CAND SA (NU) SE SUPUNA UN CRESTIN VOII ALTUIA, INCLUSIV SOTIA BARBATULUI EI?

Cum să dobândim pacea inimii

Sfântul Petru Damaschin spune aşa: Precum la casa noastră cea simţită, când vrem să o zidim, avem trebuinţă de aceste lucruri, mai întâi de pământ tare, al doilea de temelie, al treilea de pietre, al patrulea de tină sau de aliajul care leagă pietrele, al cincilea de pereţi, al şaselea de acoperământ, al şaptelea de meşteri, adică de zidari, şi al optulea, după ce am terminat casa, de un praznic, ca să asigurăm casa noastră cea simţită, la fel şi când vrem să zidim casa cea de gând a sufletului nostru, avem trebuinţă tot de atâtea lucruri şi în loc de pământ tare avem nevoie de răbdare desăvârşită, în loc de temelie, de credinţă tare şi nefăţarnică şi dreaptă şi Sfânta şi Preasfânta şi de viaţă făcătoare Treime, în loc de pietre, de felurimea faptelor bune şi a virtuţilor, în loc de tină sau de aliajul care leagă pietrele, de smerita cugetare, căci precum tina şi aliajul leagă pietrele, aşa smerenia leagă întru una toate faptele cele bune.

În loc de cei patru pereţi avem nevoie de cele patru virtuţi cardinale, atotcuprinzătoare, adică de pricepere, de întreaga înţelepciune, de bărbăţie şi de dreptate. De pricepere prin care pricepem ce trebuie să facem, cele bune sau cele rele. De întreaga înţelepciune prin care noi înfrânăm toate pornirile noastre cele dobitoceşti şi pasionale şi păcătoase. De bărbăţie prin care noi putem ascute şi întări partea mânioasă a sufletului împotriva diavolului şi a tot păcatul. Şi de dreptate, care îi dă fiecărei părţi a noastre cele ce i se cuvin, adică părţii cuvântătoare priviri duhovniceşti şi rugăciune; celei mânioase dragostea duhovnicească; celei poftitoare întreaga înţelepciune şi înfrânare, iar celei trupeşti, hainele şi cele de nevoie. În loc de acoperământ noi trebuie să agonisim dragostea cea desăvârşită către Dumnezeu şi către aproapele. Iar în loc de zidari noi folosim desluşirea, adică dreapta socoteală. Dar nu ajunge dreapta socoteală a noastră sau discernământul, adică desluşirea noastră, de nu ar fi ajutată această dreaptă socoteală de darul lui Dumnezeu, că auzi cum cântă Biserica: „De nu ar zidi Domnul casa bunătăţilor, în zadar ne-am osteni”.

Deci adevăratul ziditor al casei celei de gând a sufletului nostru este Însuşi Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care lămureşte dreapta noastră socoteală ca să lucrăm noi fapta bună fără de făţărnicie şi fără de scop rău şi numai după voia lui Dumnezeu. Iar în loc de portar sau paznic al casei de gând, dumnezeieştii părinţi ne învaţă să avem de-a pururea paza minţii şi a inimii noastre cu multă socoteală şi cu mare purtare de grijă, după cuvântul Scripturii care ne învaţă aşa: Fiule, cu toată trezvia păzeşte-ţi inima ta, că întru aceasta se află izvoarele vieţii. Şi aceste puţine fiind zise, cuvântul se va îndrepta către inima noastră şi către pacea ei şi cum se câştigă pacea inimii noastre în întâmplările vieţii noastre celei de toate zilele şi toate minutele şi ceasurile.

[...]

Acum trebuie să arătăm cum stă inima în om. Cuviosul Nicodim Aghioritul, arătând el oarecum o pildă mai practică, zice: Inima omului se află în el ca arcul la ceas.

Şi vedem că atunci când arcul la ceas s-a stricat puţin sau s-a deranjat puţin, toate organele ceasului nu mai funcţionează normal şi se clatină sau rău sau fără precizie, iar dacă arcul la ceas s-a rupt, toate organele ceasului au încetat desăvârşit să lucreze. Aşa este inima pusă de Ziditorul în noi. Când ea este tulburată şi nelalocul ei şi nu are aşezare paşnică, toate gândurile noastre, toate cuvintele noastre, toate mişcările noastre, toate faptele noastre nu se mişcă normal, după voia lui Dumnezeu, ci se mişcă împotriva firii lor rânduite de Dumnezeu şi împotriva voii lui Dumnezeu. Şi când inima noastră este omorâtă prin păcat sau este copleşită de păcat, sufletul moare desăvârşit şi el, dacă nu ne întoarcem către Dumnezeu prin pocăinţă de bunăvoire cât mai avem viaţă pe pământ. Deci se pune întrebarea de unii din dumnezeieştii părinţi cum poate omul, după ce s-a tulburat inima lui de anumite patimi în împrejurările vieţii, să o liniştească pe dânsa, că de mare nevoie şi de prea mare nevoie este a şti omul să-şi liniştească inima sa.

Că zice dumnezeiescul părinte Nicodim Aghioritul şi Sfântul Grigorie de Nyssa şi dumnezeiescul Grigorie Teologul şi alţii că cel mai bun luptător duhovnicesc şi cel mai iscusit în lume este acela care ştie să-şi liniştească inima sa în orice vreme de împrejurări şi ispite ale vieţii sale. Că în măsura în care îşi linişteşte inima, în măsura aceea el luptă liniştit şi puterile sufletului său se mişcă după voia lui Dumnezeu. Şi ca să nu aduc mare îngreuiere cuvântului prin multe metode ale sfinţilor părinţi care au ştiut să-şi liniştească inima, o să vorbim aici de patru principii sau de patru învăţături mai principale prin care omul poate să-şi liniştească inima sa amărâtă ori de pagube, ori de ispite, ori de întâmplări neaşteptate, ori de cine ştie ce fel de valuri ale primejdiilor şi ale supărărilor veacului de acum. Şi iată care sunt aceste patru principii.

Prima şi cea dintâi cale, zic dumnezeieştii Părinţi, pentru a-şi linişti omul inima sa, este ca să dobândească el totdeauna să facă mai mult voia altora decât a sa. Şi zic dumnezeieştii Părinţi să facă voia altora mai mult decât a sa întru cele bine dogmatisite spre mântuire. Că s-ar putea ca cineva, abuzând de bunătatea unuia şi de neştiinţa lui, să-l facă să greşească, să-l ia după voia sa la cele rele. Dar nu la cele rele trebuie să dorească cineva să facă voia altora, că zic dumnezeieştii Părinţi să dorească şi să se sârguiască omul să facă mai mult voia altora decât a sa întru cele ce sunt spre mântuire. Aşa dumnezeiescul Apostol Pavel le spune la femei: Femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri întru toate, dar auzi ce urmează după acest cuvânt, precum se cuvine întru Domnul. S-ar putea întâmpla ca un bărbat beţiv să facă uz de cuvântul Apostolului Pavel şi să-i spună femeii să i se supună lui întru toate: şi la beţie, şi la păcate contra firii, şi la furat, şi la descântători, şi la vrăjitorii, şi la necredinţă, şi la jocuri, şi la petreceri, şi la răutăţi, şi la destrămări duhovniceşti, dar atunci femeia să înţeleagă ceea ce spune marele Apostol Pavel: Femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri întru toate, dar cum? Precum se cuvine întru Domnul.

Aşa zicem şi aici despre cel ce vrea să-şi liniştească inima sa: totdeauna să voiască să fie supus altuia şi să facă voia altuia, dar cum? Precum se cuvine întru Domnul. Nu cumva supunându-se voii altora care îl duc la păcat, în loc de a-şi linişti inima sa, mai rău să o tulbure prin mustrarea conştiinţei care îi vine din călcarea poruncilor lui Dumnezeu. Aşadar primul principiu de a-şi linişti omul inima sa este de a fi supus altora şi pururea a asculta de alţii în cele ce sunt bune şi duc către mântuirea sufletului său.

Al doilea principiu, după învăţătura dumnezeieştilor părinţi, pentru dobândirea păcii şi liniştii inimii omului, este acesta: ca dintru toate cele ce sunt supuse timpului şi prefacerii şi care vor fi strict necesare vieţii, adică hrană, îmbrăcăminte, băutură, bani de cheltuială şi, ca să zic mai pe scurt, tot ce îi trebuie omului pe acest pământ, să se mulţumească omul cu [...] puţin, adică cu cele strict necesare. Că de aici se tulbură inima omului şi se aruncă în nemărginire, că aleargă să adune mai presus de a sa trebuinţă sau cele care îl vatămă pe el.

Şi dacă are omul o haină sau două şi nu-i mulţumit şi vrea mai multe, sau are un ban şi vrea mai mulţi, sau are o casă şi vrea alta mai frumoasă şi mai bună, sau are o moşie şi vrea mai mult, sau orice fericire sau orice lucru are el şi dacă se aruncă în nemărginire să aibă tot mai mult, niciodată nu va câştiga inima lui linişte dacă aleargă cu nesaţ după avere şi după lucrurile de prisos ale veacului de acum, căci zice unul din dumnezeieştii părinţi: „Nu vor lipsi valurile din mare, iar iubitorului de argint grija şi tulburarea”. Şi nici înţelepciune nu câştigă unul ca acesta care se tulbură alergând după avere şi după prea multă avere şi după ceea ce nu îi foloseşte lui în veacul de acum sau ca să adune prea mult din cele ce i-ar trebui şi ar putea să se mulţumească cu puţin. Pentru că zice dumnezeiescul părinte Isaac Sirul: „Mintea tulburată nu va scăpa de uitare şi înţelepciunea nu-i deschide uşa acesteia”. Şi iarăşi, arătând că grija cea de multe tulbură pe om şi îl face pe om să nu poată avea grijă de Dumnezeu, zice: „Nu poţi cu grija lumii fiind înconjurat să mai ai cu tine şi grija lui Dumnezeu”.

Deci să rezumăm aşa: al doilea principiu pentru a-şi linişti omul inima sa este să fie mulţumit cu puţine din toate câte are nevoie spre a vieţui pe acest pământ. Aici îmi aduc aminte de o întâmplare din Pateric. Se zice că acolo trăiau doi cuvioşi în pustia Sketică şi unul avea mai mulţi ucenici şi era puţin mai bogat şi avea casă mai bună şi poate avea şi aşternuturi şi mâncare mai bună şi mai multe lucruri, mai multe icoane în chilie, sau alte lucruri care se obişnuiesc să aibă călugării. Aproape de chilia acestui bătrân trăia un altul. Acesta din fire era mult mai simplu cu învăţătura şi mai nebăgat în seamă de părinţii pustiului, dar aflase filosofia aceasta a vieţii de a se mulţumi cu prea puţine şi a-şi împăca inima sa întru sărăcie. Şi avea bătrânul acesta obicei ca seara la culcare, după ce termina pravila sa, să zică acest cuvânt: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, nici împăraţii nu-s ca mine”. Şi atâta avere avea bărbatul: două rogojini. Una o aşternea şi cu alta se învelea. Ucenicii celuilalt bătrân de multe ori îl auzeau înainte de culcare că mulţumea lui Dumnezeu şi zicea că nici împăraţii nu-s ca dânsul. Şi au zis către bătrânul lor: – Părinte – avvo, cum se vorbeşte în părţile acelea –, ne minunăm tare că noi avem mai multă stare materială, avem şi hrană mai multă şi acoperăminte mai multe şi ni se întâmplă nouă scârbe şi supărări şi nu putem câştiga mulţumirea bătrânului aceluia sărac, care vezi, nu are nimic decât două rogojini. Lucrează cu mâinile sale câte o coşniţă, capătă puţină pâine uscată şi cu apă de izvor se mulţumeşte, iar ca îmbrăcăminte şi aşternut are două rogojini: una o aşterne şi cu cealaltă se înveleşte şi i se pare că nici împăratul nu e ca dânsul. Deci n-ar fi bine să-l chemăm odată aici ca să-l întrebăm cum de are el mulţumirea aceasta în cele puţine şi noi ne tulburăm având multe? Şi l-a chemat odată şi cu smerenie l-a întrebat: – Părinte, avvo, spune-ne nouă, te-au auzit ucenicii mei de multe ori zicând: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că nici împăratul nu-i ca mine”. Şi noi vedem că faţă de noi eşti foarte sărac, Doar atâta ai: acele două rogojini şi mai mult nimic decât pâinea uscată care o ai pentru hrană şi apă din izvor. Şi cum poţi să te simţi sfinţia ta în această stare aşa de fericit încât ţi se pare că întreci şi pe împăratul lumii? Şi a zis bătrânul cu linişte: – Aşa, avvo, eu cred şi sunt convins că, în starea aceasta în care mă aflu, nimeni pe pământ nu e mai fericit decât mine. – Dar de ce? – Iată de ce, a spus bătrânul. Eu când zic cuvântul acesta mă gândesc la ceia care o duc mult mai greu decât mine. Eu într-adevăr slujesc cu nevrednicie Bunului Dumnezeu şi nu cum trebuie, ci după a mea neputinţă, mă rog, îmi fac puţina mea rucodelie, adică lucrul cu mâna, şi când mă văd că sunt liber, nu mă supără nimeni, aer curat am, linişte am şi strictul necesar de a mânca o bucăţică de pâine îl am şi apoi, când mai văd că am şi de aşternut şi de învelit câte o rogojină, sunt foarte mulţumit. Iar când mă gândesc la cei de prin temniţe sau la cei bolnavi care zac paralizaţi pe paturi de zeci de ani şi stau în mizerie şi nimeni nu-i poate ajuta şi bani nu au şi hrană nu au şi doctor nu pot să aducă pentru a lor neputinţă că n-au cu ce îi aduce, şi la cei care stau în temniţe legaţi de mâini şi de picioare şi nu numai că stau în putoare şi nu au aer şi libertate, dar dorm pe hârburi şi pe pietre şi poate a doua zi îi aşteaptă sentinţa de judecată, de condamnare şi poate chiar de moarte, deci gândindu-mă la aceia cât de greu o duc ei faţă de mine, atunci îmi dau seama că eu, având şi strictul necesar de a mă hrăni aici şi de a-mi aşterne şi de a mă înveli cu rogojina, sunt ca în sânul lui Avraam şi zic cu adevărat din inimă: „Nici împăratul nu-i ca mine”. Atunci a zis celălalt bătrân: – Cu adevărat, avvo, aceasta-i mare filosofie când omul se mulţumeşte cu puţine şi i se pare că el cu aceste puţine covârşeşte pe cei mai bogaţi oameni din lume.

Iată, noi avem mai multe şi mintea noastră este mai împrăştiată şi ne tulburăm şi ni se pare că o ducem mai greu decât alţii, iar sfinţia ta întru aceste puţine ai aflat liniştea şi odihna inimii sfinţiei tale. Deci am adus această pildă că mi s-a părut potrivită în cuvântul de faţă, că nu multa bogăţie, nu banii mulţi, nu multa hrană şi celelalte câte le adună omul poate să liniştească inima omului, ci rugăciunea cea curată făcută din inimă, nerăutatea inimii asupra altuia, pacea, liniştea şi a fi mulţumit omul cu cele prea puţine în viaţă şi a nu se griji de multe, că grija de multe îi tulbură inima sa. Deci să rezumăm: a doua pricină prin care îşi linişteşte omul inima sa este să se mulţumească cu puţin şi chiar cu prea puţin din cele strict necesare lui.

A treia pricină prin care omul îşi linişteşte inima sa este, după dumnezeieştii părinţi, ca acolo unde se află el, în starea societăţii lui, să caute totdeauna locul cel mai de jos. Să fie foarte mulţumit că e nebăgat în seamă de oameni, şi că n-are dregătorie şi cinste ca alţii şi foarte bucuros să se afle la locul cel de jos.

Pentru că de ce se tulbură inima omului? Ajunge un grad, vrea mai mare. Ajunge o treaptă, vrea mai mare. Ajunge la o dregătorie, vrea mai sus. Vrea cuvântul lui sau starea lui materială sau morală să fie mai presus de a altuia. Vrea în tot chipul să fie băgat în seamă şi să covârşescă pe alţii, ca să fie cu toate mai presus de alţii şi acesta îi aduce pururea neliniştea, că aleargă după temelie de umbră. Ce se întâmplă: Dacă ne uităm pe crestele cele de sus ale munţilor unde cresc brazi sau fagi sau alţi arbori, vedem că aceştia se întăresc şi cresc mari, dar când vin vânturile cele mari şi furtunile, care copaci au mai mare zbucium şi tulburare, dacă nu cei care sunt mai sus? Şi cu cât e mai sus copacul pe piciorul muntelui sau ajuns de obcină sus, cu atât mai greu el îndură furtuna şi se luptă cu furtunile cele mari ale naturii pe care le trimite Dumnezeu pentru a răcori şi a preface văzduhul. Deci dacă te duci pe acolo după câte o furtună, cum au fost cele din anii trecuţi, vezi mii de arbori răsturnnaţi, cu rădăcinile în sus, alţii fărâmaţi în două, alţii rupţi jalnic, alţii trântiţi peste alţii, ca şi cum ar fi fost loviţi în vreme de bătălie. Ce s-a întâmplat? Ei fiind sus, furtuna a fost mai tare decât dânşii i-a răsturnat şi în chip jalnic i-a sfărâmat şi i-a trântit pentru veşnicie la pământ. Aşa. Iar copacii care trăiesc prin gropi, pe la pârâie şi pe la dosuri, când vin furtunile cele mari, ce le pasă lor? De abia îşi clatină puţin ramurile şi îşi aduc şi ei aminte că e vânt mare, dar unde? Pe coastă acolo sus, pe creastă trebuie să fie mare furtună. Lor nu le pasă, cresc liniştiţi, furtuna nu îi supără decât foarte puţin, pentru că la poziţia lor mai joasă sunt afară de primejdia furtunilor şi a vânturilor. Aşa se întâmplă şi cu oamenii care aleargă după dregătorii sau după trepte. Cu cât sunt mai sus, cu atât sunt mai în primejdie. Deci dacă cineva e chemat de darul lui Dumnezeu să fie la o dregătorie, cu mare sfială şi frică de Dumnezeu să păşească, pentru că nu păşeşte decât spre loc de primejdie şi de grijă. Iar dacă nu, toată sârguinţa lui să o pună să fugă tot mai jos la locul cel mai de jos va fi liniştit şi afară de primejdie şi de valurile şi de furtunile ispitelor şi ale nemulţumirilor şi primejdiilor veacului de acum.

Deci al treilea principiu pentru a-şi linişti omul inima este totdeauna să caute locul cel mai de jos şi cât mai de jos şi să dorească să trăiască pe acest pământ până la sfârşitul vieţii nebăgat în seamă şi să cinstească pe aceia care sunt pe treptele cele mai înalte, să-i asculte, să se roage pentru ei, iar el pururea să fie mulţumit la locul de jos şi aşa îşi va afla pacea inimii cu sine şi cu Dumnezeu.

Al patrulea principiu pentru dobândirea păcii inimii, după învăţărurile sfinţilor părinţi, este de a se ruga omul în toată vremea să se facă voia lui Dumnezeu întru el şi de a-şi lăsa viaţa sufletului său să fie condusă de darul lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, de a se lăsa omul în voia lui Dumnezeu în toate împrejurările, fie cele de întristare, fie de fericire, fie de necaz, totdeauna să aibă în mintea sa şi dacă se poate şi pe buzele sale cuvântul dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur care l-a zis în cele mai de pe urmă, adică: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” şi: „Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate!” Aşadar omul care se lasă în voia lui Dumnezeu zice în inima sa aşa când este necăjit: „Doamne, dacă este voia Ta să fiu necăjit, să fiu! Slavă Ţie! Dacă e voia Ta să fiu fericit, slavă Ţie! Dacă e voia Ta să fiu sărac, mulţumesc Ţie! Dacă e voia Ta să fiu bogat slavă Ţie! Dacă e voia ta să fiu bolnav sau sănătos, slavă Ţie!” Deci în orice împrejurare a vieţii el ştie să mulţumească lui Dumnezeu şi să se lase în voia lui Dumnezeu.

Şi atunci inima unui om ca acesta, care doreşte să facă totdeauna voia mai mult a altora decât a lui întru cele spre mântuire, care e mulţumit cu cele puţine, strict necesare, în viaţă, care caută întotdeauna lucrul cel mai de jos în viaţă şi care se lasă totdeauna în voia lui Dumnezeu şi la cele de întristare şi la cele de bucurie, se linişteşte şi este pusă la adăpost de multe valuri, de multe pagube, de multe scârbe şi neaşezări care se întâmplă împotriva celor care voiesc să-şi facă voia lor, să dobândească avere multă, să fie la locul cel dintâi şi mai de cinste şi să nu se lase în voia lui Dumnezeu şi, nădăjduind în priceperea şi în voia lor, caută întotdeauna a-şi face voia lor şi a alerga după cele părute lor bune care nu le aduc decât tulburare şi scârbe.

Aceste puţine le-am spus mai întâi despre casa cea de gând a sufletului nostru, apoi despre inimă şi despre pacea inimii noastre şi, ajutând mila lui Dumnezeu, să nu uit nici eu cele puţine pe care le-am vorbit în seara aceasta, ca şi eu, păcătosul, aducându-mi aminte de ele, să nu greşesc lui Dumnezeu şi să mă pot linişti în vreme de scârbe şi de necaz.

Amin”.

(din: “Ne vorbeste Parintele Cleopa, 16″, Editura Manastirea Sihastria, 2010)

***

DESPRE SFARSITUL LUMII

“Ce credeti voi, ca Domnului, cand va voi sa piarda lumea asta, ii trebuie bombe atomice? Ii trebuie bombe cu neutroni sau de alte feluri? Vai de capul nostru! El scutura oleaca pamantul si ati vazut ce s-a facut anul trecut[1] in Armenia? A scuturat oleaca pamantul si s-au dus orase in fundul paman­tului cu tot cu lume! De aceea va spun, daca lumea se indreapta si e cuminte si cu frica lui Dumnezeu si face bine, Dumnezeu poate sa o mai tina o mie de ani sau mai mult. Daca nu, avem de la Mantuitorul invatatura:

Privegheati si va rugati, ca nu stiti ziua nici ceasul.

Ca la Dumnezeu toate sunt cu putinta. Dar sa stiti ca Dumnezeu doreste sa fie toti buni, dar nu pierde pentru cei rai pe cei buni. Nu! Cei buni au plata cu El in ceruri, chiar daca s-ar pierde acum cu trupul, dar se duc la ceruri.

Ai vazut la Sodoma, cand a venit Dumnezeu la Avraam. Cat il iubea pe Avraam? A zis Dumnezeu:

- Am sa fac eu ceva fara sa spun la sluga mea. Avraam? Avraame, Avraame, strigarea Sodomei si a Gomorei a intrat in urechile mele. Nu-i mai pot rabda.

De ce nu-i mai putea rabda? De trai bun. Era pamantul Sodomei si al Gomorei ca raiul lui Dumnezeu. Prea mult belsug, prea multa mancare, prea multa bautura, incat s-au apucat sa faca cele mai mari urgii, pacate contra firii, pe care le ura Dumnezeu.

Dar Sodoma si Gomora erau cetati mari, n-ati citit Istoria Biblica? Erau in Sodoma si in Gomora cinci orase, cinci cetati. Dar Scriptura le-a pomenit pe cele mai mari, celelalte erau suburbii; le-a pomenit pe Sodoma si Gomora, nu le-a mai pomenit si pe celelalte. Si in aceste cinci orase erau cinci sute de mii de oameni, o jumatate de milion. Si Avraam il avea pe Lot acolo, pe feciorul fratelui lui, adica fiul lui Haran.

