie să învăţăm să fim împăcaţi şi mulţumiţi.

Această chemare ia forme diferite în lumea modernă, dar poate fi redusă, în esenţă, la două. Mai întâi, este credinţa simplistă că omul poate şi ar trebui să fie orice doreşte să fie, în ce mod doreşte, atâta timp cât nu le face rău altora. În acest caz, omul este chemat să se schimbe puţin sau deloc; scopul oricărei cercetări de sine este descoperirea „eului” cu care să fie fericit şi satisfăcut. O asemenea viziune elementară despre lume a fost în centrul unor tendinţe sociale diverse, de la mişcările contraculturale ale anilor 1960 până la mentalitatea de acceptare universală a generaţiei de acum. Este, oarecum, forma elementară şi extremă a unui sistem de credinţe „satisfaction now” [satisfacţie acum]. Pentru că este fundamental simplă, este rareori lămurită prin vreun detaliu: însuşi miezul unui asemenea mod de gândire este că orice încercare de a particulariza credinţa şi acţiunea restrânge libertatea voinţei într-un mod negativ.

Însă există o formă mai nuanţată, mai rafinată în feluritele chipuri ale mişcărilor „new age” şi „self-help” [ajută-te singur], care sunt la fel de populare în primele decade ale secolului al -XXI-lea, precum erau în secolul al XX-lea. Aici, omul întâlneşte o largă varietate de puncte de vedere, dintre care multe sunt destul de pretenţioase, dar se învârt în continuare în jurul punctului central al satisfacţiei de sine, al mulţumirii de sine. Diferenţa dintre aceste filosofii şi cea a modului de gândire simplist „fii ce vrei să fii” este că ele implică adesea îndemnul la schimbare şi la transformare – chiar o transformare a sinelui. Asemenea puncte de vedere adoptă un grad de nuanţare: aceea dintre dragostea de sine falsă şi dragostea de sine adevărată, una fiind marcată de slăbiciuni şi probleme, iar cealaltă fiind înaltă şi autentică. În aceasta există o oarecare scânteie a naturii autentice a cercetării de sine care susţine nevoinţa ortodoxă: o cercetare care descoperă o viziune deformată despre persoana umană. Discuţia despre stări emoţionale fireşti (cum ar fi ruşinea) folosite greşit şi de care se abuzează reflectă, de asemenea, în unele privinţe, o concepţie a pervertirii firii, pe care Ortodoxia o numeşte patimă. Există o chemare directă la autoevaluare şi la schimbare, astfel încât sinele fals, trăit în prezent şi prins în cătuşele diverselor probleme, să poată fi lepădat -în favoarea sinelui adevărat, care este obiectul nemijlocit al dragostei.

Totuşi, dincolo de această formă de asceză exterioară (căci aceasta este cu adevărat un fel de „asceză laică”), rămâne o temelie solidă în definirea sinelui. Sinele „adevărat” pe care omul năzuieşte să-l descopere şi să-l iubească este în continuare un sine definit de voinţa şi de dorinţele sale. Astfel, în timp ce viziunea aceasta este mai nuanţată şi mai complexă decât modul de gândire simplist „fii ce vrei să fii, cum eşti acum, câtă vreme nu faci rău altora”, rădăcina amândurora este aceeaşi: satisfacţie câştigată prin mulţumirea întru sine, aşa cum este acesta [sinele] definit de el însuşi.

Cât de mare este ispita aceasta şi cât de răspândită este această viziune despre lume! Însă acest sistem atotcuprinzător de idolatrizare de sine poate fi repede identificat ca rod al unei viziuni despre lume cu totul seculară. Să ne amintim că rădăcina acestui termen, „secular”, este latinescul saeculum: „generaţie” sau „veac”, folosit în vocabularul creştin pentru a semnifica „lumesc” sau legat de cele ale lumii în orice perioadă anume. O viziune seculară despre lume este una care vede lumea şi viaţa omenească din ea, în primul rând sau în întregime, în termeni de „lucruri ale veacului acestuia”, de puncte de vedere lumeşti, despărţite de viziunea teologică a Bisericii. Este modul de gândire care vede tot mai mult păcatul ca o convingere depăşită, care ţine de comportamentul moral; dracii, ca un jargon superstiţios şi demodat, folosit pentru a descrie cele despre care lumea „ştie” acum că sunt doar elemente psihologice; Raiul şi iadul, ca mituri demodate menite să întărească nişte coduri morale; iar gândurile care sunt acum în graţiile unei generaţii pierdute, ca pe adevărurile ultime care trebuie să guverneze şi să definească existenţa omenească.

Nu este de mirare, aşadar, că o asemenea viziune despre lume va chema persoana la un mod de cercetare de sine diferit de cel cerut de Hristos. Fără o recunoaştere a faptului că această lume este lucrarea unui Făcător, că este locul de creştere pentru o făptură care are un potrivnic în acea creştere, că se mişcă spre judecată, mântuire şi înnoire – fără aceste lucruri, imboldul spre o chemare la schimbarea adevărată întru Viaţa sfinţitoare a Făcătorului se pierde uşor. Mai degrabă, când lumea şi viaţa aceasta sunt văzute ca finalităţi în ele însele, când această viaţă şi acest „sine” sunt înţelese ca singurul contur definitoriu al existenţei (şi chiar al „zeităţii”), imboldul este spre acceptare. Omul trebuie să accepte lucrurile aşa cum sunt şi astfel să afle mulţumirea. Acest lucru este adevărat chiar şi în sistemele care susţin schimbarea în perceperea şi definirea de sine a omului; căci o schimbare de la un mod de definire de sine la altul (chiar dacă cel din urmă poate fi oarecum mai puţin problematic decât cel dintâi) nu este decât o mişcare în interiorul unui context comun. Omul continuă să găsească mulţumire prin acceptarea idolului sinelui, chiar dacă i se spune să remodeleze acea imagine a sinelui înainte de a o accepta.

Această mentalitate este o amăgire şi o capcană pentru creştin şi e de datoria noastră să luăm aminte la cât este de insidioasă în societatea de azi. Trăim în generaţia „self-help”, în care mentalitatea „do-it-yourself” [fă-o tu însuţi] se aplică la viaţa lăuntrică la fel de mult ca şi la cea din afară; iar ruptura dintre luptele legate de viaţa lăuntrică şi poveţele Bisericii înseamnă că scopurile stabilite de un asemenea „ajutor” sunt, adesea, doar roadele şi dorinţele oricui se întâmplă să scrie cea mai nouă carte, care oferă cea mai nouă înţelepciune. Dar principiul ce le guvernează pe toate rămâne unul al satisfacţiei. Fiinţa umană este provocată nu să devină altceva (cu excepţia situaţiilor în care i se poate cere să lepede anumite atribute care o opresc de la a fi cine este cu adevărat în inima ei), ci să devină fericită cu sinele care acum stă ascuns. Ceea ce trebuie să lepede sunt acele lucruri pe care alţii caută să i le „impună”; căci acestea sunt lucruri care „neagă sinele adevărat”, care „caută să se conformeze” la „moralitatea altuia” şi astfel împiedică o mulţumire adevărată cu propria fiinţă a omului. Şi astfel, programul social popular, care influenţează, de asemenea, mişcările politice dominante, este unul de reînnoită mulţumire de sine: de a socoti ca fiind drept ceea ce se potriveşte cu viziunea mea despre „sine”, oricare s-ar întâmpla să fie aceasta şi oricum aş ajunge s-o am.

Cât de departe sunt acestea de chemarea creştină! Sunt, în cel mai bun caz, profund discordante. În cel mai rău caz (şi adesea le vedem în cel mai rău caz) sunt cu totul potrivnice. Creştinismul este o viaţă înrădăcinată în cele ale lui Hristos. Sarcina lui este nu să trăiască pentru sine, ci să trăiască pentru Hristos; iar scopul lui este nu satisfacţia, ci transformarea. Creştinul este chemat să devină, să intre într-o înnoire a vieţii care este a Altuia – care este a lui Hristos. El trebuie să descopere „sinele” existenţei sale de acum tocmai ca să poată lucra pentru a-l schimba într-o viaţă definită nu de voia sa, ci definită şi făcută reală de Altul – de Dumnezeu Însuşi. Viaţa în Hristos este o viaţă de transformare într-un Om Nou. Este o viaţă care lucrează spre înviere, când trupul morţii acesteia (Romani 7, 24) va trece, iar omul slăvit Îl va cunoaşte pe Domnul Slavei.

Creştinul de azi aude două chemări: cea a lui Dumnezeu şi cea a lumii. Şi cu adevărat, este aşa cum a fost întotdeauna, de când Hristos a rostit pentru întâia oară în lume Evanghelia care ridică pe tată împotriva fiului, pe mamă împotriva fiicei (cf. Luca 12, 53) şi Împărăţia împotriva -saeculum-ului [veacului acestuia, n.n.]. Ispita constantă este de a răspunde la amândouă, ca şi cum amândouă ar fi egale în valoare sau ar merge mână în mână; dar aceasta înseamnă a ignora cuvântul Domnului. Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor (Matei 8, 22; Luca 9, 60) a fost o afirmaţie rostită de Hristos nu ca o respingere rece, nepăsătoare a lumii, ci pentru a le da ucenicilor Săi o învăţătură, anume: chemarea lumii care duce la moarte trebuie să fie lăsată să-şi răspundă sieşi. Chemarea la Împărăţie trebuie să fie singurul centru spre care se îndreaptă atenţia inimii creştine. Numai răspunzând la această chemare, şi doar la această chemare, poate omul cu adevărat să fie milostiv cu „cei morţi” – cei care sunt pierduţi în păcat, care cedează la chemarea lumii –, căci singurul antidot pentru moarte este învierea, iar învierea vine numai prin puterea Domnului cel înviat.

[va urma]

________________________________

Legaturi:

***

“[...] Ce deosebire exista intre cel neincercat de ispite si nepoca­it si cel ce se pocaieste inaltandu-se spre desavarsire, se intele­ge de la sine. Acum, ne-am propus sa facem numai unele pre­cizari, foarte importante de altfel, care se refera exclusiv la varsta adolescenta.

Cat este de bine si mantuitor sa fii nu numai pregatit cresti­neste prin educatie, ci, mai tarziu, sa fii si constient de tine insuti si sa te hotarasti sa fii crestin, inainte de a pasi pragul adolescentei! Acest lucru este necesar, din cauza marilor primej­dii, care il pandesc, in mod inevitabil, pe adolescent: datorita insusirilor care ii caracterizeaza varsta datorita marilor ispite pe care le intampina la aceasta varsta.

Râul vietii noastre este adeseori intretaiat de starea nestator­nica a adolescentei. Aceasta este vremea fierberii vietii trupesti si duhovnicesti. Traiesti linistit, copil si baietandru fiind; ca barbat nu dai dovada decat de putine avanturi repezi, iar la varsta caruntetei cinstite inclini spre odihna; numai adolescenta clocoteste de viata. Trebuie sa avem asadar, un foarte puternic rea­zem, ca sa rezistam in vremea cand navalesc valurile acestui râu navalnic al adolescenței. Este primejdioasa insasi dezordinea si violenta miscarilor.

Se declanseaza primele lui miscari proprii, plesnesc bobocii puterilor sufletesti care se trezesc si care au pentru adolescent tot farmecul: prin puterea influentei lor, ele fac sa tasneasca tot ce s-a depus in mintea si in inima lui. Trecutul va deveni pentru el un vis, o prejudecata. Pentru orice tanar numai sentimentele lui de acum sunt adevarate, numai ele sunt reale si insemnate. Dar daca el s-a legat – inainte de a se trezi puterile adolescentei – cu faga­duinta marturisirii pacatului si a vietuirii crestinesti, atunci toate imboldurile adolescentei, ca unele care sunt secundare, vor fi mai slabe si vor ceda mai lesne cerintelor celor dintai, pentru simplul motiv ca acelea sunt mai vechi, incercate mai inainte si alese de inima si, ceea ce este principal, sunt intarite acum printr-o fagadu­inta. Adolescentul, orcare ar fi el vrea sa se tina in mod hotarat si intotdeauna de cuvantul dat. Dar ce putem spune de acela care nu numai ca n-a iubit viata si adevarul crestin, dar nici n-a auzit vreo­data de ele? In acest caz, el este ca o casa neimprejmuita, sortita jafului sau ca un vreasc uscat sortit sa arda in foc.

Cand gandurile – dupa bunul plac – ale adolescenței arunca umbra indoielii asupra tuturor lucrurilor, cand patimile trezite il tulbura cu putere, cand tot sufletul se umple de ganduri si mis­cari ispititoare, adolescentul se afla, atunci, in foc. Cine ii va da o picatura de roua ca sa se racoreasca sau cine ii va da o mana de ajutor, daca din inima nu va izbucni vocea care sa ia apara­rea adevarului, binelui si curateniei? Ea insa nu va izbucni daca dragostea pentru adevar, bine si curatenie n-a fost sadita acolo de mai inainte. In acest caz nici sfaturile nu vor ajuta, caci nu ai pe ce sa le altoiesti.

Sfatul si convingerea sunt puternice daca adevarul, binele si curatenia, pogorandu-se din auz in inima, vor destepta acolo senti­mentele specifice deja existente, dar care, pana in momentul de fata, au fost doar inabusite de altele, iar noi insine nu am gasit un mijloc adecvat prin care sa le eliberam si sa le comunicam puterea ce le este proprie. In acest caz, sfatul este un dar pretios ce i se da adolescentului din partea sfatuitorului. Dar repetam, daca in inima nu se afla germenii unei vieti curate, sfatul este nefolositor.

Adolescentul traieste prin el insusi, si cine poate cerceta si urmari toate miscarile si inclinarile inimii lui? Este ca si cum ai urmari calea pasarii in vazduh sau alergarea corabiei pe apa! Inima unui adolescent este tot una cu fierberea unui lichid in clocote, cu dezlantuirea (miscarea) elementelor naturii in feluri­tele lor involburari. Toate cerintele, asa-zisei naturi adolescentine se afla intr-o vie agitatie, fiecare din ele isi ridica glasul, cauta o satisfacere. Dupa cum in natura noastra domina dezordinea, tot astfel si totalitatea acestor glasuri sunt tot una cu strigatele dezordonate ale unei gloate zgomotoase. Dar, ce se va intampla cu tanarul care nu este invatat dinainte sa faca o oarecare ordi­ne in miscarile sale si care nu si-a luat obligatia sa le mentina intr-o stricta supunere fata de anumite cerinte superioare? Daca principiile crestine sunt adanc intiparite in inima in timpul pri­mei educatii si apoi sunt primite in chip constient ca regula, atunci toate tulburarile se vor petrece numai la suprafata, in mod trecator, fara sa clatine temeliile, fara sa zdruncine sufletul.

Felul in care iesim din perioada adolescentei atarna foarte mult de felul cum intram in ea. Apa, care cade de pe stanca, fierbe jos si se invartejeste, dar pe urma curge linistita generand felurite paraie. Aceasta este imaginea adolescentei in care sufle­tul fiecaruia este aruncat ca apa in cascada. Dintr-insa ies doua categorii de oameni:

• unii radiaza bunatatea si nobletea;
• altii sunt intunecati prin nelegiuire si coruptie;
• a treia categorie, este un amestec de bine cu rau, care se aseamana cu un taciune scos din foc; el inclina cand spre bine, cand spre rau, ca un ceasornic stricat care nu mai merge bine, ci fie o ia inainte, fie ramane in urma.

Cel care s-a intarit intre timp, printr-un angajament (fagadu­inta), acela, se afla ca si cum s-ar fi ascuns intr-o corabie puterni­ca in care nu patrunde apa, sau care a intins peste un vartej de apa o punte linistitoare. Fara aceasta fortificare, nici chiar educatia cea mai buna – nu te salveaza, intotdeauna. Chiar daca cine­va n-ar cadea in felurite vicii grosolane, totusi, daca el nu este inchis in el insusi, atunci inima lui, care nu s-a lepadat de toate ale lumii, printr-o fagaduinta, va fi sfasiata de patimile care o robesc si el va iesi, in mod inevitabil, din varsta adolescentei racit in cele duhovnicesti fara sa stie incotro sa apuce (nici intr-o parte, nici in alta).

Asadar, este lucru mantuitor nu numai sa primim o buna indrumare mai inainte de perioada adolescentei, ci sa ne si inta­rim printr-o fagaduinta de a fi niste crestini adevarati! Cel care s-a hotarat sa traiasca crestineste, sa se teama de adolescenta ca de foc, si ca urmare, sa ocoleasca orice prilej in care tineretea se dezlantuie cu usurinta si devine neimblanzita.

Adolescenta este primejdioasa prin ea insasi. Imboldurile tineretii se aprind mai puternic si capata o forta cu adevarat pri­mejdioasa, atunci cand, mai mult sau mai putin constient, apar cele doua inclinari proprii acestei varste:

• setea [dupa] impresii [experiente] si de a capta informatii;
• inclinarea spre sociabilitate.

De aceea, ca un mijloc de evitare a primejdiei pe care o pre­zinta varsta adolescentei, am putea recomanda sa se supuna aceste inclinari regulilor moralei crestine pentru ca nu cumva, pierdute de sub control, sa aduca raul, in locul binelui. Bunele hotarari, trezite mai inainte, vor ramane in toata puterea, doar daca ele nu vor fi stinse si stramtorate.

***

Setea [dupa impresii/experiente] si de a capta informatii

«Nu fii intelept in ochii tai; teme-te de Dumnezeu si fugi de rau» (Pilde 3,7).

Setea de a face impresie [a capta impresii/a trai experiente] si de a capta informatii comuni­ca o oarecare vioiciune continuitate si varietate in actiu­nile adolescentului. Tanarul adolescent vrea sa incerce totul prin proprie experienta, vrea sa vada toate, sa auda toate, sa fie peste tot. Cautati-l, si-l veti afla acolo unde este ceva stralu­citor pentru ochi, ceva armonios pentru ureche, unde este un spatiu larg pentru miscarile lui. El vrea sa fie sub o necurmata  ploaie de informatii, intotdeauna noi, si din aceasta pricina, variate. El nu are astampar, acasa nu poate sta intr-un singur loc, nu-si poate fixa atentia asupra unui singur obiect.

Elementul principal al preocuparilor lui este distractia. Dar aces­tea toate sunt prea putin pentru el. Tanarul nu se multumeste numai cu o incercare proprie, personala, ci vrea sa-si insuseasca si sa treaca oarecum asupra lui impresiile altora, sa cunoasca ce-au simtit cum au actionat altii prin ei insisi sau in imprejurarile asemanatoare lui.

Apoi el se napusteste asupra cartilor si incepe sa citeasca; trece de la o carte la alta, adesea fara sa inteleaga continutul lor; principalul, la el, este sa gaseasca asa-zisul efect, indiferent din care gen de lucruri face parte si la care subiecte se refera. Ceva nou, plin de imagini (plastic), caustic, constituie pentru el cea mai buna recomandare a cartii. Aici se da pe fata si se formeaza inclinarea spre o lectura usoara, – aceeasi sete de impresii, de informatii numai ca sub alta forma. Dar nici aici nu este totul. Lucrurile reale adesea il plictisesc pe adolescent, prin faptul ca i se impun parca din afara; aceste lucruri i se par ca il inlantuie, si prea il inchid in anumite granite, pe cata vreme el cauta o oare­care libertate. Apoi deseori, el se rupe de lumea reala, se refugia­za in lumea creata de el, si acolo incepe sa lucreze de minune.

Inchipuirea ii construieste istorii intregi, unde in majoritatea cazurilor, eroul este propria lui persoana. Adolescentul de abia paseste pragul vietii. In fata lui se afla viitorul, seducator, ademe­nitor. Cu timpul va trebuie sa fie si el acolo, dar ce va fi el acolo? Nu s-ar putea oare ridica putin aceasta cortina si sa privim? Fantezia, care la aceasta varsta este foarte vioaie, nu va intarzia sa-l satisfaca. Aici se descopera si se cultiva, intr-un mod specific de actiuni, caracterul visator. Visurile, lectura usoara, distractiile, toate acestea sunt aproape unul si aceleasi lucru; dupa duhul lor, copiii inseteaza dupa informatii care sa-i impresioneze, inseteaza dupa ceva nou, variat. Şi vatamarea pricinuita de ele aceste varie­tati este aceeasi. Prin nimic nu se pot omori mai bine semintele bune aruncate mai inainte in inima adolescentului ca prin ele. O floare frageda, sadita intr-un asemenea teren, unde din toate par­tile bat vanturile asupra ei, nu va putea rezista mult, si se va usca: iarba care este adeseori calcata, nu creste; partea trupului, expusa unor frectii indelungate, amorteste. Asa se intampla si cu inima si cu bunele dispozitii ce se afla intr-insa daca ne lasam in voia visurilor, ori lecturilor desarte, ori distractiilor.

Cine a stat multa vreme in bataia vantului, mai ales cand sufla un vant umed, acela, intrand intr-un loc linistit, simte ca toate cele din launtrul sau nu se mai afla la locul lor; acelasi lucru se intam­pla si cu sufletul care se lasa in prada distractiilor de tot felul.

Intorcandu-se spre el insusi din toate risipirile lui, adolescen­tul gaseste ca toate puterile sufletului sau se afla intr-o stare per­vertita; iar principalul este ca peste tot ce este bun, se trage valul uitarii, si pe primul plan nu raman decat amagirile lasate de impresia informationala; prin urmare, de data aceasta, tanarul nu mai este ceea ce a fost si ceea ce intotdeauna trebuie sa fie: dispozitiile launtrice si-au schimbat intaietatea.

Pentru ce sufletul, intorcandu-se spre el insusi dupa o risipire oarecare, incepe sa tanjeasca? Pentru ca se gaseste jefuit. Cel ce s-a distrat si-a transformat sufletul sau intr-o cale larga, pe care trec – prin mijlocirea imaginatiei -, ca niste umbre, obiectele ademenitoare, atragand sufletul dupa ele. Iar atunci cand, in felul acesta, sufletul se va dezmembra, se apropie de el diavolul si rapeste pe furis semintele bune si arunca pe cele rele. Asa invata Mantuitorul cand lamureste cine rapeste samanta arunca­ta langa drum, si cine este cel ce seamana neghinele. Atat una, cat si cealalta o face «un om vrajmas».[1]

Asa, tinere! Doresti sa-ti pastrezi curatia si nevinovatia copila­riei sau fagaduinta pentru o viata crestina fara nici o pata? Atunci, infraneaza-te, pe cat te ajuta puterile si chibzuinta, de la distractii, de la dezordonata citire a cartilor ce-ti produc smintea­la si de la obiceiul de a visa! Cat este de bine in acest caz sa te supui unei severe si riguroase discipline si in tot timpul adoles­centei tale, sa fii indrumat de un povatuitor!

Tinerii carora nu li se ingaduie sa dispuna ei insisi de propria lor purtare pana la varsta barbatiei pot fi numiti fericiti. Şi orice tanar ar trebui sa se bucure daca este pus intr-o asemenea situa­tie. Evident, ca unui tanar ce se lasa prada temperamentului adolescentin, ii este greu sa inteleaga puterea vindecatoare a punerii sale sub ascultarea unui indrumator; insa el va da dovada de o minte inteleapta daca va da crezare sfatului ce-l indeamna sa stea acasa si sa lucreze fara sa viseze sau sa citeasca desertaciuni! Un astfel de tanar, sa-si indeparteze nevoia de distractie prin iubirea de munca, visarea prin indeletniciri serioase conduse de un povatuitor sub indrumarea caruia trebuie sa se faca lectura atat in ceea ce priveste alegerea cartilor cat si felul citirii. Oricum, cineva, care doreste sa faca acest lucru, sa-l faca numai de este sub ascultare. Patimile, indoielile, ademenirile se aprind tocmai in aceasta – ca sa spun asa – vagabondare subreda a mintii adolescentului.

***

Inclinarea spre sociabilitate

A doua inclinare, tot atat de primejdioasa a adolescentului, este inclinarea spre sociabilitate. Ea se manifesta prin cerinta unei tovarasii, prietenii si iubiri. Toate acestea, intr-o ordine adecvata si adevarata, sunt bune, dar asezarea lor in ordinea respectiva nu trebuie lasata la voia tanarului. Varsta adolescentului este vremea unor simtaminte vii. Ele se afla langa inima lui, ca si fluxul si refluxul langa malurile marii. Pe el toate il intereseaza, toate il surprind. Natura si societatea si-au descope­rit in fata lui comorile lor. Simtamintelor insa nu le place sa fie inchise in ele insele si tanarul vrea sa le impartaseasca altora.

Apoi, are nevoie de o persoana careia sa-i poata impartasi sim­tamintele lui, adica un tovaras si prieten. Cerinta este nobila, dar poate fi si primejdioasa. Aceluia, caruia ii incredintezi sentimen­tele tale, primeste din partea ta, intr-un fel oarecare, o stapanire asupra ta. Cat de prevazatori trebuie sa fim, asadar, cand alegem o persoana ca sa ne fie apropiata! Adeseori insa, omul pe care ti l-ai facut prieten apropiat, te poate deruta de la drumul cel drept. Se intelege de la sine ca omul bun nadajduieste, in chip firesc, spre cel bun si se fereste de cel rau. In aceasta privinta, inima are un oarecare gust. Dar iarasi, cat de des se intampla ca sinceritatea sa fie ademenita de siretenie! De aceea, orice tanar este, pe buna dreptate, sfatuit sa fie prevazator cand isi alege un prieten. Este bine sa nu legi nici o prietenie, pana nu-ti incerci prietenul. Este si mai bine sa ai drept cel dintai prieten pe tatal tau sau pe cel care il inlocuieste pe tatal tau si are multe calitati sau pe cineva dintre rude care este experimentat si bun.

Pentru cel care s-a hotarat sa traiasca crestineste cel dintai prieten dat de Dumnezeu este parintele duhovnicesc. Cu el sa stai de vorba, lui sa-i incredintezi tainele inimii tale, cumpaneste vorbele lui si trage invatatura din ele. Sub indrumarea lui, in urma unei rugaciuni, Dumnezeu iti va mai trimite, daca este nevoie, si un alt prieten. De altfel o prietenie nu este atat de pri­mejdioasa, pe cat de periculoasa poate fi o legatura dubioasa. Rar de tot intalnesti prieteni, insa cunoscuti si amici foarte des. Dar cat rau cu putinta si cata rautate exista printre acestia!

Exista cercuri prietenesti cu apucaturi foarte urate. Trecand de partea lor, nici nu bagi de seama cum te unesti cu ei in ace­lasi duh, asa cum, pe neobservate, te umpli de duhoare intr-un loc cu miros urat. Ei insisi isi pierd deseori constiinta purtarilor netrebnice si se abrutizeaza linistiti intr-insa. Chiar daca se si trezeste in cineva aceasa constiinta, el nu mai are putere sa se retraga. Fiecare se fereste sa spuna cu curaj ceea ce ii striga con­stiinta, asteptandu-se ca mai tarziu il vor urmari peste tot cu ironiile si spunandu-si: fie ce-o fi, poate ca trece si asta!

Tovarasiile rele strica obiceiurile bune! Izbaveste, Doamne, pe oricine de aceste adancimi satanice! Pentru cel care s-a hotarat sa lucreze pentru Domnul exista numai o singura tovarasie – cu cei evlaviosi, cu acei care il cauta pe Domnul; de ceilalti trebuie sa se departeze, si sa nu-si deschida inima in relatiile cu ei, urmand exemplul sfintilor lui Dumnezeu.

Culmea primejdiilor pentru un adolescent il constituie legaturi­le lui cu sexul opus. In timp ce in primele ispitiri tanarul nu face decat sa se abata de la drumul cel drept, in momentul stabilirii unei legaturi intime cu sexul opus, fara a avea dezlegarea prin Sf. Taina a Cununiei, se pierde pe el insusi. In prima ei trezire, aceas­ta lucrare se confunda cu cerinta frumosului, care din timpul trezi­rii sale il pune pe tanar sa-si caute o satisfactie a acestei necesitati. Intre timp, frumosul incepe, incet – incet, sa ia in sufletul lui o infatisare si, de obicei, o forma omeneasca, pentru ca tanarul neformat inca duhovniceste [2] nu gaseste nimic mai frumos decat chipul omului. Imaginea formata este purtata in capul adolescentu­lui. Din aceasta vreme el pare ca este mereu in cautarea frumosului, adica a idealului, a nepamantescului, iar intre timp el se intal­neste cu fiica omului si se raneste de frumusetea ei. Tocmai de aceasta ranire trebuie sa se fereasca, mai mult decat de orice, tana­rul, pentru ca aceasta este o boala si boala este cu atat mai pericu­loasa cu cat bolnavul doreste sa ramana bolnav pana la nebunie.

Cum s-ar putea evita aceasta rana? Sa nu mergi pe calea pe care cei mai multi ajung pana la ranire. Iata cum este zugravita acesta cale intr-o intreita analiza psihologica:

• Mai intai se trezeste in tanar un simtamant oarecare de triste­te, fara sa se stie dupa ce tanjeste si de ce a fost pricinuit, dar, care, totusi, se resimte indeosebi prin faptul ca el se simte ca si cum ar fi singur, acesta este sentimentul singuratatii diavo­lesti; din acest simtamant se rasfrange imediat un altul ca un fel de mila, de tandrete sau atentie fata de sine; mai inainte el traia parca fara sa se observe pe sine insusi; acum, el se intoarce catre persoana lui proprie, se examineaza si gaseste intotdeauna ca nu este urat, nu este cel de pe urma, ca este o persoana de valoare: incepe sa-si simta frumusetea, formele placute ale trupului sau sa se placa pe sine; cu asta se ter­mina prima miscare de ispitire fata de sine; din acest moment tanarul se intoarce spre lumea din afara.
• Aceasta intrare in lumea din afara este insufletita de incredintarea ca el trebuie sa placa altora; cu aceasta convingere iese el cu indrazneala si parca biruitor pe arena faptelor - si, poate, isi pune drept cea dintai lege ca sa fie ingrijit, curat gatit pana la eleganta; incepe sa vagabondeze sau sa caute cunostinte, chipurile fara vreun scop anume, totusi manat de un tainic imbold al inimii care mereu cauta ceva; cu aceasta ocazie, se sileste sa straluceasca prin inteligenta lui, prin amabilitate in comportarea lui, prin atentie curtenitoa­re, in general prin tot ce nadajduieste el ca poate deveni placut altora. Totodata el da toata libertatea ochiului care este, in mod special, organul comunicarilor intre suflete.
• In aceasta stare sufleteasca el se aseamana cu praful de pusca asezat dedesubtul scanteilor si astfel, curand se intalneste cu boala sa; ca un om ranit de o sageata sau de un glonte, asa este tanarul ranit de privirea unor ochi sau de o voce deosebit de placuta; la inceput, el sta un timp oarecare inlemnit, in extaz, dupa care, venindu-si in fire si dezmeticindu-se, gaseste ca atentia si inima lui sunt indreptate spre un singur obiect si ca ele sunt atra­se de acest obicei cu o forta careia nu-i poate rezista; din acest moment inima lui incepe sa fie chinuita de un dor; adolescentul tanjeste, e scufundat in el insusi; i se pare, ca numai lucrul de care se ocupa el este impor­tant; cauta de parca a pierdut ceva si tot ce face, nu face decat pentru persoana de care se simte legat ca si cum s-ar afla in prezenta ei; este intocmai ca omul care si-a pierdut capul, nu-si mai aduce aminte de somn si de man­care, treburile obisnuite sunt uitate si lasate intr-o mare dezordine; nu mai are nimic mai scump pe lume; este bolnav de o boala cumplita, care ii strange inima, ii ingreuiaza respiratia, i se usuca insasi izvoarele vietii; aceasta stare arata adancirea treptata a ranii!

Se vede de la sine de ce trebui sa se fereasca tanarul ca sa nu cada in aceasta nenorocire. Nu umbla pe aceasta cale! Alunga pe cei doi „inainte vestitori”; adica tristetea nelamurita si senti­mentul singuratatii. Fa-le in ciuda! Iti vine tristetea, nu visa, ci incepe sa faci un lucru serios cu multa luare aminte, si va trece. A inceput sa se nasca mila fata de tine insuti, sau sentimentul frumusetii tale proprii, grabeste-te sa te trezesti, si sa izgonesti aceasta toana printr-o fapta plina de asprime si cruzime fata de tine insuti, mai ales prin lamurirea ideii sanatoase despre nimic­nicia celor ce-ti intra in cap. O injosire ocazionala sau intentiona­ta ar fi (in acest caz, ca apa turnata peste foc).