Stiti cand s-a despartit Lot de Avraam, ca ei au venit din Hanaan impreuna? De cand s-au sfadit ciobanii lui Lot si pastorii vitelor lui Avraam. Si era Avraam foarte bogat, avea cirezi de vite, de boi, de oi, de camile, de asini, cu tauri multi. Si Lot tot asa, nepotul sau. Avraam avea 318 slugi de casa, 318 numai de servitori avea la vite si la oi. Si Lot avea tot asa. Si au incepui a se sfadi slugile lui Avraam cu ale lui Lot. Si Avraam i-a spus:

- Frate – ai vazut ca nu-i zicea „nepoate”, ca in Legea Veche nepotii se chemau frati -, nu-i bine sa ne sfadim noi din cauza ciobanilor, a pastorilor. Uite pamantul inaintea noastra. Daca faci tu in dreapta, eu fac in stanga: si daca faci tu in stanga, eu fac in dreapta.

Si s-a despartit Avraam de Lot. Ce spune Scriptura? Lot a mers pana in Sodoma si si-a intins turmele acolo, ca era mare belsug in jurul Sodomei. Iar Avraam si-a luat turmele sale si a venit pe valea Mamvriului, unde-i stejarul. E in fata orasului Hebron, care e oras vechi, de pe timpul lui Noe. Hebronul si Ierihonul si Gaza sunt cele mai vechi orase din lume. Acolo-i mormantul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iosif.

Ce vreau sa va spun? Cand Avraam a vazut ca Dumnezeu e hotarat sa piarda aceste cetati, I-a zis:

- Doamne, te duci acolo sa pierzi pe cei buni cu cei rai?

- Nu, Avraame.

- Doamne, daca au sa fie 50 de oameni buni in Sodoma si in Gomora, pierde-vei pe toti?

- Nu. Avraame.

- Doamne, daca au sa fie 45?

- Nu. Avraame.

- Daca or fi 40?

- Nu, Avraame.

- Daca or fi 30?

- Nu.

- Daca or fi 20?

A coborat pana la 10. Si Avraam se temea: „Mai, Il mai intreb, nu cumva sa se supere ca de atatea ori tot Îl intreb?”.

- Doamne, sa nu se aprinda mania Ta asupra mea. Daca vor fi numai 10 oameni drepti in Sodoma si in Gomora le vei pierde?

- Avraame, Avraame, pentru 10 oameni nu le voi pierde.

Ai vazut cata iubire de oameni? Imparte 500.000 la 10 si vei gasi ca pe umarul unui drept erau scutiti 50-000 de pacatosi, pentru un om drept. Atatia iubeste Dumnezeu pe cei drepti. Dar nici atatia n-a gasit.

- Si daca or fi mai putini?

- Am sa-l scot pe Lot si cutare si tot pierd cetatile.

Caci numai Lot ducea acolo o viata placuta lui Dumnezeu. Ce zice in epistolele Sfantului Apostol Petru?

Iar pe dreptul Lot, chinuit de petrecerea in desfranare a celor nelegiuiti, l-a izbavit. Pentru ca dreptul acesta, locuind intre ei, prin ce vedea si auzea, zi de zi, chinuia sufletul sau cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite.

Si atunci au mers doi ingeri ca sa pedepseasca cetatile Sodomei si Gomorei.

Zice ca soarele rasarea pe pamant si ingerii i-au spus lui Lot:

- Grabeste-te, ne-a trimis Dumnezeu sa pierdem locul acesta.

Si Lot, cand a vazut ca se duce, a zis;

- Doamne, daca ma scoti de aici, da-mi drumul sa ma duc in Sigor.

Si Dumnezeu avea sa piarda si Sigorul, ca se gaseau si in Sigor pacatosi din aceia ca in Sodoma. Dar pentru Lot nu s-au pierdut, pentru el. Zice: M-am mirat de fata ta … grabeste sa te duci acolo, in Sigor. A plecat in muntele Sigor. Dar le-a spus ingerul:

- Grabiti-va, grabiti-va ca trebuie sa pierdem locul acesta! Sa nu va uitati inapoi, nici sa va opriti in camp, ci sa fugiti in munte!

Iar femeia lui Lot, in timp ce fugea, s-a gandit la averile pe care le lasase si s-a uitat inapoi. Si indata s-a facut stanca de cremene si sta acolo de la pierderea Sodomei. Sa vezi cum sta la Marea Moarta!

Iata asa e si acuma. Lumea s-a inrait, s-a stricat, se omoara, se zavistuiesc pentru politica, vor sa fie toti mari, toti tari. E urat lui Dumnezeu lucrul acesta. Altii nu se inchina lui Dumnezeu, altii fac urgiile acestea, reclajele [avorturile]. Vezi cate rautati sunt pe fata pamantului, foarte mari, intre care sunt si reclajele [avorturile], la care acum au dat voie. Auzi ca au strigat unii sa deschida case de toleranta, care au fost cele mai urate lucruri, adica sa faca acolo pacate cum vor vrea. Cele mai mari urgii. Si acestea striga la cer.

In Olanda s-a votat cu lege de stat, mi-a spus unul, libertatea homosexualilor. Lege de stat sa traiasca barbat cu barbat. Urgia lui Dumnezeu, toate acestea striga la cer si nu stim pana cand.

Dar stii de ce nu pierde Dumnezeu lumea? Pentru ca intre acestia multi-multi rai mai sunt si buni, care gresesc din nestiinta, din neputinta, care fac voia lui Dumnezeu si, daca gresesc, se pocaiesc, vin la pocainta. Si de aceea am spus.

Si mai este ceva: Nu s-a plinit numarul ingerilor cazuti din cer. Stii cand va fi sfarsitul lumii? Cand se va completa ultimul inger de sus, care a cazut, cu sufletul ultimului om drept de pe pamant. Citeste la Sfantul Simeon Noul Teolog, vezi in Filocalia VI. Ce spune in Psaltire?

Plini-va caderile de sus, zdrobi-va capetele pe pamant ale multora.

Clar, spus de Duhul Sfant in Psaltire. Nu se pierde lumea pana nu se va plini ultimul inger cazut, atat de multi au cazut. Vezi ca la Apocalipsa spune:

Iata un balaur mare ros…, iar coada lui a tarat a treia parte din stelele cerului si le-a aruncat pe pamant.

Atat de multi au fost, ca stelele cerului, si n-au cazut numai ingeri, au cazut si incepatorii si domnii si puteri si scaune si tronuri, cum avem scris la Sfantul Grigorie de Nyssa. Aceia au facut vamile, domnii puterilor, generalii iadului, milioane.

Deci nu vine sfarsitul lumii pana nu se va plini ultimul inger cazut cu sufletul unui drept. Cate miliarde s-au mantuit? Ehehe! Pentru ca atunci cand s-a facut plinirea ultimului inger cu ultimul suflet de pe pamant, gata e sfarsitul  lumii. Cum spune  la Psaltire:

Plini-va caderile de sus, zdrobi-va capetele pe pamant ale multora.

Da. La Dumnezeu este dreptate“.

Legaturi:

SFANTA FILOFTEIA, COPILA CARE A PRIMIT MUCENICIE PENTRU MILOSTIVIREA SA

Vezi si:

Despre iubire si milostenie

„Dumnezeu este Iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el“, spune cu tarie apostolul iubirii, Sfantul Ioan Evanghelistul (Ioan 4,17).

Iubirea este floarea cea mai frumoasa din cununa virtutilor. Iubirea este culoarea cea mai puternica din curcubeul cerului evanghelic, este margaritarul cel mai scump din coroana credintei. Iubirea este cheia care deschide toate portile purtarii omenesti. Este medicamentul care vindeca toate bolile sufletului si ale trupului, este semnul evanghelic al raiului.

*

Iubirea trebuie sa fie puternica fata de frati, sincera, lipsita de viclenie. Ea se arata doar din faptul ca-i rabdam, ca-i ajutam pe frati, ca le aratam mila. Daca avem iubire fata de Dumnezeu, am implinit toata legea. Domnul a grait: orice daruiti celui mai neinsemnat dintre oameni, Mie imi daruiti…

*

Intr-adevar, este mare lucru sa dai milostenie unui om, pentru ca vei fi rasplatit in ceruri. Si cat de mare lucru este sa miluiesti un suflet care este vesnic si nestricacios!

*

Hristos a murit pe cruce pentru orice suflet si cauta pricina sa-i miluiasca pe toti oamenii. Dreptatea dumnezeiasca cauta pricina ca sa indreptateasca izbavirea omului de osanda. Iar noi oamenii, intunecati de pacat, din nestiinta, nu dam prilej iubirii lui Hristos sa miluiasca aceste suflete.

*

Dumnezeu Se odihneste in milostenia sufletului omului mai mult decat in orice alta virtute. Daca faci milostenie, vei gasi milostenie!

Pentru ca n-avem iubire, n-avem nici milostenia sufletului. Sa cerem de la Hristos sa ne daruiasca luminarea, bucuria si puterea. Sa ne dea bucuria milosteniei, ca sa miluim acele suflete care se afla in lumea cealalta. Si cand noi nu le uitam, nici Hristos nu ne uita.

*

Iubirea adevarata fata de frati este cand nu-i osandim pe acestia, cand nu le reprosam, cand le trecem cu vederea micile greseli si le rabdam pe acestea, cand le dam mereu dreptate si ne osandim pe noi insine, cand nu-i gelozim, nu-i invidiem, nu ne bucuram de greselile lor, ci mai ales de binele si propasirea lor, si cand ne rugam pentru acestia. Din marturiile de mai sus si din multe altele se distinge iubirea noastra adevarata fata de frati. Atunci exista vietuirea buna si minunata impreuna cu fratii.

*

Dupa trecerea vietii, fiecare dintre noi va trebui sa dea socoteala, cum si unde si-a cheltuit „banul” timpului, si vai de noi daca l-am risipit in cinematografe, in petreceri, in dezmierdari, in vise desarte si in placeri trupesti. Atunci ce raspuns de aparare va putea sa dea limba noastra legata?

*

Cand un om nu are indelunga-rabdare, bunatate, acestea vadesc ca nu are iubire inlauntrul lui. Iarasi, cand nu rabda indelung, nu are bunatate, generozitate sub toate aspectele, este lipsit de iubire, lipsit de Dumnezeu. Sfantul Cosma Etolianul marturisea: „Am aflat ca doua iubiri mantuiesc, si acestea sunt: iubirea fata de Dumnezeu si iubirea fata de aproapele!“ Daca aceste doua mari virtuti lipsesc, toate celelalte n-au niciun fundament.

*

Noi, crestinii, prin luminarea de la Dumnezeu, avem multe sa oferim, putem sa daruim multa milostenie, si in special milostenie sufleteasca, virtute care are mare valoare. Toti trebuie sa ne asumam o noua cruciada a milosteniei fata de aproapele. Sa-l ajutam, nu atat material, cat duhovniceste pe semenul nostru.

*

Milostenia este rasplatita si in lumea aceasta si insutit in cealalta. Intotdeauna sa luam aminte la saraci si sa-i ajutam, pentru ca acestia mijlocesc pentru noi la Dumnezeu. Milostenia are mare putere. Noi suntem datori sa avem mai intai milostenie sufleteasca, sa aratam iubire fata de oameni si dupa aceea, in mod autentic, cu iubire si discernamant, sa-i ajutam si material.

*

Toti sa-i miluim pe semenii nostri si, in principal, pe cei care sunt departe de Dumnezeu. Mii de universuri nu pot sa acopere valoarea mantuirii unui suflet. Sa ne straduim sa-i miluim pe oamenii care sunt saraci la suflet, si plata noastra va fi foarte mare inaintea lui Dumnezeu. Sa-l ajutam pe aproapele nostru cat putem, material si duhovniceste.

Durerea schimba sufletul omului, il inmoaie, si astfel poate primi cuvantul lui Dumnezeu. Deci, cand durerea face pregatirea, si se apropie de acel suflet si un om, al lui Dumnezeu, atunci si cuvintele dumnezeiesti lucreaza mantuirea lui.

*

Milostenia nu se face doar cu lucruri materiale, ci mai mult cu lucruri duhovnicesti. V-ati gandit vreodata sa va rugati pentru sufletele care sunt sub osanda lui Dumnezeu? Pentru aceste suflete cine se va ruga? In aceasta consta cea mai mare milostenie! Aceasta este milostenia cea mai inalta, pe care poate s-o ofere crestinul.

*

Tot ceea ce facem pentru aproapele nostru vom primi de la Dumnezeu. Daca vom ierta, El ne va ierta, daca vom iubi, El ne va iubi, daca vom fi milostivi si El ne va fi milostiv. Daca nu-l osandim pe om, nici Dumnezeu nu ne va osandi. Toate se vor intampla la fel. Ceea ce vom darui vom si primi inapoi!

*

Dumnezeu, pe omul care pleaca de langa El si vietuieste in pacat, il viziteaza in felurite moduri, ca sa-l aduca aproape si sa-l miluiasca. Daca nu facem la fel, nu avem iubire in sufletul nostru, nu suntem ai lui Dumnezeu.

*

Omul crestin trebuie sa pretuiasca iubirea lui Dumnezeu, s-o cantareasca si sa aiba si el o iubire pe masura. Raspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu este sa-I multumeasca Acestuia. Dumnezeu este multumit cand omul face voia Lui, care inseamna implinirea poruncilor Lui, a poruncii iubirii si a poruncii smereniei.

Cand omul are smerenie si iubire, Dumnezeu locuieste in el, si el in Dumnezeu!

*

Sfintii Parinti, ca sa dobandeasca iubirea lui Dumnezeu si sa se mantuiasca, au parasit lumea si cele ale lumii si au fugit in pustiu. Si daca atunci strigau: „Fugiti de lume!”, cand virtutea era mare, cat ar fi strigat astazi, cand exista o atat de mare decadere?

*

Exista si alte feluri de milostenie duhovniceasca. De exemplu, il ajut trupeste pe un om cand nu poate sa lucreze sau sa se ingrijeasca. Exista atatia bolnavi, atatia frati de-ai nostri, care au nevoie de ajutor. Ma duc si il mangai pe cel deznadajduit. Toti sufera de ganduri, de probleme sufletesti si toti au nevoie de milostenia unui cuvant bun, a unui cuvant de mangaiere. Ii vizitez pe cei din temnite, pe bolnavi, pe paralitici, pe pagani. Il aduc pe un pacatos la scaunul de marturisire si acolo i se iarta pacatele si se face vrednic de viata cea vesnica. Aduc impacarea unei familii, care este in primejdie sa se desparta, si n-o face. Ajut pe cineva sa faca o fapta buna, de milostenie. Si peste toate, milostenia duhovniceasca este rugaciunea pe care o facem pentru toti fratii nostri si, in special, pentru toti vrajmasii nostri.

Noi, care ne numim sanatosi, sa nu-i uitam pe oamenii care sufera! Oamenii acestia sa nu lipseasca din rugaciunile noastre si din grija noastra, sa-L rugam pe Dumnezeu sa le trimita rabdare, alinare, vindecare. Trebuie sa ne familiarizam cu durerea fratilor nostri! Daca nu facem astfel, nu avem iubire! Daca-i uitam, ne gasim in afara iubirii lui Dumnezeu. Acesta ii incearca pentru ca sa-i aduca in imparatia Lui, iar noi trebuie sa-i ajutam. Sa ne gandim, cati oameni se gasesc in agonia mortii? Viata pe care au dus-o ii osandeste, constiinta ii mustra si le spune: „Acum ce se va intampla cu tine?” Aceasta durere si aceasta agonie sa devina si ale noastre, si atunci Dumnezeu, „Cel ce cerceteaza inimile si rarunchii, va cunoaste aceasta iubire, o va consemna si se va indatora pentru ea“. Nu doar in viata cealalta ne va darui si ne va rasplati, ci si in viata aceasta, va veni vremea cand vom fi in greutati si ne va da ajutor, si-i va lumina pe alti oameni sa se roage pentru noi, asa cum am facut si noi.

Milostenie faci, mila vei gasi

Dumnezeu doreste sa miluiesti cu ceea ce ai, nu doreste mai mult decat ai. Ai o mana? Cu o mana sa miluiesti! Ai doua maini? Miluieste cu amandoua! Ai doua picioare? Sa-l slujesti pe cel bolnav, pe cel beteag, pe cel nefericit cu doua picioare, cu cata putere ai! Milostenia se face in multe moduri.

*

Un om era foarte milostiv si avea si copii, pe care-i povatuia intotdeauna sa fie evlaviosi, sa mearga la biserica, sa faca milostenie si altele. Si acesta daduse porunca femeii sale ca atunci cand veneau saracii in casa, sa-i miluiasca, iar cand se ducea la piata si-i gasea pe saraci, sa-i aduca in casa si sa-i gazduiasca. Intr-o zi, acolo unde dormea, a vazut in vis un om care i-a spus:

- Urmeaza-ma!

Intr-adevar, l-a urmat. Pe cand mergeau insa pe cale, calauza sa a disparut, iar el s-a aflat singur, s-a uitat in jur, si a vazut ca-l vaneaza demonii. A alergat ca sa scape, si de teama a intrat intr-o casa. In timp ce demonii se straduiau sa sparga portile, sa intre si sa-l rapeasca, a vazut trei oameni care s-au aratat in fata lui si i-au spus: „Nu te teme, nu vei patimi nimic, noi te vom ocroti!” Demonii, privindu-i pe acestia, au disparut. Atunci, el i-a intrebat:

- Ce sfinti sunteti, de ati venit sa ma ajutati, ca sa va fiu recunoscator si sa va aprind o lumanare?

Aceia i-au raspuns:

- Suntem cei pe care ne-ai luat din piete si ne-ai gazduit in casa ta, cand n-aveam unde sa ramanem! Pentru binele si pentru milostenia pe care ni le-ai facut, am venit si noi sa te ajutam in nevoia ta, pentru ca acum suntem mantuiti.

Un sfant spune: „Aminteste-ti de Dumnezeu in zilele de pace, ca si Dumnezeu sa-si aminteasca de tine in zilele de necaz!“ Trebuie sa ne amintim de Dumnezeu intotdeauna, si cand ducem zile fericite si linistite, cu pace, cu sanatate si belsug, nu numai cand avem necazuri, nevoi, primejdii, pentru ca astfel Dumnezeu isi va aminti de noi in stramtorarea noastra. Sa avem intotdeauna inaintea ochilor milostenia materiala si duhovniceasca si sa spunem: „Ale Tale dintru ale Tale!” Nu este nimic al nostru, toate sunt ale lui Dumnezeu. Daca Dumnezeu ma binecuvinteaza, am, daca n-o face, nu am!

Despre milostenia sufleteasca

O alta forma a milosteniei este cea care nu se limiteaza la bunuri materiale. Este cea pe care o fac oamenii care il iubesc cu adevarat pe semenul lor. Il vor vizita la spital, ii vor spune doua cuvinte, ii vor aduce o carticica, il vor mangaia si il vor ajuta in deznadejdea lui. Vor vedea pe altul care ii blesteama, ii vor vorbi cu iubire, si-l vor ajuta sa lepede blasfemia. De aceea spune: „Cel care-l face vrednic pe cel care este nevrednic, ca gura Mea este!” Adica, cel care este om vrednic si-l face la fel pe cel nevrednic prin cuvantul lui, printr-o fapta buna, prin exemplul lui, spune Hristos, este asemenea gurii Mele. Asa cum, Eu, Hristos, cu cuvantul Meu ii povatuiesc si ii intorc pe oameni, aceasta face si iubirea pentru aproapele. De multe ori, acesti oameni care lucreaza cuvantul iubirii de care este plina inima lor pot mantui pe aproapele de la moarte sigura, trupeasca sau sufleteasca. Un cuvant de mangaiere, o privire, o simpla mangaiere pot sa-l odihneasca sufleteste pe celalalt. Si aceasta milostenie este nepretuita.

Nicio milostenie, insa, nu este mai mare decat Jertfa de pe Sfanta Masa. Ortodoxia noastra are Dumnezeiasca Liturghie, care aduce folos si usurare miilor de suflete. La o Dumnezeiasca Liturghie, care se savarseste, sunt pomenite zeci de mii de nume, si toate primesc ajutor atat cele de aici cit si cele din lumea cealalta, cand preotii rostesc pentru acestia care au adus daruri: „Pomeneste, Doamne…!.” Si cel care a adus jertfa se foloseste, dar si toti ceilalti, pentru care se aduce Jertfa. Nimeni nu-i poate ajuta pe oamenii care se gasesc in lumea cealalta, dincolo de mormant, pentru ca dupa cuvantul sfant: „Dupa moarte nu mai exista pocainta“, nu mai exista mantuire, pentru ca nunta s-a sfarsit pentru aceste suflete, s-a inchis usa. Deci acum, cum vor fi miluite aceste suflete care, probabil se gasesc sub osanda, se afla in pridvorul iadului, in temnite, si se chinuiesc? Cine le va ajuta? Le vom ajuta noi, cei vii!

Biserica noastra Ortodoxa, le-a randuit atat de minunat pe toate, spre ajutorul sufletelor care au plecat! Liturghia, parastasele, ecteniile pentru morti, milosteniile, faptele bune, mataniile, rugaciunile si cainta, formula: „Dumnezeu sa-i ierte!“, toate acestea merg sus, la acele suflete, si ele se folosesc. Prin urmare, aceasta este cea mai mare milostenie nestiuta de multi. Fa o Sfanta Liturghie, si prin jertfa de bani si prin osteneala preotului, vei face milostenie la sute de suflete, care se vor usura si se vor odihni acolo, in lumea cealalta.

Deci sa ne ingrijim de aceasta virtute, care este atat de insemnata, si sa miluim cu fata vesela, cu bucurie si cu multumire! In masura in care vom milui, vom fi miluiti de Dumnezeu! Trebuie sa urmarim folosul sufletesc pe care-l vom scoate. Pe vaduva care a daruit doi dinari, Dumnezeu a invrednicit-o de Imparatia Lui si de lauda Sfintei Evanghelii. Ea se face o pilda de aur pentru toate generatiile, iar folosul milosteniei continue se inmulteste, merge in ceruri si o umple de slava. Cati se folosesc din exemplul ei, miluind-i sufletul!

Deci, sa ne rugam ca Dumnezeu sa ne invredniceasca sa avem inlauntrul nostru si in afara milostenia, ca sa nadajduim la Judecata Lui cea infricosatoare de mila si iertare. Amin.

(din: Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovnicesti, Editura Egumenita, 2012)

Legaturi:

Trebuie sa gasim un doctor duhovnicesc bun

Asadar caror duhovnici trebuie sa ne adresam, pentru a avea calauzire buna pe drumul stramt si spinos al mantuirii noastre? Aici Parintii ne povatuiesc sa fim foarte atenti. Ne recomanda sa cautam calauzitori virtuosi si intelepti, doctori pregatiti si experimentati, pentru a putea sa vindece ranile noastre sufletesti. Varsta inaintata a calauzitorilor duhovnicesti, de una singura, nu este deloc un element edificator al intelepciunii si iscusintei.

Ce se intampla insa atunci cand ne este greu sa gasim un calauzitor duhovnicesc experimentat? Despre aceasta problema vom afla raspuns in pasajele: „Cand nu exista duhovnic” si „Cand nu aveti duhovnic langa voi”.

Sporirea celor pe care harul dumnezeiesc ii cheama in viata monahala se datoreaza prezentei parintelui duhovnicesc. Cel ce urmeaza un parinte duhovnicesc virtuos sporeste duhovniceste, precum elevul care are un invatator bun. Parintele Efrem socotea ca nu e important daca cineva pleaca din lume si merge in Athos. Important este sa gaseasca un parinte practic, experimentat in razboiul nevazut al mintii.