Trebuie inabusit si alungat cu toata grija sentimentul fru­musetii proprii pentru ca in special aici este inceputul miscarii. De te vei opri aici si nu vei merge mai departe: nu se va naste nici dorinta de a placea, nici cautatea de a te gati si de a fi elegant, nici gustul de a face vizite. Daca acestea vor rupe zagazuri­le si vor navali in tine, atunci lupta-te cu ele. Ca stavilar, plin de nadejde, este, in acest caz, aspra disciplina in toate, munca fizi­ca, si, ceva mai mult, cea intelectuala! Intensifica-ti ocupatiile, stai acasa, nu te distra! Cand este nevoie sa iesi, pazeste-ti simtu­rile, fugi de sexul opus, iar mai ales, roaga-te.

In afara de aceste primejdii care decurg din insusirile adoles­centei, mai sunt inca doua: in primul rand pornirea urmare careia se inalta pana la ceruri cunostinta rationala sau conceptia sa, personala, despre lume. Tanarul socoteste ca este un privilegiu sa arunce asupra tuturor lucrurilor umbra indoielii si tot ce nu corespunde cu masura lui de intelegere sa lase la o parte. Numai prin acest fapt el isi taie de la inima intregul duh de credinta si tot sprijinul bisericesc dobandit, si, prin urmare, cade din comu­niunea Bisericii si ramane singur. Cautand sa inlocuiasca cele parasite, se arunca asupra teoriilor construite fara coordonare cu Adevarul revelat; se arunca in ele, si izgoneste din inima lui toate adevarurile despre credinta. Nenorocirea este mai mare daca i se va da un imbold in acest sens prin predarea materiilor stiintifice in scolile pe care le urmeaza si daca un asemenea duh devine acolo predominant. Tinerii, educati in spirit materialist cred ca stapanesc adevarul, in schimb se incarca de idei nebuloase, desar­te, himerice, in majoritatea cazurilor potrivnice chiar bunului simt, care, cu toate acestea, ii ademenesc pe cei fara experienta si devin un idol pentru tanarul iubitor de cunostinte.

In al doilea rand este duhul lumii. Sa admitem ca acest duh poate prezenta ceva util, dar stapanirea lui in sufletul unui tanar, este pagubitoa­re. Duhul lumii se face remarcat in viata, potrivit impresiilor lasate asupra simturilor, printr-o astfel de stare, incat omul petre­ce prea putin in el insusi, ci mai intotdeauna in afara, fie prin fapta, fie prin visare. Cei care se afla intr-o asemenea stare sufle­teasca urasc viata launtrica si pe cei ce vorbesc despre ea si traiesc in duhul ei. Pentru ei, adevaratii crestini sunt niste mistici, care s-au incurcat in notiunile cele mai elementare sau niste ipo­criti etc. Pe ei ii impiedica sa inteleaga adevarul tocmai acest duh al lumii, care bantuie in cercul vietii laice, cu care le este ingaduit sa vietuiasca, ba chiar tinerii, sunt si sfatuiti sa vina in contact cu acest duh fara nici o piedica. Prin acest contact, lumea, cu toate conceptiile si apucaturile ei corupte, se imprima in sufletul primitor al tanarului, neprevenit, si nepregatit pentru a se impo­trivi acestora; el se afla doar pe calea insusirii acelei pregatiri – si de aceea in sufletul lui se imprima precum ceara, si tanarul devi­ne fara voia lui, copilul lumii. Iar aceasta infiere de catre lume este vrajmasa infierii lui de catre Dumnezeu intru Iisus Hristos.

Iata primejdiile care iau nastere din tinerete si care ii amenin­ta pe tineri! Şi cat este de greu sa rezisti pana la capat! Insa pen­tru cel care a fost bine educat si s-a hotarat sa se consacre lui Dumnezeu mai inainte de varsta adolescentei, adolescenta nu mai este atat de periculoasa; este destul sa rabde putin, caci pe urma va veni cea mai curata si mai fericita pace. Pazeste-ti, in acesta vreme, fagaduinta acelei vieti curate, crestinesti, caci apoi vei trai cu un fel de sfanta neclintire. Cel care a trecut fara primejdie varsta tineretii, acela se simte ca si cum a trecut innot un rau invol­burat si, privind in urma, il binecuvanteaza pe Dumnezeu. Doar cate unul se intoarce si se se uita inapoi cu lacrimi in ochi, plin de pocainta si se socoteste pe sine ticalos, nevrednic. Ceea ce vei pierde in tinerete, niciodata nu vei regasi. Cel care a cazut va ajunge oare sa se bucure de ceea ce are cel care n-a cazut?

Din cele spuse pana aici, este lesne de inteles unde se afla pricina faptului ca sunt atat de rari aceia care pastreaza harul botezului. Educatia este cauza tuturor, si a celor bune si a celor rele. Harul botezului, nu se pastreaza deoarece nu se pazeste randuiala, regula si legile potrivite adevaratei educatii duhovnicesti. Cauzele principale ale pierderii harului de la botez sunt:

• Departarea de Biserica si de mijloacele ei harice; aceasta inabusa si omoara mladita vietii crestine, despartind-o de izvoare; ea se ofileste asa cum se ofileste o floare asezata intr-un loc intunecos.
• Neatentia fata de functiunile (nevoile firii) trupesti; unii cred ca trupul se poate dezvolta oricum fara sa aduca vreo vatamare sufletului; cu toate acestea in functiunile trupu­lui se afla cuibul patimilor care se dezvolta impreuna cu dezvoltarea lui, prin radacini si pun stapanire pe suflet; patrunzand in functiunile (nevoile) trupesti, patimile capa­ta o locuinta statornica sau construiesc din functiile orga­nice un fel de cetate de necucerit, si prin aceasta, isi asigu­ra, in profitul lor, stapanirea pe toata vremea ce va urma.
• Dezvoltarea puterilor sufletesti fara nici un discernamant, fara o indrumare spre un anumit scop; acestea nu vad tinta (sco­pul) care le sta in fata, si nu vad nici calea ce duce la tinta respectiva; de aici, cu toata grija pentru cea mai moderna educa­tie, tinerii nu fac nimic altceva decat sa atate curiozitatea, fap­tele necontrolate (dupa bunul plac) si setea de placeri.
• Desavarsita uitare a duhului; rugaciunea, frica de Dumnezeu, constiinta sacrului, rareori se mai iau in seama; ei socotesc ca este de ajuns sa fie o oarecare ordine vazuta – in afara; starile launtrice presupun ca exista dintotdeauna si, de aceea sunt lasate in voia lor.
• Inlocuirea, in vremea instruirii, a lucrurilor cele mai importante prin cele secundare; se lasa in umbra unica problema esentiala a vietii, care este mantuirea si se pun in lumina o multime de alte chestiuni neinsemnate.
• Intrarea, in sfarsit, in varsta adolescentei fara a-si pune mai inainte inceput bun si fara a se hotari a trai crestineste; apoi, neinfranarea inclinarilor vietii tineresti printr-o ordine cuviincioasa, si lasarea in prada unei totale insetari dupa impresii: prin distractii, lectura usoara, aprinderea imaginatiei, prin visari de tot felul, legaturi fara discerna­mant cu semenii, si mai ales cu sexul opus, tendinta spre o dezvoltare exclusiv stiintifica si devotamentul fata de duhul lumii, fata de ideile, regulile si obiceiurile la moda.

Toate acestea nu sunt niciodata favorabile vietii harice ci intot­deauna se intrarmeaza in chip dusmanos contra ei si nazuiesc s-o inabuse. O singura cauza din cele insirate mai sus este suficienta ca sa stinga in om viata harica. Dar in majoritatea cazurilor ele lucreaza impreuna si una atrage dupa sine in mod inevitabil pe cealalta; si toate laolalta arunca la fund viata duhovniceasca in asa masura, incat uneori nu se mai observa nici cele mai mici urme ale ei, – ca si cum omul nici n-ar avea duh, parca n-ar fi fost creat pentru comuniunea cu Dumnezeu, n-ar fi avut puteri pentru indeplinirea acestui scop si n-ar fi primit harul care sa le dea viata.

(din: Sf. Teofan Zavoratul, Calea spre mantuire, Fundatia Dosoftei, 1999)

Din aceeasi carte:

***

Legaturi:

FERICIREA DE A CUNOAŞTE CALEA

Discernământul este definit de Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca dreapta măsură a tuturor lucrurilor. El este calitatea sau virtutea fundamentală, dată de Dumnezeu omului spre a fi însuşită şi cultivată. Este şi cea mai complexă şi greu de definit virtute, cum scrie părintele Nicolae Steinhardt, care le înmănunchează şi armonizează pe toate celelalte virtuţi. Ea este de fapt manifestarea unei stări de aşezare a sufletului întru smerenie, în credinţa, în pace, în bucurie şi în iubire, cu bună conştiinţă interioară, precum şi ştiinţa de a avea o relaţie dreaptă şi corectă, cu Dumnezeu, cu semenii şi cu toată creaţia.

Păstrarea şi cultivarea acestei regine a virtuţilor este foarte importantă în viaţa personală pământească a fiecărui om, şi cu atât mai mult în viaţa sa duhovnicească prin care se lucrează mântuirea, fericirea şi înveşnicirea sa.

Dacă preabunul Dumnezeu din nemărginită iubire a creat cu multă înţelepciune şi măiestrie, atât cele văzute cât şi pe cele tainice şi nevăzute, care laolaltă încântă, minunează şi bucură sufletul şi mintea omenească până la extaz, nu mai puţin ne uimeşte prin înţeleapta şi plină de iubire a Sa purtare de grijă faţă de lumea creată, şi în special faţă de Biserica Sa cea sfântă pe care o conduce spre desăvârşire şi mântuire în veşnicia nesfârşită şi fericită.

Dacă până la edictul de la Milano din anul 313, martiriul era considerat o formă a desăvârşirii creştine, ba chiar devenise un ideal popular pentru creştinii din Biserica primară, prin libertatea şi oficializarea cultului creştin, date prin sfântul împărat Constantin cel Mare, Dumnezeu descoperă încă o cale de desăvârşire, aceea de martiriu perpetuu, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu duhurile răutăţii, cu ispitele lumii şi ale cărnii, cristalizată mai apoi sub forma şi numele de monahism.

Această formă de vieţuire a fost practicată în vechime de câteva mari figuri ale Vechiului Testament, ca profetul Ilie Tezviteanul, marele preot Melchisedec şi Sfântul Ioan Botezătorul, dar şi de Mântuitorul Iisus Hristos în cele patruzeci de zile petrecute în post şi rugăciune, în pustia Carantaniei (Matei cap. 4 versetele 1-10).

Modelul deplin însă al acestui tip de vieţuire creştină, Mântuitorul Iisus Hristos avea să-l arate în persoana sfântului Antonie cel Mare Egipteanul, trăitor între anii 250 şi 355 ai erei creştine şi care avea să fie considerat părintele şi începătorul monahismului.

În setea sa de desăvârşire, de parcurgere a drumului de la chip la asemănare, într-un mod cât mai direct şi în acelaşi timp ireversibil, într-o cât mai deplină siguranţă, omul credincios are neapărată nevoie de un model şi de un îndrumător. Dacă în viaţa profană drept modele se disting persoane cu capacităţi geniale sau cei care se consacră în totalitate unui anumit domeniu din ştiinţă, cultură sau artă, în viaţa creştină sau duhovnicească, modelul suprem este desigur Fiul lui Dumnezeu înomenit. Dar mai sunt şi cei care urmează în totalitate modelul Său evanghelic de gândire şi de trăire, consemnat de către sfinţii apostoli în scrierile lor şi practicat în tradiţia Bisericii într-o nemijlocită şi continuă comuniune cu El, prin mijlocirea harului Sfântului Duh.

Între sfinţii care I-au urmat exemplul şi cuvântul, făcându-se model al tipului de viaţă însingurată, liber de orice grijă şi posesie materială, ajungând prin despărţirea de toţi, pentru Dumnezeu, la unirea cu toţi prin El, avva Antonie cel Mare se va distinge tocmai pentru darul discernământului cu care şi-a orânduit viaţa, iar mai apoi i-a călăuzit şi pe alţii, doritori de a urma în vieţuirea lor această cale.

În scrierile hagiografice, patristice sau filocalice avva Antonie este numit adesea fericit, tocmai pentru felul în care a înţeles chemarea lui Hristos, urmându-o cu iubire, cu credinţă, cu râvnă şi pricepere. S-a socotit fericit pentru darul de a cunoaşte Calea, adică persoana lui Hristos, poruncile şi sfaturile Lui, precum şi pentru darul, ştiinţa şi puterea de a le păzi şi a le îndeplini cu sfinţenie (Lc 8, 21).

Născut într-o familie evlavioasă şi înstărită, din Egiptul de mijloc, copilul Antonie, pe lângă calităţile native deosebite, are parte de o educaţie creştină sănătoasă, într-o atmosferă de profundă şi autentică evlavie. Pentru a nu se perverti în şcolile laice păgâne, părinţii săi l-au învăţat carte acasă, sau la biserică buchisind slovele din textele cărţilor sfinte. Rămas orfan de părinţi şi moştenind o avere îndestulătoare, la vârsta de optsprezece ani tânărul Antonie aude într-o duminica la slujba din Biserica satului cuvintele Mântuitorului:

„Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer” (Mt. 19, 21).

El procedează întocmai, partea lui de avere împărţind-o săracilor, iar pe sora sa mai mică o încredinţează unei comunităţi de fecioare evlavioase, care ulterior vor deveni călugăriţe, împreună cu partea ei de avere.

Ştiinţa deosebirii între bine şi rău, a deosebirii gradelor binelui sau ale răului, poate şi ea să fie o definiţie a discernământului. Viitorul mare avva Antonie se arată încă de tânăr, un magistru în ştiinţa alegerii părţii celei bune (Lc. 10, 42). Ştie să se debaraseze încă de la început de lucrurile nefolositoare vieţii. Orice grijă justificată sau mai puţin motivatoare pentru lucruri, locuri, persoane sau situaţii, este o frânare a dorinţei de desăvârşire, care treptat paralizează voinţa şi stinge flacăra duhovnicească, precum şi elanul celui pornit pe cale. Avva Antonie nu se complică, încă de la început îşi rânduieşte cu înţelepciune lucrurile şi păşeşte liber, fericit, pe noul drum, care îi stă înainte. Îşi începe viaţa sihăstrească în propria sa locuinţă, iar mai apoi se retrage la marginea satului. Cunoscând şi alţi pustnici, culege de la ei ca o albină cuvinte de înţelepciune şi fapte de virtute. Vreme de cincisprezece ani uceniceşte în special pe lângă un pustnic bătrân, de la care deprinde lupta grea cu duhurile răutăţii, cu patimile sufletului şi ale trupului, postind, priveghind, rugându-se şi meditând. În puterea vârstei intră într-un mormânt părăsit unde trăieşte singur vreme de treizeci şi cinci de ani. Aici, prin răbdare, tenacitate, curaj şi perseverenţă poartă lupte dramatice cu duhurile satanei şi cu propriile sale patimi, lupte din care, cu ajutorul Mântuitorului şi al harului Său, iese mai mult decât biruitor. Luptele sale victorioase vor dovedi pentru totdeauna caracterul fantasmagoric şi iluzoriu al nălucirilor satanei, care pier „precum se risipeşte fumul şi se topeşte ceara la căldura focului”, în faţa unei credinţei puternice, a rugăciunii, a postului, a smereniei, şi în faţa semnului sfintei Cruci.

Luptele biruitoare ale sfântului Antonie împotriva duhurilor satanei, vor fi până la sfârşitul veacurilor un izvor de tărie şi de încurajare pentru monahi şi pentru creştini, dar şi o sursă de inspiraţie pentru arta şi cultura creştină. Prin modul său de viaţă, sfântul Antonie a fascinat şi a atras mii de discipoli care i-au urmat exemplul, dând fiecăruia învăţături şi sfaturi potrivit cu vârsta, puterea şi capacitatea lui.

Înconjurat de numeroşi ucenici, a petrecut o vreme în muntele Pispir, iar mai apoi s-a retras într-un munte de lângă Marea Roşie, care astăzi îi poartă numele şi unde a rămas până la sfârşitul vieţii, coborând doar la anumite perioade de timp pentru sfătuirea şi îmbărbătarea ucenicilor săi.

S-a săvârşit din aceasta viaţă, la vârsta de o sută cinci ani fără să fi fost bolnav vreodată, în ciuda luptelor duse şi ascezei severe, lăsând celor doi ucenici apropiaţi, avva Macarie şi avva Serapion hainele sale sfinţite, precum şi porunca de a-i ascunde trupul spre a nu fi cinstit şi venerat de creştini. Ucenicului iubit şi totodată biograful său, sfântului Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei, îi va lăsa mantia sa.

Din scrierea sfântului Atanasie reiese într-un mod foarte limpede discernământul şi iscusinţa cu care sfântul Antonie cel Mare şi-a purtat crucea în această viaţă, a purtat războaie dramatice cu duhurile satanei, cu patimile şi cu ispitele acestei lumi, biruind cu ajutorul lui Dumnezeu şi ajungând la vârsta şi măsura bărbatului sfânt şi desăvârşit în toate virtuţile. Sfaturile sale consemnate în primele pagini ale Patericului, precum şi cele cuprinse în vol. I al Filocaliei sunt foarte actuale şi aplicabile în viaţa duhovnicească a fiecărui creştin.

A avea în minte şi în suflet întotdeauna prezenţa lui Dumnezeu, a urmări ca în toate faptele tale să ai mărturia sfintelor Scripturi, precum şi îndemnul de a fi statornic în gândurile, cuvintele şi activităţile tale, reprezintă definiţia în sinteză, a unei vieţi trăite în Hristos. Ea este valabilă în orice timp şi în orice loc, experimentabilă pentru orişice creştin şi în acelaşi timp aducătoare de multă linişte, pace, siguranţă şi libertate duhovnicească.

A şti că recunoaşterea neştiinţei, a neputinţei, a păcătoşeniei, duce la adevărata cunoştinţă de Dumnezeu şi a legii Lui, la puterea de a îndeplini voia Lui spre slava Lui şi binele semenilor, la curăţirea de păcate şi la sfinţenie; a şti că în această lume este o înşelare să crezi că se poate sluji la doi stăpâni, a încerca să slujeşti în paralel lui Dumnezeu şi mamonei, ce duce la sfâşieri lăuntrice, la ruperea sufletului de către draci, după exemplul tânărului candidat la călugărie pe care avva Antonie l-a trimis la măcelar; a şti să priveşti întotdeauna viaţa cu toate particularităţile ei generale şi esenţiale, a urmări şi a face întotdeauna binele, a nu pregeta, dar şi a şti unde şi când să te opreşti; a descoperi în tine şi în alţii false virtuţi, a nu le idolatriza, şi prin aceasta a cădea în mândrie pierzătoare, a nu crede în vise şi năluciri diavoleşti; a şti că munca cinstită şi rugăciunea sunt caracteristicile fundamentale ale fiinţei umane în dubla ei ipostază suflet-trup; a lucra cu sârg până la ultima suflare în ogorul sufletului şi al vieţii, şi a nu aştepta răsplată, ba, din contră, ispită şi încercare; a şti că statutul de creştin reiese din împlinirea cuvintelor cheie ale Evanghelie, ca: iubirea vrăjmaşilor, netemerea de moarte, a urma sărăciei şi smereniei lui Hristos. A nu răspunde răului cu aceeiaşi monedă este meritoriu, dar este doar măsura Legii lui Moise, iar a nu putea nici atât, arată pruncia şi neputinţa duhovnicească şi nevoia de rugăciune. A prefera şi a alege întotdeauna smerenia, care poate trece peste toate cursele şi ispitele celui rău toate acestea şi multe alte cuvinte folositoare le vom găsi în scrierile din Pateric, consemnate în dreptul Avvei Antonie, precum şi în Filocalia vol. I.

Împreună cu Domnul a trăit pe pământ prin credinţă, ascultare şi iubire jertfelnică, împreună cu El se veseleşte acum în cer. Vesel, blând, politicos, dornic de a-i sluji pe oamenii din vremea sa, Dumnezeu i-a împlinit dorinţa, sfinţindu-l. A face binele conform psalmistului, înseamnă a rămâne prezent prin amintirea faptelor bune, pe întreg cuprinsul istoriei, iar marele sfânt Antonie rămâne contemporan cu noi şi cu toate generaţiile.

Vedeti si:

Extrase din cuvintele la Duminica a 29-a dupa Rusalii (a celor 10 leprosi), de dupa Sfanta Liturghie, rostit de Arhim. Melchisedec Velnic, staretul Manastirii Putna (2013 si 2014):

“Preacuvioși părinţi şi fraţi, iubiţi credincioşi,

Sunt convins că dumneavoastră cunoaşteţi foarte bine ce înseamnă Sfânta Liturghie. Şi de ce pun această întrebare? Pentru că astăzi, aşa cum aţi auzit din Evanghelie şi din cuvântul părintelui, noi trebuie să fim mulţumitori şi recunoscători. Sfânta Liturghie, dragii mei, este mulţumire adusă Bunului Dumnezeu. Sfânta Euharistie – eucharistos, εὐχάριστος - în limba greacă nu înseamnă nimic altceva decât a mulţumi. Mulţumire adusă Bunului Dumnezeu pentru darurile și pentru Jertfa Sa.

Se pune o singură întrebare și o singură întrebare trebuie să ne punem, cred eu, în această zi: de ce omul nu este recunoscător lui Dumnezeu? Şi de ce omul nu este recunoscător faţă de aproapele, faţă de binefăcători? Răspunsul, conform Sfinţilor Părinţi, este unul singur: închipuirea de sine. Şi această patimă rea, care de multe ori nouă ni se pare că n-o avem, aceasta este aceea care ne face pe noi să nu mai fim recunoscători şi mulţumitori faţă de binefăcătorii noştri. Adică mi se pare mie că am meritat bunul care mi s-a dat, am meritat cuvântul ce l-am primit, am meritat sănătatea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, am meritat tot ce-am primit. Şi atunci, dacă am meritat, de ce să-I mai mulţumesc? Ei, aceasta nu e nimic altceva decât, aşa cum am spus, închipuirea de sine. Şi omul din ziua de astăzi e cel mai prins de închipuirea de sine.

A amintit părintele că recunoştinţa este o floare rară. Şi aşa este. Puţini sunt aceia care-și aduc aminte de Dumnezeu și mulţi suntem aceia care mereu cerem: <Dă-mi, Doamne…! Dă-mi Doamne…!> dar uităm să mai spunem: <Doamne, mulţumescu-Ţi pentru toate! Mulţumescu-Ţi şi pentru pâinea, şi pentru sarea pe care o am pe masă, și pentru cana cu apă, și pentru aerul pe care mi-l dai ca să respir. Mulţumescu-Ţi pentru toate!> Omul când mulţumeşte şi când e recunoscător, zic eu, din punct de vedere duhovnicesc, face un pas înapoi, adică se smereşte şi dă loc celuilalt, adică îl lasă pe celălalt să treacă înaintea lui. Recunoaşte că Dumnezeu este Cel Care îi poartă de grijă şi Îl lasă pe Dumnezeu să meargă înaintea lui şi Îl are pe Dumnezeu înaintea ochilor săi. Omul care mulţumeşte se ridică la înălțimea cea mai frumoasă, duhovnicească. Omul recunoscător urcă către Dumnezeu şi Dumnezeu îl primeşte. Şi această recunoştinţă a omului face ca omul să-şi deschidă inima şi Îl lasă pe Dumnezeu în interiorul său ca să lucreze.

Să nu credeţi că Dumnezeu are nevoie de recunoştinţă noastră. Să nu credeţi că Dumnezeu are nevoie de mulţumirea noastră. Pe Dumnezeu nu-L afectează cu nimic în fiinţa Lui nerecunoştinţa sau nemulţumirea noastră, ci pe El doar Îl afectăm în raportul nostru faţă de El și al Lui faţă de noi. Se întristează când vede că noi nu suntem, recunoscători și mulţumitori și se întristează când nu-L lăsăm pe El să vină şi să lucreze înăuntrul nostru.

De aceea, starea de smerenie, de cumințenie, de recunoştinţă, de mulţumire, aceasta este o stare de deschidere către Dumnezeu şi de a-I face loc lui Dumnezeu în viaţa ta.

Deci, iubiţii mei, atunci când suntem stăpâniți de mândrie şi de orgoliu, de egoism, nu mai suntem recunoscători. N-ai să-l vezi pe cel mândru niciodată plecându-se cu smerenie în faţa unei icoane, în faţă sfintelor moaşte sau să meargă şi să ducă o floare cuiva. Dacă o duce, o duce cu scopul de a mai obţine ceva pentru mândria şi închipuirea lui. Deci cel mândru nu se pleacă spre aşa ceva. Dar cel smerit ştie să facă daruri bune şi frumoase. Cel smerit se pleacă şi aduce mulţumire lui Dumnezeu şi celui de lângă el, aproapelui său, binefăcătorului.

De aceea, dragii mei, în viaţă să fim mulţumitori şi recunoscători Părintelui Ceresc, căci în felul acesta darul lui Dumnezeu, harul Său, se va revărsa asupra noastră şi va rămâne înlăuntrul nostru. O candelă aprinsă în casă, lângă icoane, e un semn al jertfei și al recunoştinţei înaintea lui Dumnezeu. Genunchii plecaţi la rugăciune sunt iarăşi un semn al recunoștinței faţă de Dumnezeu. O lumânare pusă la mormântul mamei sau al tatălui sau al naşilor de botez sau de cununie sau al rudelor apropiate este iarăşi un semn de recunoştinţă şi de comuniune cu cei care au plecat din viaţa aceasta. Deci să nu uităm să fim recunoscători și mulţumitori pentru a fi plăcuţi lui Dumnezeu. [...]”

***

“Iată că ne-a ajutat Preabunul Dumnezeu să ajungem în duminica aceasta, prima după ce au trecut sărbătorile de iarnă şi iată că în această duminică ne-am întâlnit cu Evanghelia când Mântuitorul Hristos i-a vindecat pe cei zece leproşi. Aşa cum aţi auzit din Evanghelie şi din cuvântul părintelui, recunoştinţa este aceea pe care trebuie s-o avem fiecare dintre noi faţă de Preabunul Dumnezeu. Când omul găseşte motiv de îndreptăţire, atunci el nu mai este recunoscător şi mulţumitor! Şi să reţineţi lucrul acesta, că nu este un cuvânt de la mine, ci de la Sfinţii Părinţi, care spun clar că atunci când omul găseşte motiv de îndreptăţire, atunci nu mai este recunoscător faţă de nimeni.

Îndreptăţirea nu este nimic altceva decât o fiică a mândriei. Când omul este cuprins de această patimă, de acest păcat, mândria, atunci vine şi îndreptăţirea şi atunci cu greu se pleacă şi greu recunoaşte că cineva i-a făcut bine, greu recunoaşte puterea şi autoritatea lui Dumnezeu. Căci omul, în general, fuge de sub autoritatea lui Dumnezeu şi aceasta din cauza îndreptăţirii care sălăşluieşte întru el şi tendinţei omului de a se îndreptăţi mereu în faţa lui Dumnezeu. Îndreptăţirea aceasta am spus că este un rod al mândriei, al închipuirii de sine. Şi, dacă e să-i căutăm originea, nu o găsim decât tocmai în raiul desfătării, unde Adam, după ce a căzut, s-a îndreptăţit în faţa lui Dumnezeu. Eva, strămoaşa, și ea s-a îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu. S-au îndreptăţit și au dat vina unul pe celălalt, nerecunoscând păcatul, vina.

Omul devine recunoscător faţă de Dumnezeu şi faţă de cei din jurul lui atunci când se cunoaşte pe sine. Când omul se cunoaşte pe sine, atunci devine recunoscător și mulțumitor. Când îşi vede păcatele sale, când își vede neputinţele sale, atunci el devine uşor, foarte uşor, recunoscător și mulţumitor faţă de Dumnezeu. De aceea am auzit pe mulţi Sfinţi Părinţi şi în mod deosebit astăzi pe Sfântul Macarie Egipteanul, care a avut o viaţă deosebit de înaltă şi care a lăsat cuvinte deosebite nu numai pentru monahi, ci pentru toţi creștinii, căci toţi creştinii au nevoie de cuvintele Părinţilor. Deci Sfântul Macarie arată foarte frumos, foarte limpede în cuvintele sale păcatul acesta al îndreptăţirii de sine cât de urât este în faţă Preabunului Dumnezeu şi când omul se cunoaște pe sine, când îşi vede păcatele sale, acela este mai mare decât cel care vede îngerii din ceruri.

Iubiţii mei, cum a amintit şi părintele, să fugim de lepra păcatului. Păcatul este ca o lepră care întunecă, care mărgineşte. Aşa cum un om stăpânit de o boală cumplită nu poate să se mai gândească la altceva decât la necazul și la neputinţa lui, aşa şi păcatul, atunci când îl stăpâneşte pe om, îl mărgineşte şi îl face de a nu mai ieşi din acea stare și nu poate să se mai adune şi să mulțumească Bunului Dumnezeu, căci nu mai vede raza de lumină. Lumina întru el nu mai străluceşte, pentru că el se vede numai pe el, omul mândru se vede numai pe el. Pe când omul care-şi recunoaşte păcatele sale îl vede pe cel de lângă el mai bun și totodată vede bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu. Şi, când omul cunoaşte bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu, de acum devine recunoscător şi mulţumitor.

De aceea, dragii mei, să fugim de păcat, pentru că păcatul uşor vine şi greu se mărturiseşte, căci aţi văzut, de multe ori, la Taina Spovedaniei greu mărturiseşti păcatul şi diavolul vine cu o armă care este a lui, ce se cheamă amânarea. Diavolul nu-ţi spune să nu te spovedeşti, ci îţi spune s-o laşi pe mai încolo. Diavolul nu-ţi spune să nu faci fapta aceea bună acum, ci îţi spune că o s-o faci mai încolo, nu astăzi. Şi tot aşa. Şi în felul acesta nu face nimic altceva decât să-l prindă pe om.

Dragii mei, să fim înţelepţi și nu neînţelepţi. Şi atunci când ne dăm seama de greşeala pe care o facem, de păcatul pe care cumva l-am săvârşit, să ne grăbim în a spune Mântuitorului Hristos: Am greșit, Doamne, iartă-mă! Şi atunci când ne recunoaştem vina, uşor Îl recunoaştem și pe Stăpânul nostru, pe Dumnezeu nostru ca Domn şi Stăpân al tuturor.

Să facă Bunul Dumnezeu ca aceste gânduri din Evanghelia de astăzi, Evanghelia şi Apostolul de astăzi, cuvântul ce s-a rostit, să ne fie nouă, tuturor, prilej şi îndemn de a fugi de păcat şi de îngustimea păcatului, de îndreptăţirea de sine. Căci, am spus, când omul găseşte motiv de îndreptăţire, atunci el nu mai este mulţumitor și recunoscător. Facă Bunul Dumnezeu ca noi toţi să ne găsim mulţumitori și recunoscători faţă de Cel Care ne-a dat viaţă, faţă de Cel Care ne poartă nouă de grijă, de Preabunul Dumnezeu. Căci atunci când noi credem și ne încredem în a lui Hristos purtare de grijă, El atunci şi poartă grijă de noi! Amin!”

Legaturi:

Iertare, în fapte

Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. (Matei 6, 14-21)

Citind pericopa evanghelică de astăzi, îndată am înțeles că Dumnezeu-Omul Hristos ne învață în ea cum să ne lepădăm de cele trei feluri mai de seamă ale patimilor: de iubirea de slavă – cu a ierta și a cere iertare; de iubirea de plăcere – cu postul; și de iubirea de argint – cu adunarea de bogății în cer. Însă Biserica, după cum știm cu toții, scoate la iveală nevoința iertării și făurește o stare harică și sufletească pentru iertare, chiar în această săptămână, înaintea începutului Postului Mare. De ce?

Taina Crucii lui Hristos se află, de fapt, în iertare. Cel ce prin nădejdea de a fi părtaș la Crucea lui Hristos vrea să fie părtaș la marea Taină a Învierii lui Hristos, acela iartă. Și dimpotrivă… Dacă nu iertăm aproapelui nostru sau vrăjmașului nostru – totuna, atunci suntem în afara comuniunii euharistice și de rugăciune cu Dumnezeu. Iar dacă suntem în afara comuniunii cu Dumnezeu, cum ar avea loc lucrarea de curățire a noastră – curățire ce o așteptăm să sporească îndeobște în Marele Post? Dacă nu începem a ne elibera de patima iubirii de slavă prin a ierta și a cere iertare, în zadar ne va fi nevoința împotriva iubirii de plăcere și iubirii de argint. Diavolul nici nu mănâncă, nici nu bea, nici femei (sau bărbați) nu are, nici bani nu adună, dar este mândru și iubitor de slavă și aceasta i-a fost îndestul să cadă de la Dumnezeu. Și doar înrobirea prin iubirea de slavă, fără celelalte patimi, este îndestulătoare ca omul să se îndrăcească.