„Nimic nu primesti de la cel ce nu are“, spunea.

Ne amintea si de texte din Scriptura, ca vizita reginei din Saba la Solomon. Aceasta nu numai ca l-a fericit pe rege, ci i-a spus:

„Fericiti sunt oamenii tai” (2 Paralipomena 9, 7),

adica cei care ucenicesc la el. Accentua valoarea exemplului, caci acesta se intipareste in caracterul ucenicilor.

„Insa nu este de-ajuns dascalul bun, e nevoie si de stradanie buna si atenta depusa de ucenicul nevoitor. Fiindca lucrurile nu se intampla in mod magic si fara efort. Am intalnit si in zilele noastre ucenici care stau langa parinti evlaviosi si virtuosi, dar care nu sporesc. Au devenit, dimpotriva, osanditori si calomniatori, pentru a indreptati tradarea lor“.

„Pentru  inceput,  va  fericesc  ca  va  aflati  in aceasta manastire si ati ales parinti duhovnicesti si experimentati. Asta e cel mai important. Cand eram in lume am cunoscut un monah tanar care m-a indemnat sa vin in Sfantul Munte si sa devin monah. Dupa un timp l-am intalnit intr-o  stare urata. De ce, iubiti parinti, desi avea ravna, acel om s-a pierdut? Pentru ca n-a gasit un duhovnic bun. Si bun pentru noi acesta nu inseamna ca are titluri sau alte insusiri lumesti, ci cel care are experienta si viata duhovniceasca, care a dovedit prin trairea sa ca-L iubeste pe Dumnezeu si pazeste poruncile Lui. La acesti parinti exista sporire, si cel care uceniceste la ei este pecetluit pentru mantuire. Daca parintele il sminteste pe unul, ucenicul sminteste doi, urmatorul trei, iar de aici incolo monahismul se imbolnaveste si decade“.

***

„Atunci cand punem putina apa in vin, devine una cu acesta si nu se deosebesc. Asa se intampla si cand parintele se uneste cu Hristos. Crede-ma ca am incercat de multe ori acest lucru. Adevaratul ucenic nu se teme de Dumnezeu. Nu pentru ca nu are frica de Dumnezeu, ci pentru ca, de vreme ce-l iubeste pe parintele lui, va intra intr-o stare de asemenea liniste si pace, incat el insusi se va mira. Si aceasta aducere-aminte de iad nu-l infricoseaza pe ucenici fiindca harul iubirii „alunga frica” (1 Ioan 4, 18). Acolo unde se raspandeste mireasma iubirii, niciun parazit al stricaciunii si al mortii nu se apropie, caci iubirea este Insusi Dumnezeu, in locul Caruia se afla parintele duhovnic.

(Harismaticul parinte Efrem Katunakiotul, pp. 70-73)

Sa gasesti calauzitor bun!

Nu exista nicio indoiala ca sub povara atator greutati un om are nevoie negresit de ajutor. E nevoie mai intai de intarire grabnica de la Dumnezeu. Dupa aceea de calauzirea unui parinte intelept, cu mare experienta in problemele duhovnicesti.

Mare este mangaierea si chiar si mai mare este folosul pe care-l are omul atunci cand gaseste un calauzitor experimentat si intelept, caci sub indrumarea lui duhovniceasca vointa lui bolnavicioasa se vindeca, iar mintea scapa de parerea de sine si de mandrie. Dar astazi este foarte greu sa se afle un asemenea om.

(Povete duhovnicesti ale staretului Macarie, p. 20)

Sa te spovedesti la parinti inzestrati cu discernamant

Intrebare: Este oare bine sa marturisim pacatele noastre unor parinti duhovnicesti?

Raspuns: Acest lucru este foarte bun si foarte de folos, insa nu trebuie sa ne spovedim unor parinti lipsiti de experienta si de iscusinta, fiindca astfel de parinti pot arata fata de cel ce se spovedeste compatimire si ingaduinta nepotrivita sau ii pot da canoane care nu se potrivesc cu cazul lui si astfel il pot face sa nesocoteasca mantuirea sau sa fie lenes si nepasator. Asadar daca gasesti un parinte duhovnicesc experimentat, care sa te poata vindeca, atunci sa te spovedesti cu incredere, fara sa-ti fie rusine, ca si cand te-ai spovedi in fata Domnului, nu in fata unui om. Fiindca inteleptul spune:

„Nu lua seama la nimeni cand este vorba de paguba sufletului tau si sa nu te rusinezi pentru pierderea ta. Caci este rusine care aduce pacat, si este rusine care aduce marire si har“ (Intelepciunea lui Iisus Sirah 4, 23-24).

Iar Sfantul Ioan spune:

„Daca marturisim pacatele noastre, El este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea“ (1 Ioan 1,9).

Cu toate acestea, exista multi oameni neintelepti, care spun cu necuviinta ca nu au niciun folos daca se spovedesc in fata oamenilor, fiindca si acestia au aceleasi pacate ca si ei, pentru ca doar Dumnezeu poate ierta pacatele [...] Insa Domnul nostru le-a spus ucenicilor sai:

„Orice vei lega pe pamant va fi legat si in ceruri, si orice vei dezlega pe pamant va fi dezlegat si in ceruri” (Matei, 16, 19).

Iar lui Iacov i-a spus:

„Marturisiti-va deci unul altuia pacatele si va rugati unul pentru altul, ca sa va vindecati” (Iacov 5, 16).

Insa, dupa cum gandesc unii, se vor lepada si de Botez si de celelalte Sfinte Taine, care, desi sunt savarsite de oameni, sunt sfintite de Dumnezeu.

Fiindca Dumnezeu lucreaza la mantuirea oamenilor nu numai prin ingeri, dar si prin oameni sfinti. Caci Sfintii sunt slujitori si conlucratori ai lui Dumnezeu si ajutatori la mantuirea celor care o vor.

Daca omul doreste sa se intoarca la Domnul si ii marturiseste unui parinte duhovnicesc experimentati faradelegea lui, si daca se roaga la Domnul, Domnul il va primi. Atunci omul acesta va merge in salasurile lui Dumnezeu cu chipul curat.

(Minunatul parinte Vitalie, p. 159)

[...]

Sa inchizi ranile trecutului cu ajutorul unui duhovnic experimentat

Este o mare greseala ca n-o iubesti pe mama ta si sa o intampini cu atata suspiciune. Roaga-te sa-ti dea Dumnezeu putere, indelunga-rabdare si netinere de minte a raului, ca sa poti ierta. Trebuie sa incetezi sa-ti aduci aminte ca s-a purtat urat cu tine in trecut. Primeste acest trecut ca pe o parte a planului lui Dumnezeu pentru viata ta, si alunga din inima aducerea-aminte a raului. Uita-le pe toate. Pastrand in tine vrajmasie impotriva celor care ti-au modelat trecutul, nu faci altceva decat sa te razboiesti cu voia lui Dumnezeu. E infricosator!

In plus, daca vrei sa vezi lucrurile limpede si cinstit, vei constata ca viata ta n-a fost aspra si chinuitoare, asa cum spui. Stiu, au fost clipe amare. Dar acum cel mai corect lucru pe care-l ai de facuti este sa uiti. Si sa cultivi in tine gandul ca niciun om nu le-a provocat, niciun om nu este raspunzator pentru ele. Printr-o cugetare cereasca si nu omeneasca, oamenii nu sunt nimic altceva decat unelte in mana lui Dumnezeu.

Dar fii curajos! Dumnezeu te va rasplati, daca dezvalui cu smerenie ranile tale deschise unui duhovnic experimentat. Te va inarma cu puterea necesara pentru a te izbavi de pacatele tale…

(Povete duhovnicesti ale staretului Macarie, p. 158)

[...]

***

Duhovnicii buni sunt rari

Nu-i este de folos bolnavului doar sa-si cunoasca boala, iar apoi sa nu vrea sa mearga la doctor pentru a lua sfaturi si leacuri. La fel este si cu pacatosul. Nu-i este de folos doar sa simta ca este pacatos. Trebuie si el sa mearga la doctorul duhovnicesc, sa-si marturiseasca pacatele si sa ia leacurile potrivite.

Inainte de a merge la duhovnic, dragul meu, iti dau un sfat. Sa te inchizi intr-o camera, intr-un loc linistit, si sa te gandesti bine la tine si la pacatele tale: ce n-ai facut din cele randuite de Dumnezeu, cat Il iubesti pe Dumnezeu si pe oameni? Poate ca este bine sa-ti notezi pacatele si dupa aceea sa cercetezi cine este un bun doctor duhovnicesc, experimentat, intelept, inzestrat cu discernamant. Caci nu trebuie sa mergem la orice duhovnic, ci sa-l gasim pe cel mai bun.

Desigur, harul lui Dumnezeu le da iertare tuturor celor care se spovedesc, dar e nevoie, pentru ca pocainta sa aiba roade, si de contributia omului. Oricum trebuie sa acceptam ca, dupa cum multi doctori, necunoscatori, neglijenti, neatenti, i-au trimis pe multi oameni la moarte inainte de vreme, asa si unii duhovnici de multe ori au distrus duhovniceste multi oameni, unii prin multa ingaduinta si indulgenta, iar altii prin multa asprime si lipsa de discernamant. De aceea duhovnicul trebuie sa fie cunoscator al stiintei duhovnicesti, intelept, inzestrat cu discernamant, experimentat, sa aiba Sfantul Duh in el, ca sa-l invete cum sa zideasca si sa vindece sufletele pacatosilor. Mai inainte de toate trebuie sa aiba iubire si blandete pentru cel ce vine la spovedanie, cum are o mama fata de copiii ei.

Domnul a poruncit in cartea Numerilor:

„Ia-l in sanul tau, cum ia doica pe copil, si du-l in pamantul pe care cu juramant l-am fagaduit parintilor lui“ (Numerii 11, 12).

Asa i-a iubit si apostolul Pavel pe fiii lui duhovnicesti, dupa cum se arata in epistola lui catre Tesaloniceni:

„Noi insa am fost blanzi in mijlocul vostru, asa precum o doica ingrijeste pe fiii sai. Astfel, iubindu-va, eram bucurosi sa va dam nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci chiar si sufletele noastre, pentru ca ne-ati devenit iubiti” (1 Tesaloniceni 2,7-8).

Astfel de duhovnici astazi -  o spun pentru ca am cutreierat multe locuri din patria noastra si din strainatate – sunt rari. Ce este asta, mania lui Dumnezeu sau parasire, nu stiu. De aceea va rog pe toti sa ne ridicam cu implorare mainile noastre spre Preabunul Dumnezeu si sa ne rugam sa trimita lucratori pentru secerisul lui, caci secerisul este mult si lucratorii greu de gasit.

Buna si necesara este predica, dar si mai mult e nevoie de duhovnici virtuosi si inzestrati cu discernamant. Duhovnicul ne da indrumari si leacuri, ca sa pazeasca si sa vindece sufletul, si ne uneste, daca vrem, cu Dumnezeu. Cu toate acestea, cel ce vrea cu adevarat, poate sa caute si sa gaseasca un duhovnic bun si, cu ajutorul lui, sa gaseasca drumul spre pocainta si Inviere.

(Invataturi patristice ale parintelui Filothei Zervakos, p. 283)

***

Insusirile unui duhovnic bun

Calauzitorul duhovnicesc trebuie sa aiba unele cunostinte de baza despre exercitiul lucrarii lui. Mai intai sa aiba marturia interioara ca Domnul este infinit de milostiv si iubitor de oameni, ca il primeste in bratele lui dumnezeiesti pe pacatosul care se pocaieste chiar si pentru o clipa. Trebuie sa mai stie ca:

- Sfintele canoane referitoare la spovedanie nu sunt tunuri care-l executa pe pacatos, ci manete, care in mainile pilotului experimentat devin unelte de izbavire.

- Nu trebuie sa piarda omul pe care i-l trimite Dumnezeu si sa staruiasca pe „principii” si tactici lipsite de blandete, care duc la impas!

- Uneori, o spovedanie generala are mare insemnatate terapeutica pentru suflet.

- Nu este bine sa se opreasca la cele ce se vad, ci sa caute si sa scoata, cu mestesugul discernamantului radacinile raului.

Iarasi, este necesar sa aiba pace dumnezeiasca interioara, smerenie, blandetea unei mame si, in general, harul indurator al lui Dumnezeu.

Parintele duhovnic in Traditia Ordodoxa

Chiar daca taina spovedaniei este sigur un prilej potrivit pentru calauzire duhovniceasca, lucrarea unui gheronda[2] nu se identifica in niciun caz cu lucrarea duhovnicului. Gheronda da povata nu numai in timpul spovedaniei, dar si in multe alte cazuri. Si iarasi, pe cand duhovnicul trebuie neaparat sa fie preot, gheronda poate fi un simplu monah sau monahie, chiar si un laic sau laica. Fiindca in Traditia Ortodoxa exista parinti duhovnicesti si maici duhovnicesti. Oricum gheronda, fie preot, monah sau laic, de obicei vorbeste cu o stravedere si putere, pe care doar putini preoti-duhovnici o detin.

De obicei gheronda se arata spontan, caci harisma lui este recunoscuta de popor. In viata obstii crestine deseori devine clar poporului credincios lui Dumnezeu – care este adevaratul pazitor al Sfintei Traditii – ca o persoana sau alta are darul duhovnicitatii. In cazul acesta oamenii, intr-un mod liber si neoficial, incep sa se apropie de acea persoana pentru a primi povata si calauzire.

Trebuie sa notam ca initiativa nu provine de obicei de la dascal, ci de la ucenici. Ar fi o obraznicie periculoasa pentru cineva sa spuna in gandul lui sau altora:

„Veniti sa uceniciti la mine. Eu sunt un gheronda si am harul Sfantului Duh”.

Se intampla mai degraba invers: fara ca gheronda s-o urmareasca, ceilalti se apropie de el cerandu-i sfatul sau rugandu-l sa ramana mereu sub ingrijirea lui duhovniceasca. La inceput e posibil sa-i refuze, indemnandu-i sa se adreseze altei persoane. Vine insa o clipa cand nu-i mai refuza, ci primeste venirea lor ca pe o descoperire a voii lui Dumnezeu. Asadar fiii lui duhovnicesti sunt cei care il descopera pe gheronda din el. [...]

Cei mai multi gheronda n-au detinut nicio functie inalta in ierarhia oficiala a Bisericii. Insa un ieromonah simplu, Sfantul Serafim de Sarov, a intrecut in influenta orice patriarh sau episcop al Ortodoxiei secolului al XIX-lea. In acest fel, in paralel cu transmiterea apostolica a rangului episcopal, exista si transmiterea apostolica a Sfintilor si a purtatorilor de duh. Ambele feluri de transmitere sunt principale pentru lucrarea adevarata a Trupului lui Hristos, si doar prin interactiunea lor se implineste viata Bisericii pe pamant [...]

“Dobandeste pacea duhovniceasca si mii de oameni in jurul tau isi vor afla mantuirea”, spune Sfantul Serafim de Sarov.

Acesta este rolul parintelui sau maicii duhovnicesti. Incredinteaza-te pe tine lui Dumnezeu si atunci ii vei putea aduce si pe altii langa El. Omul trebuie sa invete sa fie singur. Astfel, in linistea inimii sale va incepe sa auda cuvintele negraite ale Duhului, si sa descopere adevarul despre sine si despre Dumnezeu. Atunci cuvantul sau catre ceilalti va fi cuvant plin de putere, fiindca va izvora din tacerea interioara [...]

Daca gheronda este adevarat, va avea si un cuvant diferit fata de ceilalti. Nu merge pe baza regulilor abstracte (gandirii rationale), ci pe baza situatiilor omenesti concrete. Impreuna cu ucenicul lui, priveste de fiecare data la situatia concreta, fara ca vreunul din ei sa cunoasca cu exactitate dinainte care va fi rezultatul, ci fiecare asteapta iluminarea Sfantului Duh. Amandoi, gheronda si ucenicul, invata pe parcurs.[3]

(Episcopul Kallistos Ware, The Inner Kingdom[4], pp. 129 si 133-134)

***

[...]

Smulge radacina ca sa nu cazi din nou in pacat

Intrebare (a Sfantului Vasile): Ce trebuie sa faca cel s-a pocait, dar a cazut din nou in pacat?

Raspuns: Faptul ca cineva a cazut odata in pacat, iar dupa aceea a savarsit acelasi pacat, dovedeste ca n-a curatat pe deplin prima pricina a pacatului, din care, ca dintr-o radacina, rasar aceleasi lucruri. Dupa cum, atunci cand cineva taie ramurile unei plante fara s-o smulga din radacini, din radacina care ramane rasar aceiasi vlastari, asa si aici, deoarece unele pacate nu-si au inceputul in ele, ci sunt sadite de altele, trebuie ca cel care vrea sa se curateasca de ele sa deosebeasca primele pricini ale acelor pacate.

De exemplu, cearta sau invidia nu provin din ele insele, ci rasar din radacina slavei desarte. Fiindca din dorinta de slava din partea oamenilor, persoana respectiva se cearta cu semenul lui sau il invidiaza pe mai-marele lui. Asadar daca cineva care a fost stapanit odata de invidie sau cearta, cade in aceleasi pacate, sa stie ca in adancime este bolnav de prima pricina a invidiei sau a certei, adica de slava desarta. Si trebuie sa vindece patima slavei desarte, pornind de la celalalt capat, prin lucrarea smereniei, iar lucrarea smereniei este indeletnicirea cu lucruri neinsemnate.

Sa dobandeasca astfel starea de smerenie si sa nu se mai abata spre slava desarta. Acelasi lucru este valabil cu orice pacat asemanator.

(Sfantul Vasile cel Mare, PGB 9, p. 358)

***

Pacea dumnezeiasca si blandetea

Cand am mers acolo, la parintele Porfirie, impreuna cu sotia mea, am vazut multi oameni tineri, si prima noastra impresie a fost ca erau oameni entuziasti, interesanti. Am asteptat, am discutat si am ramas impresionat. Cand ne-a venit randul am intrat la parinte. Era un om scund, cu barba alba. Purta, de obicei, un fes de lana. Era foarte bland. Te lua de mana din primele clipe. De la prima intalnire, te tinea de mana cu caldura si iti provoca o liniste si pace, care nu pot fi descrise in cuvinte. Faurea imediat, la prima vedere, o atmosfera de intelegere.[5]

(Micul pateric, p. 132).

[...]

* * *

O femeie si-a amintit si mi-a povestit urmatoarele despre parintele Porfirie:

Odata, parintele mi-a spus:

„Multe dintre voi, femeile, orice aveti stricat si nefolositor, cratite vechi si gaurite, mobila, pantofi si alte lucruri tocite, le aruncati intr-o magazie izolata, inchideti usa si va linistiti. Nu stiti insa ca va veni clipa cand aceasta magazie va fi descoperita si veti fi rusinate”.

Am fost uimit de cuvintele parintelui. Era clar simbolismul, referitor la pacatele noastre, pe care nu le-am sters prin pocainta si spovedanie, ci le-am aruncat degraba in magazia uitarii, pentru a scapa de prezenta lor sacaitoare, si pe care Dumnezeu „le va gasi” si ni le va readuce in minte, „in ziua judecatii”. El deja le cunoaste, pe cand noi le nesocotim.

(Antologie de povete ale parintelui Porfirie, p. 177)

Sensul spovedaniei

La spovedanie nu cerem o iertare de pacate superficiala. Mai presus de toate cautam vindecarea ranilor noastre duhovnicesti care s-au cronicizat. Punem in fata lui Hristos nu doar pacatele concrete, ci si pacatosenia adanca ce se ascunde in noi adica adanca mizerie, care nu se poate exprima pe deplin in cuvinte si care pare sa scape constiintei si voii noastre. Indeosebi de aceasta vrem sa ne vindecam. Ca taina a vindecarii, spovedania nu este o simpla necesitate dureroasa, o datorie impusa de ierarhia bisericeasca, ci o fapta plina de bucurie si har mantuitor [...]

La taina spovedaniei sunt prezenti preotul, cel ce se pocaieste si Hristos. Ce face fiecare dintre cei trei si a cui lucrare este mai importanta? Multi oameni tind sa atribuie mai multa importanta lucrarii facute de preot prin cuvintele lui povatuitoare si incurajatoare. Iar daca preotul n-are talent oratoric sau nu le spune ceva impresionant, au tendinta de a concluziona ca nimic important nu s-a intamplat. Sau, in alt caz, accentueaza faptele savarsite de ei. Isi inchipuie ca trebuie sa fie profund emotionati intr-un fel sentimental, chiar daca, dupa cum am spus, pocainta nu este prin esenta o chestiune sentimentala. Si intrucat dau importanta principala stradaniilor lor, risca sa considere spovedania ca pe ceva trist si dezamagitor, ceva care trebuie sa fie facut, care este necesar, dar nu placut, ca o baie rece.

Insa, in realitate, cea mai importanta lucrare nu apartine celui ce se spovedeste sau preotului, ci lui Dumnezeu. Adica in vreme ce omului, care se spovedeste, i se cere sa se pregateasca cercetandu-se pe sine si constiinta lui, in cele din urma vine la spovedanie cu mainile goale, neajutorat, incapabil sa se vindece pe sine, si cerand vindecare de la celalalt. Si celalalt, al carui ajutor il cere, nu este preotul, ci Dumnezeu. Preotul este un simplu martor… Am putea spune un trimis al lui Dumnezeu, care-l introduce pe cel ce se pocaieste in spatiul prezentei dumnezeiesti.

(Episcopul Kallistos Ware, The Inner Kingdom, p. 50)

* * *

Trebuie sa consideram „canonul” in termeni terapeutici, nu judiciari. Canonul nu este pedeapsa, nici un mod de ispasire, ci un mijloc de vindecare! Este un „medicament”. Daca lucrarea spovedaniei se aseamana cu operatia, canonul este intaritorul care ajuta la vindecarea bolnavului. Prin urmare, scopul canonului este in esenta pozitiv: nu ridica vreun obstacol intre pacatos si Dumnezeu, ci lucreaza ca o punte intre ei.

(Episcopul Kallistos Ware, The Inner Kingdom, p. 52)

***

Domnul il miluieste pe cel ce se pocaieste

Cei care traiti in pacat, cautati-L pe Domnul, si luati putere nadajduind in El. Cautati-L cu pocainta, si va veti sfinti cu agheasma daruita de prezenta Lui si va veti curata de pacatele voastre. Cei ce ati savarsit pacate, alergati la Domnul, care are puterea de a ierta pacatele si de a nesocoti greselile. Caci a fagaduit si a rostit prin gura prorocului Iezechiel:

„Precum este adevarat ca Eu sunt viu, tot asa este de adevarat ca Eu nu voiesc moartea pacatosului, ci ca pacatosul sa se intoarca de la calea sa si sa fie viu” (Iezechiel 33,11).

Si iarasi:

„Tins-am mainile Mele in toata vremea catre un popor razvratit, care mergea pe cai silnice, dupa cugetele sale” (Isaia 65,2).

Si iarasi:

„Pentru ce staruiti in pacate si muriti voi, casa lui Israel?” (Iezechiel 33, 11)

si

„Intoarceti-va catre Mine, si ma voi intoarce si Eu catre voi” (Maleahi 3, 7).

Si iarasi:

„Cand voi zice dreptului ca va fi viu, iar el se va increde in dreptatea sa si va face nedreptate, atunci nu se va mai pomeni toata dreptatea lui, ci el va muri pentru tot raul pe care l-a facut. Si cand voi zice pacatosului: «Vei muri», dar el se va intoarce de la pacatele sale si va face judecata si dreptate; daca acest pacatos va inapoia zalogul, pentru cele rapite va despagubi, va umbla dupa legile vietii, nefacand nimic rau, atunci el va fi viu si nu va muri” (Iezechiel 33,14-15).