Vedeți, fiilor, să nu o lungim mult, lucrurile sunt foarte simple: cel ce iartă tuturor celor ce i-au greșit, chiar și celor mai întunecați vrăjmași ai săi, are harul dumnezeiesc în sine; iar cel ce nu îi va ierta – măcar unui singur om, fie el chiar cel mai întunecat vrăjmaș, are diavol în el. Iertarea este mărturie că harul dumnezeiesc se află de față, iar neiertarea este mărturie a înrobirii față de diavol. Aproape același lucru este adevărat și pentru cererea iertării. Cei care sunt la cea de-a doua treaptă a creșterii duhovnicești, luminarea minții, și „de-ar vrea” nu ar putea să nu ierte. Aceasta ar însemna, de îndată, pecetluirea inimii pentru rugăciunea minții și a inimii. Cei care se află la prima treaptă, curățirea inimii de patimi, sau duc lupta cu sine însuși să ierte ascetic prin fapte și să ceară iertare sau, din păcate, nu iartă și nu cer iertare…

Vă vorbesc de iertarea cea adevărată, iar nu despre o închipuire. Iertare adevărată are loc atunci când ne rugăm pentru cel ce ne-a rănit (sau despre care credem că ne-a rănit datorită înaltei păreri de sine); când nu îl bârfim, osândim și judecăm pe cel care ne-a rănit, și când îl ajutăm în fapte, îi facem bine și în orice fel căutăm a-i cere iertare și a ne împăca cu cel de ne-a rănit. Aceasta este îndatorirea tuturor celor ce se nevoiesc în ascultare, la treapta curățirii inimii proprii de patimi. Nevoința lor încă este ascetică pentru că, cu cugetul și cu credința ei înțeleg că trebuie să ierte și se silesc pe sine să ierte, chiar dacă nu simt atunci. Tot așa ascetic cer și iertare.

Asta este îndatorirea și a celor ce se află la treapta de luminare, doar că ei, adesea, nu-și închipuie că cineva îi lovește și rănește, ci lovitura se întâmplă aievea, din afară, prin oameni, adesea fără o pricină adevărată. La cei ce au darul rugăciunii minții și inimii, după cum știți, diavolul nu are loc de a lovi din lăuntru, căci inima lor este îndestul curățită de patimi. Domnul îngăduie lovitură din afară asupra lor ca ei să se desăvârșească înspre două căi cruciforme: și în iubirea lucrătoare față de vrăjmași, adică față de aproapele, prin facerea de bine, înainte de toate în rugăciune; și în iubirea lucrătoare față de Domnul, neîngăduind minții, din pricina trufiei rănite, să pună capăt împărtășirii cu El în inimă, împărtășire ce are loc prin rugăciunea minții și a inimii. Fără iubire lucrătoare și față de vrăjmași, nu se află trecere de la luminarea minții la îndumnezeire.

Iar acestea sunt faptele celor ce fac parte din lume și spun despre ei că sunt creștini, însă care se nevoiesc fără rost (ca să nu spun ceva mai înfricoșător): nu sunt în ascultare curată față de părintele duhovnicesc, ci, nepregătiți se conduc de sine în viața duhovnicească; se îndreptățesc pe sine, îl bârfesc, învinovățesc, judecă și osândesc pe cel despre care cred că i-a vătămat; și dacă toate acestea nu li se par îndestul, născocesc mari minciuni și le răspândesc în jur doar să-i facă rău aceluia, iar pe sine să se îndreptățească. Uită că, orbiți de iubirea de răzbunare sau de pofte, cu cât minciuna este mai mare, cu atât ea este mai ușor de cercetat și cu atât ei înșiși, în loc de a fi vrednici de încredere, se arată foarte îndoielnici în ochii celor ce au auzit minciuna. Astfel de oameni nu cer iertare niciodată. Știu că trebuie să treacă timp ca să poată fi pricepute toate acestea, însă omul e dator să lucreze la sinele său și să se pocăiască în fapt, iar nu să se împotmolească și mai mult. Cel care încă se îndreptățește pe sine și îi judecă pe ceilalți nu poate cu adevărat să ierte și să ceară iertare. Pentru cei care și-au închinat viața lui Dumnezeu un astfel de fel de viețuire înseamnă o înfricoșătoare pierdere de vreme, o mare nerodnicie și o împrejurare în care dau greș.

Însă cum ar putea să ne devină nevoință întemeiată pe cugetare faptul de a ierta și a cere iertare, și nu doar o nevoință pe care o facem cu credință și ascultare față de Evanghelie? Devine o nevoință conștientă atunci când ne vom da seama că măsura vinovăției noastre este Dumnezeu-Omul Hristos și dreptatea dumnezeiască, iar nu omul și dreptatea omenească. Ce înseamnă acest lucru în viața zilnică? Atunci când cineva ne va vătăma, tot atunci noi nu cugetăm la dreptatea sau nedreptatea ce a făcut, ci mai degrabă vom lua aminte la următoarele lucruri: dacă gândurile, cuvintele și faptele noastre din acea clipă sunt în egală măsură cu ale lui Hristos sau nu? Dacă în mintea și inima mea se întâmplă aceleași lucruri ca și în mintea și inima lui Hristos, într-un astfel de caz? Dacă fac la fel ca și Hristos cu cei care Îl rănesc? Oricum, nu! Oricum departe – până la nemărginire – suntem de toate acestea! Păi, iată de unde se ivește vina noastră, chiar și vina celor de la treapta de îndumnezeire, iar nu ocara pe drept sau pe nedrept pe care ceilalți ne-o aduc… Păi iată unde se află și izvorul nesecat al pocăinței noastre… De aceea niciodată, dar chiar în nici un singur caz, nu avem îndreptățire când nu cerem iertare și când nu iertăm!

Iar cuvintele din Evanghelie: de nu veți ierta oamenilor greșalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă greșalele voastre, nu trebuie înțelese așa cum le citim, literă cu literă, ci aceste cuvinte înseamnă că dacă nu le vom ierta greșelile oamenilor, nu că Dumnezeu nu ne va ierta (ferească Dumnezeu de o astfel de hulă!), ci noi înșine ne despărțim de harul dumnezeiesc și noi înșine ne osândim și despărțim de Dumnezeu. Nouă înșine nu ne iertăm.

Să mai adaug la cele pe care le-am spus la început și anume: doar iubirea de slavă și fără celelalte patimi, este îndeajuns ca omul să se îndrăcească. Să nu vorbim de faptul că, dacă nu luăm aminte la iubirea de slavă, toate celelalte nevoințe pot doar să o hrănească și să o sporească. De aceea Domnul Hristos, în partea lepădării de celelalte două feluri de patimi, ne spune să luăm aminte îndeosebi la iubirea de slavă, câtă vreme, despre iubirea de slavă nici nu ne amintește de iubirea de plăcere și iubirea de argint. Când vorbește despre post spune:

când postiți, nu fiți ca fățarnicii triști, că își smolesc fețele lor, ca să se arate oamenilor, postindu-se.

Prin urmare, prin spuse, Domnul ne îndeamnă să luăm aminte a nu căuta slava omenească. Iar când spune să nu adunăm bogăție pe pământ, zice:

Că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.

Așadar, pe cei ce trăiesc în lume și cu lumea, Domnul îi îndeamnă să ia aminte că strângerea de bogății doar pe pământ este căutare, în cel din urmă rând, în sine și în puterile proprii (mulțumire de sine și iubire de sine), în loc în Dumnezeu și cu Dumnezeu.

Iar pentru cei care vițuiesc în mănăstire, aceste cuvinte ale Domnului înseamnă că ei nu au îngăduința de a se mulțumi cu nivelul primei trepte – curățirea inimii de patimi, ci că trebuie să ajungă la cel de-al doilea nivel din creșterea duhovnicească, luminarea. Adică, nu au îngăduința a se mulțumi cu curățirea energiei minții, ci trebuie să curețe îndestul și esența minții, care este în inimă, și să atingă fericirea celor curați cu inima. Pentru că Domnul nu spune unde este bogăția voastră acolo va fi și mintea și rațiunea voastră, ci spune: acolo va fi și inima voastră. Dacă patima iubirii de slavă va rămâne pe mai departe bogăția noastră, iar noi nu ne luptăm împotriva ei, atunci această patimă o să țină inima noastră pângărită, înrobită și închisă (pentru rugăciunea minții și inimii) și devine idolul nostru în fața căruia în fapt ne vom închina. Singura noastră bogăție este Hristos. Prin rugăciunea minții și inimii, tot mai mult și mai mult Îl aflăm pe Hristos ca singură bogăție a inimii noastre și doar Lui ne închinăm și aflăm în El inima noastră. Aflăm lăcașurile și putințele sobornicești nemărginite ale inimii noastre în Dumnezeu-Omul Hristos.

Să dea Dumnezeu să atingem și treapta îndumnezeirii și să cunoaștem până la capăt ce înseamnă și cuvintele Sfântului Apostol Pavel:

iar viez, nu de acum eu, ci viează întru mine Hristos (Gal. 2, 20)

- Hristos Care pe cruce spune, pentru noi încă un lucru fără de putință, însă negreșit eshatologic și negreșit mântuitor, chiar și pentru cei care în ultimul moment se vor pocăi și vor cere iertare:

Părinte, iartă-le lor; că nu știu ce fac. (Lc. 34, 24)

Iertați-mă și pe mine…, în Domnul Iisus Hristos și pentru El!

(din: Mitropolitul Strumitei, Naum, “Nici Eu nu va voi spune voua…”, Editura Predania, 2015)

Pentru Duminica iertarii si inceputul Postului Mare, va mai recomandam:

LUAREA-AMINTE LA LUPTELE NOASTRE

Armonizarea viziunii noastre cu Izvorul Vieţii

“[…]

Sarcina creştinului de azi nu este numai de a se angaja în cercetarea de sine necesară, care face cu putinţă lupta duhovnicească benefică şi autentică; este, dincolo de aceasta, de a recâştiga înseşi realităţile care definesc această luptă de la modul de gândire reducţionist al lumii din jurul lui. Creştinului de azi – la fel ca şi creştinilor din alte perioade, dar într-un mod care este continuu „actualizat”, pe măsură ce societatea merge înainte – nu i se spune numai că nu trebuie să se împotrivească patimilor, că nu trebuie să se lupte cu diavolul: i se spune că patimile nu sunt reale, că diavolul nu există. I se spune că nevoinţa este nefirească, că războiul duhovnicesc este o amăgire. I se spune că judecata este asupritoare, iar dorinţa de a deveni ceva definit de altul (fie şi de Dumnezeu!) este nesănătoasă din punct de vedere psihologic. I se spune că a crede în tradiţia Bisericii este o aderare pietistă, simplistă, la trecut; că mai bine „ar gândi singur”.

I se spune, cu alte cuvinte, că însăşi arena întrecerii duhovniceşti este ireală şi că lucrarea lui este nebunie. Este făcut să creadă că singura cale prin care această lucrare poate fi susţinută, în oarecare măsură, în societatea modernă este să o armonizeze cu concepţiile societăţii.

I se spune, am putea zice, tocmai ceea ce diavolul ar vrea să i se spună.

Creştinul de azi, aşadar, are o misiune: de a recâştiga din această situaţie catastrofală conturul drept al adevărului şi al realităţii şi de a-l trăi deplin, în ciuda insistenţei constante a lumii de a face altfel. Creştinul trebuie să recâştige, mai întâi în el însuşi (aceasta este lupta nevoinţei) şi apoi pentru cei din jurul lui, adevărata viziune a condiţiei noastre în această viaţă şi a felului de a o aborda.

Cum vom face aceasta? Singura cale este prin a reînnoi în noi înşine viziunea ascetică dată nouă în Biserică şi prin a ne armoniza cu viaţa care ne leagă de Izvorul Vieţii, Hristos Însuşi. Dat fiind gradul în care lumea se imprimă în minţile şi în inimile noastre, aceasta înseamnă, la un nivel practic şi elementar, că trebuie să luptăm lăuntric pentru a recâştiga ceea ce Biserica dă cu statornicie, pentru ca lupta noastră să fie zidită pe adevărata temelie a credinţei.

În termeni practici, aceasta se poate împlini printr-o atenţie reînnoită la adevăratul contur al luptei noastre ascetice: în primul rând, trebuie să punem Împărăţia în centrul atenţiei noastre. În al doilea rând, trebuie să dezvoltăm în noi înşine luarea-aminte la vrăjmaşii noştri: diavolul şi dracii. În al treilea rând, trebuie să ajungem să înţelegem mai exact natura patimilor. În al patrulea rând, trebuie să reînvăţăm continuu natura şi practica ascultării. Şi în al cincilea rând, trebuie să lucrăm pentru a aduce o mărturie mai bună şi mai puternică în lume.

Să punem Împărăţia lui Dumnezeu în centrul atenţiei noastre

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33).

Dacă există o degradare atotcuprinzătoare a preocupării creştine în zilele noastre, ea se manifestă în pierderea privirii neabătute la viaţa viitoare a omului în Împărăţie. Saeculum-ul, lumea seculară, se concentrează pe „acum”. Momentul acesta, lumea aceasta, viaţa aceasta sunt contextele care au sens. Deşi creştinul recunoaşte de obicei existenţa Împărăţiei, ba chiar vorbeşte de dobândirea şi de natura ei, rar se manifestă astăzi cu adevărat o orientare a întregii sale vieţi şi a traiului său în jurul şi spre această Împărăţie. Mai degrabă, Împărăţia lui Dumnezeu este adesea considerată un fel de „fundal” prin care i se poate da prezentului o mireasmă creştină. „O să fac asta şi asta acum, pentru că un astfel de gest înseamnă dragoste, iar Împărăţia lui Dumnezeu este o Împărăţie a dragostei.” Sau: „Voi căuta acum binele acesta, şi nu pe acela, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu se concentrează asupra unor asemenea scopuri.” Nu că n-ar fi nobleţe în asemenea cugetări (fără îndoială, sunt mai bune decât o viziune care nu ţine seama deloc de Împărăţie), dar viaţa creştină cere mai mult decât aceasta. Hristos nu spune: „Când cugetaţi la viaţa aceasta, amintiţi-vă de Împărăţie, pentru ca ea să influenţeze ceea ce căutaţi”, ci El porunceşte: Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Numai după ce a orientat strădania creştină spre acest punct central unic şi de bază, El adaugă: şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Împărăţia lui Dumnezeu este, în cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, „sfârşitul lumii create” şi deplina şi completa „împărtăşire prin har de bunătăţile pe care le are Dumnezeu prin fire”⁴. În concepţia Sfântului Teodor al Edesei, Împărăţie este contemplarea de către om a Sfintei Treimi, prin care „cele cu lipsuri şi nedesăvârşite în noi sunt plinite şi desăvârşite”⁵. Această Împărăţie este împărtăşirea deplină a făpturii de Făcătorul ei – viaţa de fericire desăvârşită spre care se mişcă toată zidirea izbăvită, spre care Dumnezeu îl cheamă pe cel ce se pocăieşte. Chemarea lui Hristos nu este ca omul să-şi amintească din când în când de Împărăţia pentru care se nevoieşte şi ca această amintire să-i modeleze într-o măsură oarecare viaţa de zi cu zi în această lume. Chemarea Lui este ca omul să fie în întregime modelat şi format de căutarea Împărăţiei. Obiectul viziunii creştinului trebuie să fie, în fiecare clipă, Împărăţia lui Dumnezeu. Centrul spre care se îndreaptă fiecare cumpănire, fiecare lucrare, fiecare gând şi mişcare a inimii trebuie să fie dreptatea lui Dumnezeu, care pune în lumină şi face accesibilă această Împărăţie. Orice aspect al vieţii care se concentrează în altă parte, care ia drept ghid şi măsură altceva decât această luptă pentru Împărăţie, trebuie să fie privit ca parte a vieţii celei vechi a „omului celui vechi” (cf. Romani 6, 6; Efeseni 4, 22; Coloseni 3, 9). Asemenea lucruri ne leagă de cele trecătoare, în timp ce Hristos a venit să ne cheme la cele veşnice.

Tâlcuind cuvintele Domnului din Evanghelia după Sfântul Matei, marele orator şi păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur, a dat sfatul următor:

„Hristos a venit să desfiinţeze cele vechi şi să ne cheme la o patrie mai bună. De aceea face totul ca să ne scape de cele de prisos şi de dragostea ce ne leagă de pământ. De aceea a amintit de păgâni, spunând că păgânii le caută pe acestea (cf. Matei 6, 32), că ei îşi dau toată osteneala pentru cele de pe pământ, nu spun nici un cuvânt despre cele viitoare şi nici n-au idee de ceruri. Voi însă nu urmăriţi acestea, ci altceva! Că n-am fost făcuţi să mâncăm, să bem şi să ne îmbrăcăm, ci să plăcem lui Dumnezeu şi să dobândim bunătăţile ce vor să fie. După cum atunci când năzuim la Cer socotim de prisos mâncarea, băutura şi îmbrăcămintea, tot de prisos să le socotim şi când ne rugăm lui Dumnezeu! Aceasta a vrut să spună Hristos prin cuvintele: Căutaţi Împărăţia Cerurilor şi toate acestea se vor adăuga vouă.”⁶

Orientarea creştinului este spre o „patrie mai bună” decât viaţa aceasta de acum. Naşterea noastră nu este pentru plăcerile acestei lumi şi pentru mângâierile ei trecătoare, ci pentru slava lui Dumnezeu şi pentru dobândirea Împărăţiei Lui.

Dacă vrem să ne luptăm în mod autentic pentru sfinţirea şi mântuirea noastră, orientarea aceasta spre şi întru Împărăţie trebuie să devină de cea mai mare însemnătate în noi. Fiecare act trebuie privit din perspectiva vieţii viitoare şi a dobândirii ei. Când nu acţionăm astfel, ne reducem alegerile şi comportamentele la perspectiva limitată a acestui popas trecător. În loc să vedem contextul purtărilor, al acţiunilor şi al deciziilor noastre în Viaţa cea veşnică a Împărăţiei pururea fiitoare a lui Dumnezeu, îl vedem în răgazul scurt al acestei vieţi şi în consecinţă ne adaptăm lui întreaga viziune şi concepţie despre lume.

Dacă ne evaluăm starea cu sinceritate, vedem că adeseori facem întocmai aşa. Cât de multe dintre alegerile noastre în viaţă se bazează pe consideraţii de existenţă definită numai ca viaţa dintre naştere şi mormânt! Când ne plănuim viitorul, cel mai adesea ne gândim la anii noştri de mai târziu – perioada maturităţii, bătrâneţea. Ne luptăm pentru beneficii de sănătate care adaugă câteva zile acestei vieţi, căci socotim că moartea este sfârşitul. Iarăşi, acest lucru este adeseori adevărat chiar şi printre cei care sunt botezaţi întru Viaţa cea veşnică a lui Hristos, întru nesfârşita Împărăţie cea pururea fiitoare. Această viziune limitată, care prinde fiinţa omenească în capcana vieţii de aici, ne desparte de adevărata chemare a acelei locuinţe veşnice. Ajungem chiar să luăm hotărâri morale întemeiate pe orizontul mărginit al acestei vieţi şi pe înlesnirile ei. Şi în timp ce recunoaştem – poate – existenţa Împărăţiei, facem aceasta într-un fel care o stabileşte ca pe „al doilea lucru”, după cele ale veacului de acum. Căutăm o recunoaştere a Împărăţiei care să ofere o cale ca Dumnezeu să ne dea, iar noi să dobândim lucrurile lumii acesteia. Dar Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte şi despre această abordare:

„[Domnul] n-a spus: «se vor da vouă [lucrurile lumii acesteia]», ci: «se vor adăuga vouă», ca să afli că darurile date de Dumnezeu pe lumea aceasta sunt o nimica în comparaţie cu măreţia celor viitoare. De aceea ne şi porunceşte să nu le cerem pe acestea când ne rugăm, ci pe celelalte, fiind încredinţaţi că ni se vor adăuga şi acestea la celelalte. Caută, dar, pe cele viitoare şi vei primi şi pe cele de acum! Nu căuta pe cele văzute, şi le vei dobândi negreşit! Este nevrednic de tine să te apropii de Stăpân cu nişte cereri ca acestea! Te faci de râs pe tine însuţi de-ţi cheltuieşti toată râvna cu dorul de cele trecătoare, când eşti dator ca toată râvna şi grija ta să-ţi fie pentru bunătăţile cele nespuse.”⁷

Creştinul trebuie să aibă ca singurul centru spre care se îndreaptă atenţia sa, aşa cum înţelege Sfântul Ioan Gură de Aur cuvintele Domnului, Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Atunci Domnul poate să adauge la această luptă pentru Împărăţie anumite binecuvântări ale acestei lumi; însă acele binecuvântări nu sunt decât înflorirea sprijinului Lui dumnezeiesc pentru lupta cea veşnică. O viaţă trăită în lupta pentru Împărăţie este una în care Dumnezeu va adăuga luptei lucrurile de trebuinţă câtă vreme suntem în această lume – însă a ne apropia de Dumnezeu pentru a-I cere asemenea lucruri sau a ne orienta minţile şi inimile în jurul lor, chiar ca scopuri secundare sau convergente, înseamnă a ne face „de râs”, irosindu-ne dorinţa cu lucrurile trecătoare ale vieţii acesteia.

Asemenea cuvinte ne vădesc ruşinea atâtora dintre comportamentele noastre de azi. Căci nu căutăm numai lucrurile lumii acesteia, ci îngăduim şi viziunii noastre teologice să fie modelată de concentrarea asupra celor ale lumii acesteia. Pe linia aceasta, lucruri ca renunţarea autentică, nevoinţa adevărată, smerirea de sine reală şi jertfa de sine adevărată încetează să „aibă sens”, căci nu se armonizează cu o viziune despre viaţă orientată în primul rând către prezent.

Ca atare, creştinul trebuie să se ridice şi să recâştige dreapta viziune a Împărăţiei şi să-şi orienteze întreaga viaţă spre aceasta. Fiecare gând al nostru, fiecare faptă a noastră trebuie să fie impregnate de viziunea acestei Vieţi dumnezeieşti, astfel încât prin această viziune să putem aduce o schimbare în această lume; căci a căuta Împărăţia nu înseamnă a respinge lumea: înseamnă a recâştiga singura orientare care o poate mântui. Dar trebuie să începem prin a recunoaşte, în adâncul fiinţei noastre, adevărata realitate a acestei Împărăţii; şi trebuie să începem prin a ne-o aduce în minte adesea – în fiecare clipă –, astfel încât vieţile noastre să fie modelate de ea, atrase spre ea şi, cu harul lui Dumnezeu, transfigurate treptat întru ea. Trebuie să căutăm să ne trăim vieţile creştine după pilda acelor creştini pomeniţi de scriitorul anonim al Epistolei către Diognet, din secolul I sau al II-lea:

„Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. […] Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte, şi în hrană, şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. […] Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu-i cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi; sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi; sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi.”⁸

„Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii”. Aceasta este viaţa cea nepământească a Împărăţiei, care se arată în vieţuirea creştinească autentică. Cel care se încadrează în această descriere entuziastă se concentrează numai la acea Împărăţie veşnică – realitatea care face de nebăgat în seamă faptul de a fi neîncetat străin, de a fi prigonit, de a fi necunoscut, osândit, de a fi pururea în lipsă în această călătorie pământească. Acestea sunt numai lucruri mărunte pentru cei care „locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului”. Şi, departe de concepţia că Împărăţia ar fi un lucru care leapădă creaţia lui Dumnezeu, ea este ceva care are putere reală de a o transforma. Oameni ca aceştia „sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi”.

Creştinii ortodocşi de azi trebuie să recupereze această concentrare. Ea se află în miezul şi în centrul întregii Vieţi în Hristos. Aşa cum tâlcuieşte Sfântul Inochentie al Alaskăi:

„Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în această lume pentru a ne da iarăşi viaţa veşnică pierdută şi fericirea cea adevărată. El a descoperit oamenilor că tot răul din ei stă în păcat şi că nimeni nu poate, prin osteneala sa, să biruiască răul dinlăuntru şi să dobândească părtăşia cu Dumnezeu. Păcatul, însămânţat în firea noastră de la cădere, stă între noi şi Dumnezeu ca un zid înalt. Dacă Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi pogorât la noi prin mila Lui pentru noi, n-ar fi luat asupră-Şi firea noastră omenească şi n-ar fi biruit păcatul prin moartea Sa, tot neamul omenesc ar fi pierit pe veci! Acum, mulţumită Lui, cei care vor să se curăţească de rău pot să facă aceasta şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să dobândească fericirea veşnică în Împărăţia cerurilor.”⁹

[va urma]

________________________________

ISPITELE

1. Batranul Daniel din Katounakia Sfantului Munte zicea: “Diavolul nu se bucura nicicand mai mult decat atunci cand sta de vorba cu omul care-si cultiva propria sa mandrie, fie acesta teolog, erudit sau mare ascet. Dimpotriva, se teme de omul smerit si ascultator”.

2. Diavolul este peste tot. Batranul Iosif atragea atentia luptatorilor asupra urmatorului lucru: “Ascuns si intrarmat pana-n dinti, vrajmasul se afla in suflet, in trup si-n imprejurimi. Nu lasa sa treaca nici un prilej pentru a incerca sa-l subjuge pe om si sa-l ispiteasca in credinta lui. In functie de circumstante, diavolul ataca si se opune hotararilor noastre. Tinta lui principala, in acelasi timp, este sa-l loveasca pe om in credinta sa si sa-l faca sa treaca la tradare si renegare. Daca a reusit, el taie zelul si ravna. Cu credinta se face totul, dar cu credinta pusa in lucrare. Daca credinta este clatinata, totul se clatina si linia frontului slabeste”.

3. Batranul Epifanie spunea despre vicleniile diavolului: “Cat de viclean este diavolul! El le sopteste tinerilor crestini care au incheiat o casatorie reusita: cat de bine v-ar fi intr-o manastire, preocupandu-va cu cele duhovnicesti, departe de grijile familiei care va imprastie si va apasa! Iar celor ce au intrat in manastire, pentru ca doreau fecioria intru Hristos, le sopteste: cat de bine v-ar fi daca ati fi casatoriti, daca casa voastra ar fi o mica biserica, daca ati trai fericirea vietii de familie, departe de nevointele ascetice si de singuratatea care va copleseste. Dar daca barbatul casatorit s-ar calugari si cel calugarit s-ar insura, le-ar spune tocmai invers. Toate acestea pentru a-i aduce la disperare si a-i scoate de pe calea mantuirii. Caci calea mantuirii este casatoria binecuvantata sau fecioria in Hristos”.

4. Referitor la atacurile diavolului, Batranul Eusebiu zicea: “Satan ne poate foarte usor face sa cadem la dreapta sau la stanga. Caderile de-a dreapta, care se prezinta sub aparenta zelului pentru Dumnezeu, sub aparenta virtutii si a datoriilor perfect implinite, sunt mult mai periculoase decat caderile de-a stanga, care se vad limpede ca sunt pacate. Noi trebuie sa ne pastram intotdeauna pacea sufletului.” Altadata, el isi sfatuia asa fiii sai duhovnicesti: “Daca tu vezi ca felul altora de a gandi difera de al tau, nu te mira! Noi stim acest lucru din cuvintele Domnului, si anume ca cel rau actioneaza puternic asupra mintii oamenilor si le intuneca pentru a nu putea discerne care le este interesul si pentru a nu asculta glasul Domnului”.

5. Batranul Porfirie sfatuia sa ne opunem ispitelor in felul urmator: “Mergeti pe drumul vostru. Diavolul va veni sa va ispiteasca cu ganduri si va va trage de maneca pentru a va dezorienta. Nu va intoarceti, nu va angajati in discutii si-n controverse cu el! Se va lasa pagubas si va va parasi”.

6. Batranul Iosif zicea ca intaistatatorii puterilor intunericului “nu pot fi infranti cu prajituri si ciocolata, ci cu rauri de lacrimi, prin durerea sufletului, durere de moarte, printr-o smerenie desavarsita si o rabdare nesfarsita, prin Rugaciunea lui Iisus spusa cu durere”.

7. Pe langa alte incercari, diavolul incearca cu duhul intristarii sufletul crestinului care duce o viata duhovniceasca. Batranul Daniel zicea referitor la acest subiect: “Tristetea cucereste sufletul nu prin forta si inlantuire – cum face de obicei diavolul – ci printr-o panza imaginara fina care acopera sufletul in asa fel ca toate puterile lui devin reci si insensibile. Tristetea ii ia sufletului zelul si credinta, ii ia mintii capacitatea de a avea ganduri salvatoare”.

8. E nevoie de atentie pentru a infrunta ispitele. Batranul Amfilohie spunea referitor la acest subiect: “Daca cineva arunca cu piatra intr-un caine, acesta, in loc de a se arunca asupra celui ce a dat cu piatra, se arunca asupra pietrei pentru a o misca. Noi facem la fel. Ispititorul trimite o persoana pentru a ne ispiti fie printr-un cuvant, fie printr-o atitudine si, in loc de a ne arunca asupra celui ce a aruncat piatra, adica asupra ispititorului, noi muscam piatra, adica pe fratele nostru pe care l-a folosit vrajmasul!”

9. Acelasi Batran insista: “In ceasul ispitei, noi trebuie sa dam dovada de rabdare si sa ne rugam. Ispititorul este mare expert: are munti intregi de mijloace! Ispititorul nelinisteste, creeaza stari de apasare si de lupte exterioare. El cunoaste nenumarate viclenii. El face pe om sa se indoiasca. De aceea noi naufragiem adesea. Cand trecem prin incercari, harul lui Dumnezeu coboara asupra noastra. Incercati de ispite, constatam cat de slabi suntem si, smerindu-ne atragem harul lui Dumnezeu. Vanturile ispitelor, in aceasta situatie, nu vor afecta, si nu ne vor putea face nimic”.

***

LUPTA DUHOVNICEASCA

1. Batranul Porfirie zicea: “Atunci cand Hristos vine sa umple casa inimii noastre, toate problemele, toate ratacirile, toate nelinistile dispar. Si pacatul, de asemenea, dispare”.

2. Unui teolog care sustinea ca trebuie sa fie un om de actiune crestinul, Batranul Ioil i-a raspuns: “Vai, nenorocitule! Nu vei lasa actiunea si framantarea de-o parte pentru a te ocupa putin de propria ta curatire? Noi suntem numai framantare si actiune, iar sufletul ni l-am lasat in paragina! Curateste-ti sufletul de patimi printr-o lucrare in adancime, si ceea ce vei oferi atunci semenului tau, tu vei oferi nu din golul sufletului tau, ci din bogatia ta interioara!”

3. Lupta spirituala trebuie dusa cu zel. Batranul Antim zicea: “Zelul si nepasarea sunt doua mijloace puternice. Unul ne uneste cu Dumnezeu si celalalt ne separa. Zelul este un fier incins, nepasarea este un fier rece: oricat de tare ai lovi fierul se raceste, nu poate face din el ceva; pe cand fierul incins, este usor de modelat”.

4. Cunoasterea de sine il face pe om intelept. Batranul Iosif zicea: “Cunoasterea de sine il face pe crestin mult mai intelept decat alti oameni. El devine smerit si in acelasi timp primeste harul Sfantului Duh”.

5. La sfarsitul vietii sale Batranul Eusebiu le zicea ucenicilor sai duhovnicesti care-l incurajau: “Viata ma apasa greu. Daca as mai trai un pic, n-as dori sa fac altceva decat sa ma cunosc mai bine. Acum cativa ani aveam impresia ca ma cunosc, dar imprejurarile mi-au demonstrat ca nu ma cunosteam bine!”

6. Batranul Porfirie ii spunea unuia dintre fiii sai duhovnicesti: “Fii atent mai ales la dracul acediei. Nu-l subestima! Cand el domina sufletul, il inghite si-l paralizeaza. Este un drac puternic si intra in om cu o multime de alti draci”.

7. Daca omul esueaza in intentia sa duhovniceasca, pateste lucrul acesta din neglijenta sa. Batranul Iosif zicea: “Neglijenta ne submineaza. Ea se aseamana cu seceta, din cauza careia nimic nu creste. Ea intuneca totul, ea ii impiedica pe cei ce vor sa duca o viata duhovniceasca, ea ii opreste pe cei ce au sporit spiritual. Ea nu le ingaduie celor ce sunt in necunoastere sa invete Adevarul si-i impiedica pe cei ce sunt in inselare sa se converteasca”.