De ce a spus acestea? Fiindca pacatosul nu va starui in pacatul lui din clipa in care se va intoarce la Domnul. Dar si dreptatea celui drept nu-l va puteai izbavi din ziua in care pacatuieste, daca staruieste in pacatul lui. Iar lui Ieremia, Dumnezeu i-a vorbit astfel:

„Ia-ti un sul de hartie si scrie pe el toate cuvintele pe care ti le-am grait Eu despre Israel, despre Iuda si despre toate popoarele, din ziua de cand am inceput a-ti grai, din zilele lui Iosia si pana in ziua de astazi; ca poate va auzi casa lui Iuda tot raul ce Mi-am pus in gand sa i-l fac, ca sa se intoarca fiecare de la calea lui cea rea, pentru ca Eu sa le iert nedreptatile lor si pacatele lor” (Ieremia 36,2-3).

Iar Solomon spune:

„Cel ce isi ascunde pacatele lui nu propaseste, iar cel ce le marturiseste si se lasa de ele va fi miluit“ (Pilde 28,13) .

Isaia spune si el:

„Cautati-Ma pe Mine, Domnul, si dupa ce ma veti gasi cereti ajutorul Meu. Veniti langa Mine, si va parasi pacatosul calea pe care a luat-o, iar nedreptul cugetele viclene, si va veti intoarce la Mine, iar Eu ma voi indura de voi si va voi milui”.

(Antologia Sfantului Isaac Sirul, p. 48)

Cum trebuie sa se randuiasca in Biserica felul si vremea pocaintei

„Se cade ca cei care au primit de la Dumnezeu puterea de a lega si de a dezlega sa cerceteze felul pacatului si aplecarea spre intoarcere a celui ce a pacatuit, si astfel sa aduca bolii vindecarea potrivita, ca nu cumva, folosindu-le pe amandoua fara masura, sa greseasca in privinta izbavirii celui suferind [...] Caci nu este simpla boala pacatului, ci felurita si in multe chipuri, si nascatoare de multe vlastare ale stricaciunii, din care raul se revarsa din plin si merge inainte pana s-ar opri prin puterea vindecatoare a doctorului.”

(Canonul 102 al Sinodului V-VI Ecumenic, p.137, p. 868)

(Sfantul Apostol Pavel, dupa talcuirea Sfantului Ioan Gura de Aur, sfatuieste Biserica din Corint sa nu arate asprime exagerata catre omul care se pocaieste, ci sa-l ierte sa-l compatimeasca, caci exista teama „ca acesta sa fie cuprins de tristete exagerata”. Astfel, sa nu ajunga sa fie cuprins de deznadejde si sa se inece in suparare).

Ce inseamna sa se inece in suparare? Inseamna sa nu cumva sa faca ce a facut Iuda, sau chiar daca nu-si ia zilele, sa nu devina mai rau. Caci daca nu mai poate suporta durerea din pricina tristetii adanci, poate iesi din harul Bisericii. Adica poate, din pricina deznadejdii pe care o simte deseori, sa ajunga la sinucidere sau la vreun rau si mai mare. Trebuie deci sa-l cercetam, ca sa nu i se inrautateasca rana si sa mi pierdem prin nesocotinta noastra ceea ce izbutisem.

Acestea le-a spus Pavel si il mangaia si invata pa cel ce se pocaieste, fiindca se temea ca nu cumva sa devina mai indiferent dupa ce primeste iertarea. Caci l-am primit, spune Apostolul, nu pentru ca s-a curatat cu totul de murdarie, ci pentru ca mi-e teama ca nu cumva sa faca ceva mai rau. Din asta invatam ca felul si vremea pocaintei nu trebuie sa le definim doar dupa natura pacatelor, ci si dupa modul de gandire si caracterul celor care pacatuiesc. Lucru pe care l-a facut si Apostolul (2 Corinteni 5-11).

(Sfantul Ioan Gura de Aur, PGB 19, p. 134)

***

Daca „ura” lui Dumnezeu era patima, omul ar fi putut sa ajunga usor la deznadejde, pentru ca nu poate stinge focul pe care l-a aprins prin atatea rautati ce le-a facut. Insa Dumnezeu este lipsit de patimi si, atunci cand il pedepseste pe om, n-o face cu ura patimitoare, ci cu iubire de oameni si cu multa blandete. De aceea trebuie sa avem curaj sa na incredem in puterea pocaintei. Si daca nu ai aratat intreaga pocainta care trebuia, Dumnezeu n-o s-o respinga nici pe cea mica, care a tinut putin, ci si pentru aceasta da mare rasplata. Pocainta nu tine de durata in timp, ci de starea sufletului.

(Sfantul Ioan Gura de Aur, PGB 7, p. 472)

* * *

Dupa cum cred eu, cel putin, nu trebuie sa luam in seama greselile mici ale oamenilor, daca acestia au o sporire duhovniceasca ascunsa. Daca starea lor se inrautateste, sa-i iertam, dupa ce mai intai ii cercetam si le dam un canon usor. Dar pentru pacatele mari sa pastram iertarea pentru mai tarziu, sa-i cumintim pe cei care au gresit si sa-i oprim de la adunarile bisericesti, mustrandu-i pana cand vor arata pocainta, si abia dupa aceea sa-i primim langa noi.

(Sfantul Isidor Pelusiotul, PG 78,1500)

* * *

Intr-adevar, pacatul este mare, insa nu mai mare decat puterea iertarii. De aceea, episcop fiind, trebuie sa pedepsesti intentia cu care omul a pacatuit, iar dupa aceea sa-l ierti. Poate in felul acesta patima va lua calea vindecarii. Asa fac si cei mai buni medici. Adica atunci cand cineva are multe rani pe trup, nu-i dau exact leacul cerut de stiinta lor, ci doar atata cat poate suporta bolnavul si asta ca sa nu se vindece ranile si sa moara bolnavul!

(Sfantul Isidor Pelusiotul, PG 78,1500)

Dumnezeu il primeste pe omul care se pocaieste si dupa trei zile

Un frate i-a spus lui avva Pimen:

„Am savarsit un mare pacat si vreau sa fac pocainta vreme de trei ani”.

Parintele i-a spus:

„E mult”.

Fratele i-a zis:

„Dar un an?”.

Parintele a raspuns:

„E mult”.

Atunci fratele a zis:

„Dar patruzeci de zile?”.

„E mult”,

a raspuns parintele, iar apoi a adaugat:

„Eu zic ca daca omul se caieste din toata inima si nu mai continua sa savarseasca pacatul, Dumnezeu il primeste si dupa trei zile”.

(Avva Pimen, PGB, FNA 1,530)

***

Niste frati l-au intrebat pe fratele Sisoe:

„Daca un frate cade in pacat, nu trebuie sa se pocaiasca un an?”

Avva a raspuns:

„Greu este cuvantul acesta”.

Aceia i-au spus:

„Dar sase luni?”.

Parintele a spui iarasi:

„E mult”.

Iarasi l-au intrebat:

„Dar patruzeci da zile?”.

Iarasi le-a zis:

„E mult”.

Atunci fratii i-au spus:

„Pai cum, daca fratele cade in pacat si se intampla sa fie imediat Liturghie, sa vina si el la Liturghie?”

Parintele le-a spus:

„Nu. Ci trebuie sa se pocaiasca cateva zile. Credinta pe care o am in Dumnezeu imi spune ca, daca omul acesta se pocaieste din tot sufletul, Dumnezeu il primeste si dupa trei zile”.

(Avva Sisoe, vezi si Parintele a spus, p. 249)

***

Pocainta sincera te poate izbavi intr-o singura clipa

Atata putere are pocainta sincera incat, daca este folosita chiar si de cel aflat pe patul de moarte, se poate izbavi de nenumarate pacate intr-o singura clipa. Fiindca supararea care produce aceasta stare omului aflat pe patul de moarte nu poate infrunta iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Caci este scris in cartea prorocului Isaia:

„Daca va intoarceti si sunteti in buna pace, va veti izbavi” (Isaia 30,15).

Sa te convinga si pilda vamesului smerit, care s-a rugat suspinand si indata a primit iertarea multimii de pacate si a fost gasit drept inaintea lui Dumnezeu, fata de fariseul cel mandru, care savarsise atatea fapte bune.

(Sfantul Nil, PG 79, pag. 317-320)

„Iconomia” vindecatoare a sfintelor canoane ale Bisericii

Starea   duhovniceasca    si    alcatuirea   psihica a celui pastorit are un rol important in canonul care i se va da. E vorba de punerea in aplicare a principiului individualitatii, cunoscut si in psihologie si pedagogie, pe care il foloseste si pastorala patristica deseori, caci fiecare crestin se deosebeste de altul prin diferitele insusiri ale personalitatii lui.

Aplicarea acestui principiu o intalnim si in importantul canon 102 din Sinodul V-VI, care spune:

„Se cade ca cei care au primit de la Dumnezeu puterea de a lega si de a dezlega sa cerceteze felul pacatului si menirea spre intoarcere a celui ce a pacatuit, si astfel sa aduca bolii vindecarea potrivita, ca nu cumva, folosindu-le pe amandoua fara masura, sa greseasca in privinta izbavirii celui incarcat [...] Drept aceea, cel ce arata stiinta medicala in privinta sufletului, mai intai trebuia sa cerceteze starea celui ce a pacatuit, si daca inclina spre sanatate sau dimpotriva, cheama la sine insusi boala prim naravurile sale, sa vegheze cum se ingrijeste in vremea aceasta de restabilirea lui, si daca nu se impotriveste doctorului si vatamarea sufletului se opreste din pricina folosirii doctoriilor puse asupra ei, si astfel sa se masoare milostivirea dupa vrednicie. Caci toata grija lui Dumnezeul si a celui care i s-a incredintat carmuirea de pastor este sa aduca inapoi oaia cea ratacita si sa vindece pe cea muscata de sarpe si nu sa o impinga spre prapastia deznadejdii, si nici sa nu slabeasca frana spre molesirea si spre dispretuirea vietii. Ci in orice chip sa stea impotriva suferintei, fie prin doctoriile cele mai aspre si mai iuti, fie prin cele mai moi sa mai blande si sa se lupte spre inchiderea ranii, cercetand roadele pocaintei si ingrijind cu intelepciune pe omul cel chemat spre stralucirea cea de sus. Asadar, trebuie ca noi sa le stim pe amandoua, si pe cele ale asprimii si pe cele cerute de obicei, dar sa urmam chipul cel mai indatinat la cei care nu primesc asprimea, precum ne invata pe nou Sfantul Vasile”.

Pentru studierea acestui sfant canon trebuie sai tinem cont de urmatoarele principii pastorale:

I. Pentru vindecare este nevoie de un parinte duhovnicesc. Omul aflat sub stapanirea pacatului si a diavolului nu se poate vindeca cu de la sine putere. Ramane la judecata „iconomului” sufletelor cum va da canoanele, caci acestea sunt mijloace pentru izbutirea mantuirii. Acesta trebuie sa-l iconomiseasca „cu intelepciune” pe omul pastorit, prin harisma discernamantului, si sa ceara de la Sfantul Duh o diagnosticare corecta a starii lui si leacurilor potrivite (dupa cum se spune in sfantul canon: „cel ce arata stiinta medicala”). Doar pastorii harismatici si inzestrati cu discernamant pot practica in chip mantuitor lucrarea „duhovnicului”.

II. Cel care pune canonul trebuie sa tina seama de pregatirea celui ce se pocaieste. Dupa talcuirea lui Zonara:

„Trebuie ca doctorul duhovnicesc sa tina seama si de urmatorul lucru: nu cumva, practicand mestesugul lui medical si dand leacuri, sporeste prin folosirea lor slabiciunea sufleteasca a celui ce se pocaieste. Adica trebuie sa arate milostenie in functie de fiecare caz. Cu alte cuvinte, canonul de mai sus al Sinodului V-VI ne spune urmatoarele: Ca doctorul duhovnicesc trebuie sa fie atent la dispozitia bolnavului si sa nu dea celui imputinat la suflet leacuri tari, fiindca micimea lui sufleteasca nu le va suporta si in felul acesta va adanci rana pacatului, in loc s-o vindece.

Insa nu este bine nici sa dam leacuri mai blande celui pregatit si cu suflet viteaz, caci acesta, din pricina tratamentului duhovnicesc bland poate recadea in aceeasi patima si chiar intr-una mai mare. Asadar ce trebuie sa faca doctorul duhovnicesc? Sa hotarasca tratamentul milosteniei lui Dumnezeu in functie de om si de starea lui sufleteasca. Astfel, sa imblanzeasca tratamentul medical oferit celui imputinat la suflet si sa-l intareasca pentru cel viteaz la suflet. Ambele trebuie sa exprime mila lui Dumnezeu: unuia, celui mai puternic, sa-i curateasca murdaria din suflet, iar celuilalt, mai slab, sa nu-i infecteze rana si sa nu i-o adanceasca”.

(Slujirea pastorala, p. 151-153)

Lua asupra lui pacatul celor slabi

Parintele Vitalie spunea:

„Unii oameni au facut atat de multe pacate, incat canonul pe care il merita nu poate fi ridicat de ei si il ridic eu”.

Intr-o zi, pe cand parintele Andronic spovedea in biserica, parintele Vitalie s-a apropiat alergand la el si i-a spus:

„Parinte, pedepseste-ma, am facut avort…”.

Intr-o zi, parintele Vitalie a aflat ca un preot din Souhoumi le-a dat canon la doua femei sa nu se impartaseasca vreme de trei ani. Una dintre ele era bolnava si putea sa moara neimpartasita. Parintele Vitalie a ajuns pana la Patriarh si canonul a fost dat cu discernamant.

(Minunatul parinte Vitalie, p. 108)

Sa indreptam raul prin iubire si blandete, nu prin fapte patimase

Sfantul Macarie avea dreptate cand spunea:

„Cuvantul cel bun si pe cei rai ii face buni, iar cuvantul rau si pe cei buni ii face rai”.

Sfintii Apostoli si toti Sfintii le-au fost de folos oamenilor mai mult priru purtare buna, prin indelunga-rabdare, prin nerautate, netinere de minte a raului, prin iubire, decat prin invatatura. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos ne porunceste:

„Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, asa incat sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri“ (Matei 5, 16).

„Faptele voastre”, spune, nu cuvintele voastre!

Asadar nici eu, nici tu, nici nimeni altul nu avem dreptul sa-i osandim pe regi, pe arhierei, pe laici, pe mici sau mari, pe barbati sau femei. Ne este ingaduit sa-i cercetam nu prin injurii, manie si tulburare, ci cu blandete, cu iubire si in chip marinimos sa le aratam ce este drept si bun, si sa ne rugam ca Dumnezeu sa le dea  iluminare si pocainta. Aceasta nu este osandire, ci povata, sfat, interes si dragoste, spre a face binele. Insa atunci cand izbucnim in fapte patimase (manie, furie, injurii, blesteme, anateme, rautati), cand ii provocam si ii intaratam, acest lucru este rautate si tinere de minte a raului.

„Binele nu este bine daca nu-l facem in chip drept”.

(Invataturile patristice ale parintelui Filothei, p. 319)

In lupta avem nevoie de odihna si recreere

Un vanator, vazandu-l pe „patriarhul pustiei”, Sfantul Antonie cel Mare (251-356), glumind cu ucenicii lui, s-a smintit. Vrand Sfantul sa-l invete ca uneori discernamantul incuviinteaza o oarecare odihna in multa nevointa, i-a spus:

- Incordeaza-ti arcul.

Vanatorul l-a incordat. Sfantul i-a spus iarasi:

- Incordeaza-l mai tare.

Vanatorul l-a incordat mai tare, iar Sfantul i-a spus iar:

- Incordeaza-l si mai tare.

Vanatorul s-a impotrivit.

- Nu-l incordez mai tare, pentru ca se rupe.

- Acelasi lucru se intampla si cu fratii, i-a raspuns Sfantul, daca se nevoiesc aspru incontinuu, fara odihna si recreere.

(„Harisme I”, pag. 16)

Invataturi despre mantuirea sufletului

Scurta indrumare

Fii evlavios. Pe parintii duhovnicesti, pe tatal tau si pe mama ta, pe conducatori si pe toti oamenii de bine cinsteste-i si urmeaza sfaturile lor folositoare. Respecta-i pe oamenii in varsta. Fata de mai-marii tai fii respectuos, cu cei de-o seama cu tine fii amabil, cu cei mai mici, binevoi­tor. Iubeste nu doar pe prieteni si pe cei ce-ti fac bine, ci si pe vrajmasii tai, si roaga-te pentru ei. Aminteste-ti ca rostul tau in lume este ca in orice imprejurare sa faci bine aproa­pelui tau, pe cat iti sta in putere. Nu te certa si nu te invraj­bi cu nimeni.

Bun lucru este sa-ti infranezi mania, sa ierti celui ce ti-a gresit si sa dai celui care iti cere. Te-a suparat cineva? Iarta-l. Ai suparat pe cineva? Impaca-te cu el. Fereste-te nu doar de faptele rele, ci si de cuvintele necuviin­cioase. Cand vorbeste cineva dintre cei mai mari, taci si asculta. Nu crede oricarui zvon. Nu dori tot ce vezi. Fii drept, nu dori nimic din ce nu este al tau. Cu atat mai mult nu fura si nu deposeda, ci fii multumit cu ceea ce ai tu. Cele de care ai nevoie dobandeste-le prin propria munca. Da inapoi ceea ce ai luat cu imprumut. Implineste ceea ce ai promis. Nu te lauda niciodata. Fii curajos, gata de munca, lasand la o parte nepasarea celor lenesi. Dragostea de munca este placuta lui Dumnezeu, iar tie de folos.

Nu deznadajdui la necaz. La bucurie nu-ti pierde cumpatarea. Celui care cere da-i, daca ai; pe cel sarac ajuta-l pe cat poti. Nu invidia pe nimeni, fii binevoitor fata de toti. Nu fi egoist si mandru. Fii prietenos fata de toti, dar nu te purta lingusitor fata de nimeni. Saluta-i pe toti cei pe care-i intalnesti. Asemenea si celor care te saluta, raspunde-le la salut. Celui care te intreaba raspunde-i, pe cel nestiutor indruma-l. Pe cei tristi mangaie-i. Slu­jeste oricui poti.

Scurta regula folositoare de suflet, care duce la mantuire

- sa te insemnezi corect cu semnul sfintei cruci;

- sa taci intelept;

- sa ai duh binevoitor fata de toti;

- deasa pocainta in fata lui Dumnezeu cu rugaciunea: „Doamne, iarta-ma si ajuta-ma! Duhul Tau cel Sfant nu-L lua de la mine!”;

- sa urmaresti gandurile potrivnice lui Dumnezeu si sa le alungi cu Numele lui Dumnezeu;

- sa treci de la lucrurile vazute la Numele nevazut al lui Dumnezeu (a se vedea Comoara duhovniceasca a Sfantului Tihon de Zadonsk);

- marturisirea trebuie sa fie sincera;

- sa te consideri pe tine mai rau si mai pacatos decat toti;

- taierea voii si a gandirii proprii, chiar cand ea pare buna (fa totul cu sfat, adica cu sfatul parintelui duhovnicesc);

- deasa cugetare la plecarea ta din lumea aceasta in viata vesnica.

Indeplinind acestea, cu harul lui Hristos te vei mantui.

Pentru dobandirea fericirii vesnice sunt necesare:

1. credinta in Iisus Hristos;
2. dragostea de Dumnezeu si de aproapele;
3. pazirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu;
4. impartasirea cu Sfantul Trup si Sange ale Domnului Iisus Hristos;
5. faptele bune;
6. sa fii membru al Sfintei Biserici Ortodoxe;
7. pocainta sincera pentru pacatele proprii.

1. Credinta in Iisus Hristos

Dumnezeu este Duh Sfant. Lucrarea Sa este prezenta in tot ceea ce a creat. Stramosii nostri, care au trait inainte de venirea lui Hristos, credeau in Cel ce va sa vina. Ei citeau Scriptura, dar nu intelegeau, pentru ca nu erau luminati de Duhul Sfant. Cu toate acestea, ei duceau o viata morala si sunt un exemplu pentru noi.

Noe si-a construit arca timp de aproape 100 de ani, i-a avertizat pe oameni despre mania lui Dumnezeu care se va abate asupra lor, i-a chemat la pocainta, in ciuda faptului ca multi il luau in ras.

Enoh se purta cu evlavie in fata lui Dumnezeu, isi inchi­puia ca Domnul il priveste zi si noapte si vede faptele lui. Atat de mult a bineplacut el lui Dumnezeu, incat a fost inal­tat la cer.

Iar Iov, cate a rabdat prin ingaduinta lui Dumnezeu! Cat au incercat sa-l convinga sa cedeze, insa el a ramas credin­cios si statornic! Chiar si atunci cand zacea in gunoi si praf, parasit de toti, el Il lauda pe Dumnezeu.

Dreptul Avraam, facand voia lui Dumnezeu, a lasat toa­te si a mers in tara pe care i-a aratat-o El. Avraam ne invata adevarata credinta. Ne invata de asemenea ospitalitatea. El ii primea pe toti strainii, intre care S-a aflat si Domnul. Avraam era atat de credincios si de ascultator de Dumne­zeu, incat nu a pregetat sa se pregateasca a-l aduce jertfa pe fiul sau unul-nascut, cand Domnul i-a cerut-o. El ne inva­ta ascultarea pe noi, preotii, pe conducatori, pe parinti etc. Prorocul David ne invata credinta, pocainta si rugaciunea.

Si asa mai departe, la oricine am vrea sa ne referim, toti ne invata credinta si ceva de folos; ne invata intelepciunea, ascultarea. Niciodata sa nu parasim rugaciunea, precum Da­niel si cei sapte tineri. De la toti putem sorbi intelepciune duhovniceasca si sa invatam credinta. In viata trebuie sa ca­utam compania oamenilor credinciosi, intelepti, placuti lui Dumnezeu, tari in credinta. Sa vorbim cu ei despre Dumne­zeu. Sa citim cuvantul lui Dumnezeu.

Lectura ne intareste in viata duhovniceasca. Credinta insasi apare din citirea si ascultarea cuvantului lui Dumnezeu. Fiecare carte duhovniceasca ne ofera ceva nou in cunoasterea lui Dumnezeu. Cerceteaza-te si alege-ti lectura in functie de necesitatea si setea pe care le descoperi in inima: un acatist, Psaltirea, Evanghelia, o opera a unui Sfant Parinte sau altceva. Ci­teste, indrepteaza-ti viata pas cu pas, ca sa dobandesti cre­dinta tare.

A-ti zidi fericirea interioara inseamna a lucra la dobandirea Duhului Sfant in credinta si in adevar. Printr-o viata buna dobandeste o inima buna, umple-o de har. Pen­tru aceasta, invata cuvantul lui Dumnezeu in trei feluri:

1) din Evanghelie;

2) din explicarea lui in scrierile Sfintilor Parinti, nevoitori ai Bisericii Ortodoxe,

3) din vietile sfin­tilor, luand aminte la viata lor si la felul cum au slujit lui Dumnezeu.

Multi nevoitori sunt trecuti in randul sfintilor. Nu este, oare, acesta un exemplu de credinta sfanta pentru noi?

Obisnuieste-te sa citesti: dimineata din Evanghelie, in timpul zilei talcuirile Sfintilor Parinti, iar seara din vietile sfintilor. Fie ca sufletul tau sa devina pamant binecuvanat pentru a primi samanta – cuvantul lui Dumnezeu. Sa te faci placut lui Dumnezeu cu intelegere.

Se spune ca exista oameni trupesti si oameni duhovnicesti. Care e deosebirea dintre ei? Cel trupesc traieste implinind poftele trupului sau, iar cel duhovnicesc traieste in credinta, lucrand pentru a se face placut lui Dumnezeu. Dupa roadele lor ii veti cunoaste. Cel trupesc face raul si uita ca l-a facut, dar tine minte atunci cand cineva ii face lui rau; cel duhovnicesc iarta. Cel trupesc fura, cel duhovnicesc se leapada de ale sale etc. Cel duhovnicesc dobandeste Duhul Sfant, isi intareste credinta; cel trupesc dobandeste duhul rau, prin faptele sale rele devenind salas al acestui duh. Duhul rau il duce in cele din urma la pierzanie, daca acel om nu-si vine in fire.

Soarbe intelepciunea duhovniceasca, ce intareste credin­ta. Pentru aceasta exista:

1) Biserica lui Dumnezeu;

2) car­tile sfinte;

3) oamenii duhovnicesti.

Pentru aceasta am primit darul timpului, care este mai de pret decat toate comorile. Trebuie sa-l pretuim asa cum il pretuiau vechii negustori. Cat de mult timp pierdem in zadar in convorbiri desarte, curiozitati, fantezii, somn pes­te masura etc! Mult folos dobandim in schimb de la timpul petrecut in rugaciune, in citirea sfintelor carti, in cugetarea la vesnicie, in savarsirea faptelor bune etc. Cand sarbato­resti Anul Nou, gandeste-te intotdeauna la darul timpului incredintat tie si la felul in care il folosesti.

Cauta sa-ti pe­treci viata in credinta, dupa legea data noua de Domnul Iisus Hristos si in comuniune cu El. Sa crezi si sa stii ca Hristos Se gaseste in cei care sufera fara vina si fara cartire, se afla in cei care cred in El, cand vorbesc despre Dumnezeu. Acolo unde sunt doi sau trei adunati in numele Domnului, este prezent si Dumnezeu. El este prezent in cei placuti Lui. Este prezent in chip deosebit in noii mucenici rusi. Omul care L-a cunoscut pe Duhul Sfant prin credinta simte pre­zenta Lui: asa cum curentul electric trece nevazut prin fire, tot asa si harul nevazut vine in om, iar acesta ii simte pre­zenta ca bucurie care ii cuprinde intreaga fiinta.

Omul care nu crede traieste ca un orb. Evanghelia ne vorbeste despre Zaheu, care dorea atat de mult sa-L vada si sa-L cunoasca pe Dumnezeu, incat s-a catarat intr-un dud, netinand cont de functia sa importanta. Tot asa si noi trebuie sa credem in Dumnezeu si sa tindem spre El. Scopul oricarei cunoasteri este Dumnezeu!

Evanghelia ne vorbeste despre vremea in care israelitii, ca popor ales, s-au invrednicit sa-L vada cu ochii lor pe Mesia. Au vazut minuni si vindecari, au auzit cuvantul din gura Domnului Insusi, insa nu au crezut in El, ci au strigat:

„Rastigneste-L, rastigneste-L!”

Atunci harul lui Dumnezeu s-a luat de la ei.[1]

Rusia este un pamant binecuvantat cu un har deosebit. Credinta ne mantuieste. Noi ne adunam acum in aceasta ve­che biserica, pe pamantul sfant al Pskovului, care a fost ho­tar in fata dusmanilor ce au incercat sa cucereasca Rusia de la apus, fapt amintit si de cronicari. Catolicii au incercat sa cucereasca si sa distruga duhul Ortodoxiei, insa fara izban­da, pentru ca sfintii nostri s-au rugat pentru Rusia.

Noi preamarim pe Sfanta intocmai cu apostolii cneghina Olga si pe Sfantul cneaz binecredincios Alexandru Nevski, in schima Alexie, care, cu sfintele lor rugaciuni, pana astazi sustin si intaresc poporul rus. Preamarim pe Sfantul cuvios Nicandru, pe Sava de Krapetk, pe Cornelie de Pecerska, pe Cornelie de Krapetk, pe Ioasaf de Snetogorsk, pe Onufrie de Malsk si alti sfinti, tari in credinta, care au stralucit pe pamantul Pskovului. Sfanta Biserica ne invata sa mergem pe calea Ortodoxiei, privind la viata sfintilor.

Acestia au trait pe pamantul sfant al Pskovului, au fost oameni ca si noi, cu ajutorul lui Dumnezeu s-au curatit de pacate si au dobandit indrazneala la El, Caruia se roaga pentru noi, pacatosii. Evanghelia ne indeamna pe noi, cei credinciosi, sa nu ne ingrijim foarte mult de cele pamantesti, ci sa cautam mai in­tai Imparatia cerurilor, iar celelalte se vor adauga noua. Pe primul loc trebuie sa fie dorinta de a bineplacea lui Dumne­zeu, iar toate celelalte – pe planul al doilea. Unde este inima noastra, acolo este si comoara noastra.

Este bine sa nazuim la hrana duhovniceasca, asemenea Mariei, dar, traind pe pamant, trebuie sa implinim si cele ale Martei. Nu trebuie sa exageram, cum a facut monahul care a mers intr-o manastire doar pentru a se ruga; iar cand nu l-au chemat la masa nici prima, nici a doua si nici a treia zi, a inteles ca trebuie sa si munceasca.

In vremea noastra s-a raspandit foarte mult necredinta. Ea exista si inainte, dar nu era atat de multa. Din cauza ne­credintei poporului, Domnul nu a facut minuni in Nazaret, spunand ca nici un proroc nu este bine primit in patria sa. Vazandu-L zi de zi, ani de-a randul, poporul era obisnuit cu El, devenind surd si mut, desi auzea despre minuni si des­coperiri facute de El in alte locuri. Deseori, suntem si noi ca acei oameni: nu ne folosim de apa cea vie care este aproape de noi (in Biserica), ci bem din balti murdare (secte, eresuri, superstitii). Exemple gasim si in trecutul nostru. Astfel, Se­rafim de Sarov nu era cinstit ca facator de minuni in sfanta lui manastire, ci, dimpotriva, el a fost prigonit. Asemenea s-a intamplat si cu Cuviosul Nicandru. Nici Ambrozie de la Optina nu era pretuit.

Astfel, oameni care vin de departe la un staret induhovnicit primesc comoara duhovniceasca, o primesc in inima si o duc cu ei, iar cei din jurul sau nu cunosc aceasta comoa­ra. Trebuie sa-i pretuim pe cei din jurul nostru; nu doar pe preoti, ci pur si simplu pe oamenii duhovnicesti. Pe Iacob, fratele Domnului, nu-l cinsteau ca pe un facator de minuni, dar il cinsteau pentru credinta, pentru sfintenia lui, pentru viata lui fara de pacat.

Unii oameni ii intreaba despre problemele lor pe preoti, dar fara folos, pentru ca nu implinesc ceea ce li se spune si n-au credinta. Daca gaseste credinta la om, Domnul indrepteaza si corecteaza toate. Dar fara credinta, chiar si cel mai intelept staret nu-l va putea mantui pe om. Asa s-a intam­plat si cu locuitorii Nazaretului: desi Domnul era cu ei, nu erau ei in stare sa primeasca cele spre mantuire. La fel es­te si in manastirile de azi. Cum a spus un monah:

„Serafimi sunt multi, dar nu este nici un Serafim de Sarov.”

Din cauza necredintei au aparut foarte multe boli duhovnicesti, multi demonizati. Vrajmasul isi gaseste salas in sufletele care nu se afla sub ocrotirea harului lui Dumnezeu. Conform profe­tiilor staretilor, la sfarsitul veacurilor cei bolnavi duhovniceste vor fi atat de multi, incat oamenii si diavolii vor fi una, iar iadul va ramane pustiu.

Cand omul traieste dupa voia lui Dumnezeu, demonii n-au putere asupra lui. Fara o viata dupa voia lui Dumne­zeu ramane doar forma exterioara a credintei. Viata paca­toasa nu exclude intotdeauna credinta, dar te indeparteaza de Dumnezeu. Pot fi bolnavi duhovniceste chiar si preotii si monahii, daca ei duc o viata pacatoasa.

In Evanghelie sunt descrise unele intamplari minunate, cand demonii il recunosc pe Dumnezeu si se cutremura, in timp ce contemporanii Sai nu-L cunosc, nu-L inteleg, nu cred in El si nu se tem de El. Demonii Ii spun Domnului: „De ce ne chinui inainte de vreme?”, adica inainte de jude­cata lui Dumnezeu. Oamenii insa permit sa fie chinuiti de demoni. Vrajitorii contemporani, extrasensii[2] si magii sunt slujitori ai demonilor. Ei pot trimite demonii la om, dar de­monii nu pot pune stapanire pe om fara motiv. Motivele sunt urmatoarele: nu-L cunosti pe Dumnezeu, nu crezi, nu porti cruce, nu te impartasesti, nu citesti Psaltirea, Evan­ghelia, faci fapte rele.

Daca omul este aparat de credinta si de faptele ei, nu trebuie sa se teama de demoni. Demonii n-au putere nici macar asupra porcilor fara ingaduinta lui Dumnezeu. Vietile Sfintilor Ciprian si Justina ne vorbesc despre puterea credintei, despre biruinta lui Hristos. Cipri­an era un vrajitor puternic, avand in subordinea lui o legiu­ne de demoni. Cu toate acestea, cand tanarul aprins de dra­goste fata de fecioara Justina i-a cerut sa-l ajute s-o seduca, Ciprian n-a putut face nimic, pentru ca fecioara era o cresti­na cu credinta tare si care se ruga lui Dumnezeu. Atunci Ci­prian insusi s-a intors la Dumnezeu, dar fiind chinuit de de­moni nu si-a gasit linistea pana nu si-a facut cruce. Atunci vrajmasul s-a retras. Acest lucru ne incredinteaza de pute­rea semnului crucii. Fa-ti cruce des, fa-o corect, inchipuind exact semnul crucii asupra ta. Aminteste-ti ca aceasta es­te arma noastra duhovniceasca. Insemneaza-te cu evlavie, atent, cu rugaciune.

Cuviosul Ambrozie de la Optina spunea ca nu toti ajung generali in viata duhovniceasca, dar soldat este obligat sa fie fiecare crestin. Nu toti pot atinge sfintenia Mariei Egip­teanca, care, cu darul lui Dumnezeu, stia cuvintele Scrip­turii fara sa le fi invatat vreodata. Mai demult existau si in Rusia astfel de carti vii - staretii. Acum ne-au ramas doar cartile, in care gasim toate indrumarile de care avem nevo­ie. Trebuie doar sa ne folosim de ele.

Printre multele minuni ale Domnului se afla si vindeca­rea unui surd si mut. De multe ori si noi suntem surzi. Sun­tem surzi la spovedanie, cand nu stim ce sa spunem si lasam pe seama noastra pacate nemarturisite. Suntem surzi cand este hulita credinta si Biserica, iar noi tacem si nu aparam slava lui Dumnezeu. Cand trebuie sa invatam, sa devenim mai iscusiti, sa adunam stiinta duhovniceasca, cat de des suntem surzi! In schimb cand ar trebui sa tacem, ca de pilda in cazul in care suntem jigniti de cineva, atunci nu o facem, desi acest lucru este necesar pentru smerirea noastra si pen­tru dobandirea blandetii.

Multimi de protestanti au umplut pamantul nostru sfant. Ei rastalmacesc invatatura crestina. Cei care ii asculta ade­seori se imbolnavesc duhovniceste. Erezia este foarte peri­culoasa pentru suflet. Feriti-va de ea! Sa nu aveti comuni­une duhovniceasca cu ereticii! Nu intrati in discutii cu ei, nu primiti nici un fel de milostenie din partea lor si cu atat mai putin carti, Evanghelia etc. Pentru acesti rataciti te poti doar ruga. Domnul ingaduie ereziile si ratacirile, pentru ca omului ii este data ratiunea si voia libera, ca sa se lamureas­ca unde este adevarul. Dumnezeu nu vrea sa aiba robi, ci fii liberi. Nu trebuie sa tragi pe nimeni cu forta in Rai.

Nu-ti aroga Imparatia cerurilor, asemenea ereticilor, care considera ca din moment ce cred se vor mantui obligatoriu, pentru ca ei se considera deja sfinti. Si in biserica noastra sunt astfel de credinciosi, care se mandresc cu credinta lor si nu doresc sa vorbeasca cu cei necredinciosi, privindu-i de sus. Uneori cei ce slujesc in biserica au un comportament trufas: considera ca lor le este permis sa vorbeasca in biseri­ca, sa impinga oamenii pentru a-si face loc, sa comande, sa judece. Un altul gandeste despre sine: „Eu sunt credincios, iar cutare este fara Dumnezeu si betiv. Ce asemanare poate fi intre mine si el? Aceasta este o parere de sine periculoa­sa, mai ales pentru slujitorii bisericesti. Preotul sau diaco­nul gandesc astfel, iar apoi vezi ca incep dintr-o data sa bea sau sa-si adune averi. Este o mare ispita. Vrajmasul loves­te in lucruri marunte, de la care se ajunge apoi la cele mari. Deprinderea rea este periculoasa, pentru ca ea duce la pacat si la patima, in timp ce deprinderea buna duce la virtute.

Viata sa fie conform credintei! Traiesti tu astfel? Trebuie sa ne punem la incercare: credem noi, oare, in Evanghelie, implinim noi voia lui Dumnezeu cu constiinta curata? Oare citim cuvantul lui Dumnezeu? Oare nu ne indreptatim? Oa­re ne curatim sufletul prin spovedanie si prin impartasanie? Avem noi intotdeauna in fata ochilor infricosata zi a Jude­catii lui Dumnezeu? Nu preferam, oare, viata pamanteasca, trecatoare, fericirii vesnice? Cerceteaza-te pe tine insuti si vei afla cum trebuie sa implinesti voia lui Dumnezeu, pen­tru ce trebuie sa te rogi si ce trebuie sa indreptezi la tine. Trebuie sa cautam Imparatia lui Dumnezeu, cum ne invata Cuviosul Serafim de Sarov, ca Duhul Sfant sa Se salasluiasca in noi. Intareste-ti credinta prin fapte, fara de care, dupa cuvantul apostolului, ea este moarta. Aceste fapte sunt: postul, rugaciunea, nevointa de dragul lui Hristos.

a) Sa luam ca exemplu postul. Pentru unii oameni, pan­tecele este dumnezeul lor. Ortodocsii invata infranarea de la mancare: nu trebuie sa mananci inaintea Sfintei Liturghii din zilele de duminica si in sarbatori. Mancarea este prefe­rabil sa fie pregatita mai simplu in zilele de post. In timpul prepararii mancarii este obligatoriu sa te rogi.

Trebuie sa te rogi si in timpul mesei, caci astfel nu vei manca in exces. Nu uita de asemenea sa te rogi inainte de masa si sa-I multumesti lui Dumnezeu dupa masa. Aminteste-ti ca manca­rea consumata in tacere este ca painea, iar cea consumata cu rugaciune si multumire – ca mierea. Se spune de asemenea ca mancarea insotita de discutii, glume, dispute, judecarea aproapelui se consuma ca gunoiul.

Hranindu-ti trupul, nu uita sa-ti hranesti si sufletul. In acest scop, la manastire (dar mai demult si in casele oamenilor simpli) in timpul mesei se citeste cu voce tare din vietile sfintilor sau din alte carti du­hovnicesti. Aminteste-ti ca lacomia pantecelui este pacat de moarte. Pantecele satul te duce in iad. Hrana simpla te de­prinde cu cumpatarea, care este una dintre cele mai importante virtuti. Pentru a hrani oamenii, Domnul avea mancare simpla: paine si peste. 12 cosuri cu firimituri au strans uce­nicii dupa hranirea a 5000 de flamanzi: acesta este un exem­plu de cumpatare. Cumpatarea lasa mai mult loc si resurse pentru lucrarea milosteniei. Astfel, o virtute atrage dupa si­ne alta virtute.

Cinsteste in mod deosebit posturile lungi ale anului bise­ricesc. Sa simti postul ca pe o sarbatoare pentru suflet. Pos­tul ne da putere sa ne abtinem de la rau si ne intareste cre­dinta. Postul este dragoste de aproapele. Postul este o lucra­re sfanta. Postul este cercetare de sine, cugetare la pacate: la felul cum trebuie sa le evitam, cum sa indreptam pacatele savarsite inainte, cum sa dezradacinam deprinderile rele si placerile pacatoase.

Posteste nu doar in privinta mancarii, ci si cu ochii, cu urechile, cu limba.

In post curateste-te prin spovedanie si impartaseste-te. In post este bine sa incerci sa urmezi Prorocului si Botezatorului Domnului, Ioan Inaintemergatorul, care era foarte infranat atat la mancare, cat si la imbracaminte si trai. El vietuia solitar din copilarie, iar insingurarea il apropie cel mai mult pe om de Dumnezeu. Sfintii Parinti prevesteau ca in vremurile din urma putini vor putea afla calea insingurarii. Acest lucru se poate observa astazi: prin televizor ne intra in casa tot felul de oameni, vrajitori, dansatori si multi altii, pe care n-ar trebui sa-i pri­mim in nici un chip.

b) Sora si prietena postului este rugaciunea. Putem inva­ta sa ne rugam cu ajutorul cartilor de rugaciune atat de ac­cesibile noua si al acatistelor. Aceste rugaciuni sunt alcatu­ite de Sfintii Parinti si in ele ni se descopera felul in care se rugau ei. Iata un exemplu pentru noi!

In timpul postului, datorita infranarii sporeste credinta si ne vine mai usor sa ne rugam si sa citim cartile sfinte. Nu nesocoti citirea rugaciunilor de dimineata si de seara (sa-ti faci din aceasta o regula). Daca nu poti, atunci cu sfatul pa­rintelui duhovnicesc citeste pravila Sfantului Serafim dimi­neata, la amiaza si seara:

Tatal nostru - de trei ori;

Nascatoare de Dumnezeu Fecioara – de trei ori;

Crezul – o data.

Dar ia seama ca aceasta pravila trebuie completata cu rostirea Rugaciunii lui Iisus in cursul zilei. Roaga-te starui­tor, pana cand vei simti in inima roadele rugaciunii: pacea, bucuria, harul. Roaga-te cum se ruga vaduva de judecatorul nedrept, insistand pana cand i-a implinit rugamintea. Invata-te sa starui cu rugaciunea ta la Dumnezeu, ca sa doban­desti pacea launtrica si credinta tare.

Staruieste in practicarea Rugaciunii lui Iisus astfel in­cat rugaciunea rostita („a buzelor”) sa devina rugaciune a mintii, apoi aceasta sa devina a inimii, pentru ca, in cele din urma, rugaciunea inimii sa se transforme in rugaciune con­templativa, insa tine minte ca aceasta din urma este cea mai inalta forma de rugaciune si este darul lui Dumnezeu. Nu te avanta spre dansa, ca sa nu cazi in amagire. Daca nazuiesti la dobandirea ei, cauta un indrumator.

Vrajmasii rugaciunii sunt: agitatia, vorbirea desarta, barfa, aflarea stirilor, jocuri­le (de carti, sahul etc), televizorul, imaginile necuviincioa­se, cartile mondene, ziarele. Insingurarea este invatatoarea intelepciunii si a rugaciunii. Ea naste sfintenia. Dusmanul mantuirii, stiind folosul insingurarii, aduce plictiseala, dez­nadejde, tristete: omul ramas singur se indispune, sufera, plange. Foloseste-te corect de insingurare: nu te gandi la ni­mic altceva in afara de Dumnezeu.

Inchinaciunile ajuta credintei; ele antreneaza in rugaciu­ne si trupul, alungand lenea si plictiseala. Fa inchinaciuni cu ravna si cu zdrobire de inima.

c) Domnul ne-a spus:

„Nevoiti-va”,

„Intrati pe poarta cea stramta”.

Este o porunca adresata tuturor. „Nevoiti-va” reprezinta indemnul la nevointa de dragul lui Hristos. „Usi­le stramte” inseamna silirea de sine, stramtorarea proprie de dragul lui Hristos: nu vrei sa te ridici la rugaciune – ridica-te; este post — infraneaza-te, rabda; esti manios – stapaneste-te, cedeaza; iarta dusmanului tau, intoarce raul cu binele; mancarea gustoasa refuz-o. Iata, nevoieste-te si tu astfel. Esenta crestinismului o constituie aceste nenumara­te nevointe. Viata nevoitorului este plina de efort, de necazuri, din moment ce firea noastra pacatoasa cere altceva, atragandu-ne la pacat. Nevointa alunga pacatul, iar lupta cu deprinderile rele invata rabdarea necazurilor si curateste su­fletul. Nevoitorii dobandesc pacea launtrica cu ajutorul bi­necuvantat al lui Dumnezeu.

d) O alta mare nevointa ne-o descopera Apostolul Petru: rabdarea necazurilor pentru Hristos. Pentru suferintele de care avem parte in viata noastra scurta ni se daruieste fe­ricirea vesnica; pentru incercari dobandim rasplata. Astfel, Bonifatie era rob, betiv, desfranat, insa cand a primit moar­tea muceniceasca pentru Hristos a devenit sfant. Rabdarea suferintelor se da celor curajosi. Crestinul nu trebuie sa se infricoseze de ele, ci de chinurile vesnice.

Devin mucenici nu doar cei care au rabdat chinuri trupesti, ci si cei care au rabdat chinuri sufletesti. Intareste-te in rabdarea necazuri­lor inchipuindu-ti cu gandul chinurile suferite de cei care au patimit pentru Hristos. In timpul prigoanelor straduiti-va sa ramaneti uniti; daca esti slab, fugi, dar cand esti prins nu nega credinta. Iertarea pacatelor este rasplata pentru stator­nicia in credinta! Cand nu este cazul, nu risca, nu te expune pericolului. Nadajduieste in Dumnezeu si nu deznadajdui niciodata, fiindca deznadejdea este pacatul lui Iuda, sinuci­dere duhovniceasca. Credinta ta sa fie puternica!

2. Dragostea de Dumnezeu si de aproapele

“Intareste credinta prin dragoste. Roaga-te:

„Doamne, cred, ajuta necredintei mele!”,

cum se ruga tatal iubitor pen­tru fiul sau bolnav. Asa se ruga si iubitoarea de Dumnezeu Varvara, marea mucenita, pe care tatal o ferea de cunoas­terea lui Dumnezeu, inchizand-o intr-un turn, izoland-o de lumea Ortodoxiei. Insa Varvara era inteleapta; ea L-a cu­noscut pe Dumnezeu din cele create de El: cerul, pamantul, stelele, luna, soarele, natura. L-a cunoscut si L-a iubit mai mult decat orice pe lume. Tatal ei, inchinator la idoli si prigonitor al crestinilor, i-a luat viata, taindu-i capul. El nu si-a crutat propria fiica de dragul idolilor neinsufletiti, dar, fara sa-si dea seama, el insusi i-a oferit cununa muceniciei.

Cre­dinta ortodoxa ne invata sa-i iubim si sa-i cinstim pe parintii nostri, dar aceasta dragoste nu trebuie sa fie mai mare de­cat dragostea de Dumnezeu. Astfel, marea mucenita Varva­ra ne invata statornicia in credinta si dragostea de Dumnezeu. Cati oameni a adus ea la adevarata credinta prin exem­plul ei, prin cuvant si fapta!

Adeseori rudele ne propun sa implinim voia lor paca­toasa:

„Nu merge la biserica, dormi duminica!”,

„De ce te imbraci ca o evlavioasa?” etc.

Vrajmasul mantuirii se ridi­ca impotriva noastra prin sot, copii, vecini sau alte persoa­ne. Uneori relatiile bune dintre oameni se mentin pana cand afla despre cineva ca e credincios si merge la biserica. Din acel moment relatiile se schimba. Domnul spune:

N-am ve­nit sa aduc pace, ci sabie.