[…]

12. Caracterele oamenilor difera. Batranul Iosif sublinia: “Sufletele suave asculta usor, pe cand cele darze se chinuie sa se supuna. Se deosebesc intre ele ca si bumbacul de fier! Bumbacul are nevoie doar de un cuvant, pe cand fierul are nevoie de focul si de cuptorul patimilor pentru a fi prelucrat! Omul cu un caracter puternic trebuie deci sa dea dovada de rabdare in ispite, pentru a se curati. Daca n-are rabdare, este ca o lampa fara petrol, care se stinge repede si dispare”.

[…]

14. Batranul Amfilohie zicea: “Roadele duhovnicesti se pot obtine numai la nivelul inimii, caci in inima se pot semana si planta semintele duhovnicesti, peste care harul Sfantului Duh vine apoi sa aduca ploaia adevaratei rodnicii. Aceste fructe vor fi pastrate in doua case de economii: mai intai in una din cer; apoi in una de pe pamant, pentru oamenii saraci si pentru cei ce au foame duhovniceasca”.

15. Batranul Porfirie sublinia, referitor la viata crestina autentica: “Multi zic ca viata crestina este dificila si dezagreabila. Eu zic ca este usoara si placuta, numai ca ea presupune doua conditii: smerenia si dragostea”. Si adauga: “Noi trebuie sa dobandim harul lui Dumnezeu de pe acum. Caci fara har, efortul nostru nu va da rezultate si noi nu vom ajunge in Paradis. Iar Dumnezeu ne da harul Sau daca suntem smeriti”.

16. Batranul Porfirie compara lupta duhovniceasca cu cultivarea gradinii: “Ce este lupta duhovniceasca? Iata, sufletul este ca o gradina impartita in doua. Pe o jumatate se planteaza maracini si pe cealalta flori. Avem un rezervor de apa cu doua robinete si doua rigole: o rigola dirijeaza apa spre maracini, iar cealalta spre flori. Eu pot deschide unul din cele doua robinete: nu ud maracinii si ei se ofilesc, ud florile si ele infloresc”.

17. Lupta contra patimilor cere un mare razboi launtric. Batranul Iosif explica: “Faptele bune, milostenia si toate lucrarile exterioare nu imputineaza mandria inimii. Dar lucrarea interioara este cea care smereste gandul de inaltare”.

18. Ieronim, Batranul din Eghina, dadea vizitatorilor sai urmatoarele sfaturi pentru lupta lor duhovniceasca: “Savurati viata duhovniceasca. Nimic nu e mai dulce decat ea. Lupta este dura, dar incoronarea este odihnitoare. Iarna este grea, dar Raiul este dulce. Fara lupta este imposibil de dobandit virtutile”. “Evitati vorbele desarte! In ce ma priveste, sunt preot de peste patruzeci de ani la Eghina si n-am luat masa la nimeni. Cand se insista, accept cel mult o cafea! Indrazneala, familiaritatea si libertatea in purtare slabesc rezistenta omului: ispititorul intra atunci incetisor in el si obisnuintele rele se instaleaza. Asa ca este bine sa pastrezi distanta”. Batranul utiliza uneori exemplul unei plante tinere, pentru a-si intari ucenicii: “Aceasta creste un pic la inceput, de un deget, apoi ramane stationara. Cel ce o are crede ca-n ciuda ingrijirii sale, aceasta nu va creste si se necajeste. Dar, dupa putin, cand crede ca a terminat de crescut, aceasta creste si se inalta foarte sus”.

19. Batranul Eusebiu insista asupra faptului ca nu exista lupta duhovniceasca fara atentie: “Este neaparata trebuinta de a avea o mare atentie si o vigilenta plina de clarviziune asupra omului nostru dinauntru si dinafara pentru a deosebi ce nu este in noi de la Dumnezeu si trebuie respins, si ce virtute ne lipseste – pe care Dumnezeu ne porunceste sa o avem – si ramane sa o dobandim. Daca ne examinam astfel si avem zel, harul divin ne va elibera total de rau si vom dobandi virtutile”.

20. Batranul Amfilohie zicea: “Lupta duhovniceasca trebuie sa fie pecetluita cu dragostea sincera si cu smerenia. Caci numai cel ce este imbracat cu acestea nu tine seama nici de greutatile acestei vieti, nici de ura lui satana, nici de rautatea pe care o manifesta slugile lui”.

21. Descoperirea numeroaselor aspecte ale vietii spirituale pe care o duceau Batranii este foarte interesanta. Antim, Batranul din Chios, le destainuia calugaritelor sale: “Eu n-am umblat la scoala, dar m-am silit sa castig cateva lucruri pentru marile lupte ascetice: postul, privegherea, rugaciunea, lacrimile, metaniile, pocainta, ziua si noaptea. Cuvintele mele pot parea fariseice, dar pentru intarirea voastra va destainui aceste lucruri. Nu vorbesc ca un fariseu, ci ca un tata. Dracii ma ardeau si ma chinuiau. Si eu insumi ma chinuiam puternic: nu ma saturam nici de paine, nici de apa, nici de somn, etc… Numai Dumnezeu stie! N-am ingaduit nici odihna, nici usurare a trupului meu. Pe un vechi sac de panza, in loc de saltea, dormeam putin, sprijinit de radacina unui maslin. Dracii nu ma lasau sa ma odihnesc un minut”.

22. Sfaturile Batranului Ioil catre fiii sai duhovnicesti merita atentie: “Nimeni nu merge in Rai fara cruce. Noi trebuie, in acelasi timp, sa nu ne taram crucea, ci sa o purtam. Si pentru a o purta, trebuie sa analizam problemele duhovnicesti ce ne preocupa. Sa luam de exemplu o masa. Daca cineva o prinde de o margine, o va ridica foarte cu greu, printr-un mare efort si pentru cateva momente, chiar daca are o forta musculara iesita din comun. Dar daca o prinde de mijloc, o va ridica fara greutate si o va duce usor unde vrea”. “Sa fiti cu transparenta, sa fiti sinceri. Pentru voi da, sa fie da; nu, sa fie nu! Nu uitati niciodata aceasta: ce aveti in inima, nu sunteti obligati sa aveti si pe buze; dar ce aveti pe buze, absolut ca trebuie sa aveti si in inima”. “Nu uita ca Dumnezeu iti respecta libertatea. Mantuirea este intre mainile tale. Pentru a te mantui, Dumnezeu vrea ca sa vrei si tu”.

23. Dragostea trebuie sa conduca lupta duhovniceasca. Batranul Porfirie sfatuia: “Nu trebuie sa-ti petreci viata crestina predicand si contestand, ci intr-o dragoste adevarata. Cand contestam, ceilalti reactioneaza. Daca-i iubim, ei sunt miscati si-i castigam. Cand ii iubim pe altii, credem ca le dam ceva, dar de fapt noi castigam ceva”.

24. Acelasi batran sublinia: “Ceea ce facem, sa facem pentru ca voim, cu libertate, cu responsabilitate si cu bucurie”.

25. Sfaturile Batranului Gheorghe din Drama merita sa fie citate. “Sa nu fii niciodata doritor de bogatii. Traieste simplu si smerit, fara mandrie. Caci mandria este un pacat grav. Cand auzi ca este barfit aproapele tau, chiar daca ceea ce se spune este adevarat, nu adauga niciodata la barfa, ci vorbeste-l totdeauna de bine si ai mila de el. Straduieste-te sa-i iubesti pe saraci, pe batrani, pe orfani si pe bolnavi. Cauta-i pe saraci si cei pe care altii ii umilesc. Castiga-ti painea cu sudoarea fruntii. Nu uita sa faci milostenie. Iata drumul pe care trebuie sa mergi. Gandeste-te mereu la binele pe care il vei face. Aceasta-i viata crestinului”.

26. Sporesc in viata duhovniceasca cei ce-L iubesc pe Hristos. Batranul Ieronim folosea urmatorul exemplu pentru a sublinia acest adevar: “Daca tu ai un pumn de carbuni si doua sau trei kilograme de fasole de fiert, nu vor fierbe nici intr-un an! Focul nu-i suficient. Asa si-n viata duhovniceasca. Daca tu ai putina dragoste pentru Hristos, nu vei face progres. Dragostea noastra trebuie sa creasca”.

[…]

Legaturi:

“Cu cât omul îşi ia mai în serios viaţa, lupta aceasta, cu atât mai tare se stârnesc patimile…”

***

Să dezvoltăm în noi înşine luarea-aminte la vrăjmaşii noştri

Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte (I Ioan 3, 8).

El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8, 44).

Atunci s-a sculat Satana împotriva lui Israel şi a îndemnat pe David să facă numărătoarea Israeliţilor (I Paralipomena 21, 1)

Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi (Matei 12, 43-45).

Se spune uneori că viclenia cea mai mare a diavolului este de a-l convinge pe om că nu există. Însă aceasta este mai mult decât o axiomă sau o vorbă de duh: este unul dintre adevărurile cele mai grăitoare ale zilelor noastre şi unul dintre aspectele cele mai primejdioase ale robiei noastre, care trebuie biruit dacă vrem să trăim o viaţă creştină autentică şi deplină.

Că există diavol, că există demoni şi că aceste fiinţe duc un război activ împotriva neamului omenesc şi a mântuirii lui, toate acestea stau în aşa măsură la temelia mărturiei Bisericii, încât este ruşinos că au nevoie de lămurire printre creştini; însă prea adesea au. Sfintele Scripturi, ale ambelor Testamente, sunt pline de mărturii legate de puterile diavoleşti, de draci, de lucrările lor şi de stăpânitorul lor, diavolul, numit Satana („Răzvrătitul”). Se ştie că sunt duhuri căzute: cete ale puterilor îngereşti în răzvrătire şi apostazie – cei care, urmându-l pe începătorul lor, au căzut ca un fulger din cer (Luca 10, 18). Sunt cunoscuţi ca fiind mai cu seamă la obârşia păcatului şi a morţii – prin pizma diavolului, moartea a intrat în lume (Înţelepciunea lui Solomon 2, 24) –, şi stăpânitorii răului şi ai stricăciunii în lumea pe care atât de tare au înrobit-o: stăpânitorii întunericului acestui veac (Efeseni 6, 12).

Această aserţiune despre un cosmos populat nu numai de făpturi trupeşti, ci şi de cele netrupeşti – atât dumnezeieşti, cât şi răzvrătite – este aceeaşi aserţiune adeverită şi susţinută de Domnul cel întrupat. Hristos este Cel care îi încredinţează pe ucenicii Săi că suferinţa vine de la draci; vindecarea implică biruinţa asupra puterii drăceşti şi izgonirea prezenţei drăceşti. O mare parte din slujirea pământească a Domnului s-a petrecut în lucrarea de izgonire a dracilor; şi adesea învăţătura lui Hristos despre rugăciune şi despre viaţa creştinească era încadrată tocmai în contextul biruinţei asupra lui Satana şi a cetelor sale. Când apostolii nu pot să vindece pe un epileptic suferind, îndemnul lui Iisus este de a orienta rugăciunea şi nevoinţa şi, cu adevărat, însăşi puterea credinţei, spre o izgonire adevărată a dracilor: acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi post (Matei 17, 21).

Lucrarea lui Hristos în această lume, în perioada primei Sale şederi pe pământ ca Om (căci va veni din nou ca Om ca să judece şi pe cei vii, şi pe cei morţi), a avut ca punct central lupta cu Satana şi cu puterile lui drăceşti. După Botezul Său în Iordan, ceea ce vedem mai întâi din viaţa slujitoare a lui Hristos este ispitirea Lui în pustie de către diavol (cf. Matei 4, 1-11; Marcu 1, 12-13; Luca 4, 1-13). De-a lungul vieţii Sale pământeşti, El a desfăşurat o lucrare neîncetată de a da pe faţă prezenţa drăcească, de a scoate dracii şi de a le da ucenicilor Săi mijloacele de a face la fel.

Dacă aceasta este lucrarea lui Hristos în viaţa Sa omenească, oare poate lucrarea creştinului să fie altceva? Însă cât de adesea sunt pătrunse viaţa şi comportamentul creştinilor din zilele noastre de o luare-aminte lucrătoare la diavol şi la draci? Atât de demodată este orice credinţă în partea drăcească a tărâmului duhovnicesc, că mulţi creştini se mulţumesc să accepte doar că dracii sunt mituri învechite, folosite pentru a explica suferinţa, boala, răul şi cele asemenea acestora; nici măcar nu se ia în considerare că ei ar putea fi fiinţe reale, cu dorinţe şi intenţii orientate spre tulburarea vieţii omului. Iar dacă existenţa diavolului este admisă în vreun fel, el este interpretat ca un fel de personificare generică a răului şi a tot ce este împotriva lui Dumnezeu: dar, iarăşi, acest lucru este adesea formulat într-o manieră care ţinteşte numai să arate că forţa binelui are o parte potrivnică, şi nu ca o recunoaştere reală a unei fiinţe cu o identitate, o voinţă, o intenţie şi o angajare activă în vieţile noastre ca fiinţe omeneşti.

În înţelegerea Bisericii Ortodoxe, aceasta este, foarte simplu, lucrarea amăgitoare a diavolului însuşi. Precum a scris Sfântul Irineu al Lyonului la jumătatea secolului al II-lea, diavolul „este de mult obişnuit să mintă împotriva lui Dumnezeu, pentru a-l duce pe om pe căi greşite”¹⁰. Această amăgire, această atragere „pe căi greşite” nu este nicăieri mai vădită în zilele noastre decât în convingerea larg răspândită că nu există draci şi că Satana este doar o metaforă din legende pentru slăbiciune şi traume psihologice. Totuşi, după cum a spus Hristos Însuşi, el, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el (Ioan 8, 44). Nu numai că diavolul şi dracii există, adevereşte Domnul, ci ei sunt şi potrivnicii activi ai neamului omenesc. Diavolul este „ucigătorul” de suflete, – ducându-le pe acestea la apostazie faţă de Dumnezeu – dar, în cele din urmă, nu numai de suflete, ci şi de trupuri; căci atunci când ne răzvrătim împotriva Făcătorului, întreaga noastră fire creată se mişcă spre stricăciune şi spre moarte.

Biserica învaţă, lămurit şi concis, că tărâmul drăcesc este o realitate şi că nu este pe-de-a-ntregul o taină pentru om (deşi nu este nici pe-de-a-ntregul cunoscut; rămâne o taină în care omul a aruncat o privire). Diavolul este cunoscut după nume, mai degrabă după mai multe nume – „Lucifer”, „Satana”, „Ispititorul”, „Beelzebul” etc. Se ştie că cetele îngerilor care l-au urmat în apostazia lui au fost izgonite din Împărăţie şi vieţuiesc acum în văzduh, precum şi în iad. Apostolii şi Părinţii arată limpede, în mod constant, că „teritoriul” lor este mai cu seamă cel al văzduhului: astfel, diavolul este cunoscut ca stăpânitorul puterii văzduhului (Efeseni 2, 2); dracii sunt duhurile răutăţii, care sunt în văzduh (Efeseni 6, 12). Ei sunt activi în războiul duhovnicesc, ducând o luptă tot mai aspră împotriva celor care îşi asumă cu seriozitate viaţa creştinească¹¹. După cum a scris la mijlocul secolului al XIX-lea marele episcop ascet Sfântul Ignatie (Briancianinov):

„Deşi dracii, arătându-se oamenilor, de obicei iau înfăţişare de îngeri luminoşi pentru a amăgi cu atât mai uşor; deşi se străduiesc uneori să-i încredinţeze pe oameni că sunt suflete omeneşti, şi nu draci (felul acesta de amăgire este la mare trecere printre draci în vremea de acum, din pricina aplecării deosebite a oamenilor din vremea noastră de a-l crede); deşi uneori spun chiar cele viitoare¹²; deşi uneori chiar dezvăluie taine, totuşi omul nu trebuie să se încreadă în ei cu nici un chip. Cu ei, adevărul este amestecat cu minciuna; adevărul este folosit câteodată, însă numai pentru o amăgire mai lesnicioasă.”¹³

În povaţa acesta, care nu este nicidecum din vremea noastră modernă, Sfântul Ignatie oglindeşte viziunea Părinţilor de la începuturile Bisericii lui Hristos. Sfântul Irineu a identificat, precum am văzut, că unealta principală a diavolului pentru a-l duce pe om în greşeală este amăgirea; şi mai târziu a adăugat că „aşa cum diavolul a minţit la început, aşa a făcut şi la sfârşit” – minţind-o pe Eva în Rai şi pe Hristos în pustie¹⁴. În povaţa sa, Sfântul Ignatie duce mai departe atitudinea înaintaşului său în Hristos, Sfântul Ignatie al Antiohiei, care, în secolul I sau la începutul secolului al II-lea, scrisese:

„Vreau să vă feresc de mai înainte, pentru că vă iubesc şi pentru că prevăd cursele diavolului.”¹⁵

Dacă vrem să cugetăm la vieţile noastre şi la starea noastră autentică şi dacă vrem să ne angajăm mai deplin în viaţa ascetică transfiguratoare care duce în Împărăţie, trebuie să dezvoltăm în noi înşine o luare-aminte la potrivnicul nostru – să ajungem noi înşine să „prevedem cursele diavolului”. A-L urma pe Hristos înseamnă a cunoaşte puterea acestui vrăjmaş, a dracilor, şi a lucra activ împotriva lor, întocmai cum ei lucrează activ împotriva noastră. Lumea încearcă neîncetat să scoată această perspectivă din viziunea creştinului, să „scoată dracii” din viaţa şi din lupta spirituală; dar aceasta înseamnă întotdeauna a scoate însăşi viaţa din acea luptă. Nu se poate duce un război fără a recunoaşte existenţa unui vrăjmaş, iar mărturia Bisericii este limpede: fie că omul recunoaşte sau nu că vrăjmaşul acela există, fie că omul alege sau nu să lupte în bătălie, vrăjmaşul rămâne real şi nu-şi încetează niciodată atacurile împotriva noastră. Astfel, alegerea noastră nu este între „a lupta sau a nu lupta”, între a recunoaşte existenţa dracilor sau a nu admite realitatea lor; alegerea noastră este a lupta sau a ne lăsa biruiţi.

În aceasta găsim chipul luptei creştine autentice, aşa cum a fost definită în Biserică încă de la început. O vedem limpede într-un text din secolul al V-lea, al Sfântului Diadoh al Foticeii:

„A lupta este altceva decât a fi dus în robie. Fiindcă lucrul al doilea arată o ducere cu sila, iar cel dintâi, o luptă cu puteri egale. De aceea Apostolul zice că diavolul se năpusteşte asupra sufletelor purtătoare de Hristos cu săgeţi aprinse. Căci cel ce nu este stăpân pe potrivnicul său are trebuinţă numaidecât de săgeţi, ca să-l poată birui şi supune pe cel ce se luptă cu el din depărtare, prin trimiterea săgeţilor. Deci Satana, fiindcă nu se poate încuiba în mintea (nous)¹⁶ celor ce se nevoiesc, ca mai înainte, dată fiind prezenţa harului, călăreşte pe mustul cărnii, ca unul ce e cuibărit în trup, ca prin firea uşor de mânuit a acestuia să amăgească sufletul. De aceea trebuie să uscăm trupul cu măsură, ca nu cumva prin mustul lui să se rostogolească mintea (nous) pe lunecuşul plăcerilor […]. De aici se vede şi mai mult că mintea (nous) nu este un sălaş comun al lui Dumnezeu şi al diavolului.”¹⁷

Omul modern trebuie să-şi deschidă ochii la atenţionarea acestei scrieri timpurii, care este în consens deplin cu întreaga mărturie a lui Hristos şi a Părinţilor. Lupta creştină este lupta împotriva unui vrăjmaş – împotriva dracilor. Îngrozit de tăria dracilor de a-i stârni trupul şi locul de vieţuire – întocmai cum spune mai sus Sfântul Diadoh –, Avva Ilie al Schitului se întoarce spre Hristos şi Îi arată pricina tânguirii sale:

„fiindcă dracii îndrăznesc să apuce pe om şi să-l necăjească”.

Hristos îi răspunde călugărului:

„Tu te-ai lenevit; căci când M-ai căutat, ai văzut cum M-am arătat ţie.”

Lecţia din relatarea aceasta este limpede:

„Acestea le zic, căci este trebuinţă de multă osteneală şi de nu se va osteni cineva, nu poate să aibă pe Dumnezeu cu sine, căci El pentru noi S-a răstignit.”¹⁸

Aceasta este o provocare deosebită pentru omul modern. A admite că dracii sunt fiinţe reale, a mărturisi că lupta creştină este o luptă reală împotriva forţelor drăceşti înseamnă a te expune batjocurii lumii. Pe omul care acceptă acest adevăr, lumea îl va numi naiv, simplu. Va pretinde că el nu vede dracii din perspectiva intelectuală a identităţii lor psihologice, că este prins în puncte de vedere demodate şi necunoscător în privinţa viziunii mai serioase a teologiei de azi. O mare parte a lumii îl va tachina şi-l va lua în râs, privindu-l de sus, pe „bietul suflet” care nu se poate elibera de legendele trecutului. Creştinul care mărturiseşte cu îndrăzneală aceste adevăruri în zilele noastre intră în conflict cu un mod de gândire care pur şi simplu nu înţelege adevărul creaţiei în toate dimensiunile sale. Mărturisirea acestui adevăr îl expune pe creştin batjocurei şi ridicolului. Însă aceasta este singura mărturisire care pregăteşte persoana umană pentru creşterea duhovnicească adevărată. Fără ea, nu ne angajăm în aceeaşi luptă ca cea trăită de Hristos şi, astfel, nu ne putem armoniza pe deplin vieţile cu a Lui – căci viaţa Lui s-a împotrivit dracilor şi puterii lor. Şi atunci, viaţa noastră ce va fi?

Să înţelegem natura patimilor

O orientare dreaptă către Împărăţia lui Dumnezeu pune inima în singura poziţie în care poate să se lupte fără greş, asemenea lui Hristos, în această lume. Nu numai că inima ajunge să-şi vadă nemijlocit vrăjmaşul – adică tărâmul din afară care duce luptă împotriva celor drepţi –, ci capătă şi perspectiva de a-şi înţelege propriul război lăuntric. Adică o orientare a vieţii dincolo de mărginirile păcătoase ale acestei lumi, spre veşnicia Împărăţiei, îi îngăduie omului să-şi vadă cu adevărat sinele căzut, descoperind în el însuşi acele lucruri care îl împiedică să-L urmeze pe Hristos şi să crească întru această Împărăţie. Este vorba despre cele pe care Părinţii le numesc „patimi”, şi o dreaptă înţelegere a lor este esenţială în lupta ascetică a creştinului.

Literal, patimile sunt acele imbolduri ale sufletului, ale inimii (şi, astfel, şi ale trupului), pe care le suferă „pasiv” (de aici, grecescul pathos şi latinescul passio). Părinţii înţeleg această suferinţă pasivă într-un sens negativ: patimile sunt corelate cu stăpânirea sufletului de către altceva decât de inima născută întru dragostea lui Dumnezeu. Sufletul ajunge să fie stăpânit de experienţe care, în altă formă, ar putea avea un caracter pozitiv (precum dragostea, care poate fi dumnezeiască; sau mânia, care poate fi dreaptă)¹⁹, dar care, în anumite condiţii, devin negative, lipsind sufletul de libertate, înrobindu-l unei forţe mai puternice. Astfel, sufletul, în loc să-l cârmuiască pe om, devine un prizonier pasiv al acelor porniri, care ajung adevăratele forţe ce-i conduc viaţa; iar mişcările şi dorinţele sufletului, în loc să fie îndreptate spre Dumnezeu şi spre dobândirea Împărăţiei Sale, sunt îndreptate greşit, spre lucruri inferioare.

Există, în zilele noastre, o tendinţă de a confunda patimile cu orice emoţie sau sentiment puternic – ceea ce reflectă felul în care cuvântul „patimă” este folosit în engleză²⁰ pentru a semnifica exprimarea intensă a unor emoţii adeseori bune, ca dragostea, râvna etc. Dată fiind o asemenea folosire, perspectiva cu totul negativă a Părinţilor în privinţa patimilor dă oarecare motive de îngrijorare, iar descrierea patristică a stării duhovniceşti celei mai înalte ca „nepătimire” se consideră că implică o respingere rece, lipsită de emoţii, a tuturor sentimentelor omeneşti. Această viziune face greu de primit cuvintele unuia dintre marii scriitori duhovniceşti de demult:

„Calea spre cunoştinţă este nepătimirea şi smerenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.”²¹

Totuşi cuvântul „patimă” se referă în mod deosebit şi specific la stăpânirea pasivă a persoanei de către pornirile îndreptate greşit ale trupului şi ale sufletului, iar, în privinţa aceasta, mărturia patristică despre patimi constituie o afirmare importantă a relaţiei autentice dintre actul facerii şi călcarea poruncii. Ceea ce face Dumnezeu – inclusiv toate capacităţile de a simţi ale omului, ca putinţa lui de a iubi, de a simţi bucurie şi întristare – este în sine bun²²; însă păcatul lucrează în mod distructiv tocmai prin folosirea greşită a ceea ce este bun, cu urmări negative. Răul nu are substanţă sau realitate independentă: este folosirea greşită şi deformarea, în mod intenţionat, a creaţiei sfinte a lui Dumnezeu. Identificarea patimilor nu înjoseşte bunătatea făpturii umane în toată realitatea ei emoţională, ci adevereşte acea bunătate tocmai arătând că pervertirea sufletului şi a trupului este cea care face din simţirile omului o forţă asupritoare. Stăpânirea noastră de către capacităţile noastre emoţionale, precum şi folosirea lor greşită – adică rea –, acestea sunt cele cu care trebuie să luptăm.

A ajunge la dreapta înţelegere a patimilor este o nevoie crucială în viaţa creştinească, iar acest lucru nu este nicăieri mai adevărat decât în lumea noastră de azi, în care dorinţele şi pornirile minţii sunt adesea concepute ca bune în sine. „Dragostea” este înţeleasă azi, prea adesea, ca o pornire sau o dorinţă nestăpânită, un dor de ceea ce „te face să te simţi bine”; „bucuria” este echivalată cu o fericire uşuratică; „satisfacţia” este legată de plăcerea intelectuală şi de cea a simţurilor. Asemenea afirmaţii sunt uneori foarte vizibile în lumea noastră; alteori sunt mai puţin evidente, învăluite în sisteme de autocunoaştere şi autoeducare, care le dau o formă ştiinţifică şi o definiţie mai nuanţată, dar care, în esenţă, afirmă aceleaşi idei, oricât ar fi acestea de subtile. Când acesta este contextul în care omul îşi înţelege viaţa lăuntrică şi astfel sunt determinate cele bune şi cele rele, devine şi mai greu ca el să trăiască o înaintare adevărată în lupta ascetică – căci, în viziunea creştină despre om, lucrurile pe care lumea, în starea sa emoţională, adesea le numeşte „bune” sunt, de fapt, cunoscute ca amăgiri, capcane şi prilejuri de cădere în lupta duhovnicească.

Viziunea despre patimi a Bisericii începe cu afirmaţia că starea păcătoasă a omului face din acestea o prezenţă reală, adâncă, în viaţa lăuntrică a fiecărei persoane. Precum scrie Sfântul Isihie:

„Multe patimi sunt ascunse în sufletele noastre. Ele se dau pe faţă abia atunci când apar pricinile.”²³

Aceasta înseamnă că starea acestei lumi în păcat (moştenirea neascultării omului) este una în care pornirile fireşti ale sufletului omenesc, unit cu trupul său, nu sunt rânduite aşa cum ar trebui. Mai degrabă, sunt îndreptate spre împlinirea dorinţelor – atât intelectuale, cât şi fizice, copleşite de iubirea de sine şi de tânjirea după satisfacţie –, ceea ce reprezintă sursa puterii lor stăpânitoare.

Acest lucru este vădit în istorisirea neascultării celei dintâi a omului, în Rai, când dreapta rânduială a creaţiei a fost răsturnată prin păcat şi răzvrătire. În Adam şi Eva se arată natura patimilor ca deformări ale pornirilor fireşti:

„Că vederea, gustul şi celelalte simţuri slăbesc ţinerea de minte a inimii, când ne folosim de ele peste măsură, ne-o spune cea dintâi, Eva. Căci, până ce n-a privit la pomul oprit cu plăcere, îşi amintea cu grijă de porunca dumnezeiască. De aceea era acoperită de aripile dragostei dumnezeieşti, nedându-şi seama din această pricină de goliciunea ei. Dar, când a privit la pom cu plăcere şi s-a atins de el cu multă poftă şi, în sfârşit, a gustat din rodul lui cu o voluptate puternică, îndată s-a pătruns de dorinţa de împreunare trupească, aprinzându-se de patimă prin faptul că era goală. Şi astfel, toată pofta ei şi-a întors-o spre gustarea lucrurilor de aici, amestecând, din pricina fructului plăcut la vedere, în greşeala ei şi greşeala lui Adam.”²⁴

Cedând dorinţei simţurilor în loc să stăpânească asupra ei prin puterea lui Dumnezeu, inima omului este „atrasă” de la adevărata ei orientare întru Dumnezeu şi Împărăţia Lui. Textul Sfântului Diadoh dă mărturie vădită despre puterea acestei porniri şi a acestei „atracţii” de a pune stăpânire peste inima omenească: Eva îi cade pradă repede, iar dorinţele ei devin pătimaşe – adică ele devin lucrătoare şi stăpânitoare, iar ea devine pasivă. Este dominată. Nu mai are stăpânire deplină asupra minţii şi a vieţii ei; dorinţa ei se schimbă, pornirile ei sunt orientate altfel. Aceasta este natura stării pătimaşe a omului şi a patimilor înseşi. Şi aceasta transformă starea lăuntrică a omului într-una în care dorinţele părelnic „fireşti” ale sufletului sunt, de fapt, dorinţe pătimaşe – adică sunt deformări care stăpânesc, şi nu realităţi curate care pot fi folosite pentru a aduce roadă bună. Astfel, ceea ce pare starea firească a omului în viaţa aceasta este de fapt starea lui pătimaşă: „normă” sunt dominarea, înrobirea, decăderea.

Biserica înţelege această stare „normală” a existenţei pătimaşe ca o normalitate aparentă. Zi de zi, omul de-abia îşi observă patimile, fiind obişnuit cu ele. Însă acest lucru începe să se schimbe când omul îşi ia în serios viaţa duhovnicească. Atunci când viaţa duhovnicească este acceptată cu adevărat şi creştinul încearcă să trăiască o viaţă îndreptată spre Împărăţia lui Dumnezeu, se trezesc anumite patimi, care se dovedesc a fi subtile şi distincte – împotriva cărora trebuie dus război –, şi nu un amalgam de patimi atotcuprinzător al întregii existenţe a omului.

Există, aşadar, o legătură directă între acţiunea patimilor şi viaţa duhovnicească, ascetică. Cu cât omul îşi ia mai în serios viaţa, lupta aceasta, cu atât mai tare se stârnesc patimile, transformându-se dintr-un ansamblu general al existenţei sale în porniri distincte de răzvrătire, care îl războiesc. Acest lucru este scos în evidenţă – într-un alt text important al Sfântului Diadoh:

„Însuşi cuvântul cunoştinţei ne învaţă că multe patimi supără la început sufletul contemplativ (văzător) şi cuvântător de Dumnezeu. Dar, mai mult decât toate, mânia şi ura. Iar aceasta o pătimeşte nu atât pentru dracii care le stârnesc pe acestea, cât din pricina înaintării sale. Pentru că, până ce sufletul e dus de cugetul lumii, chiar dacă vede că ceea ce e drept e călcat în picioare de unii sau de alţii, rămâne nemişcat şi netulburat, căci, îngrijindu-se de poftele sale, nu-l interesează ceea ce e drept în ochii lui Dumnezeu. Dar când începe să se ridice deasupra patimilor, dispreţul lucrurilor de aici şi dragostea lui Dumnezeu nu-l mai lasă să sufere a vedea nesocotit ceea ce este drept.”²⁵

Sfântul Diadoh atrage atenţia asupra faptului că starea obişnuită a omului este una în care „sufletul e dus de cugetul lumii”, înaintând puţin sau deloc în viaţa duhovnicească, pentru că este prins de lucrurile lumii şi de propriile sale dorinţe.²⁶ Este starea în care întreaga viaţă a omului este împătimită, înrobită stăpânirii atotcuprinzătoare a sufletului şi a trupului de către amăgiri lumeşti. Persoana a cărei întreagă viaţă este astfel legată şi definită de înrobirea păcătoasă îşi pierde perspectiva asupra ei înseşi, asupra aproapelui său şi, mai presus de toate, asupra lui Dumnezeu.