Aceasta sabie este pentru a des­parti pe cel pacatos de cel drept. Apostolii spuneau in astfel de situatii:

Drept este sa ascultam mai mult de Dumnezeu, iar nu de voi.

In situatia amintita mai inainte, trebuie sa fii hotarat pen­tru Dumnezeu, iar nu sa faci pe plac cererilor lor necinstite. Nu te teme sa suporti insultele, defaimarea pentru credinta. Milioane de oameni au suferit punandu-si chiar viata pentru Domnul. Nu te rusina de credinta, pentru ca Domnul sa nu Se rusineze mai apoi de noi. Apostolul Petru spunea ca no­ua ni s-a dat nu doar sa credem, ci si sa patimim. De aceea, fii statornic! Cel care va suferi pentru cuvantul lui Dumne­zeu si pentru credinta ortodoxa va primi mare rasplata! La sfarsitul veacurilor, chiar si cel mai pacatos om care nu va primi pecetea lui Antihrist si nu se va lepada de Dumnezeu va merge in Imparatia cerurilor.

Pentru intarirea in dragoste, trebuie sa cugetam mai des la viata lui Iisus Hristos. Cand un ucenic oarecare a venit la staret cu o plangere asupra celui care l-a nedreptatit, stare­tul l-a intrebat:

„Oare esti tu mai bun decat Domnul? Cat a rabdat El!”

Astfel si noi: in orice intristare, incercare, boala, suferinta trebuie sa ne gandim mai des la chinurile, rabda­rea, smerenia si blandetea Mantuitorului. Mediteaza in sufletul tau despre Domnul, munceste duhovniceste, citeste, ca sa cresti in dragostea lui Dumnezeu.

Cea mai puterni­ca arma a demonilor este sa ne asalteze cu tot felul de ganduri, ca sa ne impiedice sa ne gandim la Dumnezeu si sa ne rugam. Daca, de exemplu, un monah a ajuns la rugaciu­nea contemplativa, atunci el experimenteaza Raiul si este aproape de Dumnezeu. Asupra noastra, a simplilor mireni, harul, adica dragostea lui Dumnezeu, se pogoara in timpul cugetarii duhovnicesti.

Cugetarea duhovniceasca este man­tuitoare pentru noi: ea ne da trezvie, asaza toate la locurile lor, ne distrage de la grijile lumesti. Dumnezeu vede nein­cetat cu ce se ocupa inima noastra si este gelos. Si ganduri­le noastre sunt cunoscute in cer. Cugetand, ne rugam in in­teriorul nostru. Cel mai bun mijloc de cugetare este Sfan­ta Scriptura, cuvantul lui Dumnezeu. Cel care-L iubeste pe Dumnezeu se lumineaza prin cugetarea duhovniceasca, iar prin smerenie si pocainta se curateste si se apropie de Dum­nezeu.

Orice munca trebuie insotita de cugetarea la Dum­nezeu, de aceea serviciul crestinului trebuie sa fie placut lui Dumnezeu si folositor oamenilor. Cugetarea la Dumnezeu (esenta rugaciunii) il ajuta pe om sa scape de deprinderile rele: fumat, betie, lacomia pantecelui etc. Cel care Il iubeste pe Dumnezeu nu poate sluji la doi domni.

Sfanta Biserica o cinsteste pe Maria Magdalena cea in­tocmai cu apostolii. Ne amintim ca, pentru dragostea si inchinarea ei, a fost prima careia i S-a aratat Domnul dupa Inviere. Ea Il iubea pe Dumnezeu sincer, din toata inima, dovedind prin fapte dragostea sa. Ea insasi a venit de cateva ori la mormantul Domnului, invatandu-ne si pe noi sa venim inaintea tuturor la casa lui Dumnezeu si, cu atat mai mult, sa nu intarziem. Ea a renuntat la tot ce avea si a do­bandit pace, eliberare de patimi, smerenie, blandete, rabdare, darul propovaduirii si al facerii de minuni.

Maria Magdalena, care a stat langa Crucea Domnului, ne invata sa-L iubim pe Dumnezeu, sa stam alaturi de ea si sa plangem pentru suferintele Mantuitorului si pentru pacatele noastre si sa ne rugam; sa respectam miercurea si vinerea ca zile mari ale suferintelor lui Hristos si sa nu uitam de post in aceste zile. Ea i-a daruit imparatului oul care s-a inrosit in mainile ei, dovedind moartea nevinovata a Mantuitorului, iar imparatul l-a pedepsit pe Pilat. Trebuie s-o urmam pe Maria Magdalena si in curajul ei de a marturisi adevarul.

Legea lui Dumnezeu ne invata ca femeia trebuie sa ta­ca in biserica, dar in familie si in societate femeii care Il iu­beste pe Dumnezeu ii este permis sa semene cuvantul lui Dumnezeu, insa cu intelepciune, daca oamenii se interesea­za, intreaba, asculta. Trebuie sa te rogi intotdeauna inain­te sa vorbesti, sa nu inveti cu superioritate, sa urmaresti ca omul sa fie in dispozitia potrivita pentru a asculta cuvantul lui Dumnezeu. Mantuindu-l pe altul, mantuieste-te pe tine insati: ia seama la tine si nu arunca margaritare porcilor, ca nu cumva ei sa se intoarca si sa te sfasie.

3. Pazirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu

Zece porunci a inmanat Domnul poporului israelit prin Moise, prorocul Sau. Crestinilor le sunt cunoscute de ase­menea, ca si tanarului din Evanghelie, care le pazea din ti­neretea sa. Insa, dupa invatatura carturarilor si a fariseilor, el L-a intrebat pe Hristos:

„Care dintre ele este cea mai ma­re?”

La aceasta, Domnul i-a raspuns:

„Pazeste-le pe toate si te vei mantui.”

Iata-le:

- sa-L iubesti pe Dumnezeu din toata inima, din tot su­fletul si din tot cugetul tau;

- sa nu-ti faci chip cioplit;

- sa cinstesti numele lui Dumnezeu;

- aminteste-ti de ziua sambetei si sfinteste-o pe ea (la crestini este ziua duminicii);

- cinsteste pe tatal tau si pe mama ta;

- sa nu ucizi;

- sa nu fii desfranat;

- sa nu furi;

- sa nu marturisesti stramb;

- sa nu invidiezi si sa nu doresti ceva strain.

Poruncile sunt legea duhovniceasca ce trebuie pazita de toti credinciosii. Fiecare din porunci este la fel de importan­ta in fata lui Dumnezeu. De aceea, cine incalca una, in­calca toata legea. Dar daca vrei sa fii desavarsit, dupa cum ne invata Hristos, lasa tot si urmeaza-Mi Mie. Domnul ne cheama sa lepadam cele pamantesti, materiale, pentru a in­vata de la Dansul sa dobandim cele duhovnicesti.

Pentru aceasta ne-a fost data Evanghelia.

Evanghelia cuprinde cele despre mantuirea noastra, dar este strabatuta de doua porunci care exprima insasi esenta ei:

- dragostea de Dumnezeu;

- dragostea de aproapele.

Poruncile indeamna la dobandirea a doua virtuti: a iu­birii de Dumnezeu si a dragostei. Dragostea de Dumnezeu este deasa cugetare la Dumnezeu, dupa cum am spus. Cu­getarea la Dumnezeu poate fi rugaciunea, care este de pa­tru feluri:

- rugaciune de iertare;

- rugaciune de pocainta;

- rugaciune de multumire;

- rugaciune de preamarire.

Cugetarea la Dumnezeu poate fi si gandul de multumire pentru viata proprie, pentru toate bunurile pamantesti, pentru experientele daruite de Domnul, pentru necazuri si supa­rari si pentru efectul lor tamaduitor, pentru intalnirile providentiale cu anumiti oameni etc. Ea poate fi de asemenea cu­getarea la viata pamanteasca a Domnului nostru, la Patimile Sale indurate pentru noi.

Ea poate lua si forma altor ganduri, despre care ne invata Sfintii Parinti, ca de pilda Sfantul Siluan Athonitul. El a dus o viata placuta lui Dumnezeu. A murit in anul 1938, lasand in urma invatatura sa scrisa, pe care noi avem fericirea s-o citim. Scrierile sale respira dra­goste, insufla nadejde, ne invata sa nu cadem in deznadejde, care este mai rea decat hula de Dumnezeu.

Cuviosul Siluan ne invata sa-l invingem pe dusmanul nostru prin smerenie si pocainta; ne invata barbatia de a ne ridica daca am cazut si de a nu ne tulbura daca harul se re­trage pentru un timp de la noi. Necazul si primejdiile i-au invatat pe multi arta rugaciunii. Cate lacrimi si cata nevointa sunt necesare pentru a dobandi smerenia! Sufletul smerit este multumit in toate si face bine tuturor. Credinciosii inte­lepti si care indeplinesc voia Domnului sunt fii ai lui Dum­nezeu, iar simplii credinciosi sunt robi ai lui Dumnezeu.

Pentru vrajmas si pentru cel care te-a nedreptatit trebuie sa te rogi indata, pentru ca atitudinea fata de dansul sa nu nimiceasca in inima dragostea. Inima plina de dragostea de Domnul devine in numele Lui ingaduitoare si pasnica cu aproapele sau.

Straduieste-te sa-i inteleptesti pe copii si pe apropiatii tai care au ratacit de la viata evlavioasa numai prin rugaciune.

La impartasanie sa mergi cu sentimentul evlaviei, al po­caintei si al nevredniciei. Citirea Sfintei Scripturi luminea­za sufletul si inmulteste dragostea. Cand omul nu intelege Sfanta Scriptura inseamna ca este nevoie sa-si indrepteze viata. Cine mustra pe cei rai, dar nu se roaga pentru dansii, pierde harul si dragostea. Cand gandesti rau despre oameni, duhul rau intra in inima, nimicind dragostea.

Cel ce implineste voia lui Dumnezeu, adica poruncile Lui, este multumit in toate, este recunoscator lui Dumnezeu si are dragoste permanenta si har. Asa era, de pilda, Sfantul Ioan de Kronstadt. Permanent inconjurat de oameni, zambea si era multumit intotdeauna, inima lui fiind coplesita de dragoste.

Rugaciunea de multumire catre Dumnezeu are o mare putere. Daca ne vom indrepta neincetat mintea catre Dumnezeu, nu ne vom intrista din pricina celor pamantesti. Dar noi suntem neputinciosi. De aceea gandurile noastre sunt atrase necontenit spre cele pamantesti. Cand se intam­pla astfel, prin rugaciunea de pocainta intoarce din nou gan­dul tau la Dumnezeu, izvorul nesecat al dragostei atotdesavarsite. Si repet: pentru a nu sluji la doi domni, trebuie sa cugetam numai la Dumnezeu si sa dobandim dragostea Lui dumnezeiasca prin implinirea poruncilor Sale.

In pilda despre spicele de grau si despre neghina sema­nata in lanul Domnului de vrajmasul neamului omenesc, Domnul Hristos ne spune:

Cel ce are urechi de auzit sa au­da.

In lanul Domnului cresc, amestecate, si spicele de grau, si neghina: si dragostea, si ura. Fereste-te de adunarile rele. In vechime, cei sanatosi ii evitau pe bolnavii de lepra. Acum trebuie sa ne ferim de lepra duhovniceasca (patimi, deprinderi rele), ca sa nu ne imbolnavim. Marul stricat nu poate fi sanatos, iar cel sanatos se poate strica, daca sta langa cel stricat. Este bine sa-l vizitezi pe cel bolnav, dar daca acest lucru dauneaza sufletului tau, renunta.

Este bine sa mergi in pelerinaj la locuri sfinte, izvoare, moaste, dar daca calatoria iti ruineaza sufletul, renunta. Domnul, Care ne iubeste, do­reste vindecarea noastra sufleteasca si ne da pentru aceasta harul Sfantului Duh, indeosebi pe doua cai: prin rugaciunea bisericeasca si prin Sfintele Taine. La acestea se adauga o a treia: dragostea si lucrarea ta. In viata, fiecare om primeste un talant. Dar cum folosim noi acest talant? Spre slava lui Dumnezeu, in folosul aproapelui, pentru mantuirea sufletu­lui nostru? Nu mai este mult si Domnul ne va intreba despre aceasta. Ce vom raspunde?

Cand omul crede in Dumnezeu, Il iubeste, merge la bi­serica, pazeste poruncile Lui si se roaga, Domnul Insusi ii daruieste pe deasupra cele pamantesti de care are nevoie. Sfantul Ioan de Kronstadt primea multe donatii; cu o ma­na le primea, iar cu cealalta le impartea. Avraam era bogat si ospitalier, primind in casa sa pe toti cei care treceau pe acea cale: le oferea hrana, bautura si adapost pentru odihna. Deseori, caravane intregi gazduiau la el. Si dreptul Iov era bogat. El a indurat incercarea Domnului fara cartire.

De la toti acestia trebuie sa invatam cum sa folosim bunurile pa­mantesti daruite de Domnul; sa-L iubim pe Dumnezeu si sa pazim poruncile Lui; sa chivernisim cu intelepciune bunuri­le noastre, astfel incat bogatia sa nu ne fie spre pierzare, iar saracia sa ne fie spre mantuire. Sa stim ca mantuirea noas­tra consta si in implinirea indatoririlor noastre, si in pazirea poruncilor lui Dumnezeu. Odata cu scoaterea Crucii, la mijlocul Postului Mare, Sfanta Biserica ne aminteste despre nevointa purtarii Crucii. Insusi Domnul ne-a dat exemplu. El a rabdat chin si moarte pentru pacatele noastre, a aratat o neinchipuit de mare dragoste fata de Tatal si fata de neamul omenesc. Sa fim vrednici de ea!”

(VA URMA)

(Din: Pr. Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov: Invataturi si intamplari minunate, Editura Sophia, 2011)

Legaturi:

Continuare de la:

4. Impartasirea cu Sfantul Trup si Sange ale Domnului Iisus Hristos

Impartasania este cea mai insemnata Taina a Bisericii Ortodoxe, daruita noua de Domnul. Impartasania luminea­za mintea si trupul. Cine se impartaseste dupa o pregatire atenta, cu sentimentul nevredniciei, zdrobirii si al rugaciu­nii de iertare, devine capabil de comuniune cu Dumnezeu, daca se va ingriji sa tina mintea la Domnul, Care i-a vizitat sufletul. Dupa impartasanie, omul devine de obicei linistit, curat, bland, bucuros. Sfanta Impartasanie lucreaza asupra noastra putin cate putin, facandu-ne mai buni. Dar daca cel care s-a impartasit nesocoteste sfantul dar (Impartasania), atunci el pierde harul lui Dumnezeu, ba mai mult, atrage asupra sa mania Domnului. Cine se impartaseste fara pre­gatire si fara o stare sufleteasca potrivita, acela se imparta­seste ca un trup mort!

Staretii recomanda ca cel care se imbolnaveste sa cau­te si sa primeasca mai intai tratament duhovnicesc: sa se spovedeasca amanuntit si sa se impartaseasca. Abia apoi, cu binecuvantarea lui Dumnezeu, sa se adreseze medicului. Astfel ne invata si Evanghelia. Din pericopa despre vinde­carea femeii cu scurgere de sange invatam nu doar despre credinta care mantuieste de boala, dar si despre faptul ca in­totdeauna cel bolnav trebuie sa se atinga mai intai de Dum­nezeu. Sunt nenumarate cazuri cand oamenii s-au vindecat doar prin Sfintele Taine, care ii eliberau de pacat: Spovedania, Impartasania, Maslul.

Domnul a binecuvantat painea, vinul, untdelemnul. Ur­mand exemplul Mantuitorului, Sfanta Biserica face ase­menea. Aceste materii binecuvantate sunt sfinte, la fel ca si agheasma, si pot fi folosite pentru sustinerea sanatatii sufletului si a trupului. Se poate folosi in acelasi scop ule­iul din candela de la sfinti, de la icoanele facatoare de mi­nuni. Acesta poate fi folosit extern, dar si intern; nu este obligatoriu sa fie luat pe nemancate, ci in orice moment este nevoie [la cei bolnavi, n.n.].

In zilele noastre sunt multi bolnavi: si varstnici, si tineri, si copii. Uneori, prin boala copiilor Domnul vrea sa-i intelepteasca pe parinti. De aceea, cand copilul este bolnav, e bine ca ambii parinti sa se marturiseasca si sa se imparta­seasca. Adeseori, prin boala Domnul ne cheama la pocainta, dar noi nu auzim. Domnul este Doctorul nostru, El trateaza cu mijloace simple si sufletul, si trupul. Tot El a randuit sa existe medicii, care astazi sunt multi si trateaza fiecare dife­rit. Este mai bine sa recurgi la un medic ortodox, care, tratand bolnavii, imbina stiinta medicala cu rugaciunea, fiind astfel luminat de Dumnezeu.

In Evanghelie sunt relatate si cateva invieri din morti. Acest fapt ne invata sa inviem si noi sufletele noastre moarte prin spovedanie si prin impartasirea cu Sfantul Trup si Sange ale Domnului nostru Iisus Hristos.

5. Faptele bune

Fericiti cei milostivi, adica cei ce fac fapte de miloste­nie! Faptele de milostenie sunt cunoscute tuturor. Hranes­te, imbraca, munceste, fii de folos oamenilor, ajuta un inva­lid, nu trece pe langa un om fara un cuvant bland, fii ama­bil, primeste pe cel strain, imparte castigul tau cu cel sarac. Aminteste-ti ca cei fara de adapost, cei lipsiti, cei schilozi sunt mari inaintea lui Dumnezeu. Aici, pe pamant, ei par pedepsiti, dar la Dumnezeu vor fi miluiti.

Sfintii faceau bi­ne oamenilor, netinand seama ce fel de oameni sunt acestia: pacatosi, neortodocsi si altii. Trebuie sa ajutam tuturor celor care au nevoie, dupa puterea noastra. De exemplu, ingriji­rea bolnavilor este una dintre cele mai mari fapte de milosardie. Insa, cand mergi sa ingrijesti un bolnav, trebuie sa te cercetezi pe tine insuti. Daca il ingrijesti din interes, nu vei primi rasplata in cer. Cand cel care sufera de patima desfranarii ingrijeste un bolnav, primeste vindecare de patima sa.

Boala este folositoare pentru suflet, daca este asumata fa­ra cartire, cu rabdare. Insa cand bolnavul se plange si ii invidiaza pe cei sanatosi, atunci isi pierde rasplata cereasca. Omul poate suferi intreaga viata si sa nu aiba rasplata in ceruri, daca nu crede in Dumnezeu, carteste, se inraieste, jig­neste, ii supara pe altii. Daca insa fiind bolnav, un credincios ortodox va cadea in asemenea pacate, trebuie sa se caiasca indata si sa se roage sa dobandeasca intarire, ca sa nu se lipseasca de fericirea vesnica pentru o slabiciune de o clipa.

Vorbind despre faptele de milosardie, noi avem deseori in vedere si milostenia. Milostenia este materiala si duhovniceasca. Milostenia duhovniceasca este mai inalta. Aceas­ta poate fi: sfatul bun, cuvantul bun, compatimirea, suspi­nul, bucuria, o carte duhovniceasca daruita altuia sau pe care o poti recomanda cuiva ca lectura, a citi o carte duhovniceasca omului care nu stie sa citeasca sau care nu ve­de bine. Rugandu-te, sfatuieste-l, compatimeste-l pe cel ce sufera, povesteste-i ceva din Evanghelie, ajuta-l sa se roa­ge, poarta-te cu bunatate fata de el, fereste-l de pericol. Fie­care om este un semanator. El seamana zilnic. Ce seamana, aceea va secera in ceasul mortii. Celui care seamana raul ii va sta impotriva tot raul savarsit in viata sa si va fi dat chi­nurilor vesnice. Cu totul altfel se va intampla cu cel ce sea­mana binele.

Postind, omul se foloseste pe sine, dar este important ca el sa aduca folos si altora, dupa exemplul vaduvei, care I-a dat lui Dumnezeu ultimii sai doi bani, sau al altor saraci, ca­re nu aveau bani, dar aveau o inima generoasa. Unul sapa morminte gratis pentru cei raposati, alta culegea din padure poame si ciuperci pentru cei bolnavi si neputinciosi, un al treilea facea reparatii in biserica etc. Este imposibil sa enu­meram multimea faptelor bune, prin care un om poate fi de folos altora. Credinta si faptele ei il fac pe om mostenitor al Imparatiei cerurilor, pentru ca faptele bune, din mila lui Dumnezeu, se transforma in virtuti, iar sufletul impodobit cu virtuti este apt pentru Imparatia cerurilor.

In pilda despre lucratorii viei, Domnul spune ca fiecare lucrator va primi rasplata. Aceasta nu depinde de cat timp a muncit omul. Cei veniti in ceasul al saselea sunt cei credin­ciosi din copilarie; cei din ceasul al noualea sunt cei credinciosi din tinerete, iar cei din al doisprezecelea ceas sunt cei veniti la credinta inainte de rasplata, adica inainte de moarte.

Ce poti face in acest rastimp scurt? Poti doar sa aduci pocainta, sa faci fapte de pocainta accesibile omului aflat intr-o astfel de situatie. Copiii, veniti din frageda pruncie la Dumnezeu, cu supunere si cu ajutorul lui Dumnezeu se indrepteaza repede, dar cu cat omul este mai in varsta, cu atat mai greu se petrece acest lucru. Usor se smulge un pa­cat subtire si fraged ca o mladita, dar cu greu poate fi dezradacinata deprinderea pacatoasa veche. Dar nu trebuie sa te lasi cuprins de lene, ci sa te nevoiesti pentru Domnul, nadajduind in ajutorul si in sprijinul Sau.

Straduieste-te sa eviti situatiile si motivele care mijlocesc caderea in pacat, obiectele care te ademenesc la pacat, imaginile, intalnirile nepotrivite; fii constient ca te afli in fiecare clipa sub privi­rea atotvazatoare a Domnului. Vorbeste cu Domnul perma­nent prin rugaciune, vorbeste cu Maica Domnului, cu sfintii marturisitori, oriunde ai fi si orice ai face: aceasta este te­melia virtutii.

Fereste-te de rau si fa binele, ne invata Domnul. Adica: curata sufletul tau prin pocainta si nu uita sa il umpli de vir­tuti. Sufletul nu trebuie sa ramana gol, ca sa nu se intoarca in el patimile de odinioara cu mai mare putere.

Intre virtuti, mai intai sunt iertarea si nerautatea. Iarta tot si tuturor. Iarta nu doar cu cuvantul, ci din toata inima. Roaga-te ca Domnul sa-ti dea darul iertarii, roaga-te pentru cel care te-a suparat, fa-i bine. Aminteste-ti ca Domnul iti iarta tie mult mai mult decat poti tu ierta si trebuie sa fii recunos­cator pentru aceasta mila. Recunostinta ta trebuie sa constea in a ierta supararile ce ti se fac. Iertarea a toate aduce pace. Pacea este rodul harului Duhului Sfant. Iertarea suparari­lor duce la nerautate, iar nerautatea duce treptat la dragoste.

Biruieste raul cu binele, asemenea Sfantului Tihon de Zadonsk, ale carui sfinte moaste mijlocesc pana astazi vinde­carea demonizatilor. Nimic nu este mai greu decat sa-ti ierti vrajmasii, sa te rogi pentru ei si sa le faci bine. Acest lucru il poate face doar cel lipsit de rautate. De aceea, dobandeste nerautatea si bunatate sufleteasca prin fapte de milosardie: da milostenie dupa putere, si cu cuvantul, si cu fapta. Mun­ceste pentru tine si imbogateste-te in Dumnezeu, precum acel taran evlavios care impartea venitul gospodariei in trei parti: o parte o dadea manastirii, o parte saracilor si o parte o pastra pentru sine. Daca ai gospodarie, gradina, animale, dobandeste prin ele folos nu doar pentru trup, ci si pentru suflet, facand milostenie din rodul muncii tale. Tot binele pe care-l facem noi pe pamant, Domnul ni-l intoarce in cer.