Însă luarea-aminte serioasă la lupta ascetică îl atrage pe om din această concentrare lumesc-cugetătoare întru o viziune a Împărăţiei; atrage persoana întru dragostea lui Dumnezeu şi afară din această stare de stăpânire deplină de către patimi. În urcuşul şi în lupta aceasta, patimile se mişcă de la contextul foarte familiar şi, de aceea, aproape neobservat al stăpânirii complete a omului, către manifestări distincte ale răzvrătirii sufletului şi trupului. Concentrarea omului asupra Împărăţiei pricinuieşte o concentrare a patimilor, o focalizare a lor. De vreme ce nu li se mai dă stăpânire liberă asupra întregii persoane a omului, pentru a fi temelia întregii sale existenţe, ele se concentrează în porniri focalizate. Sfântul Diadoh subliniază că, între acestea, cele de căpetenie, mai cu seamă în primele etape ale luptei ascetice, pornirile care se împotrivesc ca dragostea lui Dumnezeu să se nască în inimă sunt mânia şi ura.

Aceasta este, am zice, reacţia „firească” a făpturii omeneşti la creşterea întru nevoinţă. Dar este determinată şi de vrăjmaşul omului, ce foloseşte concentrarea patimilor – care se întâmplă ca urmare a luptei duhovniceşti serioase – ca temelie pe care să zidească mai multe oprelişti pentru creşterea autentică²⁷. Dracii împlinesc aceasta, după cum învaţă Hristos, atrăgând inima spre patimi, „semănând” în ea patimi prin care să fie iarăşi înrobită şi încurajând şi întărind acele patimi la care persoana se dovedeşte în mod special vulnerabilă.

Împreunarea lui Satana şi a dracilor cu concentrarea patimilor într-o persoană care se angajează serios în viaţa de nevoinţă este evidenţiată în numeroase scrieri ale Părinţilor. Poate cel mai limpede şi mai simplu se vede într-o apoftegmă a Avvei Matoi din pustia Egiptului:

„Zis-a Avva Matoi: nu ştie Satana de ce fel de patimi se biruieşte sufletul. Seamănă adevăr, dar nu ştie de va secera unele gânduri, adică pentru curvie, iar altele pentru grăirea de rău şi, asemenea, celelalte patimi. Şi, la ce fel de patimă va vedea sufletul că se pleacă, aceea i-o dă lui.”²⁸

Părinţii aceştia înţeleg că dracii se unesc cu stârnirea firească şi cu concentrarea patimilor care apar când omul ia seama cu trezvie la lupta sa duhovnicească; şi, ca atare, lupta nu este numai împotriva pornirilor lăuntrice şi a poftelor sufletului şi ale trupului, ci şi împotriva vrăjmaşilor care sporesc şi întăresc acele patimi, căutând căi noi de a-l înrobi pe om puterilor stăpânitoare. Însă acesta este un act disperat: dracii, şi chiar diavolul însuşi, nu războiesc cu viziune limpede. Avva Matoi arată că ei atacă pur şi simplu la întâmplare, sporind şi semănând orice patimă pot, în speranţa că o patimă sau alta va pune stăpânire pe suflet; iar când văd întâmplându-se aceasta, hrănesc patima aceea, ca să ducă la altele.

Este evidentă aici coerenţa concepţiei Părinţilor despre starea omului în lume. Când omul îşi trăieşte viaţa orientat spre Împărăţie, patimile încep să lucreze într-un chip nou, în feluri active; iar caracterul deplin al luptei pe care omul o duce împotriva acestor patimi poate fi înţeles numai când recunoaşte şi realitatea deplină, activă a dracilor. Dacă nu recunoaşte existenţa Împărăţiei şi nu-şi rânduieşte viaţa în armonie cu ea, s-ar putea ca omul să nu iasă niciodată din trândăvia înrobitoare a mulţumirii lumeşti. Dacă nu recunoaşte existenţa patimilor şi nu le înţelege ca fiind pervertiri ale pornirilor fireşti, care ajung să stăpânească şi să înrobească, omul nu poate înainta în identificarea lor reală şi exactă. Şi dacă nu recunoaşte prezenţa, realitatea şi activitatea dracilor, omul nu poate lucra în mod serios împotriva patimilor din sine, de vreme ce nu va şti cum sunt ele semănate, cum prind putere şi cui trebuie să i se împotrivească pentru a le birui.

Pentru asemenea pricini trebuie creştinul de azi să lucreze cu vigoare reînnoită pentru a recâştiga întru sine adevărata înţelegere a acestor caracteristici esenţiale ale Vieţii în Hristos. Lumea se împotriveşte fiecăreia dintre ele în chip direct: nu recunoaşte Împărăţia lui Dumnezeu, respinge cu şi mai multă putere realitatea vrăjmaşilor demonici şi şi-a pierdut cu totul simţirea deosebirii dintre pornirea firească şi pornirea pătimaşă, stăpânitoare – cu atât mai puţin are o luare-aminte înţelegătoare la adevăratul contur al dorinţelor şi al pornirilor căzute ale sufletului. Uneori, se apropie de o deosebire între obiceiurile şi perceperile de sine bune în opoziţie cu cele rele, lucru care pare să reflecte oarecum viziunea ortodoxă despre patimi; însă, în măsura în care asemenea deosebiri năzuiesc să ajute la descoperirea sau la crearea unei mai bune definiri de sine, ele continuă să cadă pradă voii proprii radicale a omului şi înţelegerii sinelui drept adevărul cel mai înalt şi binele cel mai mare – ceea ce este tot o patimă, identificată de Părinţi.

Creştinul care încearcă să trăiască viaţa lui Hristos astfel, dacă nu-şi biruieşte patimile prin alipirea de concepţia autentică a Bisericii despre asemenea realităţi, lucrează împotriva lui însuşi. Şi aşa se face că şi în vremurile moderne trebuie să căutăm, la fel cum au trebuit să caute creştinii tuturor vremurilor, să ne apropiem de viaţa nevoitoare în ascultare de adevărul dumnezeiesc.

________________________________

Zidirea inimii prin rastignirea mintii

Potrivit Sfantului Apostol Pavel, intelepciunea lui Dumnezeu este nebunie pentru lume (cf. 1 Cor. 1, 18). Lumea nu vede decat nebunie in Crucea lui Hristos, dar cel ce a gustat din mantuirea pe care Crucea lui Hristos a adus-o pe pamant cunoaste ca intelepciunea lui Dumnezeu este mai presus de toata intelepciunea si ca intelepciunea si puterea lui Dumnezeu pot sa-l mantuiasca pe om.

Hristos a murit pe Cruce in ascultare fata de Tatal Ceresc, iar credinciosul isi ia crucea sa in ascultarea de porunca lui Dumnezeu. Omul nu se poate mantui daca fuge de cruce si de moarte, caci mantuirea lui se savarseste tocmai prin cruce si prin moarte. Hristos a murit pe Cruce pentru mantuirea oamenilor si cei ce voiesc sa urmeze caii Sale, calea ce duce la viata, trebuie sa-si ia crucea de bunavoie, implinind astfel porunca dumnezeiasca. Pazind poruncile, el va face voia Domnului, iar mintea ii va fi rastignita ca sa se nasca in el un cuget nou – cugetul lui Hristos. De voieste cineva sa devina intelept, acela trebuie mai intai sa se faca nebun, precum zice Apostolul (1 Cor. 3, 18). El trebuie sa-si robeasca mintea voii lui Dumnezeu printr-o neobosita cautare a gandurilor smerite. Astfel mintea va ramane in binecuvantata robie a lui Hristos. Mult folos aduce si cercetarea Sfintelor Scripturi, caci ea smereste cugetul omului, de vreme ce cuvintele Scripturii purced de la Duhul cel smerit al lui Dumnezeu. Cand aceste cuvinte se salasluiesc din belsug in inima credinciosului, atunci mintea lui incepe sa se asemene Mintii lui Dumnezeu.

Calea lui Hristos si prezenta Lui in lume rastoarna criteriile si valorile omenesti, de aceea Scriptura pare straina lumii. Domnul insusi zice:

“Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi.” (Ioan 9, 39).

Lumina pe care Hristos a adus-o in lume este de asa natura incat cei ce cred ca vad si ca sunt intelepti “cu de la sine putere” raman pe veci orbi, iar cei ce nu vad si inteleg ca sunt orbi, aceia vad cu adevarat.

Tainele si slujbele Bisericii ne ajuta sa intelegem si sa patrundem tot mai adanc in taina Crucii si Invierii lui Hristos. La Botez, credinciosul moare pacatului si lumii acesteia, ridicandu-se la “innoirea vietii” (Rom. 6, 4), potrivit duhului poruncilor dumnezeiesti. Crucea ne deschide calea catre taina vietii dumnezeiesti, iar Sfanta Impartasanie ne reinnoieste legamantul Crucii: tot cel ce se impartaseste din de-viata-datatorul Trup si Sange al lui Hristos ar trebui sa moarta siesi si sa vieze numai lui Dumnezeu. Asumarea de bunavoie a mortii prin credinta si pocainta este cea mai buna pregatire pentru Sfanta Impartasanie, in care omul Ii daruieste toata viata lui Dumnezeu, primind in schimbul existentei sale vremelnice si stricacioase viata dumnezeiasca cea nestricacioasa.

Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, exista doua etape in rastignirea omului. In prima etapa, omul se departeaza de lume si de patimi, iar in cea de-a doua, care este mai inalta, patimile si alipirile de cele lumesti sunt dezradacinate din insasi inima lui. Daca in prima perioada credinciosul dobandeste o oarecare libertate, el devine cu adevarat liber abia in cea de-a doua. In prima etapa, credinciosul biruieste dorinta de stapanire asupra aproapelui. In cea de-a doua, el insusi nu se mai afla sub stapanirea nimanui, caci acum este rastignit pentru toti:

“Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume“ (Gal. 6, 14).

Daca ne lasam ispititi de lumea vazuta, ajungem sa fim dusmani ai Crucii pentru ca ne facem robi lumii. Dar daca singura noastra dorire este paza poruncilor, cautarea si plinirea voii lui Dumnezeu si savarsirea doar a ceea ce este bineplacut Lui, chiar daca aceasta este impotriva firii noastre cazute, atunci suntem “prieteni” ai Crucii, caci stim ca

“Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi ştie toate” (1 Ioan 3, 20).

Stim ca dumnezeiasca si desavarsita dragoste, de care sufletul se simte atras, ne-a fost data ca porunca. Insa sufletul se chinuie amarnic fiindca nu poate sa o implineasca si de aceea petrece toti anii vietii lui pe pamant ca un rastignit.

Daca mintea omului, care a fost pangarita de caderea lui Lucifer, nu se leapada de intelegerea ei fireasca si nu primeste nebunia Crucii, nu va fi in stare sa se smereasca pe sine si sa purceada in calatoria catre cele de jos. Atunci cand primeste sa se rastigneasca, mintea coboara in inima si omul traieste nebunia Crucii ca pe intelepciunea si puterea lui Dumnezeu. Atunci ii este cu putinta sa petreaca in inima in stare de trezvie, chemand Numele Domnului. De aceea in traditia isihasta se pune accentul pe pocainta ca temelie a urcusului duhovnicesc al omului. Urcusul acesta este de fapt un drum al pogorarii, cu neputinta de parcurs fara credinta in Dumnezeirea lui Hristos si constiinta pacatoseniei si saraciei noastre duhovnicesti. Pocainta este un dar insemnat al Duhului Sfant, care poate in asa masura sa sporeasca in om simtamantul saraciei sale duhovnicesti, incat el ajunge sa traiasca in lume asemeni unui nebun.

Dar rastignirea mintii se infaptuieste mai cu seama prin ascultare – o virtute de capatai in monahism, care duce la cunoasterea voii lui Dumnezeu si la dobandirea cugetului lui Hristos. Pentru ca ascultarea presupune dependenta de o alta persoana, ea naste in noi smerenia care, la randul ei, ne intareste inima. Cugetul cel firesc este rastignit, iar adancul inimii iese la iveala, gata sa primeasca darul Duhului Sfant. Acest dar inseamna, mai presus de orice, iertarea pacatelor. Primind aceasta iertare, inima este sloboda sa cheme Numele Domnului spre mantuire. Astfel ascultarea il inalta pe om in planul vietii si libertatii dumnezeiesti.

Ascultarea nu este totuna cu disciplina. Disciplina este proprie omului cazut, supus stricaciunii, insa “ce este nascut din trup, trup este“ si “nu foloseste la nimic“ (cf. Ioan 3, 36; 6, 63). De aceea omul trebuie sa faca un “salt” de credinta si sa patrunda in taina ascultarii. Impunerea din afara a disciplinei duce la inegalitate, nedreptate si dezbinare, si se insoteste de o anumita raceala a inimii atat a celui care impune disciplina, cat si a celui care se supune ei. Ascultarea, insa, presupune o relatie intemeiata pe rugaciune. Cuvantul lui Dumnezeu poate atunci sa se nasca in inima smerita a celui care ii primeste pe oameni ca un parinte, precum si in inima celui care asculta. In ascultare nu este nicio urma de cruzime. Disciplina presupune respectarea unor forme pur exterioare si a unui fel de a gandi pur omenesc, in vreme ce ascultarea cauta in inima instiintare de la Dumnezeu. Disciplina le ingaduie celor puternici sa-si mentina stapanirea supra celorlalti, iar cei slabi sunt dati pierzarii, insa acest proces al “selectiei naturale” nu are cum sa reflecte adevarata biruinta a Crucii. Calea ascultarii, insa face ca fiecare credincios, oricat ar parea el de “neinsemnat”, sa se uneasca in chip desavarsit cu Trupul lui Hristos. Si nu trebuie decat sa-si puna toata nadejdea in Crucea Domnului pentru ca inima lui sa dobandeasca plinatatea harului.

Tot omul, fie el slab sau puternic, trebuie sa-si rastigneasca mintea, daca voieste sa se faca madular care sa vietuiasca armonios inlauntrul Trupului lui Hristos. Sa nu uitam ca Hristos, Capul Trupului, poarta cununa de spini si ca in aceasta lume El patimeste. Prin urmare, orice madular care va fugi de durere se va afla in afara Trupului si despartit de Capul lui. Insa de va imbratisa crucea ascultarii din iubire, inima lui va fi taiata imprejur si va purta inlauntrul ei Numele Domnului.

Nevointa tinerii mintii in inima il conduce pe om la starea de feciorie duhovniceasca. Simturile noastre pot fi puse in slujba acestei feciorii, ceea ce constituie o rastignire in plan duhovnicesc, fecioria fiind rodul unei vieti rastignite. Potrivit Sfantului Apostol Pavel, adevaratul crestin nu este preocupat de aspectele exterioare ale vietii sale, ci de paza poruncilor (cf. 1 Cor. 7, 19).

Insa rastignirea mintii prin pazirea poruncilor este o sarcina foarte grea pentru omul modern, care respira si cultiva un duh de autonomie agresiva. Din punctul de vedere al logicii independentei, a-l accepta pe celalalt, ba mai mult, a te supune in duh de ascultare voii celuilalt este curata nebunie. Dar aceasta logica egocentrica a vremii noastre este de fapt o “fundatura” atat din punct de vedere social, cat si din punctul de vedere al vietii personale a omului. Rastignirea mintii isi vadeste insemnatatea mai ales in ziua de azi, pentru ca ea are putere sa tamaduiasca egocentrismul omului contemporan.

Coborarea mintii in inima

Omul isi implineste adevarata menire, cea harazita de Dumnezeu mai inainte de toti vecii, prin pazirea poruncilor Ziditorului sau. Insa aceasta implinire presupune intoarcerea mintii in inima si redobandirea întregiei dintr-nceput. Caci numai atunci ii este cu putinta omului sa-L iubeasca pe Dumnezeu cu toata fiinta sa si pe aproapele sau ca pe sine insusi, potrivit indoitei porunci a dragostei. Aceasta era starea omului in rai, in sufletul lui el nu cunostea nici dezbinare, nici lupta launtrica, ci isi indrepta neincetat puterea fireasca a mintii, cu care il inzestrase Ziditorul sau, spre Domnul, iar desfatarea sa intru slava lui Dumnezeu nu cunostea margini. Insa acum omul este o faptura cazuta, cu mintea risipita in lumea zidita; el trebuie sa se intoarca in inima si sa-si regaseasca unitatea fiintei.

Insa iubirea de sine se dovedeste a fi o mare piedica, ce nu-i ingaduie mintii sa se reintoarca in inima si sa se statorniceasca in adancul ei. Iubirea de sine naste in om slava desarta care il impiedica sa se smereasca pe sine si sa creada in Hristos. Slava desarta intuneca inima, o impietreste si o umple de sinele cel patimas, nelasand loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru aproapele. Omul nu mai este in stare sa intre intr-o relatie datatoare de viata cu Dumnezeu si se lipseste de bucuria comuniunii cu semenii sai. Mintea ii este ingreuiata de instrainarea de tainicele si vastele intinderi ale adancului inimii. Omul se vadeste incapabil de lucrarea ziditoare a rugaciunii. Vaduvit de mangaierea rugaciunii si instrainat de Dumnezeu, omul se inaspreste si se salbaticeste.

Strapungerea inimii si pocainta sunt cele mai bune leacuri pentru tamaduirea omului. Strapungerea inimii aduna atentia mintii, iar zdrobirea inimii pe care o resimte din pricina ca L-a tradat si L-a maniat pe Dumnezeu, Mantuitorul si Binefacatorul sau, ii alunga din minte toate gandurile rele. Prin harul Duhului Sfant, strapungerea si zdrobirea inimii ii sunt indeajuns crestinului pentru a birui toate duhurile rautatii. Sfintii obisnuiau sa se impotriveasca duhurilor necurate cu o rugaciune de osandire de sine, mai degraba decat cu un cuvant din Scriptura, osandirea de sine fiind un act de smerenie si, prin urmare, unul mai sigur. Fireste, Hristos, fiind fara de pacat, a certat duhul vrajmas cu autoritate, invocand Scriptura. Insa omul ranit de pacat este chinuit de slabiciuni ascunse, de care duhul rautatii se poate lesne folosi pentru a-l birui. De aceea ii va fi mai usor sa alunge energia diavoleasca daca va cauta adapost in rugaciunea smerita a osandirii de sine, considerandu-se vrednic de toata suferinta, chiar si de iad.

Neindoielnic, inima infranta si smerita va fi cercetata de har, iar mintea va cobori in chip firesc in inima si se va uni cu ea. Inima lui va deveni o fortareata duhovniceasca si atunci omul va primi putere de la Domnul ca sa-l izgoneasca pe vrajmas cu rugaciunea. El va izbuti sa alunge gandurile rele printr-o singura chemare a Numelui lui Hristos, printr-o singura miscare a duhului. Insa unirea mintii cu inima este mai cu seama rodul pocaintei. Cu cat este mai adanca pocainta, cu atat mai mare este ravna inimii si mai temeinica statornicirea mintii in inima. Desi durerea pocaintei este cea care inlesneste cel mai mult coborarea mintii in inima, ne putem folosi de orice durere care ne incerca in aceasta viata, cata vreme o primim cu deplina incredere in pronia lui Dumnezeu. Boala, prigoana, saracia sau oricare alta suferinta se pot preface in energie care deschide calea catre inima.

Nenumaratele suferinte ale omului sunt urmarea necontenitei lui instrainari de bunul Dumnezeu. Din pricina caderii omului in pacat, intregul univers geme de durere si necaz, si Duhul cel smerit al Domnului nu Se mai odihneste in el. Primind sa patimeasca moartea (Evr. 2, 9), Hristos a slobozit lumea din lantul tragic, fara de noima si fara de sfarsit, al suferintei. Insa suferinta lui Hristos, care I-a insotit desertarea de Sine din momentul in care a luat asupra-Si firea noastra omeneasca si pana in clipa jertfei Sale in infricosatul loc al Capatanii (cf. Matei 27, 33), nu poate fi descrisa in cuvinte, ea e de neinteles si de neatins pentru om. Ba mai mult, suferinta aceasta nu poate fi niciodata intrecuta pentru ca Domnul este Iubire mai inainte de veci. Desi a fost urat si respins de oameni, Hristos a fost pus de Dumnezeu sa fie piatra din capul unghiului a vietii celei nepieritoare si Incepatorul mantuirii vesnice.

Desi suferinta Domnului e mai presus de orice inchipuire, in ea nu este nicio urma de tragism. Tragedia este caracteristica suferintei omului cazut, insa Hristos nu S-a despartit nicio clipa de Tatal si, prin jertfa Sa de bunavoie, a implinit in chip desavarsit indoita porunca a dragsotei, fara a fi pacatuit vreodata. El a luat asupra-Si tragedia intregii omeniri si, prin patimile Sale, Si-a aratat dragostea “pana in sfarsit” si asa a mantuit lumea. Din acel moment noi am cunoscut care este calea, care este vietuirea ce atrage Duhul slavei lui Dumnezeu sa-Si afle odihna in chip minunat in inima indurerata a omului (cf. 1 Petru 4, 14).

Dumnezeu “ne-a iubit Cel dintai“ (1 Ioan 4, 19) si “pe Insusi Fiul Sau nu L-a crutat, ci L-a dat mortii, pentru noi toti“ (Rom. 8, 32), iar credinciosul raspunde chemarii dumnezeiesti prin imbratisarea suferintei in pocainta sa, dovedindu-si astfel masura iubirii care I-o poarta lui Dumnezeu, Mantuitorului si binefacatorului sau. Omul care se pocaieste se cufunda intr-o “mare de suferinte” si potrivit marturiei Sfantului Siluan “cel ce mai mult iubeste, mai mult si sufera“. Dar aceste suferinte nu sunt de natura sufleteasca. Ele nu sunt urmarea unor tulburari psihice, a unor furstrari sau esecuri. Omul le ia asupra-si de bunavoie, in stradania sa de a pazi poruncile dumnezeiesti.

Omul sufera pentru ca s-a desfatat de suflarea nemuritoare a Duhului Sfant Care i-a aprins sufletul de dorirea lui Dumnezeu. Si pentru ca acum tanjeste dupa iubirea nemarginita a lui Hristos, viata pamanteasca devine pentru el o temnita stramta si inima lui plange “cu suspine negraite“ (Rom. 8, 26) pentru ca nu poate ajunge la desavarsirea dumnezeiasca a iubirii, care i-a fost poruncita (vezi Matei 5, 48). E posibil ca el sa sufere in toate planurile fiintei sale, insa aceste suferinte nu-l distrug, caci ele sunt duhovnicesti. Si pentru ca aceste suferinte sunt urmarea raspunsului omului la porunca dumnezeiaca, ele se insotesc in chip minunat de o mangaiere nestricacioasa care da viata inimii si avant mintii.

Asemenea suferinte nu fac decat sa adeverasca libertatea duhovniceasca a omului, pe care el, o dobandeste prin ascultarea de porunca dumnezeiasca, aratandu-si astfel iubirea pentru mara jertfa a Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu. Ele mai au si o alta calitate care surprinde: sunt insotite de bucuria care biruieste patimile si aboleste “legea pacatului“ (Rom. 8, 26) din madularele omului. Si cand suferintele lui ajung la o anumita masura, ele il conving pe Dumnezeu sa-i daruiasca slugii Sale risipitoare focul Iubirii Parintesti si bogatiile cuvenite unui fiu (vezi Luca 16, 10-11; Ioan 14, 23). Si credinciosul, pe masura ce se descopera pe sine ca persoana constienta de libertatea sa plina de slava, priveste cu uimire cum i se deschid inainte adancuri ale fiintei pana atunci necunoscute. Desi nu poate sa cuprinda in sine darul dumnezeiesc, caci “Dumnezeu este mai mare decat inima noastra“ (1 Ioan 3, 20), totusi inima lui se deschide deplin spre a primi “stralucirea cunostintei slavei lui Dumnezeu pe fata lui Iisus Hristos“ (cf. 2 Cor. 4, 6).

Dupa cum spune Parintele Sofronie, coborarea mintii in inima nu se poate savarsi fara suferinta, insa praznicul iubirii dumnezeiesti care are loc in inima face ca “patimirile vremii de acum“ (Rom. 8, 18) sa para mici si neinsemnate. Caderi tragice se dovedesc folositoare atunci cand sunt intelese din perspectiva pocaintei, caci ele vadesc pustiirea sufletului si il ranesc cu tanjirea dupa Dumnezeu. Ii incalzesc inima impietrita si inlesnesc coborarea mintii in inima.

Intoarcerea mintii in inima constituie cea de-a doua miscare a mintii. Prima miscare este aceea a iesirii in afara si a imprastierii in cele zidite ale inimii, in vreme ce a treia miscare se infaptuieste atunci cand mintea, inatarita de harul dumnezeiesc, indreapta intreaga fiinta a omului spre Dumnezeu.

Odata salasluita in inima, mintea trebuie sa ramana inchisa inlauntrul ei si sa se inarmeze cu Numele lui Hristos. Puterea acestui Nume ii ingaduie omului sa devina stapan pe firea sa si pe toate facultatile sale. Astfel, harul principiului ipostatic incepe sa se arate lucrator, desavarsindu-se in cele din urma prin luminarea Luminii nezidite.

Mintea s-a intors acum in inima si Dumnezeu vegheaza asupra ei. Ea se cufunda in vapaia inimii, curatindu-se prin botezul focului pe care Domnul l-a adus pe pamant (cf. [“El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“] Luca 3, 16; [“Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!“]; 12, 49). Si cand mintea se curateste desavarsit, ea devine precum fulgerul si este gata sa patrunda in adancul inimii.

“Diavolul (…) încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieții noastre, însuflând în noi pofta de distracții, gustul pentru noutăți și chiar o anume sete de știință și de cunoaștere din care până și ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea. Tehnologia noastră modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadeaza piata este numai o exemplificare a acestui vicleșug. Diavolul știe că, dacă reușește să devoreze timpul vieții noastre, el pune capăt acestei sfinte neguțătorii, acestui schimb de vieți, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu”.

***

Călugărul și duhul veacului

Cuvânt rostit în cadrul Sinaxei stareților, starețelor și duhovnicilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, desfășurată la Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Florești, 6 iunie 2012

Arhim. Zaharia Zaharou: În primul rând aș vrea să-I mulțumesc lui Dumnezeu, Care mi-a dat acest timp prețios pe care îl împărtășesc cu dumneavoastră și m-a învrednicit să mă fac și eu părtaș darurilor Sfântului Duh pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra dumneavoastră. Pentru că Biserica noastră nu este altceva decât părtășie a darurilor harului.

Apoi aș vrea să-i mulțumesc în chip deosebit Înaltpreasfințitului Arhiepiscop și Mitropolit Andrei, care în ultimii nouăsprezece ani în felurite chipuri și-a arătat bunăvoirea, interesul și sprijinul față de mănăstirea noastră. Voim să vorbim acum despre duhul călugăresc și duhul lumii. În scrierile Sfinților Părinți, precum am auzit chiar acum în ceea ce a citat Înaltpreasfințitul, sunt multe cuvinte însuflate de Sus privitoare la sfârșitul veacurilor. Cu cât ne apropiem de sfârșit, cu atât devine mai mare cinstea, privilegiul de a fi călugăr și chiar de a fi creștin. Sfinții Părinți ne spun că în vremurile de demult părinții noștri se proslăveau prin minuni mărețe, prin învierea morților. Dar creștinii ultimelor vremi, care vor reuși să păstreze credința, vor afla mai multă slavă în ceruri, mai multă chiar decât părinții care făceau acele minuni. Aș vrea să mă opresc doar asupra unui cuvânt al Domnului din Cartea Apocalipsei. Acolo se spune că în vremurile cele de pe urmă „cel sfânt, mai sfințească-se încă” și „cel ce se spurcă, mai spurce-se încă” (cf. Apoc. 22, 11). Noi trebuie să avem întotdeauna o rugăciune asemenea acestui cuvânt:

„Atotputernice Iisuse, milostiv fii nouă încă, iară și iară”.

În Epistola întâi Sobornicească a Sfântului Ioan citim:

„Tot duhul care nu mărturisește pe Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; și acela este al lui antihrist de care ați auzit că va veni; și acum în lume este. Voi de la Dumnezeu sunteți fiilor, și ați biruit pe aceia; căci mai mare este Cela ce este întru voi decât cela ce este în lume” (1 Ioan 4, 3-4) .

Așadar, duhul lumii acesteia, duhul veacului nu este altul decât duhul Satanei. Nu Dumnezeu i-a dat Satanei stăpânire asupra lumii, ci omul. Încă din rai, de când omul s-a întors de la Fața Dumnezeului Celui viu și și-a plecat urechea la sfaturile cele viclene ale diavolului, el nu a contenit să-și încline mintea și inima la rele, și prin toate păcatele și fărădelegile lucrate de-a lungul veacurilor a îngăduit puterii vrăjmașului să câștige din ce în ce mai mult teren și Satanei să devină „stăpânitorul lumii acesteia” (cf. Ioan 14, 30).

Duhul lumii acesteia se vădește prin mândrie, nerecunoștință și neascultare, „pofta trupului și pofta ochilor” (1 Ioan 2, 16), sete de putere și dorință de stăpânire asupra celorlalți, de manipulare a lor și, deci, printr-o înfricoșătoare lipsă de dragoste, un puternic spirit competitiv și o cruntă luptă pentru supraviețuire. Lumea noastră modernă pare cufundată într-o aproape desăvârșită uitare de Dumnezeu. În rai, Satana a reușit să-l înșele pe Adam și să-l răpească de la Izvorul Vieții și de-a lungul veacurilor acesta rămâne țelul său nestrămutat: să-l distrugă pe om, nimicindu-i legătura dătătoare-de-viață cu Dumnezeu și, prin grija de multe, prin plăcerile și distracțiile acestei vieți, să-l facă să uite de Ziditorul și Binefăcătorul său. De aceea, Sfinții Părinți socotesc uitarea de Dumnezeu cel mai mare păcat, care ne face să devenim cei mai vulnerabili, întrucât este singura patimă ce nu poate fi înfrântă cu arma rugăciunii, prin chemarea Numelui lui Dumnezeu și, deci, nimic nu-l poate împiedica pe vrăjmaș să ne ucidă. Călugărul luptă împotriva duhului veacului printr-o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu.

Monahul este cel ce caută neîncetat Fața Dumnezeului Celui viu, este cel care este mistuit lăuntric de aceeași dorire ca și Proorocul David care cânta în psalmi:

„De voi intra în lăcașurile casei mele, de mă voi sui pe patul așternutului meu, de voi da somn ochilor mei, și genelor mele dormitare și odihnă tâmplelor mele, până ce voi afla locul Domnului, lăcașul Dumnezeului lui Iacov” (Ps. 131, 3-5).

Monahismul nu se deosebește esențial de viața creștină la care noi toți suntem chemați, ci este o strădanie de a trăi cât mai desăvârșit cu putință descoperirea dată nouă prin Iisus Hristos. Și în mănăstire totul este rânduit în așa fel încât să fie create cele mai prielnice condiții ca să putem căuta Fața Dumnezeului Celui viu, ca Hristos să devină „marginea doririlor inimii” călugărului. Monahul se folosește de toată întâmplarea din viața sa ca să-și susțină împreună-vorbirea cu Dumnezeu și, astfel, să afle adevărata rugăciune, primind pronia lui Dumnezeu în toate, dând slavă lui Dumnezeu și răbdând rușinea ticăloșiei sale.

Toată frumusețea și minunăția vieții monahale constă în caracterul ei eshatologic. Ca monahi și monahii noi ieșim din tabăra lumii acesteia, ieșim din vâltoarea patimilor ei și a curselor ei ca să avem doar o singură purtare de grijă: să-L întâmpinăm pe Mirele Ceresc. Singura dorire care aprinde inimile noastre este să trăim zi și noapte în așteptarea Celui ce a venit și iarăși va să vie. Lepădarea noastră de lume nu este îndeosebi una ce ține de loc – deși locul poate să ducă și el la o mai deplină împlinire a ei la toate nivelurile – ci una duhovnicească: înseamnă lepădarea noastră de duhul lumii acesteia, care este un duh al nerecunoștinței și al mândriei, și îmbrăcarea în duhul lui Hristos, care este un duh al recunoștinței și al dragostei smerite. Sfântul Pavel ne spune că Hristos a răbdat ocara Crucii în afara porților, în afara taberei acestei lumi, fiind înjosit la culme, spre a-Și vădi desăvârșita smerenie. Și noi suntem chemați să ieșim din tabăra acestei lumi, să luăm asupra noastră rușinea și ocara ei, ca să-L întâmpinăm pe Hristos (cf. Evr. 13, 12‑13). Trebuie să disprețuim modelele acestei lumi, buna ei părere și să nu ne lăsăm înșelați de gândul că am putea împăca iubirea față de Dumnezeu cu iubirea față de lumea aceasta.