Este mare cel care slujeste tuturor. Un om a postit doua saptamani, iar altul a slujit unui bolnav. S-a dovedit ca cel de-al doilea a fost placut inaintea lui Dumnezeu. Altul nu primeste gandurile pacatoase, ci le respinge cu rugaciunea si astfel se face bineplacut lui Dumnezeu. Cel care se opune gandurilor rele se zideste prin ganduri bune. Gandul rau es­te radacina pacatului. Nu este infricosator faptul ca ne asal­teaza gandurile, ci faptul ca noi le acceptam, ne complacem in ele si acestea ne conduc la savarsirea pacatului cu fapta.

In fiecare fapta si gand, daca ele sunt bune, este prezent Dumnezeu. Atata timp cat simtim prezenta Domnului, pri­mim tot ce este de folos si necesar.

Cand insa ne lasam gandurile in voie, demonii ne insufla tot felul de sugestii si chipuri: desfranare, frumusete, slava etc. Omul inghite toata aceasta mancare demonica si o adu­na in suflet. Apoi ne trezim ca ne vine in minte ba o ticalo­sie, ba alta, si ele devin aidoma unor pete murdare pe su­flet. Trebuie sa avem grija neincetat de sufletul nostru si sa spalam la timp aceste pete prin pocainta, tinand seama ca la nunta trebuie sa mergem cu haine curate.

Sfintii nevoitori Il aveau intotdeauna pe Dumnezeu in fata ochilor. Sfantul Serafim de Sarov parcurgea in fiecare saptamana tot Noul Testament. Citirea Evangheliei adu­ce Duhul Sfant in suflet. Daca citirea Evangheliei ti se pare dificila, greu de inteles, plictisitoare, inseamna ca aceasta este exact lectura care iti este necesara, inseamna ca tu esti bolnav si acest medicament amar este singurul care poate sa vindece sufletul tau. Nu-l respinge si te vei convinge tu insuti de acest lucru, cand el va deveni pentru tine mai dul­ce decat mierea. Domnul S-a trudit mult sa ne invete credinta cea adevarata. Stradania Lui nu a fost si nu va fi nici­odata zadarnica. Roadele ei sunt milioanele de oameni care se mantuiesc. Nu astepta momentul cand sufletul tau va fi dus la Judecata, unde toti cei care nu s-au ingrijit de sufle­tul lor in timpul vietii pamantesti plang amarnic. Lucreaza cat mai este timp.

Fa fapte bune in taina. In Evanghelie, in pericopa des­pre vindecarea orbului, Domnul ii porunceste aceluia sa nu spuna nimanui Cine l-a vindecat. Cu atat mai mult noi, pa­catosii, daca reusim sa facem fapte bune, nu trebuie sa le facem cunoscute celorlalti. Omul care iubeste slava pierde virtutea. Doar parintelui duhovnicesc le poti descoperi si sa te sfatuiesti cu dansul.

Ne amintim de Fericita Xenia, ca­re aducea caramizi pentru constructia bisericii noaptea, de Ioasaf de Belgorod, care taia lemne in taina, de Nicolae, Fa­catorul de minuni, care in taina a daruit aur, si de multi alti sfinti. Nu spune ca mergi sa te rogi: Iisus Hristos nu spunea nimanui cand Se indeparta de popor in taina, lasand in de­partare chiar si pe ucenicii Sai. Slava si vorbirea desarta inghit virtutea. Si postul trebuie sa fie tainic.

(Din: Pr. Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov: Invataturi si intamplari minunate, Editura Sophia, 2011)

Legaturi:

***

Simplitatea si curatia 

Simplitatea, primul vlastar al smereniei

Primul vlastar al smereniei este simplitatea. Iar cand in om exista simplitate, exista si dragoste, jertfa, bunatate, marinimie, evlavie. Omul sim­plu are curatie sufleteasca si o incredere neiscoditoare in Dumnezeu. Simplitatea a fost starea lui Adam di­nainte de cadere, cand le vedea pe toate curate, de­oarece era imbracat in Harul lui Dumnezeu.

-    Gheronda, atunci cand se spune: „Harul se afla in simplitate”, se refera la Harul dumnezeiesc?

-    Fireste. Omul simplu si fara de viclesug, deoa­rece are smerenie, primeste Harul de la Dumnezeu, Care este simplu si din fire bun.

-    Gheronda, se poate sa umble cineva cu simpli­tate si sa aiba mandrie?

- Asta nu se poate. Nu exista mandrie in omul care are simplitate adevarata.

- E posibil ca sa imite cineva unele manifestari ale omului simplu, fara ca sa aiba simplitate adevarata?

- Da, se poate ca prefacandu-se a fi simplu, sa re­useasca ceea ce urmareste. Inlauntrul simplitatii ce­lui care joaca rolul omului simplu pentru a-si atinge un scop exista cea mai grosolana viclenie. Este ca si cum un batran ar purta sosete de copil mic, ca sa i se faca si lui hatarurile ce i se fac unui copil mic. Pe cand cel care are adevarata simplitate are si onestitate si discernamant.

Una este simplitatea si alta este obraznicia

- Gheronda, uneori consider ca ma port cu sim­plitate, insa mi se spune ca m-am purtat cu obrazni­cie. Cum voi deosebi simplitatea de obraznicie?

- Una este simplitatea si alta este obraznicia. Obraznicia il satisface pe om lumeste. Adica te porti obraznic si-ti satisfaci egoismul. Iti spui: „L-am pus la punct pe celalalt”. Acest lucru iti aduce o satisfactie lumeasca, care-n realitate nu-l multumeste pe om. Pe cand simplitatea odihneste duhovniceste si lasa in inima o usurare.

- Gheronda, mi se spune ca ma port cu superficialitate insa eu cred ca ma port cu simplitate.

- Asculta: cand spunem „simplitate”, nu intelegem sa se poarte cineva cu neghiobie. Tu incurci lu­crurile. Vorbesti fara sa gandesti si crezi ca te porti cu simplitate. Ai putina simplitate din fire, dar iti lipseste intelepciunea. Si, desi nu esti copil la minte, te comporti ca un copil. Din fericire, maicile te cunosc si nu te interpreteaza gresit.

- Se poate ca un om sa fie cu adevarat simplu si totusi comportamentul lui sa-i deranjeze pe ceilalti?

- Daca cineva spune sau face ceva cu simplitate adevarata, chiar daca ar putea fi interpretat gresit, ce­lalalt nu-l interpreteaza gresit fiindca cel simplu are Harul lui Dumnezeu si nu pricinuieste sminteala. Pe cand cel care nu are simplitate si iti vorbeste cu o politete lumeasca te scoate din sarite.

„Faceti-va ca pruncii”^[1]

- Gheronda, ce este simplitatea fireasca?

- Simplitatea fireasca este cea pe care o are un copil mic. Pe copil, cand face o neoranduiala, il certi si el plange. Daca ii dai apoi o masinuta, uita totul. Nu cerceteaza sa vada de ce mai inainte l-ai certat, iar apoi i-ai dat masinuta, deoarece copilul lucreaza cu inima, pe cand cel mare lucreaza cu ratiunea.

- Exista si oameni mari care au in firea lor o oare­care simplitate. Este aceasta virtute?

- Da, dar simplitatea fireasca, ca de altfel toa­te virtutile firesti, are nevoie de curatire. Omul care este simplu din fire are nerautate, bunatate etc, dar are si viclesugurile copilaresti. Poate, de pilda, sa nu gandeasca ceva rau despre aproapele sau, dar daca trebuie sa aleaga intre doua lucruri, il va lua pe cel mai bun pentru sine si-l va lasa pe cel mai rau pentru celalalt. Este ca o bucata de aur care contine intr-un procent mai mic si alte aliaje si de aceea trebuie sa fie trecut prin topitoare, pentru a ramane aur curat. Adica trebuie ca inima sa se curateasca de orice viclesug, de orice interes personal si de multe alte patimi, pentru a ajunge la starea desavarsitei simplitati.

In dragostea cea adevarata a lui Hristos, in acea stare a simplitatii si a curatiei, se dezvolta nevinovatia copilariei, pe care Hristos o cere de la noi cand zice: „faceti-va ca pruncii”. In vremea noastra insa, cu cat se raspandeste politetea lumeasca, cu atata se pierde simplitatea, bucuria adevarata si zambetul firesc.

Imi amintesc de un batranel de la Schitul Ivironului, Parintele Pahomie. Oricat de mare ar fi fost supararea pe care o aveai, numai ce-l vedeai, si in­tristarea pleca de la sine. Iar daca te duceai cu scopul de a-i spune multe, le uitai pe toate, iti treceau toate. Avea niste obraji rosii si radea ca un copilas. Era un batran cu o fata de copil mic. Chiar de s-ar fi prapadit lumea, el radea. O adevarata bucurie! Nu stia nici car­te, nici muzica psaltica, in afara de „Hristos a inviat!”, pe care il canta la Pasti. Cand venea la biserica Schitului in sarbatori, niciodata nu se aseza in strana, ci intotdeauna statea in picioare, chiar si la privegherile de toata noaptea, si rostea Rugaciunea lui Iisus. Avea duh de nevointa si multa marinimie. Daca il intrebai:

„Parinte Pahomie, la ce moment se afla Slujba?”,

el iti raspundea:

„Psalmi, Parintii canta Psalmi”.

El le spu­nea la toate Psalmi.

Acest batranel era foarte simplu si plin de Har. Se slobozise de patimi si de aceea era ca un copil fara de rautate. Daca omul nu-si leapada de mic egoismul copilaresc, mandria copilareasca, incapatanarea copilareasca si ramane intr-o stare de prunc, ajunge ca la batranete sa aiba pretentiile unui copil mic. De aceea Apostolul Pavel spune:

„Nu fiti prunci cu mintea, ci fiti prunci cu rautatea“^[2].

Omul simplu are numai ganduri bune

Omul simplu este fara de rautate si fara de vicle­nie. El transforma in bine si raul si uratul. Are intotdeauna ganduri bune pentru ceilalti. Nu este prost, dar considera ca asa cum gandeste el, tot astfel gan­desc si ceilalti.

- Gheronda, dati-ne un exemplu!

- Nu v-am povestit despre acel Parinte Haralambie care a trait mai demult la Manastirea Cutlumus^[3]? Fusese bibliotecar, dar in cele din urma l-au scos din aceasta slujire, fiindca niciodata nu incuia usa la biblioteca.

„De ce aveti nevoie de chei la usi? spunea el. Lasati oamenii sa citeasca cartile!”.

Avea o asemenea simplitate si curatie, incat nu-i trecea prin minte ca exista si oameni care fura carti.

Omul simplu, fiindca are intotdeauna gandu­ri bune despre ceilalti, ii vede pe toti buni. Imi amin­tesc si de un alt batranel, de parintele Teoctist de la Manastirea Dionisiu. Cata simplitate avea! Intr-o seara ramasese impreuna cu un monah la Karyes, la conacul Manastirii. Noaptea tarziu cineva a batut la usa si batranul Teoctist a alergat sa deschida.

„Lasa-l, ii spune monahul, nu-i deschide la ora asta, ca sa ne putem linisti!”.

„Si de unde stii cine este? Poate sa fie chiar Hristos! Sa-i deschidem!”.

Si s-a dus de a des­chis usa. Vedeti, omul simplu pune gandul cel bun inainte si intotdeauna ceea ce este bun asteapta.

Simplitatea odihneste

- Gheronda, cred ca simplitatea inseamna sa se poarte cineva asa cum simte launtric. Asa este?

- Depinde de locul in care traieste. Pentru ca omul sa se poarte cu simplitate, trebuie sa gaseasca un me­diu potrivit. In lume, mai ales in cea de astazi, trebuie sa fii atent cum te porti. Insa intr-o manastire sau intr-o familie nu ai justificare sa nu te porti cu simpli­tate. Este foarte obositor atunci cand nu exista sim­plitate si incredere! In acest caz, ca sa-i spui o vorba celuilalt, ai nevoie de prolog, de epilog, de explicatii… In felul acesta viata devine o corvoada, o adevarata mucenicie. Pe cand, acolo unde exista simplitate, ii spui celuilalt „aseaza-te acum” si el se aseaza, „Acum nu este nevoie de tine, pleaca!” si pleaca, fara sa te temi ca te poate rastalmaci. Simplitatea odihneste, in timp ce lipsa simplitatii oboseste.

- Gheronda, ce inseamna: „Dobandeste libertate in petrecerea impreuna cu ceilalti, ca sa te slobozesti de tulburare“^[4]?

- Sa dobandesti simplitate in relatia ta cu ceilalti, ca sa nu te zapaceasca gandurile si sa te incurci. Cand exprimi cu simplitate ceea ce simti, si tu te eliberezi si pe ceilalti ii ajuti.

Odata coboram spre Atena cu masina unui cunos­cut de-al meu pentru a rezolva o problema, impreuna cu noi aflandu-se si un alt domn. Pentru ca mie mi se face rau in masina, soferul a deschis un geam, si inauntru incepea sa se racoreasca. „Nu cumva va este frig?” i-am intrebat. „Nu, nu”, mi-au raspuns ei. Peste putin insa l-am vazut pe unul dintre ei ca se strange de frig si isi ia sacoul pe el. Atunci le-am spus:

„sa spuneti cu simplitate daca va este frig, ca nu cumva sa se imbolnaveasca cineva dintre voi, iar eu va voi spune cand ma simt rau”.

Si astfel nimeni nu a simtit drumul ca pe o povara. Daca eu ma simteam rau si nu vorbeam, iar celuilalt ii era frig si nu spunea, poate ca unul dintre noi ajungea bolnav la Atena. De aceea si voi sa va purtati cu simplitate, caci altfel veti fi mereu nelinistite ca nu cumva celalalt sa se supere sau sa se sminteasca. De fapt in felul acesta se supara omul si nu-si gaseste linistea, iar purtarea sa devine nefi­reasca.

- Gheronda, eu inaintea altora nu pot face nici lu­crul cel mai simplu. Aceasta este sfiala sau mandrie?

- Uneori Dumnezeu ii da omului o sfiala exagerata care sa-l franeze si sa nu pateasca ceva rau. Caci, nu se stie cat de mult ar putea devia de la calea cea dreapta daca nu ar avea aceasta sfiala? Ceea ce trebuie sa faci tu acum este sa fii putin atenta si sa te incredintezi pe tine cu tarie in mainile lui Dumnezeu. Sa nu te inchizi in tine si sa te chinui in mod omenesc, caci inlauntrul acestei incatusari omenesti se ascunde egoismul. Nu ma vezi pe mine cum ma port de fireste, fara sa depun vreo stradanie, cand ca un bunic, cand ca un tata, cand ca un frate mai mare si cand ca un copil?

- Gheronda, eu ma gandesc la felul cum va inter­preta celalalt ceea ce ii voi spune si ma tem ca nu cumva sa ma rastalmaceasca.

- Tu te scurtcircuitezi, deoarece nu ai simplitate. Asculta: sa dobandesti simplitatea inimii, ca sa te dez­volti duhovniceste. Sa primesti cu simplitate obser­vatiile care ti se fac si sa te straduiesti sa te indrepti, cerand totodata si ajutorul lui Dumnezeu. Se poate sa ti se spuna ca in cutare situatie te-ai purtat fara intelepciune. Alta data, intr-o situatie asemanatoare, trebuie sa te gandesti:

„Atunci mi-au spus ca m-am purtat fara intelepciune. Acum trebuie sa iau amin­te sa ma port intelept”.

In felul acesta dobandesti incet-incet experienta, te indrepti, inaintezi si sporesti duhovniceste. La fel si celalalt invata din purtarea ta si Dumnezeu iti vede lucrarea, iar tu te incredintezi launtric si devii pasnica.

Simplitatea dimpreuna cu nevointa osarduitoare si cu increderea in Dumnezeu aduc pace si bucurie la­untrica si umplu sufletul de nadejde si mangaiere.

Prin sfanta simplitate omul cunoaste tainele lui Dumnezeu

- Gheronda, studiul cartilor si cunoasterea il ajuta pe om sa-L cunoasca pe Dumnezeu?

- Asculta la mine: atunci cand cineva lucreaza duhovniceste si ajunge la o stare duhovniceasca buna, vede foarte limpede anumite lucruri prin dumnezeiasca luminare, fara sa le fi cunoscut mai dinainte din carti. Si, mai ales, le vede mai limpede decat altii care au citit toate cartile de pe lume. Prin curatia lui launtrica vede limpede foarte departe si foarte adanc, fiindca a iesit de pe traiectoria lumeasca si se misca de acum pe cea duhovniceasca, in spatiul tainelor. Toti cei care au dobandit simplitatea si curatia launtrica vad lucrurile suprafiresti ca fiind foarte simple, ca fiind firesti, caci la Dumnezeu toate sunt simple, asa cum si El Insusi este foarte simplu si cum ne-a aratat-o si Fiul Sau pe pamant prin sfanta Lui simplitate. Si nu foloseste o putere mai mare pentru lucrurile mai presus de fire si alta mai mica pentru cele firesti, ci aceeasi putere pentru toate.

- Adica un om poate sa cunoasca tainele lui Dumnezeu chiar si fara mult studiu?

- Da, daca are sfanta simplitate, el poate nu nu­mai sa cunoasca tainele lui Dumnezeu, ci si sa le traiasca. Va amintiti de acel monah foarte simplu care s-a invrednicit sa manance impreuna cu Hristos? Acesta, inainte de a deveni nonah, era cioban si singu­rul lucru care il preocupa era cum sa se mantuiasca. Odata, prin partile unde locuia, a trecut un pustnic si i-a spus:

„Daca vrei sa te mantuiesti, sa mergi pe calea cea dreapta”.

El insa a luat cuvantul asta dupa litera. A apucat, asadar, pe un drurn si a mers trei zile doar drept inainte, pana ce in cele din urma a ajuns la o manastire. Acolo egumenul, cand i-a vazut dorul lui de mantuire, l-a facut indata monah si l-a pus sa slujeasca in biserica. Intr-o zi, in timp ce facea curatenie in biserica, egumenul a trecut pe acolo si l-a sfatuit sa-si faca treaba bine. Acela, dupa ce a ascultat sfaturile, l-a intrebat pe egumen aratand spre Mantui­torul Rastignit:

„Gheronda, cine este Cel Care sta aco­lo atarnat? Sunt aici de atatea zile, dar nu L-am vazut sa coboare ca sa manance sau sa bea ceva”.

Cand a auzit acestea, egumenul s-a minunat de simplitatea lui ii spune:

„Eu L-am pedepsit sa stea acolo sus, fiindca nu-Si facea bine treaba”.

Monahul l-a ascultat fara sa spuna nimic. Seara si-a luat portia de man­care si s-a incuiat in biserica. S-a oprit la picioarele Celui Rastignit si I-a spus cu durere:

„Coboara, frate,  ca sa mancam impreuna!”.

Atunci Hristos a coborat si a mancat impreuna cu monahul cel simplu, dupa care i-a fagaduit ca il va lua in Casa Tatalui Sau, ca sa se desfateze vesnic. Si intr-adevar, dupa cateva zile acest monah simplu a adormit in pace. Vedeti, avea o desavarsita nestiinta, dar ce s-a invrednicit sa traiasca, datorita multei simplitati si curatiei pe care le avea!

Pentru ca Harul lui Dumnezeu sa se salasluiasca in om, trebuie sa existe inlauntrul sau aceasta lipsa de viclesug, aceasta curatie. Dumnezeu Se daruieste celor care au o simplitate curatita. Cand omul inainteaza in simplitate si curatie, impreunata cu credinta fierbinte si cu evlavie, ajunge mai apoi sa se invredni­ceasca de experiente dumnezeiesti si sa cunoasca tainele lui Dumnezeu, fara sa aiba cunostinte. Caci atunci Se salasluieste intr-insul Sfanta Treime si, cu dumnezeiasca luminare pe care o are, gaseste cu usurinta cheile intelesurilor dumnezeiesti si talcuieste in Duhul lui Dumnezeu, in mod simplu si firesc, fara durerea de cap a intelectualului.

Atunci cand ne vom curati inima cea vicleana, „din­tru care ies toate rautatile”^[5], vom deveni vase curate si smerite ale Harului dumnezeiesc si Se va odihni inlauntrul nostru Sfanta Treime. Ma voi ruga si eu pentru voi, precum si voi sa va rugati pentru mine, ca Hristos si Maica Domnului sa curateasca inimile noas­tre, ca sa-L vedem pe Dumnezeu.

„Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”^[6].

Amin.

“In tanjirea sa catre Dumnezeul cel fara-de-inceput, sufletul care a simtit suflul Duhului Sfant sufera din stramtorarea realitatii de fata…”

***

Ultima parte a capitolului:

BINECUVANTAREA DE A CUNOASTE CALEA

“… Pentru crestin, asa cum il intelegem noi, calea ca­tre Tatal este numai prin Fiul.

„Toate cate are Tatal ale Mele sant“ (Io. 16:15).

In nasterea cea mai nainte de veci a Fiului, Tatal a revarsat in El toata plinatatea Fiintei Sale. In vartutea acesteia, Fiul este intru totul deo­potriva cu Tatal; El este plinatatea desertanda a aratarii Tatalui: El este viata Lui, vartutea, puterea, stapania, imparatia, intelepciunea, atotcunoasterea, infaptuirea, dra­gostea…

“Cela ce a vazut pre Fiul, a vazut pre Tatal” (cf. Io. 14:9).

„Cela ce pre Fiul uraste, si pre Tatal uraste“ (cf. Io. 15:23).

„Cela ce crede in Fiul are viata vecinica; dara cela ce nu asculta de Fiul, nu va vedea viata, ci mania lui Dumnezeu mane preste el” (cf. Io. 3:36).

Prin Duhul Sfant, Care de la Tatal purcede si in Fiul odihneste, se cunoaste Fiul in Dumnezeirea Sa si in omenirea primita de El. In acelasi Duh noi traim si pe Tatal.

Fiecare cuvant al lui Hristos este adevar ce nu se supune judecatii oamenilor. Pretutindenea avem martu­rie despre unicitatea Lui, a Fiului si Cuvantului lui Dumnezeu. Ba chiar El Insusi o intareste categoric:

„Toti cati mai nainte de Mine au venit, furi sant si talhari” (cf. Io. 10:8).

Iar in privinta celor ce aveau si au inca sa se iveasca dupa venirea lui Hristos – El a spus:

„Vedeti sa nu va insele cineva; ca multi vor veni in numele Meu, zicand: Eu sant Hristos^[1], si pre multi vor insela… Atunci de va zice voua cineva: Iata aci este Hristos, sau: acolo, sa nu credeti. Ca se vor scula hristosi mincinosi si proroci mincinosi, si vor da semne mari si minuni, cat sa insale, de va fi cu putinta, si pre cei alesi. Iata, mai nainte am spus voua. Deci de vor zice voua: Iata, in pustie este, nu iesiti; Iata, in camari, nu credeti: Ca precum iese fulgerul de la rasarit si se arata pana la apus, asa va fi si venirea Fiului Omului” (Mt. 24:4-5; 23-27).

Nu incape indoiala ca Domnul seosebeste de toti ceilalti socotiti a fi „dascali ai omeni­rii”:

„Unul este Dascalul vostru, Hristos; iar voi toti/ frati santeti” (Mt. 23:8).