Acest aspect eshatologic al monahismului este forța centrifugă ce ne scoate din câmpul gravitațional al pământului, în care stăpânește legea păcatului, și ne ajută să ne întoarcem privirea de la lucrurile stricăcioase ale acestei lumi către cele nestricăcioase de Sus. Ieșim din tabăra acestei lumi urmând Stăpânului nostru, murim lumii acesteia în nădejdea că Îl vom întâlni pe Hristos, și Domnul ne întâmpină cu harul Său și cu însuflarea Sa, și astfel suntem gata să-I dăruim o jertfă bineprimită: neîncetata chemare a Numelui Său. Numai prin rugăciune neîncetată vom putea să ne lepădăm deplin de duhul lumii acesteia și să ne vindecăm de bolile ei aducătoare de moarte. Monahul dă luptă cu patima uitării de Dumnezeu cu arma trezviei. Sunt multe locuri în Evanghelii în care omul este îndemnat la trezvie:

„Deci privegheați, că nu știți în care ceas Domnul vostru va veni” (Mat. 24, 42);

„Drept aceea privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul întru care Fiul Omului va veni” (Mat. 25, 13);

„Privegheați și vă rugați ca să nu intrați în ispită” (Mat. 26, 41).

În monahism ne desprindem de toate grijile acestei lumi ca să ne dăruim întru totul trezviei, acestei așteptări a Mirelui Ceresc. Trezvia este știința științelor și precum oricărei științe din lumea aceasta trebuie să i ne dedicăm vreme îndelungată spre a o deprinde, așa și acestei lucrări trebuie să i ne supunem mintea timp de mulți ani, până ajunge să devină parte din firea noastră. E ușor să faci din omul dinafară călugăr, lepădând toate averile pământești, renunțând la căsătorie și intrând în mănăstire, dar trebuie să facem din omul lăuntric călugăr, și aceasta este o lucrare care cere o viață întreagă și se săvârșește prin trezvie. Trezvia nu este doar o simplă atenție, ci este întotdeauna însoțită fie de chemarea Numelui Domnului, fie de aducerea-aminte de Dumnezeu sau de nădăjduirea bunătăților făgăduite nouă. Pentru noi, creștinii, preocuparea cea dintâi este cum să trăim fără de păcat în această lume atunci când suntem bombardați neîncetat cu imagini și impresii necurate. Și am văzut că aceasta este cu putință având pilda lui Lot, care, trăind în Sodoma, nu a fost totuși vătămat de murdăria viețuirii de acolo. Când avem atenția îndreptată cu rugăciune spre inimă, încetul cu încetul ne gătim în ea un loc luminos, care ne va atrage necontenit duhul acolo. Vom dobândi, de asemenea, un „gust” și cu ajutorul acestui gust vom ști care gând vine de la Dumnezeu și care vine de la vrăjmașul. Dacă ne-am creat acest loc luminos în inima noastră prin lucrarea tainică a pocăinței, mintea ne va fi necontenit atrasă acolo și tot gândul străin va rămâne afară, neputând să ne rănească mintea sau inima, și deși vom vedea totul nu vom fi robiți de nimic. Astfel, prin trezvie dobândim un discernământ apostolic: „că nu este să nu știm amăgiturile Satanei”, spune Sfântul Pavel (cf. 2 Cor. 2, 11). Când ne păstrăm trezvia, harul se înmulțește în inima noastră și nu vom mai fi furați de meșteșugirile vrăjmașului și răniți de atacurile lui. De multe ori oamenii sunt foarte evlavioși și fac multe fapte bune, dar pentru că nu au trezvie nu văd nicio roadă a Duhului în viața lor: pace, dragoste, bucurie, blândețe… Harul le este ușor furat de către vrăjmașul, pentru că nu știu să-și păzească mintea.

Fără trezvie, omul nu este decât trup și trupul „să moștenească Împărăția lui Dumnezeu nu poate” (1 Cor. 15, 50). Numai trezvia poate să-l ridice pe om din păcatul cel dintru început. Prin cădere, toate puterile sufletului omenesc au fost dezbinate și omul nu mai este stăpân peste propria-i fire, ci este sfâșiat de dorințe și de impulsuri contradictorii. Însă, prin pogorârea minții în inimă în rugăciunea curată, omul se reîntregește iarăși, firea sa își regăsește întregimea cea dintru început. Trezvia împreună mintea omului cu Duhul lui Dumnezeu și această împreunare duce la vindecarea acestuia, iar omul devine în stare să împlinească cea dintâi și cea mai mare poruncă – aceea de a iubi pe Dumnezeu din toată inima sa, din tot sufletul său, din tot cugetul său, din toată tăria sa (cf. Marc. 12, 30). Cei care păzesc trezvia au statornicie în viață, viziunea lor duhovnicească nu este întinată de îndoieli și de confuzii, precum a oamenilor din lumea aceasta, ci sunt bine întemeiați în cuvântul lui Dumnezeu și în poruncile Lui.

Această trezvie ne păzește nu numai atunci când suntem treji, ci și în timpul somnului. Chiar și în timpul somnului duhul nostru se află într-o permanentă mișcare și acesta tinde fie către Izvorul Vieții și al luminii, Care este Hristos, fie, prin îndepărtarea de El, către împărăția întunericului. Dacă în timpul zilei am sălășluit în inima noastră gânduri necurate și pătimașe, gânduri de mânie și de ură, aceste dispoziții ne vor însoți și în somn. Dar cei ce au fost cu trezvie și au cultivat gânduri bune și luminoase în timpul zilei, gânduri de dragoste și de recunoștință, până și în somn vor avea aceleași sfinte doruri și înclinații ale inimii.

„Eu dorm și inima mea priveghează”, spune Proorocul Solomon (Cânt. lui Sol. 5, 3). Cei ce trăiesc cu trezvie își văd viața ca pe o linie dreaptă continuă, atât în somn, cât și când sunt treji. Pentru omul cu adevărat duhovnicesc, acel monstru groaznic și întunecat numit de psihologi subconștient nu există. Prin trezvie, toată viața omului devine conștientă și, dacă ceva se strecoară și-l tulbură, acest ceva este de îndată nimicit de harul lui Dumnezeu care sălășluiește în el.

De vrem să știm dacă suntem mântuiți, să vedem cum reacționăm atunci când suntem ispitiți de vrăjmașul în somn. Dacă reacționăm în același fel ca atunci când suntem treji, adică respingând cu fermitate atacul vrăjmașului, înseamnă că nu mai suntem robiți de duhul acestei lumi. Somnul este un chip al morții. Viața în lumea ce va să fie nu este altceva decât viața pe care am început să o trăim în această lume. Aceleași dorințe și obiceiuri pe care le-am cultivat în viața aceasta ne vor însoți și vor deveni legea ființării noastre în viața veșnică. Dacă am dobândit înclinații smerite și trezvie, atunci vom trece ușor și nevătămați prin vămile văzduhului. Lumea zilelor noastre trăiește în apostazie și are drept unic criteriu valoric relativismul. În ochii modernității, a crede în Dumnezeu și a duce o viață după învățăturile evanghelice este curată nebunie. Creștinii se deosebesc de oamenii lumești prin aceea că își au mintea pururea ațintită spre Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel, „petrecerea noastră în ceruri este” (Filip. 3, 20). Și monahii, mai mult decât oricare alții, prin felul de viață rânduit în mănăstire, au acest privilegiu deosebit de a putea chema necontenit pe Cel Ce a venit să ne răscumpere și Care va veni iarăși să ne ia cu El ca să fim cu El de-a pururea. Călugărul adevărat este cel ce trăiește cu această nădejde nestrămutată, așteptând venirea Domnului. Acest aspect eshatologic al vieții monahale este de o deosebită însemnătate, pentru că este singurul care ne poate păstra însuflarea până întru sfârșit. În viețuirea noastră călugărească facem ascultare de voia lui Dumnezeu, precum ne-a fost aceasta descoperită prin părintele duhovnic, urmărind astfel să ne golim mintea de toată grija cea lumească pentru ca să fim slobozi să ne îndreptăm toată atenția spre întâlnirea noastră cu Domnul. Acest duh de ascultare merge împotriva curentului duhului afirmării-de-sine și al competitivității agresive al lumii acesteia. Ascultarea este un privilegiu prin care noi devenim slobozi să ne ridicăm la înălțimea desăvârșitei și măreței voi a lui Dumnezeu.

Dacă monahul trăiește în sărăcie, o face ca să nu fie împiedicat de nimic, ca să nu fie tras înapoi de nimic când vrea să fugă afară din tabăra acestei lumi. Duhul sărăciei călugărești este opus de-a dreptul duhului societății de consum moderne; ethosul modernității, prin puterea atotpătrunzătoare a mass-media, ne împinge continuu să dobândim tot mai multe și mai multe bunuri materiale. Dar, în chip minunat, călugărul neagonisitor, lepădând toate bogățiile deșarte ale acestei lumi, devine stăpânul lumii, pentru că el își lărgește inima sa încât Însuși Hristos încape în ea și dimpreună cu apostolul poate să spună: „viez, de acum nu eu, ci viază întru mine Hristos” (Gal. 2, 20) și prin Hristos poartă în el lumea întreagă și mijlocește pentru ea.

Mai mult decât atât, prin curăția trăirii în feciorie monahul ține piept hedonismului și moralității îndoielnice a vremurilor noastre, căutând să se zidească pe sine întru totul biserică sfințită a lui Dumnezeu. Sfinții Părinți înțelegeau prin feciorie și curăția minții și numeau curvie nu numai patima poftei trupești, ci orice lucru care ne desprinde de aducerea-aminte de Dumnezeu.

Temeiul monahismului este Însuși Domnul. Dacă avem în vedere făgăduințele monahale, vedem că ele sunt întocmai elementele definitorii ale viețuirii Sale. Hristos este pilda absolută de ascultare față de voia Tatălui. El a venit în lumea aceasta născându-Se din Fecioară și în toată viața Sa nu găsim nici urmă de păcat sau de necurăție; El nu Și-a îngăduit nicicând să Se despartă în duh de Tatăl. Nu a avut nici loc unde să-Și plece capul pe acest pământ, nici măcar în sinagoga întemeiată în Numele Său. Așadar, fiind credincioși făgăduințelor monahale, devenim asemenea lui Hristos și în tot ceea ce facem Hristos este pilda noastră absolută. Dar toată nevoința noastră cu aspect negativ, toată strădania de a ne lepăda de duhul acestei lumi, nu-și va atinge țelul dacă nu este însoțită și de nevoința pozitivă a îmbrăcării în duhul lui Dumnezeu, a dobândirii cugetului Său.

Atunci când, ca monahi, ieșim din tabăra lumii acesteia, noi avem un țel măreț – să purtăm ocara lui Hristos, căci prin aceasta El ne va recunoaște ca fiind ucenici ai Săi. Răbdăm rușine din dragoste pentru El, precum și El a răbdat rușinea Crucii ca să ne slobozească din rușinea ce va să fie și din veșnica pierzare. Așadar, ieșim din tabăra lumii acesteia purtând rușinea păcătoșeniei noastre, care este Crucea lui Hristos.

Veacuri și veacuri de păcat au născut o prăpastie despărțitoare între om și Dumnezeu. Numai Crucea lui Hristos poate face punte peste aceasta. Nu trebuie să ne lăsăm furați de înțelepciunea și puterea celor ce sunt în afara Bisericii. Noi suntem chemați să fim prieteni ai Crucii pentru că pentru noi Crucea lui Hristos este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu care ne mântuiește (cf. 1 Cor. 1, 18). Dar această înțelepciune și putere nu au nimic de-a face cu setea de putere și felul de a fi al acestei lumi. Pentru cugetul trupesc, Dumnezeu se înțelege întotdeauna ca putere. Pentru iudei, El era Cel Atotputernic, Care avea să vină și să zdrobească neamurile ca să ridice în slavă poporul lui Israel. Dar Iisus a venit ca Mesia și le-a grăit despre cruce și despre moarte și nici apostolii nu L-au înțeles. Când Sfântul Petru L-a auzit vorbind despre răstignire, L-a luat deoparte și a început a-I sta împotrivă. Dar Domnul, cu o mânie fără de păcat, l-a certat:

„Mergi înapoia mea, satano, că nu cugeți cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Marc. 8, 33).

Așadar, „cele ce sunt ale lui Dumnezeu”, înțelepciunea lui Dumnezeu este Crucea prin care El avea să ne slobozească din robia celui rău.

În lumea aceasta puterea se dobândește prin violență și prin asuprirea celorlalți. De aceea, oamenii lumești nu pot să înțeleagă cum se poate vorbi despre Cruce ca fiind puterea lui Dumnezeu: ce putere poate fi într-o moarte de ocară, cum este moartea pe cruce? Ei nu înțeleg că bătălia cea mai mare din toate timpurile a fost dată pe acea Cruce. Pe Cruce tot răul care se adunase de-a lungul veacurilor, începând de la căderea lui Adam și până la venirea lui Hristos, a căzut asupra Domnului. Și Domnul, neîmpotrivindu-Se acestui rău, ci aducându‑Se pe Sine de bună voie ca o jertfă vie spre mântuirea tuturor, a ieșit biruitor: puterea răului a fost nimicită și omul a fost smuls din ghearele Satanei. Ceea ce face Crucea Domnului să fie atât de minunată și mântuitoare este faptul că El a primit-o de bună voie. El a dorit această Cruce; El a vrut să moară pentru noi ca să ne mântuiască pe noi. Și pentru că moartea Sa a fost fără de vină, s-a dovedit a fi o osândire a morții noastre. Fiind de bună voie și fără de păcat, Crucea Sa a devenit o osândire a tuturor celorlalte cruci pe care răul le meșteșugise cu consimțământul voii libere a omului. Așadar, adevărata putere a Crucii stă în smerenia și în dragostea jertfelnică a lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu ne îndeamnă să nu fim ca neamurile, râvnind la tronuri, precum Satana oarecând a voit să-și așeze tronul mai presus de cel al lui Dumnezeu (cf. Is. 14, 13).

„Care dintre voi va vrea să fie întâi, să fie vouă slugă; precum și Fiul Omului n-au venit să-i (Se) slujească Lui ci să slujească și să-Și dea sufletul Său răscumpărare pentru mulți”, zice Domnul (Mat. 20, 27-28).

Crucea lui Hristos a fost plinirea voinței Tatălui, Care i-a dăruit omului mijlocul de a se slobozi de duhul neascultării, al trufiei și al răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu pe care Satana l-a însuflat în el. Când omul a călcat porunca lui Dumnezeu în rai, poruncă ce îl păzea de toată vătămarea, atunci s-a lipsit pe sine de Izvorul Vieții și eul propriu a devenit perete despărțitor între sine și Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu pentru noi în această viață este să devenim zi de zi mai puțin egoiști, purtând ocara Lui, luându-ne crucea și urmând Lui. Pentru noi, crucea este sabia care omoară sinele nostru păcătos ce ne lipsește de împărtășirea cu Dumnezeu. Crucea devine cheie a raiului, pentru că ea omoară iubirea de sine, care este izvorul a tot răul în lumea aceasta. Crucea lui Hristos a fost dragostea lui Dumnezeu pentru ceilalți. El nu S-a cruțat pe Sine, ci a fost gata să moară pentru ca noi să putem trăi. Și dragostea Lui s-a arătat a fi mai puternică decât moartea până în sfârșit. Pentru aceasta, singurul țel după care ne rânduim viața este ca în tot ce facem, spunem sau gândim în viața noastră de zi cu zi să punem un strop de dragoste în Numele Lui și așa să devenim moștenitori ai mai marii dragoste, cea „până în sfârșit” (Ioan 13, 1), pe care El ne-a arătat-o prin jertfa Sa. Crucea ne-a arătat că sensul adevărat al existenței noastre este dragostea și smerenia, căci numai printr-o dragoste smerită dobândim viața adevărată. Pentru noi, să iubim pe Dumnezeu și pe aproapele înseamnă să facem voia lui Dumnezeu și a aproapelui nostru. Lumea privește dragostea în chip sentimental, dar pentru fiii lui Dumnezeu ea înseamnă să îmbrățișezi voia celuilalt. Părintele Sofronie spune că atunci când îmbrățișăm voia celuilalt, fratele nostru devine viața noastră, mireasmă de viață și viață veșnică.

Când ridicăm ziduri de apărare împrejurul nostru, nu izbutim să facem voia celuilalt și rămânem în pierzătoarea și vrednica de milă iubire de sine. De fapt, noi ridicăm zidurile propriei noastre temnițe, ale propriului nostru iad. Iadul nu este celălalt, precum a spus cândva Sartre, ci propriul nostru eu. Dacă în viețuirea noastră călugărească există ascultare din dragoste, tăierea voii proprii înaintea fratelui, dacă nu există lupta pentru drepturile noastre și nu ne impunem propriile viziuni și dorințe, atunci suntem cu adevărat prieteni ai Crucii și „desăvârșim sfințenia întru frica lui Dumnezeu” (2 Cor. 7, 1). Devenim din ce în ce mai bogați când ne întâlnim unul cu altul cu o inimă deschisă, cu o atitudine plină de dragoste și cu această înțelegere: ca nu voia mea să se facă, ci voia celuilalt. Dar cei ce merg la mănăstire și înalță ziduri de apărare împrejurul lor, aceștia mor tare săraci.

Noi nu venim la mănăstire ca s-o ducem mai bine, să profităm și să ducem o viață ușoară, la adăpost de necazurile și de durerile pe care le trăiesc cei din lume, ci venim să ucidem în noi acea fiară numită iubirea de sine. Nimic nu este mai străin iubirii pline de narcisism a zilelor noastre decât atitudinea nevoitorului ce se luptă și duce un crunt război cu sinele său.

Îmi amintesc de Gheron Iosif Isihastul, care zicea:

„M-am făcut propriul meu călău”.

Și Părintele Sofronie obișnuia să spună că nimeni nu poate prigoni un călugăr mai mult decât o face el însuși de dragul lui Dumnezeu. Ura de sine este o roadă de mare preț în viața monahului și nu are în sine nimic morbid sau autodistructiv, ci dimpotrivă, este singura cale de a omorî sinele nostru egoist, de a dărâma zidul despărțitor și de a lăsa șuvoiul vieții dumnezeiești să curgă liber prin toată ființa noastră. Duhul lumii încearcă să-și cruțe mica sa viață, dar niciodată nu izbutește, căci știm din Evanghelie că

„oricine va căuta sufletul său să-l mântuiască, pierde‑l‑va pe el, și cine îl va pierde, îl va învia pe el” (Luc. 17, 33)

Monahul, dimpotrivă, încearcă să guste moartea zi de zi, așa încât Hristos, Cel ce este Începătorul Vieții și Împăratul a toată veșnicia, să poată via în el. Prin aceasta, el își împlinește scopul vieții sale, precum o exprimă rugăciunile Bisericii:

„Învrednicește-ne, Doamne, în ziua aceasta, în seara aceasta, în noaptea aceasta, fără de păcat să ne păzim noi”.

Atât de închisă în sine este inima noastră încât nici Dumnezeu și nici aproapele nu-și pot afla sălaș în ea. Dar atunci când ne lăsăm pe noi înșine fără apărare în fața celorlalți, primind toată durerea și suferința pe care pronia lui Dumnezeu le îngăduie în viața noastră, încet‑încet inima ni se lărgește și devenim asemenea lui Hristos. Suferința este o mare binecuvântare, întrucât ea ne adâncește înțelegerea vieții și ne lărgește inima. Prin propria noastră suferință începem să înțelegem suferințele aproapelui nostru și devenim împreună-pătimitori cu acesta, iertători și îngăduitori, și începem să ne rugăm pentru mântuirea întregii lumi ca pentru noi înșine. Astfel, nu mai suntem robiți de duhul lumii acesteia, ci dobândim mintea lui Hristos. Nu mai căutăm să ne călăuzim după înțelepciunea acestei lumi,

„pentru că înțelepciunea lumii acesteia nebunie este la Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19),

ci ne străduim să dobândim înțelepciunea lui Dumnezeu, discernământul duhovnicesc.

Așa cum citim în Epistola către Corinteni:

„omul sufletesc nu primește cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; că nebunie sunt lui, și nu le poate înțelege; căci duhovnicește se judecă” (1 Cor. 2, 14).

Și în aceeași epistolă citim:

„Iar noi nu am luat duhul lumii, ci Duhul Cel din Dumnezeu; ca să știm cele ce sunt de la Dumnezeu dăruite nouă” (1 Cor. 2, 12).

Am spus că duhul lumii se vădește prin mândrie și nerecunoștință, pe când firea Duhului care îl însuflă pe monah este smerenia și recunoștința. Să dobândești „înțelepciunea lui Dumnezeu” înseamnă să înțelegi că nu omul este centrul vieții și măsura tuturor lucrurilor, ci Dumnezeu, și că tot ceea ce este și are omul este un simplu dar al Ziditorului și Binefăcătorului său.

foto: Oana Nechifor/Doxologia

Monahul știe, de asemenea, că Dumnezeu dăruiește cu îmbelșugare darurile Sale pe măsura recunoștinței și a mulțumitei cu care le primim, și că nu avem decât acele lucruri pentru care aducem mulțumită lui Dumnezeu. În acest fel, el este împins de dorința de a aduce neîncetat mulțumită lui Dumnezeu pentru toate. Ajunge până acolo încât aduce mulțumită fierbinte lui Dumnezeu pentru fiecare răsuflare de aer primită în dar de la El. Și se mâhnește numai că nu-I poate aduce îndeajuns mulțumită cu vrednicie. Această mulțumită naște pocăința care nu are sfârșit pe acest pământ.

Atunci când aflăm înțelepciunea lui Dumnezeu ne răscumpărăm timpul viețuirii noastre pe pământ.

„Socotiți, drept aceea, cum să umblați cu pază, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți. Răscumpărând vremea, că zilele rele sunt”, spune Sfântul Pavel în Epistola sa către Efeseni (Ef. 5, 15-16).

Pentru cultura zilelor noastre, „timpul înseamnă bani”, dar pentru noi, creștinii, timpul înseamnă răscumpărarea veșniciei.

În fiece zi noi încercăm să împuținăm păcatul din viața noastră și să sporim neîncetat în inima noastră energia harului lui Dumnezeu, și astfel să punem pe fiece zi a vieții noastre pecetea veșniciei. În fiece zi suntem chemați să facem o sfântă neguțătorie: să schimbăm viața noastră trecătoare cu viața cea veșnică de la Dumnezeu. În fiece zi primim darul timpului și, dacă din cele 24 de ore ale zilei punem deoparte câteva minute, sau poate ore, pe care le dăm rugăciunii, atunci acest timp pe care îl dăruim lui Dumnezeu din toată inima va pecetlui fiece zi a vieții noastre și în cele din urmă toată viața noastră va fi adumbrită de veșnicie. Rugăciunile noastre vor rămâne veșnic înaintea lui Dumnezeu și ele vor fi mântuirea noastră.

Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu dorește nimic altceva decât pierzania întregii omeniri, ca toți să fie părtași sorții lui, face tot ce-i stă în putință ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci știe că pocăința sinceră poate șterge mulțime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieții noastre, însuflând în noi pofta de distracții, gustul pentru noutăți și chiar o anume sete de știință și de cunoaștere din care până și ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea. Tehnologia noastră modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadeaza piata este numai o exemplificare a acestui vicleșug. Diavolul știe că, dacă reușește să devoreze timpul vieții noastre, el pune capăt acestei sfinte neguțătorii, acestui schimb de vieți, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu. Pentru noi, această legătură este dătătoare de viață, pentru că prin ea suntem în neîncetată împărtășire cu Izvorul Vieții. Când ne rugăm, ne aflăm în prezența lui Dumnezeu și această prezență nimicește neîncetat moartea pe care o purtăm în noi și ne reînnoiește.

A răscumpăra vremea înseamnă a cultiva legătura noastră cu Dumnezeu. Cu cât legătura noastră cu El este mai puternică, cu atât vom fi mai uniți cu El în această viață și vom continua să fim la fel, în chip mai desăvârșit și cu și mai multă tărie, în viața ce va să fie. Astfel, timpul nu mai este pentru noi un dușman, ci o aripă ce ne ridică Sus și ascunde viața noastră cu Hristos în Dumnezeu (cf. Col. 3, 3), iar moartea devine un prieten mult așteptat. Lumea modernă se teme de moarte. De aceea, moartea a devenit un fel de tabu, un lucru despre care oamenii nu vorbesc, și toate eforturile medicinei moderne de a prelungi cât mai mult cu putință zilele noastre pe pământ și de a micșora suferința în această viață au ca scop să ne câștige încă un pic de timp pentru a ne bucura de plăcerile lumii acesteia.

Călugărul, pentru a-și păstra vie legătura cu Dumnezeu, cultivă în sine aducerea aminte de moarte, care îl desprinde de toată legătura cu cele pământești. Și, în loc să-și satisfacă simțurile cu plăcerile acestei lumi, el ia asupră-și lucrarea pocăinței. Pocăința este prețul pe care trebuie să-l plătească pentru a-și răscumpăra din stricăciune viața sa. Dacă Hristos a plătit cu scumpul Său Sânge mântuirea noastră, pentru monah pocăința prin rugăciune înseamnă a vărsa sângele său, așa cum ne spune Sfântul Siluan. Și atunci când monahul ajunge la plinirea propriei sale pocăințe, el dobândește cunoștința tuturor stărilor de păcat și de moarte ale întregii omeniri și începe să se pocăiască pentru lumea întreagă; se pogoară în iadul pocăinței, în acel iad al dragostei în care S-a pogorât Hristos. Numai atunci când pocăința sa personală se preschimbă în rugăciune pentru mântuirea a toată lumea, monahul a dobândit mintea lui Hristos, Care Și-a dat sufletul răscumpărare pentru toți. Numai atunci când dobândește prin pocăință universalitatea, atotcuprinderea lui Hristos, s-a lepădat deplin de duhul acestei lumi, care este duhul lui antihrist, și poate spune cu adevărat că Cel ce este în el este mai mare decât cel ce este în lume. Și aceasta este adevărata plinire a chipului lui Dumnezeu în om.

Noi nu trebuie să facem nicio descoperire. Drumul a fost deja deschis de Hristos, Care i-a spus Sfântului Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu:

„Eu sunt Cel ce sunt viu și am fost mort și, iată, sunt viu în vecii vecilor” (Apoc. 1, 18).

Gustând zi de zi din moarte în această viață, de dragul poruncilor Lui, suntem cinstiți cu cununa vieții, a vieții din belșug, în vecii vecilor.

(Din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2013)

sursa online: ROMAN ORTODOX IN FRANTA

Vedeti si:

Lucrarea duhovniceasca

“Draga maica Valentina!

Sanatate trupeasca si sufleteasca de la Domnul va doresc si mostenirea Imparatiei lui Dumnezeu!

Vad, indeobste, ca intre fiii si fiicele duhovnicesti, pe de o parte, si parintii duhovnicesti, pe de alta, sunt multa graire desarta, multe dispute inadmisibile etc. etc, dar putina lucrare. Pacea duhovniceasca se atinge prin lucrarea duhovniceasca, nu numai prin discutii sau prin citit. In Evanghe­lie sunt descoperite toate tainele sufletului omenesc, e arata­ta calea care duce in Imparatia lui Dumnezeu, sunt aratate rasplatile si pedepsele, sunt dezvaluite multe taine ale vietii de dincolo de mormant, insa toate acestea sunt intelese nu prin citire si nici macar prin simpla rugaciune, ci prin lucra­rea poruncilor. Iar lucrarea neindestulatoare, incalcarile de tot felul ale poruncilor, sunt indreptate prin pocainta, prin spovedanie, prin impartasirea cu Sfintele Taine. Iar noi vor­bim mult in desert si nu facem nimic. Iata ce vad in mine insumi si in „copiii” mei duhovnicesti, si sunt convins ca pu­tem imputina discutiile si scrisorile fara vatamare – ba chiar mai mult, cu mare folos. Cine stie carte e dator sa citeasca in timpul liber Cuvantul lui Dumnezeu, iar cine nu stie carte este dator sa asculte, si amandoi sunt datori sa „tina” cele ci­tite asa cum spune despre asta Sfanta Evanghelie. Asta este problema. Cine sta pe loc n-are ce sa vorbeasca despre locu­rile indepartate ale caii, si viceversa.

Le-am suparat mult pe Marisa si Liza. Sunt nemultumi­te de mine. Iertati-ma, draga maica Valentina! Rugati-va ca Domnul sa-mi dea dragoste pentru cei de aproape ai mei si pricepere cum sa ma port cu ei spre folosul sufletului lor si al meu. Am devenit cu totul nepriceput.

Iertati-ma! Cer sfintele dumneavoastra rugaciuni!

***

Monahiei Serghia

In ce priveste ranile sufletesti, ma gandesc ca Domnul ne va trage la socoteala in primul rand pentru faptul ca nu ne descoperim ranile inaintea Lui deplin, curat, fara viclenie, ca le ascundem, ca ni le indreptatim prin feluritele imprejurari – si, principalul, ca nu facem destule eforturi (potrivit mijloacelor, capacitatilor, puterilor noastre) ca sa le evitam si sa le vindecam. Spun asta din proprie experienta. Intotdeauna simt ca as fi putut sa ma silesc la mai mult, dar nu ma lasa iubirea de sine si celelalte. Vorbesc nu de lucrarea fizica, ci de cea duhovniceasca. Totusi, sa ne amintim de Cel ce este Dragostea Insasi – iar Dragostea acopera toate, numai sa nu incetam sa nazuim spre Ea.

***

Olgai C.

Sa nu va descurajati cand va vedeti ticalosia! Nu-i rau cand omul vede asta. Toti poarta invechirea primului Adam, fie ca vad asta, fie ca nu o vad. In dumneavoastra nu este inca vederea duhovniceasca a propriei pacatosenii - aceasta e de domeniul viitorului. Este destul daca va dati seama si sim­titi pacatele concrete, de care si trebuie sa va curatiti prin pocainta. Cu totii am cazut atat de grav, pacatul este atat de adanc cuibarit in noi, este atat de felurit, atat de subtil si de veninos, incat sfintii se pocaiau si plangeau pana la moarte. De altfel, nici Domnul n-a pus hotar pocaintei.

Prin pocainta se curata sufletul, iar prin implinirea poruncilor este atras in el harul lui Dumnezeu.

Intrebati ce sa faceti in imprejurarile date. Daca doriti, incercati sa indepliniti urmatorul sfat.

1) Traiti deocamdata acolo, indeplinindu-va cat mai bine indatoririle de serviciu.

2) Socotiti-va mai prejos de toti si straduiti-va sa-i ajutati pe toti, pe cat va sta in putinta – cel putin, nu jigniti pe nimeni nici cu cuvantul, nici cu gandul, nici cu infatisarea.

Nu osanditi pe nimeni nici singura, nici – cu atat mai mult cand sunteti cu cineva, iar cand aveti prilejul si posibilitatea faceti-i bine omului.

3) Straduiti-va sa luati aminte la dumneavoastra clipa de clipa si sa impliniti si cu fapta, si cu cuvantul, si cu gandul poruncile evanghelice, alungand orice gand pacatos si orice visare prin chemarea numelui Domnului Iisus.

4) In fiecare zi, cand va sculati din somn, sa indepliniti pravila urmatoare, data de Ignatie Briancianinov unei fete care dorea sa studieze crestinismul in mod practic:

„Douazeci de metanii mari – la fiecare metanie rugaciu­nea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa!»; douazeci de metanii mici insotite de aceeasi rugaciune; zece metanii mari – la fieca­re metanie rugaciunea: «Preasfanta Stapana mea, de Dum­nezeu Nascatoare, mantuieste-ma pe mine, pacatoasa!»; ze­ce metanii mici insotite de aceeasi rugaciune; cinci metanii mici insotite de rugaciunea: «Ingere al lui Dumnezeu, pazi­torul meu cel sfant, roaga-te lui Dumnezeu pentru mine, pacatoasa!»; cinci metanii mici insotite de rugaciunea: «Toti sfintii, rugati-va lui Dumnezeu pentru mine, pacatoasa!»” In total, saptezeci de metanii, dintre care treizeci mari si patruzeci mici. Daca veti gasi ca pentru dumneavoastra acest numar este prea mic, puteti adauga, potrivit puterilor dumneavoastra, cateva metanii insotite de Rugaciunea lui Iisus, dar trebuie sa stabiliti masura pravilei in asa fel incat ea sa fie zilnic aceeasi. Sfintii au zis: «Mai bine o lucrare mica, dar statornica, decat una mare, dar care se curma in scurta vreme». Dupa aceea, sa cititi rugaciunile diminetii, Apostolul si Evanghelia. Daca in timpul zilei veti avea vreme, puteti repeta pravila cu metanii ori sa faceti doar douazeci de metanii muri si douazeci mici, insotite de Rugaciunea lui Iisus. Sea­ra puteti sa incepeti iarasi cu metanii, dupa randuiala aratata si in numarul aratat; dupa ele sa cititi rugaciunile serii si Evanghelia. Intinzandu-va in asternut, trebuie sa va amintiti de moarte, pe care o inchipuie somnul vremelnic, si, rupandu-va de toate gandurile si inchipuirile, sa adormiti cu Rugaciunea lui Iisus“.

Ţineti minte cuvintele Mantuitorului:

Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima, si veti afla odihna su­fletelor voastre.

Invatati-va, faceti din poruncile lui Hristos bun al intregului suflet (nu numai al memoriei), ca ele sa se exprime in toate gandurile, cuvintele, faptele, in toata viata dumneavoastra: atunci veti deveni cu adevarat ucenica a lui Hristos, veti intelege minunile din legea Lui si veti afla odihna sufletului dumneavoastra.

In continuare raspund la intrebari aparte din scrisoarea dumneavoastra.

Domnul Iisus Hristos a venit pe pamant si a adus Evan­ghelia Sa cu Sine pentru a dospi sufletul omenesc cu o framantatura noua, dumnezeiasca, si a ne face copii ai Sai, dumnezei prin har.

Dumnezei sunteti si toti fii ai Celui Preainalt, desi ne-am adaugat dobitoacelor necuvantatoare prin patimile noastre trupesti si chiar dracilor prin cele sufletesti! Trebuie sa ne luptam cu ele, Dumnezeu fiindu-ne ajutator in orice caz, sa ne dam seama de prezenta lor in suflet, sa ne plangem caderea si sa-L rugam pe Domnul, ca vamesul, sa ne miluiasca.

Cand va veti cunoaste cat de cat pe dumneavoastra insiva va veti intelege neputinta de a deveni asa cum trebuie sa fiti si veti inceta sa mai osanditi pe cineva si cu atat mai mult sa dispretuiti.

De sine insuti si de diavol nu poti fugi nicaieri. Trebuie nu sa fugim, ci sa ne luptam, cu ajutorul lui Dumnezeu. Lupta, virtutile si dispozitia sufleteasca trebuie sa ni le ascundem de toata lumea, descoperindu-le doar duhovnicului sau unui om incercat duhovniceste, altfel va puteti vatama tare, iar pe altii ii puteti sminti.

Va aflati la o varsta la care pot aparea – atat in urma unor procese firesti, cat si atatate de draci – multa insatisfactie, multa mahnire inconstienta si alte lucruri de acest fel. Ele va vor impinge sa va mutati din loc in loc, sa traiti „ca toata lumea”, sa va aranjati fericirea pamanteasca s.a.m.d. Veti avea de ales. Mai bine sa alegeti dupa putere si dupa cum va trage sufletul decat peste putere, ca apoi sa va simtiti impovarata si sa va descurajati. In Evanghelie se spune ca inainte de a cladi trebuie sa socotesti daca ai mijloace.

Toate se vor adauga daca veti cauta in mod activ Impara­tia lui Dumnezeu in loc sa stati cu mainile in san si sa astep­tati, fiindca s-a zis: Cautati, bateti, cereti, nu: „Zaceti si asteptati, si veti primi mura-n gura toate.”

Daca nu veti vicleni si minti inaintea lui Dumnezeu, inaintea dumneavoastra insiva si inaintea mea, niciodata nu va voi respinge, ci, cu toate ca eu insumi nu fac nimic bun, voi fi bucuros sa va impartasesc tot ce stiu.

Inca o data va sfatuiesc: ascundeti-va de toti starile sufletesti, fie-va mila de toti, pentru vrajmasi rugati-va (macar cu mintea daca inima nu asculta), si Domnul nu va va parasi. Sa fiti sanatoasa! Domnul sa va pazeasca, si sa va binecuvanteze, si sa va invete la tot binele!”

Legaturi:

“Daca vom vedea ca, oriunde se afla, orice ne spune, HRISTOS NE VORBESTE DE PE CRUCE – atunci ni se va descoperi DUHUL EVANGHELIEI”

“As vrea sa mor de Pasti, in rasunetul clopotelor”.

IEROMONAHUL VASILE [Roslyakov, (1960-1993)]:

“[…] In vara si in toamna anului 1989 Igor a scris lucruri remarcabile, dar, evident, nu le-a impartasit nimanui. Mai mult decat de orice se temea de laude si, mai ales, de gandurile de slava desarta. Crea in taina. Astfel, pe 2 noiembrie 1989 noteaza:

„Treaba catolicilor este sa se agite la poalele adevarului, sa le arate oamenilor frumusetea culmilor lui, sa se induioseze, sa-si franga mainile si sa planga, pentru ca nu cunosc sentimentul launtric al inaltimii adevarului, nu isi imagineaza privelistea care se deschide de pe culmile lui. Sarcina ortodoxiei este sa stea neclintita chiar pe culmi, sa simta cu toata fiinta ei necesitatea acestui lucru pentru viata, faptul ca acest loc nu poate fi inlocuit cu nimic. Sa contemple maretia adevarului, sa il pazeasca cu ravna si sa nu se abata de la el chiar pana la moarte“.

Pe 5 ianuarie 1990 Igor a fost tuns rasofor si numit Vasile – in cinstea Sfantului Vasile cel Mare.

Iconograful P.B. isi aminteste:

„Dupa ce a fost tuns rasofor, am venit sa-l felicit pe parintele Vasile in chilia lui. El mi-a oferit ceai si mi-a spus incet:

«Nu o data am vazut cu ochii mei tunderi in rasoforie si chiar am varsat lacrimi. Insa aceasta este cu totul altceva».

Se afla intr-o stare deosebita a harului si in acea concentrare tacita incat, fara cuvinte, am simtit ca nu trebuia sa-l deranjez si am plecat imediat”.

Parintele Vasile nu le-a vorbit mult fratilor, insa in jurnal, in ziua aceea si in zilele urmatoare, au aparut noi citate si cugetari, intemeiate pe cele citite. Erau extrase din Evanghelie despre mania si durerea lui Hristos, iarasi din operele Sfantului Ignatie, din cartea Cuviosilor Varsanufie si Ioan. Iata cateva concluzii de-ale lui:

„Esenta vietuirii monahale consta in a vindeca vointa ta cea vatamata, in a o uni cu voia lui Dumnezeu, in a o sfinti prin aceasta unire.

Trebuie sa fii convins de faptul ca Dumnezeu carmuieste soarta lumii si soarta fiecarui om. Experientele vietii nu vor intarzia sa confirme si sa intareasca aceasta invatatura a Evangheliei.

Trebuie sa cinstesti judecatile lui Dumnezeu cele nepatrunse in toate situatiile ingaduite de El, atat in cele particulare, cat si in cele sociale, atat in cele civile, cat si in cele morale si duhovnicesti.

Dar de ce se revolta duhul nostru impotriva judecatilor si lucrurilor ingaduite de Dumnezeu? Deoarece nu Il cinstim pe Dumnezeu ca Dumnezeu.

Unii calugari vor sa descopere singuri voia lui Dumnezeu in Scriptura si de aceea cad in dese si lungi nedumeriri si greseli.

Atat cu privire la intentiile tale, cat si la intentiile aproapelui, la sfaturile lui, sfatuieste-te cu Evanghelia”.

Mai departe, stihira este rasunetul tunderii ca rasofor, ce tocmai se savarsise:

„Ce minune vad in mine, cel neroditor? Sufletul meu cel impietrit se crapa, ochii mei cei goi lacrimi izvorasc. Caci harul acesta de sufletul meu s-a atins si minunea lui cu mine a facut ca in mine sa am marturia despre adevarul cel preavesnic si mustrarea nevredniciei mele”.

In anul 1990, Postul Mare a inceput pe 26 februarie (dupa stilul nou). Pe 23 martie, dupa ce la utrenie s-a savarsit inchinarea inaintea Crucii si apoi Crucea a fost dusa in altar, parintele Vasile a scris o stihira de pocainta:

„Pretutindeni Te vad, Doamne Dumnezeul meu, dar nu Te vad, Stapane, in inima mea cea zavorata. Ce loc dispretuit este ea! Ce temnita napastuita este aceasta! Insa Tu, Doamne, Cel ce prin pogorarea Ta intunericul iadului l-ai luminat, in adancurile cele intunecate ale inimii mele Te pogoara ca sufletul meu sa nu fie loc mort, ci lacasul slavei Imparatiei Tale, Doamne”.

Pe 7 aprilie, in sambata lui Lazar, a fost praznicul Bunei vestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, iar in ziua urmatoare a fost Intrarea Domnului In Ierusalim. In aceasta zi, parintele Vasile a fost hirotonit diacon de episcopul Kalugai, Ilie. Pe 25 aprilie, in amintirea episcopului marturisitor Vasile (si a altor sfinti), parintele Vasile a scris:

„Prima data am slujit independent^[9] Liturghia. Am citit Evanghelia Evanghelia de la Ioan 5, 17-24″.

Pe 9 mai (in ziua pomenirii Sfantului Mucenic Vasile si a altor sfinti), parintele Vasile a remarcat:

„Cu binecuvantarea parintelui Loctiitor, dupa acatistul icoanei din Kazan a Maicii Domnului, am predicat. Pentru prima data in viata”.

In acea perioada, parintele Vasile a devenit si canonarh. El cunostea bine slujba, se purta cu mare atentie si emotie fata de textele dumnezeiestilor slujbe. Cel ce pazea randuiala slujbelor in acea vreme isi aminteste ca parintele Vasile aproape niciodata nu a facut greseli, ca era foarte concentrat si atent in timpul slujbei, de aceea niciodata nu a trebuit sa i se explice ceva in plus sau sa i se faca o impartire a textelor.

Fiind canonarh, parintele Vasile le-a ramas multora intiparit in memorie: se distingea printr-o naturalete uimitoare, prin sentimentul masurii si prin respectul cu care rostea fiecare fraza; prin citirea intotdeauna corecta si clara, straina de dorinta de a face vreo impresie in exterior.

3. Pe 23 august a avut loc tunderea parintelui Vasile in monahism – „in cinstea si amintirea lui Vasile Blajenai, facatorul de minuni al Moscovei”, dupa cum a notat. Iar in Catedrala Arhistrategului lui Dumnezeu Mihail si a celorlalte Puteri Ceresti netrupesti, pe 21 ianuarie 1990 a fost hirotonit ieromonah. Dupa un timp, parintele Vasile a notat:

„Despre infatisarea inaintea tronului lui Dumnezeu:

1. Primul dintre pacatosi sunt eu. Si trebuie sa ma rog Domnului pentru pacatele mele si ale oamenilor! Trebuie sa cer mila. 

2. Trebuie sa ma rastignesc, sa ma aduc jertfa. Patimile, poftele, gandurile necurate imi chinuie sufletul, dar trebuie sa indur si sa savarsesc lucrarea bunei credinte, implinind poruncile lui Hristos. Lucrarile celui viclean sunt indreptate spre distrugerea oranduirii lui Dumnezeul a oranduielii vietii, adica spre distrugerea frumusetii si a intelepciunii. Deoarece oranduirea dumnezeiasca (ierarhia in toate, ascultarea din dragoste) inseamna intelepciune si frumusete, desavarsire, plinatate. Primul mijloc de distrugere este rapirea duhului, a ceea ce se afla in interior, ramanand numai aspectul cadaveric al exteriorului. Al doilea mijloc il constituie infierbantarea duhului datorata patimilor, ceea ce da nastere la neliniste, la neoranduiala, la dorinta de a schimba exteriorul, la tendinta catre binele inchipuit“.

Parintele Vasile a dus dupa putinta o viata singuratica, evitand intalnirile si discutiile de prisos. Cand a fost intrebat unde este mai usor sa ne rugam, in biserica sau in chilie a raspuns:

„Nu stiu. Depinde de fiecare… Dar se spune ca in biserica este ca in corabie – altii vaslesc. Iar in chilie este ca in barca: te-ai asezat la vasle, asadar fii bun si vasleste. Daca te tin puterile…“

Chilia parintelui Vasile se afla in corpul vechi de cladiri de lemn al obstii. Cum arata si ce se afla in ea, stim din amintirile celor ce au fost acolo. Exista un pat de campanie, pe care erau asezate niste scanduri, iar peste ele era o bucata de pasla. La capete erau doua caramizi din vechiul cavou al cuviosului Ambrozie (aproape toti optinenii au luat caramizi de acolo si le-au pus la capataiul lor). In loc de scaun era un butuc gros. Dintre icoane: Marea Mucenita Parascheva impreuna cu cei trei ierarhi; o reproducere mare a Sfintei Treimi (a celei pictate de Andrei Rubliov), pentru care parintele Vasile a facut o rama foarte frumoasa din ramuri crapate de mesteacan. Mai era o icoana cu trei sfinti: Igor, marele cneaz al Cernigovului si al Kievului, Vasile Blajenai si Vasile cel Mare, pictata de iconograful P.B. Langa icoane erau puse diferite sfintenii. Pe analog era Psaltirea, pe masa si pe vechea etajera erau teancuri de carti… Evanghelia cu numeroase semne de carte in ea… Pe un raft de carti gol, asezat pe masa, erau fotografiile staretilor optineni. Pe perete era portretul arhimandritului Ioan (Krestiankin), despre care parintele Vasile spunea:

„Iata adevaratul staret. Iata rugatorul. Cat imi este de apropiat!”.

In noptiera imbracata in celofan tinea serviciul de ceai. Parintele M. povesteste:

„Tot acolo era punga cu bomboane. Mult timp, cel putin un an, am urmarit acest tablou: parintele Vasile ii blagoslovea cu bomboane pe cei ce plecau de la el – cu bomboane «Belocika», infasurate in staniol galben, care contineau nuci si inca ceva… Cate bomboane  din acestea erau acolo, nu stiu, deoarece uneori dadea cate trei… Parca era o punga fara fund. Avea maini mari si miscari libere… Baga mana in punga, cauta si scotea: «Iata, pentru tine!»”

Dintre cartile care se aflau in chilie, in parte sunt  mentionate editia de pana la revolutie a Moliftelnicului, Scara, operele Sfantului Ignatie Brancianinov si Patericul. Sfantul Ignatie era pentru parintele Vasile principalul indrumator in viata lui duhovniceasca si, in general, monahiceasca. Acest lucru chiar este de inteles intrucat operele sfantului sunt inchinate lucrurilor celor mai insemnate pentru monah – lucrarii launtrice vietii duhului, cautarilor cailor spre vesnica mantuire in Hristos. Toate acestea sunt scrieri care nu imbatranesc si, in acelasi timp, sunt pline de vechiul duh monahicesc. Ieromonahul O. isi aminteste ca parintele Vasile

„a citit si a recitit de multe ori despre monahismul Sfantului Ignatie si s-a straduit din toate puterile sa-l urmeze”.

Egumenul P. remarca:

„Vorbind despre monahismul contemporan, parintele Vasile socotea ca noi acum nu putem repeta acele nevointe pe care le-au savarsit cei de demult… Dar mi-e totuna – spunea el -, inima mea este de partea acelui monahism“.

Acest lucru se vede foarte bine in jurnal – toata structura lui respira duhul vremurilor de demult. Exista in el si exemple din vietile Sfintilor Arsenie cel Mare, Antonie cel Mare, Pimen cel Mare si ale altor cuviosi.

Parintele Vasile a citit Patericul cand era inca in lume. Inaintea catorva locuri a facut cu creionul niste bifairri (60 de notari). A remarcat ca Patericul era profund apropiat de sufletul lui cel iubitor de Hristos. Si ca zugaravea structura lui sufleteasca aparte, care se maturizase atunci cand devenise ieromonah. Cel mai des sunt insemnate de el locurile din invataturile sfintilor Antonie cel Mare si avva Isaia.

„Nimanui, pentru nici un motiv, nu-i da in vileag defectele”

– a spus Sfantul Antonie. Si parintele Vasile, urmand acest sfat, niciodata nu mustra, ci se straduia sa nu osandeasca pe nimeni.

„Fiul meu – spune Sfantul Antonie – nu inmulti cuvintele: vorbaria departeaza de la tine Duhul lui Dumnezeu”.

Si tot despre acest lucru:

„Fiul meu, mare slava vei avea daca te vei deprinde cu tacerea. Tacerea este urmarea Domnului nostru, Care nimic n-a mai raspuns, incat Pilat se mira”.

Si putina vorba a parintelui Vasile, departarea lui de toate discutiile sunt adeverite de multi dintre cei care il cunosteau. Din nou Antonie cel Mare:

„Sa nu propui nimanui si sa nu inveti pe nimeni ceea ce tu insuti nu ai implinit mai inainte cu fapta”;

parintele Vasile a urmat cu strictete aceasta cerinta. Si iarasi Sfantul Antonie zice:

„Viata sufletului este amintirea neincetata si iubirea lui Dumnezeu. Acestea, mai cu seama, trebuie a fi numite viata sufletului si a duhului”.

Tocmai aceasta viata a trait-o la Optina parintele Vasile.

„L-a intrebat avva Marcu pe avva Arsenie: din ce pricina fugi de comuniune si de discutiile cu noi? Arsenie a raspuns: Dumnezeu stie ca eu va iubesc, dar nu pot fi impreuna si cu Dumnezeu, si cu oamenii… Nu pot, parasindu-L pe Dumnezeu, sa fiu cu oamenii”.

Parintele Vasile nu raspundea cu asemenea cuvinte la asemenea intrebari, insa proceda la fel ca avva Arsenie (si pentru acest lucru exista multe dovezi). Unii isi amintesc ca se intampla sa mearga impreuna cu el, sa ajunga la chilie si, in speranta ca vor intra cu batiuska in chilie, special sa nascoceasca vreo intrebare complicata. Cu atat mai mult de Pasti… Dar nu! Se opreau in prag – si atat, la revedere.

Iata ce ne invata avva Isaia (inainte de citat va spunem ca aici totul, fara exagerare, este aplicabil pentru parintele Vasile):

„La intrebarea: in ce consta smerenia, avva Isaia a raspuns: smerenia consta in a recunoaste ca esti pacatos inaintea lui Dumnezeu, ca nu ai facut nici o fapta buna, bineplacuta lui Dumnezeu. Smerenia se lucreaza si se exprima prin urmatoarele fapte: cand cineva pastreaza tacerea, nu intra in nici o legatura, se departeaza de dispute, este ascultator, tine ochii lasati in pamant, are tot timpul moartea inaintea ochilor mintii, se pazeste de minciuna, se indeparteaza de discutiile desarte si pacatoase, nu ii contrazice pe cei mai mari, nu isi impune punctul sau de vedere, indura ponegririle, uraste trandavia si huzurul, se sileste spre nevointele trupesti si nu supara pe nimeni”.

Cuvintele avvei Siluan se potrivesc la fel de mult alcatuirii launtrice a parintelui Vasile:

„Iubeste smerenia lui Hristos si straduieste-te sa tii atenta mintea ta in vremea rugaciunii; oriunde ai fi, nu te arata intelept si Dumnezeu iti va darui induiosare”.

Inca in lume, fiind un om cunoscut, stimat si de multi iubit, parintele Vasile ii uimea pe toti cu tacerea sa, cu lipsa dorintei de a fi pe primul loc in discutii, desi, in pofida acestui lucru, parerea lui exprimata pe scurt era primita de toti ca fiind hotararea cea mai inteleapta a uneia sau alteia dintre probleme. Inca de pe atunci tinea posturile cu strictete, citea carti duhovnicesti si era tot mai patruns de dragoste pentru viata monahala.

Calugarii optineni si-au amintit apoi tot ceea ce stiau despre parintele Vasile. Povestirile lor sunt uimitoare: nevoitorul se straduia sa ascunda totul de oameni, iar Domnul l-a pus ca exemplu pentru ceilalti si, mai ales, dupa moartea lui muceniceasca.

Iata ce spune parintele L:

„Era un om integru si minunat, inzestrat cu foarte multe daruri… Totul la el era armonios si inteligent… Niciodata nu a avut dorinta de a fi oamenilor pe plac – el se afla inaintea lui Dumnezeu. Exigenta fata de sine era maxima: nici un compromis, nici cea mai mica indreptatire de sine, era foarte atent la glasul constiintei…

Era unul dintre acei oameni care nu isi imaginau viata lor fara Optina… Mergea des la mormintele staretilor si statea langa raclele Cuviosilor. Viata lui era, desigur, tainuita si acest lucru era firesc. Ca un adevarat monah, ascundea multe.,. Stia sa-si pazeasca limba. Nimeni nu l-a vazut niciodata vorbind in desert, vorbind de rau sau osandind pe cineva… Se straduia sa se izbaveasca de tot ceea ce impiedica viata lui duhovniceasca… Darul vederii pacatului, cel mai pretios dar, care ne este necesar mai mult decat orice, il avea in acea plinatate pe care nu am vazut-o la nici unul dintre tineri… Avea incredere ferma in pronia lui Dumnezeu… Se ruga la staretii nostri… Deosebit de apropiat ii era batiuska Ambrozie si in mod complet vadit primea ajutor plin de har si luminare… Daca era cu putinta sa se retraga cumva, sa zicem, pentru o saptamana, intotdeauna se retragea. Tacerea si singuratatea erau o necesitate pentru el.

Parintele Vasile mergea pe acea carare unica despre care vorbeau Sfintii Parinti – a trezviei, a pocaintei si a rugaciunii cu lacrimi. Citea mult si, in masura in care citea, gasea raspunsuri la intrebarile sale. Desigur, nu numai de la Sfantul Ignatie, insa Sfantul Ignatie si staretii erau pe primul loc. Parintele Vasile si-a ales cursul cel adevarat de la inceput, de aceea a mers precum corabia… Nu a avut nici o intrerupere – totul s-a desfasurat continuu. Si in gospodarie a dus fara nici o cartire toata greutatea ascultarii, oricat de greu a fost acolo…”

Unul dintre frati isi aminteste ca, slujind impreuna cu parintele Vasile in Schit, vedea cum dupa slujba parintele ramanea mult timp in altar, cufundandu-se in rugaciunea si trairea Liturghiei savarsite:

„Cand imi amintesc de parintele Vasile, cel mai des imi vine in minte cuvantul – marinimie... Virtutea marinimiei este identica cu blandetea. Potrivit Cuvantului al 24-lea al Cuviosului Ioan Scararul,

«blandetea este scara care se ridica peste unirea certarii si de care se izbesc toate valurile pornite impotriva ei, insa ea nu se clatina».

Aceasta este o exprimare care poate fi aplicata in mod deosebit parintelui Vasile. Si iata niste exemple care ii sunt caracteristice. Cand era inca diacon si slujea la Samordino, niciodata nu se supara pe monahia cea batrana care uita adesea sa aseze analogul pentru citirea Evangheliei, si il aseza singur, in liniste. Fiind deja ieromonah, indeplinea cu calm in timpul slujbei indatoririle diaconului, care nu se stie din ce motive nu venea si, de asemenea, aprindea in locul paracliserului candelele. Si facea acestea nu numai cu calm, dar si cu dragoste”.

Din alte amintiri:

„Pentru prima data l-am vazut pe parintele Vasile cand era secretarul parintelui Evloghie (care acum este episcop). Era inalt, voinic, iar chipul lui avea trasaturi regulate… Umbla intr-o rubasca simpla. Exista in el ceva nemaipomenit, iti doreai sa-l cercetezi si sa intelegi care era misterul. Infatisarea lui te uimea – iti doreai sa simti un astfel de om. Insa era incomod sa te apropii de el cu intrebari desarte, chiar daca discutia cu ceilalti se lega singura. Probabil ca pe atunci savarsea deja rugaciunea lui Iisus… Cand parintele Vasile a devenit monah, apoi ieromonah, a inceput sa-mi starneasca un mai mare interes… Se evidentia in randul fratilor – era concentrat, adunat, cu ochii in pamant. Ma interesa daca aceste particularitati monahale exterioare se potriveau cu starea lui launtrica. Si am inteles – acestea nu erau o poza – intr-adevar, se potriveau… De obicei statea la el in chilie si iesea numai la biserica, la ascultare si la trapeza; daca ceilalti ii adresau intrebari, raspundea pe scurt. Nu l-am vazut nici macar plimbandu-se“.

Parintele Vasile purta o rasa veche, care avea chiar si petice si o spala singur. In picioare avea ciubote de panza (cu obiele, ca cele soldatesti) si acestea erau si ciubotele cu care mergea la ascultare. Cineva si-a amintit:

„Batitoska Vasile se auzea de departe: cand mergea, facea zgomot cu ciubotele”. 

Incercarile celorlalti de a-l incalta cu ceva mai comod nu au izbutit. Astfel, pana la sfarsitul vietii, in acele ciubote de panza a si petrecut: iarna si vara, si in manastire, si in Moscova la ascultare, si in timpul calatoriilor la Lavra Sfanta Treime a Sfantului Serghie (studia prin corespondenta la Seminarul duhovnicesc din Moscova).

Exista amintiri si despre felul in care parintele Vasile postea. Sunt, desigur, observatii razlete, insa si ele sunt foarte elocvente.

Bucatarul de atunci povesteste:

„Se intampla sa vina tarziu si sa ceara delicat:

– «Nu a mai ramas supa?»

– «Nu, parinte Vasile, am spalat deja si castroanele».

– «Dar fiertura nu se gaseste? »

– «Paine si fiertura».

Si era bucuros. Bland era batiuska, si linistit”.

Iata alta amintire:

„Era Postul Adormirii Maicii Domnului, in anul 1991, cand parintele Vasile slujea la noi in Samordino. Atunci abia intrasem in manastire si aveam ascultare la trapeza. Intr-o zi incepusem sa ma nelinistesc pentru ca batiuska nu venise la masa de pranz. Ploua. Cam pe la ceasurile trei ale zilei m-am uitat pe fereastra si l-am vazut cum mergea prin ploaie cu pas domol, cu cutia cea rosie a Darurilor pe piept, acoperind cu mantia Sfintele Daruri – fusese in satul Kamenka sa impartaseasca un bolnav. Apoi a ajuns si la trapeza si, refuzand sa ia pranzul, a cerut cateva coacaze. I-am adus din camara coacaze, a mancat cateva, iar la cina nu a venit. In ziua urmatoare la pranz a mancat iarasi numai cateva coacaze si iarasi nu a venit la cina. Doar in a treia zi a mancat cu coacaze putina paine de secara. Imi amintesc ca m-am mirat foarte tare de o asemenea infranare. Era post si mancarea era atat de saracacioasa, iar el nici pe aceasta nu o manca”.

„Avea, printre altele – povestesc fratii – un apetit nemaipomenit, insa el se straduia sa manance legume. Peste manca fara placere, lactate – de asemenea.”

Unii isi amintesc ca parintele Vasile era strain de vorbirea smerita – de falsa smerenie, de smerenia care se afla numai in cuvinte.

„Odata m-am apropiat de parintele Vasile – povesteste unul dintre frati – si m-am plans da faptul ca am fost numit smochin neroditor. El mi-a raspuns:

«Iata, asa sa si gandesti despre tine!».

Dupa ce a tacut putin, a adaugat:

«Sa nu Te superi pe mine, Mantuitorule».”

Parintele I. povesteste:

„Se spovedea scurt, in intregime, in esenta, fara nici o rezerva, fara nici o explicatie a imprejurarilor, care ar fi putut sa scuze, sa atenueze ceva, adica fara nici o crutare fata de omul lui cel vechi. Erau cuvinte chibzuite, era, intr-adevar, pocainta – constiinta adanc resimtita a pacatosenia sale. Se straduia sa se izbaveasca de tot ceea ce impiedica viata lui duhovniceasca”.

Iata alte cateva randuri din amintirile celorlalti:

„Cand parintele Vasile iesea din altar, cand ajungea in biserica, niciodata nu ridica ochii. Nu isi dorea sa comunice, fugea in chilia lui (monahul F.).

“Ne spunea: trebuie sa intelegem ca monahismul consta nu in vesminte nici macar in reguli, ci in ascultarea fata de voia lui Dumnezeu” (monahul L.).

„Parintele Vasile era un om cu vointa foarte mare. Mi se pare ca niciodata in viata lui nu si-a neglijat pravila de rugaciune – spune parintele F. In timpul calatoriei in regiunea Arhanghelsk impreuna cu el am obosit atat de mult incat am gandit:

«Ce pravila sa mai facem aici? Doar sa ne prabusim si sa dormim».

Si el se legana, dar ii era totuna si isi citea pravila… Miezonoptica o citea in fiecare zi, pavecernita, de asemenea, pe toata… Eu nici nu ma mai tineam pe picioare cadeam, insa el statea in picioare si citea”

Calugarita A. povesteste:

„In pofida infatisarii sale sobre si uneori chiar distante, parintele Vasile nu producea o impresie de om mandru, rece sau nesociabil. Se simtea ca are o inima iubitoare. Era un om cu o viata launtrica profund tainica – acest lucru se vedea de prima data”.

Devenind ieromonah, parintele Vasile a continuat sa faca insemnari in jurnalul sau, insemnari care, asemenea  tuturor lucrurilor pomenite aici, reliefeaza cat mai mult portretul lui duhovnicesc.

Iata insemnarile din 21 noiembrie 1990:

„Cum sa-i dam aproapelui sfaturi?

1) Sa ne adresam in rugaciune lui Dumnezeu ca El sa ne ajute sa spunem un cuvant spre folosul aproapelui. Astfel discutia se curateste de slava desarta.

2) Sa vorbim cu grija, fara sa cadem in vorbarie. Sa nu punem intrebari desarte si curioase.

3) Daca te entuziasmezi si spui ceva impotriva constiintei, sa te mustri in taina si sa te caiesti inaintea lui Dumnezeu.

4) In saracia timpului nostru trebuie sa-i impartasim aproapelui nostru cunostintele noastre sarace”.

Insemnarile din 2 iunie 1991:

„Pacatul inseamna despartire de Dumnezeu. Inseamna implinirea voii noastre, separarea voii noastre de voia lui Dumnezeu, neascultare. Si asa cum in timpul despartirii de omul iubit ne doare sufletul, asa si in timpul implinirii voii noastre sufletul incepe sa sufere si sa planga. Ce experienta este aici!”

Dupa 2 iulie 1991 nu a mai pus data, a scris la rand…

Iata cateva fragmente:

„Bogatia monahului este mangaierea, pe care si-o gaseste in lacrimi, si bucuria datorata credintei, bucurie care incepe sa straluceasca in tainitele mintii.”

„Viata – adica tot si toate – reprezinta mila lui Dumnezeu, blandetea si smerenia Lui. Toate acestea sunt pentru noi.”

„Obiectivul cel greu, dar inalt al crestinului este sa pastreze in sine marea fericire a nerautatii si a dragostei.”

„Daca Il cautam pe Dumnezeu, El ni se va arata, si daca Il vom tine in noi insine, El va ramane cu noi” (Arsenie cel Mare).

„Evanghelia este gura lui Hristos. Fiecare cuvant al Mantuitorului este un cuvant al iubirii, al smereniei, al blandetii. Acest duh al smereniei, cu care ne vorbeste Mantuitorul, nu ni se arata prea des, deoarece nici Evanghelia uneori nu ne este clara, uneori nu ne induioseaza. Insa… duhul Evangheliei este inteles, se descopera prin Crucea lui Hristos. Daca vom vedea ca, oriunde se afla, orice ne spune, Hristos ne vorbeste de pe Cruce – atunci ni se va descoperi duhul Evangheliei, duhul smereniei, al blandetii si al iubirii nemarginite a Domnului fata de noi, pacatosii.“

„Inima saracita, lipsita de har si, prin urmare, si de putere este supusa trupului si implineste poftele si dorintele lui. Sa intaresti inima ta, sa o umpli cu har si sa o birui, sa supui trupul fata de nazuintele si intentiile inimii – iata obiectivul. Si mai trebuie sa pui inima in frunte, sa o faci stapana fiintei tale si sa o subordonezi lui Hristos pentru acea mila si acel har cu care Domnul a intarit-o si a innoit-o”.

„Dupa adancirea, afundarea mintii, unite cu simtamantul, in cuvantul rugaciunii, intram in Imparatia Cereasca, ce se afla inlauntrul nostru. Acolo este Imparatia Duhului, acolo este caminul nostru, in care salasluieste sufletul cel smerit si induiosat, minunandu-se neincetat de mila lui Dumnezeu, care acopera saracia si pacatosenia lui.”

„Pretutindeni osteneala, pretutindeni rabdare, pretutindeni greutatea vietii. Intr-un caz Domnul ne ajuta, iar in altul se retrage. Intr-un caz este jugul Domnului, iar in altul – jugul diavolului. Domnul nu a anulat pedeapsa definitiva pentru pacat – greutatea vietii a ramas, insa viata s-a transformat in Duhul. Duhul acesta se daruieste celor ce poarta jugul lui Hristos, celor ce au ales implinirea poruncilor lui Dumnezeu, iar nu slujirea fata de trup si sange. Doamne, daruieste-mi mie puterea de a alege in toate jugul Tau cel bun!”

„Asa cum prizonierul este legat cu funii si este lipsit de libertatea miscarii, asa si mintea omeneasca cea cazuta este legata cu ganduri mincinoase, nedrepte si asa este legata inima omeneasca cu dorinte si pofte necurate si patimase. Si, asa cum prizonierii au grad diferit in ceea ce priveste libertatea de miscare – unul este incatusat in lanturi, altul este inchis in temnita, al treilea se afla intre peretii inchisorii – asa si inima si mintea omeneasca au grad diferit in ceea ce priveste veridicitatea gandurilor si a simtamintelor. Insa, asa cum prizonierul ramane prizonier in orice fel de incarcerare s-ar afla – asa si mintea si inima, care sunt cazute, raman cazute, adica lipsite de adevar, despre orice si-ar face o parere in gandurile si in simtamintele lor. De aceea spune Domnul: Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi^[10], iar sfantul apostol zice: unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea^[11].

„Cand osandesti, sa te rogi asa: Doamne, prin aceasta eu am gresit, iarta-ma si ma miluieste!”

Aceste insemnari ne dau cheia pentru intelegerea parintelui Vasile ca duhovnic. Pe una dintre ultimele pagini ale jurnalului a mai scris urmatorul lucru:

„Sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti, sa te rogi pentru el ca pentru tine insuti, vazand astfel ca pacatele aproapelui sunt pacatele tale; sa cobori in iad cu aceste pacate de dragul mantuirii aproapelui tau“.

Deseori spovedea in biserica.

Calugarita A., care pe atunci inca facea parte dintre pelerini, a venit la Optina. Iata amintirile ei.

„Intrand in biserica, am vazut doua randuri, unul foarte lung, celalalt mai scurt – oamenii stateau la spovedanie… Mi-am indreptat atentia spre colt (acolo unde acum este Rastignirea), unde spovedea primul monah vazut de mine la Optina. Si la el nu se formase nici un rand, nu se spovedea decat un om… La inceput am gandit ca nu voi merge la acest preot, deoarece este inca tanar, iar eu voiam sa discut cu cineva mai in varsta si, prin urmare, dupa cum socoteam eu, mai intelept… Parintele arata, desigur, foarte impunator: avea statura inalta, iar trasaturile fetei erau mari, distincte si sobre. In afara de acestea, mi-a atras atentia faptul ca asculta spovedania cu ochii inchisi. Intr-un cuvant, avea o infatisare distanta…

Sa merg sau nu? Nu aveam unde sa ma ascund, trebuia sa merg... Cu privire la ceea ce trebuia sa spun, si asa nu imi puteam da seama. De aceea i-am spus pur si simplu ca nu m-am spovedit niciodata in viata mea si nu stiam cum se face acest lucru. Atunci parintele Vasile a inceput sa-mi puna intrebari. Eu raspundeam la ele chiar cu o oarecare multumire de sine – prin nimic deosebit nu gresisem. Insa, cand am ajuns la marturisirea de credinta si a reiesit ca eu credeam in reincarnarea sufletelor, ca nu Il socoteam pe Iisus Hristos Dumnezeu adevarat, ca nu tineam posturile si, in general, socoteam ca Ortodoxia se cam invechise, ca era numai pentru babe, parintele s-a apucat literalmente cu mainile de cap – s-a ridicat, cuprinzandu-si capul cu palmele, iar cu coatele proptindu-se in analog, si a oftat greu.

M-a uimit faptul ca a oftat asa, de parca traia intens pentru mine si ii parea rau de ratacirea mea, ii parea rau din toata inima… Si a inceput sa vorbeasca:

«Noi ne inventam povestiri frumoase pentru a ne usura viata» (mai departe, din pacate, nu imi amintesc textual) – povestiri care ne impiedica sa acceptam viata asa cum este ea... Nu a spus nici o fraza stralucita, care sa se intipareasca in memorie, cuvintele lui erau foarte simple, iar in afara de aceasta, pe atunci nu puteam intelege nimic cu adevarat duhovnicesc. Insa nu cuvintele m-au miscat atat. Iata, de la inceput tocmai acel oftat greu al lui pentru mine m-a strapuns drept in inima. Iar ceva mai tarziu mi s-a trezit constiinta a ceea ce era principal – a faptului ca el vorbea cu mine si se purta ca un om care cunostea Adevarul. Era un om profund, grav, inteligent si invatat, pe care era imposibil sa nu-l crezi. Parintele Vasile asa a si ramas pentru mine – omul multumita caruia eu am inteles ce este Adevarul si ca El se afla tocmai aici, in Biserica Ortodoxa”.

Dar iata cum il descrie parintele M. pe parintele Vasile ca duhovnic:

„Uimea prin infatisarea lui launtrica. Parintele Vasile se distingea prin dragostea deosebita fata de Sfanta Scriptura, prin profunzimea intelegerii ei si prin puterea de a transmite oamenilor duhul ei. Se pregatea cu grija pentru slujbe, mai ales pentru cele care se savarsesc rar (de exemplu, Liturghia Darurilor mai inainte sfintite din Postul Mare). Citea carti, medita. Ii placea foarte mult sa asculte citirea Psaltirii in biserica si asculta cu atentie. Rodul tuturor acestor fapte era, desigur, duhovnicia. Parintele Vasile era ceea ce se cheama un duhovnic de la Dumnezeu. Nu are rost sa ne miram de tineretea lui. Sfanta Scriptura spune:

Batranetile cinstite nu sunt cele aduse de o viata lunga, nici nu le masori dupa numarul anilor. Intelepciunea este la om adevarata caruntete si varsta batranetilor inseamna o viata neintinata (Int. lui Sol. 4, 8-9).

Parintele Vasile rareori dadea sfaturi, dar, cand raspundea la intrebari, prin cateva cuvinte rezolva esenta lor”.

„…Primul Paste la manastire – isi aminteste mai departe parintele M. L-am intrebat pe parintele Vasile:

«Batiuska, se zice de Pasti rugaciunea lui Iisus? Parca nu se potriveste cu starea sufleteasca, pe care o avem de Pasti».

Ca raspuns, batiuska a amintit rugaciunea care se zice catre Maica Domnului dupa impartasanie:

«Si daruieste-mi mie lacrimile pocaintei si ale marturisirii ca pe Tine sa Te cant si sa Te slavesc in toate zilele vietii mele».”

Cand era vorba despre o nedumerire cu privire la modul de actiune sau pur si simplu despre vreo plangere, la intrebarea: „Ce sa fac?”, el raspundea aproape intotdeauna cu un simtamant deosebit: „Sa rabzi!”. Acesta era raspunsul lui preferat.

M. P., care facea parte dintre pelerini, isi aminteste:

„Odata la spovedanie i-am spus:

«Batiuska, eu fumez!».

La aceasta, el a raspuns fara nici o suparare:

«Ca printr-o sita gaurita, asa si prin dumneavoastra, harul se toarna, insa curge tot!»

Ca orice om, care nu are necazuri adevarate, ma plangeam des si in acelasi timp spuneam:

«Dar eu nu ma plang!…»,

la care parintele Vasile cu un zambet luminos imi raspundea:

«Ba va plangeti!».”

Parintele Vasile iubea foarte mult cantatul cu glas tare al optinenilor, mai ales sfarsitul slujbei utreniei din timpul postului:

„Vesnica pomenire voua, fericitilor parinti si frati ai nostri, celor pururea pomeniti”.

Cand slujea prin gospodarie, in zilele obisnuite, din afara postului, intotdeauna cerea sa se cante:

„Vesnica pomenire voua…” asa cum se canta in post.

Odata a venit sa-l viziteze pe fostul sau elev profesoara de literatura N.D.S.

„Imi amintesc – scrie ea – ca am venit pentru prima data la Optina si am stat cu parintele Vasile pe bancuta sub tei. Nu aveam basma si in geanta aveam salam, pe care vroiam sa i-l dau in dar. Caci venisem nu la un calugar, ci la elevul meu, fiind nelinistita pentru soarta lui si inca nebanuind la vremea aceea ca venisem la parintele meu duhovnic. Dar apoi am intretinut cu el corespondenta si ne-am mai intalnit… Domnul mi-a dat un elev, care a devenit apoi profesorul meu pe calea catre Dumnezeu… Imi amintesc prima mea spovedanie la parintele Vasile si sentimentul de jena pentru faptul ca eu, profesoara, trebuia sa-mi marturisesc pacatele inaintea elevului meu. Si, deodata, el a inceput sa-mi vorbeasca atat de sincer si de simplu despre aceasta jena, adaugand inca ceva, incat m-am simtit ca o adolescenta care nu statea nici macar inaintea analogului, ci inaintea Tatalui Ceresc, Caruia Ii poti marturisi totul”.

Muncitorul optinean N. I. povesteste:

„In familia mea avusese loc o incercare atat de grea incat hotarasem sa ma spanzur. Mergeam la munca la Optina prin padure si tot drumul plangeam. Ierodiaconul V., afland ce mi s-a intamplat, mi-a spus:

«Trebuie sa mergi neintarziat la parintele Vasile».

Si m-a dus imediat la el in chilie. Il stiam pe parintele Vasile de cativa ani si, sincer vorbind, nu il intelegeam – ba era incruntat, ba era sobru. Dar atunci s-a luminat cu un asemenea zambet incat sufletul meu dintr-o data s-a induiosat. Am vorbit 10-15 minute. Ţin minte ca parintele Vasile mi-a spus cu privire la situatia mea:

«Daca poti, iarta, iar daca nu poti, pleaca».

Si s-a rugat iarasi. Am iesit de la el cu atata bucurie incat am stat pe loc si am inceput sa rad. Daca mi-ar fi spus cineva cu 10 minute inainte ca voi rade si ma voi bucura de viata, nu l-as fi crezut. Dar atunci m-am bucurat de batiuska. Intalnisem un om apropiat… Dupa aceea am inceput sa merg la spovedanie la parintele Vasile“.

Protoiereul  de  la  biserica  Sfantului  Nicolae din Kozelsk, parintele V. a povestit o intamplare uimitoare:

„Enoriasa bisericii noastre N.V. avea sotul pe moarte si m-a rugat sa-l impartasesc acasa. Din pacate, boala lui dinaintea mortii se complicase prin indracire – bolnavul respingea impartasania. Nu m-am hotarat sa-l impartasesc si l-am sfatuit sa mearga la Optina. De acolo a fost trimis sa-l impartaseasca pe cel muribund ieromonahul Vasile. Dupa spusele sotiei, bolnavul s-a napustit mai intai cu un latrat asupra batiuskai, iar apoi a inceput sa se departeze taras de el. Si, cu toate acestea, parintele Vasile a reusit sa-l spovedeasca si sa-l impartaseasca. Dupa impartasanie sotul enoriasei N.V. s-a linistit si si-a venit in simtiri… Apropo, aceasta nu a fost singura situatie in care parintele Vasile a reusit sa-i impartaseasca pe acei oameni grav bolnavi care nu se puteau impartasi nicicum din pricina turbarii de care dadeau dovada inaintea Potirului”.

Iconarul P. i-a povestit parintelui Vasile despre „incercarile incredibile care s-au napustit asupra” lui si i-a pus intrebarea:

„Parinte, spune-mi, de unde vin atata ura si atata rautate de neinteles?”.

„Parintele Vasile – povesteste el – era calm si mi-a raspuns calugareste, din Sfintii Parinti:

«Pai, stii deja ce se apune: oricine Il iubeste pe Dumnezeu trebuie sa se intalneasca personal cu duhurile raului. Si acest lucru se spune nu despre sfinti, ci despre oamenii obisnuiti ca mine si ca tine». Atunci m-am linistit, fara sa retin cu exactitate ceea ce mi-a spus mai departe, insa am retinut o idee care m-a uimit. Parintele Vasile a facut un gest cu mana, un gest care arata miscarea ascensionala si mi-a spus pe scurt ca pot reda asa textul: oricine Il iubeste pe Dumnezeu trebuie sa se intalneasca personal cu duhurile rele. Si cu cat este mai mare dragostea, cu atat mai inversunata este lupta, atat timp cat in punctul culminant al acestei lupte care sporeste in batalia cu omul ce Il iubeste pe Dumnezeu nu va iesi principalul duh al iadului – satana”.

Uneori, de la Optina si din Samordino, cand se intampla sa slujeasca acolo, parintele Vasile mergea sa implineasca cererile credinciosilor in satele din imprejurimi.

Despre un asemenea caz ne-a povestit muncitorul S.S.:

„Odata la Optina s-a aflat ca intr-unul din satele indepartate zacea singura intr-o izba o nevoitoare ortodoxa, care era paralizata. Uneori veneau la ea vecinii si ii aduceau mancare sau ii incalzeau soba. Dar in cea mai mare parte statea singura si cateodata in izba neincalzita. Cu ce se hranea, nimeni nu stia, dar se spunea ca intotdeauna era bucuroasa, intotdeauna se ruga si Il slavea pe Hristos. Iar cand bolnava era intrebata cu ce poate fi ajutata, ea cerea un singur lucru – sa fie impartasita. Afland acestea, parintele Vasile s-a oferit imediat sa mearga la ea si m-a luat si pe mine cu el. Imi amintesc ca am intrat in izba si am vazut moaste vii. Iar nevoitoarea s-a luminat la vederea parintelui Vasile si a inceput sa cante:

«Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le!».

I-a cantat troparul Invierii, prevazand, probabil, ca batiuska va fi omorat de Pasti. Apoi el a inceput sa o spovedeasca, iar eu am iesit din izba. Insa tin minte ce zguduit a fost batiuska din pricina acestei intalniri si pe drumul de intoarcere a tot repetat:

«Ce credinta! Unde suntem noi fata de ea!»“.

Parintele Vasile a fost primul care a inceput sa mearga la penitenciarul din orasul Suhinici. (Acolo, nu departe de noua inchisoare, se afla fosta casa a negustorului Smolianinov, pe unde multi optineni s-au perindat in anii prigoanelor si de unde au plecat apoi pe rand in indepartatele lagare din nord). Iata una dintre aceste amintiri:

„Veneam in inchisoare imediat dupa masa de pranz, sau plecam la ora doua noaptea, sau innoptam in inchisoare. Toata inchisoarea, tin minte, dormea, iar la parintele Vasile tot timpul era rand la spovedit si discuta mult timp cu fiecare in parte. Mi s-a intiparit in memorie urmatorul caz. Pe atunci inca nu exista biserica in inchisoare – au construit-o insisi detinutii dupa uciderea parintelui Vasile. Dar la vremea aceea trebuia sa fii botezat in baie. Si, iata, au venit sa se boteze 39 oameni, iar al patruzecilea era, in limbajul lor, «o autoritate»; se spunea ca fusese un cumplit hulitor de Dumnezeu si venise impreuna cu toti ceilalti la baie sa se distreze. Inainte de botez, parintele Vasile a rostit o predica. Omul acesta a ascultat-o cu foarte mare seriozitate, iar apoi a intrebat:

«Batiuska, eu pot fi botezat?».

Si a inceput sa se dezbrace degraba. Dupa botez s-a apropiat de parintele Vasile si i-a spus:

«Batiuska, vreau sa ma caiesc pentru pacatele mele. Pot sa ma spovedesc?».

Si l-a spovedit atunci parintele Vasile doua ceasuri. Iar la despartire l-a rugat pe parintele Vasile sa-i dea sa citeasca ceva despre Dumnezeu. Din cate imi amintesc eu, parintele Vasile i-a dat cartea Parintele Arsenie”.

Optinenii au mers si in orasul Ercevo din regiunea Arhanghelsk, unde au sfintit o biserica si au botezat douazeci de oameni intr-o zi. O localnica din acest oras, T.F.Ţ., a scris:

„M-a botezat parintele F., dar inainte de botez a discutat cu mine parintele Vasile. Apoi a adus Evanghelia si mi-a spus: «Citeste!». Asta am si facut. Si, iata, dupa botez toti au iesit din biserica, iar eu am ramas stand in picioare si nu ma puteam urni din loc. Si ce putere duhovniceasca avea parintele Vasile! Nu se poate exprima in cuvinte, insa botezul m-a schimbat pe mine si toata viata mea. Nu mai mananc carne si tin posturile cu strictete. In fiecare zi citesc rugaciunile de dimineata si de seara, Evanghelia, catisme si acatist pentru ziua respectiva”.

Parintele Vasile era usor de urnit atunci cand i se cerea sa mearga sa spovedeasca si sa impartaseasca pe cineva. Egumenul P. isi aminteste:

„Odata, la ora doua noaptea, am fost sunati de la spital si ni s-a spus ca un credincios ortodox este pe moarte si ca trebuie sa trimitem un preot. Stiam ca parintele Vasile era supraaglomerat. Dar pe cine sa trimitem? Unul era batran, altul era bolnav… Si am batut la chilia parintelui Vasile. Si iata ce m-a uimit atunci: parca astepta venirea mea, era imbracat si intr-o clipa a plecat la spital. Nu a reusit sa-l impartaseasca pe cel bolnav, fiindca era deja fara cunostinta, insa toata noaptea, pana in ultima clipa, parintele Vasile i-a fost alaturi si s-a rugat pentru el”.

Tinzand spre o viata launtrica insingurata, nu intotdeauna si nu dintr-o data raspundea la bataia cuiva in usa chiliei sale. Unii isi amintesc ca odata, la ceasurile 8 seara, cativa frati au venit la el cu o problema „de maxima importanta”. Si au batut mult si cu putere. Iar el tot nu a raspuns. In cele din urma a iesit nemultumit, dar a luat parte activa la dezbateri intrucat problema era delicata si ii privea pe toti.

Dar s-a intamplat si urmatorul lucru:

„Odata, de ziua celor 40 de mucenici (ziua onomastica a parintelui Ilie), la mormintele staretilor (cand staretii inca se aflau acolo), in spatele altarului Catedralei Intrarii in Biserica a Maicii Domnului, fratii s-au fotografiat. Acest lucru se intampla in fiecare an. De data aceasta parintele Vasile, ca de obicei, cand s-a terminat slujba, a plecat in fuga acasa, incat nici nu-l puteai prinde… Nu stia ca toti fratii mergeau sa se fotografieze. Si, iata, toti s-au adunat, s-au asezat, fotograful a potrivit aparatul si se parea ca a facut deja un cadru. Deodata am auzit zgomotul cizmelor unui om care fugea – era parintele Vasile, care alerga exclamand: «Luati-ma si pe mine in ceata voastra!» – ca la cei patruzeci de mucenici. Toti au izbucnit in ras. Asa se si cuvenea“.

Iata inca o amintire:

„Parintele Vasile isi iubea foarte mult mama. Imi amintesc ca vorbea cu mine in prag. Deodata atentia lui s-a indreptat in alta parte si pe chip i-a aparut un zambet de o tandrete nemaipomenita – o vazuse pe mama lui. Si a spus:

„O, cine a venit la noi!”.

M-am uitat si am vazut doua femei foarte modeste. Iar el cu jumatate de glas mi-a spus:

„Iarta-ma, a venit mama”, si eu m-am retras in graba. Mai tarziu m-a rugat:

„Sa te rogi pentru mama mea, Ana. Are cataracta si vederea ii este slaba. Probabil va fi nevoie de operatie”.

Cand era la Moscova, trecea pe la mama lui, insa numai pentru scurt timp – sa o vada sau sa ia ceva. Cel mai des se intampla acest lucru in timpul calatoriilor lui la Lavra Sfanta Treime a Sfantului Serghie pentru sustinerea examenelor la Seminar sau in timpul savarsirii ascultarii la metocul din Moscova al Optinei. Egumenul acestui metoc, parintele F., a spus:

„Parintele Vasile avea multi prieteni si apropiati in Moscova, insa eu nu il blagosloveam sa-i sune oricine ar fi fost ei. Dar si el singur se departa de legatura cu lumea. Era un monah adevarat si chiar si in Moscova traia ca un pustnic, cunoscand un singun drum: de la chilie la biserica si inapoi”.

Egumenul P. a povestit:

„Dupa hirotonirea ca ieromonah, am primit blagoslovenie sa merg impreuna cu parintele Vasile la metocul din Moscova si am locuit cu el intr-o chilie. Imi amintesc ca de sarbatori sarcinile noastre erau foarte mari. Spovedaniile durau pana la unsprezece seara si chiar pana mai tarziu. Si, cand la miezul noptii ne intorceam fara vlaga in chilie, ne doream foarte mult sa ne odihnim. Dupa ce sedeam un minut, parintele Vasile se ridica, intreband: „Ne apucam de pravila?”. Intreba acest lucru in treacat, neimpunand nimanui nimic si imediat pleca sa se roage. Dupa pravila citea din Sfantul Ignatie, a carui carte o avea mereu la indemna, iar la patru dimineata se trezea si se scula la rugaciune. Mi s-au intiparit in minte grija nemaipomenita cu care se pregatea pentru slujba si evlavia si dragostea cu care slujea. Inainte de savarsirea tainei Botezului, intotdeauna rostea o predica noua – nu avea un «sablon» fix pentru toate cazurile… Cuvanta asa cum dorea sa cuvanteze sufletul lui in ceasul respectiv si fata de oamenii respectivi”.

Cand slujea la metoc in timpul verii, parintele Vasile nu isi ingaduia sa poarte vesminte mai usoare si umbla tot timpul in rasa. Enoriasului A. i-a ramas intiparit in minte urmatorul caz. Preotii locuiau intr-un apartament nu departe de biserica. Si vara, ca sa mearga la slujba, erau nevoiti sa treaca pe langa iaz. Iar pe malul iazului se aflau femei pe jumatate dezbracate. Parintele Vasile mergea inspre biserica, iar pe langa iaz stateau femei si aratau spre monahul care pe o asemenea caldura umbla tot in negru. El isi acoperea fata cu mantia, ca si cu un scut mare, si, nelasand-o in jos, trecea pe langa iaz, spre biserica. A. a spus ca il uimea cu desavarsire acest lucru.

Iconarul V.A. si-a  amintit:

„Cand parintele Vasile slujea la metocul din Moscova, am mers cu el sa sfinteasca apartamentul parintilor mei. Era o caldura de treizeci de grade, iar parintele Vasile era in rasa de lana, in cizme de panza si ducea o geanta mare. Eu ma grabeam, insa el m-a rugat sa mergem mai incet, spunandu-mi ca dupa slujba il vor durea picioarele. Inainte de sfintire, parintele a mers sa prohodeasca o batrana care, din pricina caldurii, intrase in putrefactie, asa incat toti evitau sa se apropie de cosciug. Si, iata, mergeam cu batiuska pe caldura, iar in fata noastra au aparut patru militieni. Si deodata, ca la comanda, toti in acelasi timp i-au dat batiuskai onorul! Parintele Vasile s-a mirat:

«De ce ii dau onorul unui preot?».

Si, dupa ce a reflectat, a spus:

«Sunt slujbasi in serviciul militar. Cine, daca nu ei, sa-i inteleaga pe preoti…».

Parintele Vasile a savarsit randuiala sfintirii casei cu atata insufletire incat datorita cantarii lui parca s-au cutremurat toate cele cinci etaje ale blocului nostru. Dupa maslu a stropit casa cu apa sfintita si, oprindu-se in fata camarii in hol, a spus oarecum in gluma ca diavolilor le place sa se ascunda in colturile intunecate. Am deschis camara si parintele Vasile a stropit cu aghiasma colturile intunecate, iar apoi a iesit pe palier si a stropit toata scara”.

La metocul optinean din Moscova, enoriasilor le placea sa se spovedeasca la parintele Vasile – cu timpul, randurile la el deveneau tot mai lungi. Nu rareori se intampla sa discute mult timp cu enoriasii dupa slujba. Si cate intrebari nu i se puneau?! Odata cineva l-a intrebat:

„Batiuska, aveti vreo dorinta care va este foarte draga?”.

El a raspuns:

„Da. As vrea sa mor de Pasti, in rasunetul clopotelor”.

Potrivit amintirilor celor care il cunosteau pe parintele Vasile inca din lume, aceleasi cuvinte le spusese el cu opt ani in urma la slujba de Pasti. Sa auzi aceste cuvinte de la un ieromonah nu este de mirare, dar cand spune acest lucru un tanar maestru al sportului, devine evidenta pronia lui Dumnezeu, care i-a pregatit cununa muceniceasca.

Toti cei care au auzit predicile parintelui Vasile spun ca el a fost unul dintre cei mai buni propovaduitori ai Optinei. Si aceste marturii nu sunt putine.

„Minunate erau predicile parintelui Vasile – isi aminteste calugarita A. Nu ma indoiesc de faptul ca se straduia sa-si pregateasca cu grija predica, iar acest lucru se subintelege, pentru ca vorbea in general nu «de la sine». Insa pentru ascultatori, aceasta pregatire era neobservata. Facea trimiteri la Sfanta Scriptura, la Sfintii Parinti, folosea expresiile lor, insa impresia facuta era ca lucrurile despre care vorbea le traise personal, le simtise in inima sa si in acele momente cauta sa ni le impartaseasca si noua. Si probabil asa si era.

Parintele Vasile avea darul de a reproduce. Putea sa reproduca Evanghelia citita la Liturghie, astfel incat, pentru cei ce ascultau, toate evenimentele din Istoria cea Sfanta capatau viata. Probabil ca acest lucru consta nu numai in darul lui de povestitor. Mi se pare ca celor ce il ascultau cu atentie li se transmitea astfel credinta lui cea vie. Era imposibil sa nu asculti cu atentie cuvintele lui si sa nu ii dai crezare… Limba lui era pe jumatate slavoneasca si se vedea ca era ceva firesc pentru el si poate ca era chiar limba lui obisnuita – era limba unui om profund bisericesc, dar, in acelasi timp, limba unui om modern, care tot unor oameni moderni se si adresa. Exemplele pe care le aducea stia sa le indrepte exact spre tinta – spre vreo molima actuala de-a noastra, spre molima omului modern. Reusea sa patrunda talcul tuturor acestora si sa le infatiseze astfel incat eu, de exemplu, intotdeauna ma recunosteam cu rusine pe mine, pacatul meu, patima mea, neputinta mea…

La Liturghie s-a citit Evanghelia despre indracitul din tinutul  gadarenilor. Si, iata, dupa momentul impartasaniei, parintele Vasile iese si incepe sa talcuiasca Evanghelia citita… Spune ca porcii sunt patimile noastre, pe care noi le ingrijim si le dezmierdam. Si, iata, ne loveste vreo nenorocire, vreo greutate, ca pe locuitorii aceia din tinutul gadarenilor, care aveau frica de acel indracit. Ii cerem Domnului ajutor, izbavire de nenorocire si Domnul ne daruieste mila si ajutorul Sau. Iar noi ce facem? Imediat ce trece furtuna, ne linistim. Domnul asteapta de la noi devotament fata de El, recunostinta si jertfa – refuzul de a sluji propriilor porci, patimi, insa noi nu voim sa jertfim nimic. Ni se face mila de porcii nostri si ne este frica – ce va fi mai departe, ce ne va mai cere Domnul? La ce va mai trebui sa renuntam in numele Lui? Si, asemenea locuitorilor acelora din tinutul gadarenilor, incepem sa-L rugam cu lasitate pe Domnul sa plece de la noi: «Doamne, nu veni acum!»... In predicile sale reusea cumva sa intruneasca si simplitatea (accesibilitatea perceptiei), si asprimea si, in principal, caracterul profund bisericesc…”

Dintre predicile parintelui Vasile foarte putine sunt scrise. Prea tarziu s-a inteles ca sunt niste cuvantari exceptionale.

Pentru tot ceea ce trebuia sa savarseasca, parintele Vasile cerea ajutorul marilor stareti optineni, mai ales Cuviosului Ambrozie, pe care il cinstea inca din lume. Domnul i-a urzit calea astfel incat s-a trezit in Schitul Optina, in chilia Staretului (la inceput a locuit o vreme intr-o chilie comuna cu frati din manastire). Si se ruga des la mormintele Cuviosului Ambrozie si ale celorlalti stareti. Inca de la inceput i-au devenit dragi, la fel ca tot ceea ce era optinean, cladit timp de multi ani, duhul de rugaciune al Optinei.

Lucratoarea K., cea care ingrijea mormintele staretilor si planta acolo flori, isi aminteste:

„Inainte de Pasti m-am suparat, trebuie sa recunosc, pe parintii Vasile si Terapont. Era primavara, luna aprilie, trebuia sa pregatesc pamantul si sa plantez flori, iar ei veneau la mormintele staretilor si stateau aici, rugandu-se mult timp. Parintele Terapont statea cate patruzeci de minute. Iar parintele Vasile vedea ca ma impiedica sa lucrez si se dadea la o parte, asezandu-se pe bancuta. Imediat ce plecam la gradinile de flori, ma uitam: statea iarasi la morminte”.

In ziua pomenirii Cuviosului Ambrozie, in anul 1992 (era duminica), parintele Vasile a rostit o predica minunata.

„Fericitul Psalmist David – a inceput el – spune:

Ziua zilei spune cuvant, si noaptea noptii vesteste stiinta^[12].

Ce cuvant, ce stiinta ne vesteste ziua de astazi noua si voua, celor ce ne-am adunat aici in biserica? Ziua in care praznuim aflarea moastelor Cuviosului si purtatorului de Dumnezeu parintelui nostru Ambrozie?

Nu gresesc daca spun ca aceasta cuvantare este o cuvantare despre Invierea lui Hristos.

Martorii care au vizitat mai de mult catacombele romane, in care s-au aflat mormintele primilor mucenici ai lui Hristos, au spus ca, intrand in sfintele pesteri, au fost dintr-o data cuprinsi de o bucurie negrait de mare. Nu au inteles de unde a venit. Ca vantul s-a abatut asupra lor si le-a luat durerile, tristetile si amaraciunile, asa cum vantul matura frunzele cazute toamna. Au stat si nu au facut decat sa se bucure si sa se veseleasca. Si nimic in afara de cuvantul Hristos a inviat din morti nu se afla in inimile lor. Si noi simtim astazi aceeasi bucurie negraita a Invierii lui Hristos. Proslavind Mormantul Mantuitorului nostru, zicem:

«Ca un purtator de viata, ca un rai preafrumos si cu adevarat camara imparateasca s-a aratat, Hristoase, prealuminosul Tau mormant – izvorul invierii noastre!».

Iar in troparul Cuviosului Ambrozie spunem:

«Ca la un izvor tamaduitor, la tine alergam, Ambrozie, parintele nostru!».

Intr-adevar, mormantul Cuviosului nostru parinte Ambrozie este un izvor de vindecari – de vindecari ale ranilor sufletesti, ale tristetilor, durerilor si amaraciunilor, de care suntem plini in lume. Venim aici si tristetea aceasta dispare, cea mai mare durere lumeasca dispare si bucuria pentru Invierea Domnului nostru Iisus Hristos prin rugaciunea cuviosului nostru parinte Ambrozie se salasluieste in inima.

Va amintiti cum canta Biserica despre femeile mironosite:

«Pentru ce mirul cu lacrimi de milostivire il amestecati» – le spune ingerul.

Si noi, asemenea lor, venim la moaste cu bucurie, cu nadejde, dar si cu tristete, cu necazuri. Si aici, precum Domnul oarecand le-a spus ucenicilor Sai dupa inviere: «Pace voua!», Cuviosul Ambrozie ne mangaie pe noi. Tocmai de aceea ii graim:

«Caci ne mangai pe noi, Cuvioase Ambrozie, in necazurile si bolile noastre».

S-a invrednicit parintele nostru Ambrozie prin moarte de Hristos, asa cum s-au invrednicit de El multi mucenici, drepti, ierarhi si cuviosi parinti si maici ale noastre. Si de aceea s-a invrednicit de El si dupa Inviere. Stand acum inaintea Domnului nostru in ceata celor mai mari sfinti, proslaviti pe pamantul Rusiei, Ii canta Treimii Celei de o fiinta si Nedespartite. S-a invrednicit de Hristos in moarte si credem ca s-a invrednicit de El si in Inviere”.