Istoria cunoaste multe incercari de a pune pe Hris­tos in rand cu alti dascali, proroci si intemeietori de re­ligie; astfel de incercari s’au inmultit in zilele noastre; este cazul sa le asteptam si in viitor. Ele toate se reduc la una: refuzul de a primi Dumnezeirea lui Hristos cea dintru inceput si, prin urmare, de a recunoaste absoluta Sa autoritate, asa cum a facut-o intaiul Sobor Ecumenic (325 d.H.).

Lumina cea fara de inceput ni s’a impartasit prin intruparea Logosului Tatalui. Acolo unde este lepadata aceasta mare „taina a bunei cinstiri“ (1 Tim. 3:16), nu este cazul sa ne asteptam a afla cunoasterea Adevaru­lui. In Crestinism se impreuneaza si cea mai pipaita realitate, si constiinta faptului ca, in cele din urma, Dumnezeu ramane neapropiat. Noi mancam Trupul Dumnezeului Celui intrupat si bem Sangele Lui: deve­nim madulare ale Trupului Sau (Ef. 5:30). In partasie cu cuvantul Sau, mintea noastra zidita se contopeste cu Mintea cea mai nainte de veci, Dumnezeiasca. Si in acelasi timp:

„Pre Dumnezeu nimenea niciodinioara a vazut“ (1 Io. 4:12).

„Imparatul imparatilor si Domnul domnilor… intru neapropiata lumina locuind, pre Ca­rele nu a vazut nimenea dintre oameni, nici a vedea poate” (1 Tim. 6:15-16).

Pe Dumnezeul Care in esenta Sa depaseste toata intelegerea, tot numele sau chipul, Biserica lui Hristos Il cunoaste in experienta sa de veacuri. Si Parintii nostri, printr’o experienta limita puterilor omenesti, s’au facut partasi acestei cunoasteri lasate noua de ei ca o pretioasa mostenire care nu ni se va lua (cf. Lc. 10:42). Smerit Dumnezeul nostru nu dispretuieste nimicnicia noastra si nu ne-a refuzat a-L cunoaste in fericire, in masura buna­vointei Sale catre om (cf. Mt. 11:27).

Calea noastra spre a cunoaste pe Dumnezeu trece nu prin carti, ci prin credinta in cuvantul lui Hristos; credinta aceasta ne pogoara mintea intr’o inima cuprin­sa de flacara iubirii pentru Hristos. Noi ne pogoram in acest ocean fara de fund care este inima omului. Cunoastem osteneala acestei afundari: ea este conditionata de greutatea suferintei. Acolo, in strafunduri, mana lui Dumnezeu gingas ne cuprinde si ne ridica la cer. De altfel, si inaltarea la cer este cu putinta, daca pentru ea avem energia durerii dragostei.

In cartea de fata mult vorbesc despre „durere” si imi vine adesea o temere ca nu toti vor intelege corect acest termen al nevointei. Durerea despre care vorbesc este laitmotivul vietii mele in Dumnezeu. Nu pot uita de dansa. Ea intru nimic nu se aseamana cu durerile trupesti sau sufletesti, desi adesea cuprinde si acest plan mai prejos. Este vorba de durerea dragostei lui Dumnezeu care smulge din lumea aceasta pe cel ce se roaga, ducandu-l intr’o alta lume. Cu cat mai puternica este durerea duhovniceasca, cu atat mai vartoasa atragerea catre Dumnezeu; cu cat mai dinamica afundarea noastra in adancul netarmuritului ocean al suferintei, cu atat mai temeinica inaltarea duhului nostru la cer. Cand insa duhul este dus a patrunde in sfera de lumina pur­tatoare a cerurilor, atunci durerea se preschimba in bucurie tot atat de nerabdat, a iubirii invingatoare. Inca o data, esential aceeasi imprejurare: suferinta-limita se contopeste intru una cu bucuria-limita. Iata, tocmai aceasta intindere sfasietoare este trasatura de capetenie a celui ce se pocaieste. Duhul Sfant il pune pe hotare nebananuite, unde i se impartaseste o oarecare inainte-gustare a Dumnezeiestii universalitati. Luati aminte la Hristos, cum a trait El in conditiile Pamantului dupa caderea lui Adam. Intr’Insul se inganau Dumnezeiasca puternicie si neputinta trupeasca. Cu noi se intampla ceva asemanator:

„Toate le pot intru Hristos, Cel ce, ma intareste“ (Flp. 4:13).

Ceea ce Domnul este in Dumne­zeirea cea dupa esenta, aceea oamenii o au prin har. Si cel ce este asemanator lui Hristos in manifestarile Sale pamantesti, acela in chip firesc se aseamana Lui si in planul Dumnezeiesc.

Suferintele duhovnicesti sant o realitate de o subtirime deosebita, si celor mai multi nevazuta. Dragostea lui Dumnezeu naste inlauntrul nostru un intreg sir de felurite chinuri ale duhului, despre care se cade a vorbi ca despre unele mai presus de fire, metafizice. In cele din afara, astfel de suferinzi se pot afla in conditii nu mai rele decat altii, insa sufletul lor nu se indestuleaza cu nici o bogatie, cu nici un lux, cu nici un privilegiu sau stapanie, nici chiar cu slava in lumea de aci. In tanjirea sa catre Dumnezeul cel fara-de-inceput, sufletul care a simtit suflul Duhului Sfant sufera din stramtorarea realitatii de fata. Necazul lui este mai ascutit decat al unei maici care plange asupra pruncilor sai morti.

Primul cuvant al Domnului dupa iesirea Sa din pustie a fost: „Pocaiti-va, ca s’a apropiat Imparatia Cerurilor” (Mt. 4:17). El Insusi este aceasta Imparatie. Si iata, noi oamenii Il vedem: El a statut inaintea noastra atat de aproape, ca am putut nu numai a-L vedea, dar „si cu mainile a-L pipai” (1 Io. 1:1). Iar cand chipul cel „pipait” al Dumnezeului celui mai nainte de veci, in maretia dragostei Sale raneste sufletul nostru, el nu mai poate niciodata sa uite acea minune.

„Asemenea este Imparatia Cerurilor cu o comoara ascunsa in tarina, carea aflandu-o omul, o a ascuns, si de bucuria ei merge si toate cate are vinde si cumpara tarina aceea. Iarasi asemenea este Imparatia Cerurilor omului negutator, ce cauta margaritare bune, carele afland un margaritar de mult pret, mergand a vandut toate cate avea si l-a cum­parat“ (Mt 13:44-46).

In aceste pilde Domnul vorbeste despre ce am in vedere acum. Zarind in duh Frumuse­tea lui Dumnezeu, omul paraseste de acum tot ceea ce are in limitele Pamantului, pentru a agonisi acea „comoara”, acel „margaritar”.

Cand Duhul Sfant arata duhului nostru in Lumina Nezidita realitatea lui Dumnezeu, atunci sufletul tre­buie sa afle barbatie spre a da crezare vedeniei date lui: ea depaseste peste orice masura tot ceea ce cunoastem in viata obisnuita. Cel ce a trait aceasta stare poate inte­lege intr’o masura clatinarea Sfintei Fecioare Maria la bunavestire a Arhanghelului Gavriil. Si numai atunci cand Ei i-au fost descoperite si suferintele ce aveau sa insoteasca slujirea Ei pentru lume,

„a zis Maria: Iata Roaba Domnului; fie mie dupre graiul tau. Si s’a dus de la ea ingerul. Si sculandu-se Mariam in zilele acelea, mers-a la munte cu degrab, in cetatea Iudei, si a intrat in casa Zahariei si s’a inchinat Elisavetei. Si a fost cand a auzit Elisavet inchinaciunea Mariei, saltat-a pruncul in pantecele ei, si s’a umplut de Duhul Sfant Elisavet, si a strigat cu glas mare si a zis: Binecuvantata esti tu intre femei, si binecuvantat rodul pantecelui tau. Si de unde mie acesta, ca sa vie Maica Domnului meu la mine? …Si fericita este carea a crezut, ca va fi savarsire celor zise Ei de la Domnul.”

Primind o astfel de intarire a adevarului descoperirii date Ei, Maria a spus:

„Ma­reste sufletul meu pre Domnul, si s’a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mantuitorul meu” (Lc. 1:38-47).

„Si vazand pre El [Apostolii], s’au inchinat Lui, dar unii s’au indoit”,

caci cele ce se intamplasera depaseau ma­sura omului (cf. Mt. 28:17; vezi si Lc. 2:35; Mt. 20:22; Fap. 9:15-16).

Lumina Nefacuta, la inceput ne descopera propria stare, care este cumplita; si noi ne pogoram, in „con­stiinta noastra”, in cele mai dedesubt ale iadului nostru. Si ne vedem, in nimicnicia noastra, asa cum santem. Insa cand Lumina vine, de acum intr’alt chip, in slava, atunci sufletul care s’a smerit are nevoie ca Insusi Dumnezeu sa-l ia in mainile Sale si sa-i dea putere sa poarte negraitul dar.

Pacatul incepe cu indulcire, dar sfarseste in tragica pieire. Mantuirea de la stapanirea pacatului asupra noastra incepe cu o dureroasa pocainta, dar sfarsitul ei – praznic si biruinta. Nu o data am auzit de la oamenii vremii noastre: „Sant gata sa primesc religia daca imi va aduce bucurie“. Dar ei se gandesc la o bucurie din­tru bun inceputul credintei lor, ceea ce nu intotdeauna este cu putinta. Si tot aceiasi oameni sant in stare cu adevarat sa duca greutati de necrezut pentru a-si zidi o baza in lupta pentru painea de zi cu zi sau pentru oarecari privilegii. O si mai mare nevointa este de neocolit artistilor pentru a se desavarsi in arta pe care si-au ales-o. Nu arareori poetii si pictorii, scriitorii si muzi­cienii infrunta de-a lungul intregii lor vieti toate lipsu­rile, din dragoste pentru arta lor. Asa, si inca mai mult, cu bucurie rabda toate cei corora le-a fost data cinstea sa se atinga de flacara cereasca.

Sa luam invatatura lui Hristos:

„Fericiti cei saraci cu duhul, ca acelora este imparatia cerurilor.“

Deja acum sant ei „fericiti”, sau numai in Imparatia ce vine?

„Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia.”

Cand?

„Fericiti cei ce flamanzesc si insetosaza de dreptate; …Fericiti cei milostivi… cei curati cu inima… facatorii de pace… Fericiti cei prigoniti pentru dreptate… Fericiti veti fi cand va vor ocari… si vor zice tot ce este vi­clean… mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri…“ (Mt. 5:3-12).

Este oare cu putinta a infaptui toate acestea fara o mare lupta cu propriile patimi, fara un plans zdrobitor, fara multime de scarbe, fara o arzatoare intristare? Desigur ca nu. Dar oricat de curios ar parea aceasta, razele Imparatiei ceresti, de lumina purtatoare, deja dintru insusi inceputul credintei in Hristos-Dumnezeu incep a ajunge la noi.

„…Amin zic voua, nu este nimeni care sa-si fi lasat casa, sau frati, sau surori, sau tata, sau muma, sau muiere, sau copii pentru imparatia lui Dumnezeu, care sa nu ia cu mult mai mult in vremea aceasta, si in veacul cel viitor viata vecinica“ (Lc. 18:29-30; vezi si Mc. 10:29-30).

Toate cele despre care vorbeste Domnul se agoni­sesc prin multe suferinte de catre sufletul care cauta pe Dumnezeu, care este tras catre El de puterea dragostei. Aceasta dragoste trage duhul omului catre Dumnezeu cu asa o putere, ca inceteaza a mai lucra in el multe re­flexe si reactii insusite mai nainte. Duhul omului sta ca minte inaintea Mintii Celei Dintai, sustragandu-se de la tot ce este vazut, tot ce este trecator. Aceasta stare se numeste de catre nevoitori „rugaciunea curata.” Astfel omul cade in afara categoriilor pamantesti: el nu este nici batran, nici tanar; nici Ellin, nici Iudeu, nici Scit, nici Varvar; nici imparat, nici rob; nici bogat, nici sa­rac; nici invatat, nici neinvatat. Ba mai mult: nici bar­bat, nici femeie. El este atunci o „faptura noua” in Hristos Iisus (cf. 2 Cor. 5:17; Gal. 6:15; Gal. 3:26-28).

Cand pocainta crestinului atinge cea mai inalta in­cordare, atunci el intra in vrajba cu „Stapanitorul lumii acesteia” (cf. Io. 12:31; 14:30; 16:11). Mintea Vrajmasului este una de dimensiuni cosmice. Noi ducem cu el o lupta nevazuta. Cu deplina intemeiere se poate spune ca duhul crestinului care se pocaieste pana in strafun­duri va intalni tot ceea ce se cuprinde in limitele lumii duhovnicesti. Astfel trebuie sa fie, pentru ca pocainta apropie pe om de asemanarea cu Hristos – Domnitorul lumii. Pentru ca sa se impartaseasca omului plinatatea asemanarii dumnezeiesti si in Domnie, el, omul, se supune incercarilor la toate nivelele. Pe el il asteapta o multime de vedenii care sant cu putinta si in experien­tele mistice necrestine. Insa el le intampina intr’o alta perspectiva, cum ar fi, inversa: ceea ce cauta adeptii altor invataturi, cele catre care ei nazuiesc, cele pe care ei le primesc ca adevar, crestinul le traieste ca si caderi din viata adevarata. Lumina lui Dumnezeu care i s’a aratat ii da sa vada haurile fara fund ale iadului; insa astfel incat el sa recunoasca nalucirile adevarului care atrag la sine pe nevoitorul necercat. “Vedeti sa nu va in­sele cineva“ (Mt. 24:4). Caci starile duhului crestin sant necunoscute pe cai straine. Mai presus de toate in aceas­ta randuiala se afla dragostea ce se pogoara de Sus si care imbratiseaza in compatimire intreaga faptura.

Durerea dragostei catre Dumnezeu, pentru scurte clipe poate aparea asemenea durerii inimii strapunse de un fier inrosit in foc. Insa – din nou „insa” - durerea aceasta este amestecata cu o dulceata de nedescris si cu o dragoste cu adevarat atotcuprinzatoare. Reiese ca si durerea, luata numai ca atare, si bucuria fara durere – ar fi mortale pentru organismul nostru alcatuit din trup si suflet.

In analiza mea finala, dupa zeci de ani de rugaciu­ne de pocainta, m’am convins ca ar fi o gresala cu ur­mari de neindreptat a confunda durerea pe care o „descriu”, a dragostei lui Hristos, cu manifestari de or­din patologic. Suferintele celui ce se pocaieste nu sant nici excitare nervoasa, nici urmarile poftelor patimase neimplinite, nici de ordinul unui conflict psihologic, nici pierderea controlului mintii; in ele nu se afla nici vreo alta patologie. Nicidecum. Ele apartin prin firea lor unui alt plan al fiintarii. In unele perioade incepa­toare ele se rasfrang asupra intregului om. Cu alte cu­vinte, si asupra trupului sau, si asupra sufletului, asa in­cat intregul om sufera; insa suferintele duhovnicesti cele dupa Dumnezeu nu ucid omul, ci il invie.In acest fel omul preabiruieste urmarile caderii – se slobozeste de „legea pacatului” (cf. Rom. 7:23) care traieste in el.

Grea este calea renasterii noastre, intoarcerea la starea cea dintai. Dar nicicum nu se indreptateste nici o abatere de la aceasta nevointa. Iau drept pilda epoca noastra cu miscarile sale revolutionare. Experienta de mai mult de o jumatate de veac a dovedit dincolo de ta­gada intregii lumi cat de anevoioasa si de dureroasa este trecerea de la o oranduire sociala nedreapta, alca­tuita in conditiile cumplitei caderi a omenirii, la alta, si ea departe de dreptatea lui Dumnezeu, dar care pare totusi mai putin aspra. In aceasta lupta patimasa se arunca cu orice risc milioane de oameni, chiar pana la moarte. Si toti ii „inteleg”. Sa luam aceasta pilda spre a indreptati „riscul” nevoitorului crestin. Da, nu simplu, nu usor se preschimba viata noastra din stricaciune in nestricaciune, din vremelnicie in nemurire.

Neaparat una din doua va fi: sau, in goana dupa in­dulciri si conforturi sufletesti si trupesti, a ne indeparta de Dumnezeu, si prin urmare a muri duhovniceste; sau, in tanjirea dupa chipul fiintei cel mai presus de fire – a muri acestei lumi. In aceasta „murire” consta crucea noastra, rastignirea noastra. Multi, in sfortarile de a do­bandi realizarile idealului pe care si-l inchipuie – pier, desi este vorba numai de o biruinta vremelnica. Crestinul insa, in libertatea duhului sau nemuritor pe care a aflat-o in Dumnezeu, este gata sa sufere pentru infaptuirea celui mai inalt adevar. In aceasta consta vrednicia lui, asemenea careia nu se intalneste in lumea fireasca.

„Si s’a facut razboi in cer, Mihail si ingerii lui au dat razboi cu balaurul. Si balaurul a dat razboi, si ingerii lui, si nu au razbit, nici loc s’a aflat lor mai mult in cer. Si a fost aruncat balaurul cel mare, sarpele cel vechiu, carele se cheama diavolul si satana, cel ce insala lumea toata… Si am auzit glas mare in cer zicand: Acum s’a facut mantuirea si puterea si imparatia Dum­nezeului nostru, si stapanirea Hristosului Lui… Si ei au biruit pre el prin sangele Mielului si prin cuvantul marturiei lor, si nu si-au iubit sufletele pana la moarte. Pentru aceasta, veseliti-va cerurilor si cei ce salasluiti intru dansele...” (Apoc. 12:7-12).

A iubi pe Dumnezeu pana la ura de sine este desa­varsirea iubirii.

„Mai mare dragoste decat aceasta ni­menea are, ca cineva sufletul sau sa-si puie pentru prie­tenii sai” (Io 15:13).

Iata ce este dragostea „pana in sfarsit” (cf. Io 13:1). Cel ce se apropie la acest maret prag, acela a ajuns la usa care duce la „imparatia ne­clatita“ (Evr. 12:28).

Pentru a dobandi aceasta imparatie, tot omul tre­buie sa tina minte ca pe fiecare duh, facut „dupa chipul lui Dumnezeu”, il asteapta nevoia de a strabate „pra­gul” suferintei; al suferintei dureroase, in numele sfin­tei iubiri. Fara o astfel de incercare a libertatii noastre, noi insine nu ne vom putea constientiza ca fiind cu adevarat persoane slobode. Pe de alta parte, pentru a petrece vecinic in Dumnezeu si cu Dumnezeu, datori santem a ne invata dragostea proprie lui Dumnezeu. Taina aceasta Hristos ne-a descoperit-o, Logosul Tata­lui, Cel ce S’a intrupat. Fara pilda Lui, nimenea ar fi cunoscut vreodata aceasta taina. „A strabate pragul” – inseamna a se renaste in chip radical, a deveni „faptura noua”, a primi darul veciniciei Dumnezeiesti, astfel in­cat Dumnezeiasca viata sa devina stapanirea noastra nestramutata. Harul cel dintru inceput, intr’atat se impreuneaza cu firea noastra facuta, ca aceste doua - se fac una: si aceasta este indumnezeirea.

Binecuvantarea de a cunoaste calea cuprinde cele spuse mai sus. Crestinul ce tine in minte acestea, trece-va o „aprindere intru ispita” (cf. 1 Pt. 4:12), si poate chiar cu bucurie, precum vedem la sfintii mucenici. A nu o cunoaste este primejdios, pentru ca sufletul se poate clatina in dragostea lui Dumnezeu, in increderea in El in zilele unor astfel de incercari, si a se lepada de a urma lui Hristos, Cel ce S’a urcat pe Golgotha.

Spunand pe scurt toate cele zise mai sus, voiu incerca sa pun inainte aceasta cu adevarat mare stiinta a duhului in putine cuvinte: Biruieste toata suferinta pa­manteasca afundandu-te intr’o mai mare suferinta:

„Ţine-ti mintea in iad” – osandeste-te pe sineti iadului, ca unul nevrednic de Dumnezeu, insa „nu deznadajdui.”

O astfel de nevointa te va duce la biruinta asupra lumii (cf. Io. 16:33). Ea te va duce in Imparatia cea neclatita (Evr. 12:28).

Care este hotarul acestei stiinte pe Pamant? El ne-a fost aratat de Hristos, Care „cu moartea pre moarte au calcat.”

Fie Numele Domnului binecuvantat de acum si pana in veac”.

Legaturi:

Vedeti si:

***

• Chilia Bunavestire/ Marturie athonita:

Vindecare de boala fariseismului

De Mitropolitul Athanasie de Limasol

[extrase]

[...]

Biserica nu ne învață să devenim oameni buni. Nu. Aceasta este ceva firesc, trebuie să se facă. Dacă nu devenim oameni buni, atunci ce am făcut? Acestea sunt lucrurile grădiniței. Biserica ne învață să-L iubim pe Hristos, adică să iubim însăși persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

[...]

Un exemplu: Am mers la locurile de închinare, ne-am închinat, am pus niște bani în cutie, am lăsat lumânări, untdelemn, pomelnice cu nume, prescuri, totul. Acestea constituie îndatoriri religioase. Cu toate acestea inima noastră nu s-a schimbat deloc. S-a sfârșit vremea îndatoririlor noastre, însă am rămas la fel cum am fost mai înainte. Gata să-i atacăm pe ceilalți, gata să protestăm, gata să ne oțărâm ca și mai înainte. Nu se schimbă inima noastră. Nu dobândim legătura cu Hristos. Și aceasta pentru că ne rezumăm numai la îndatoriri, la îndatoririle religioase.

Și să știți că acești oameni, oamenii pietiști [formalisti religios, n.n.], sunt cei mai periculoși în Biserică. Dumnezeu să ne păzească de ei! [...] Adică, Dumnezeu să te păzească de oamenii pietiști, pentru că omul pietist înseamnă o personalitate deformată, care niciodată nu va avea o legătură personală cu Dumnezeu. Ci își face numai îndatoririle sale față de Dumnezeu, însă nici o legătură serioasă nu are cu El, iar Dumnezeu nu spune nimic acestui om. Și vă mărturisesc din experiența mea că nu am văzut vrăjmașii mai răi a Bisericii ca oamenii pietiști [formalisti, n.n.].

Atunci când oamenii pietiști din Biserică, preoții, teologii sau oamenii care o fac pe religioșii au încercat să-i facă pe copiii lor monahi sau preoți, acești oameni au devenit mai răi și decât demonii. S-au ridicat împotriva tuturor. Au devenit cei mai răi vrăjmași ai oamenilor.

Îmi aduc aminte de unii părinți care-și aduceau copiii la omiliile mele, iar când copilul lor la un moment dat făcea un pas mai mult, aceștia deveneau cei mai răi oameni și spuneau cele mai urâte cuvinte despre mine. Iar eu le spuneam: Dar tu ți-ai adus copilul la omilie, nu eu.

Odată am spus unui tată a cărui fiică avea râvnă pentru Biserică:

- Ascultă! N-o mai aduce la omilie pentru că mâine-poimâine fiica ta va deveni monahie, și atunci eu voi fi de vină.

- Nu, Părinte! Vai, dar noi vă adorăm.

Și au trecut șapte ani de când fiica lor a devenit monahie și încă nu mai vorbesc cu mine. Și oameni care nu au pierdut nici o omilie, ci erau totdeauna primii. Omilii, privegheri, cărți, toate. Și mai aduceau și pe copii lor, iar când a venit ceasul ca copilul lor, având dreptul să aleagă, a hotărât să urmeze propriul său drum, atunci acești oameni s-au postat exact în tabăra adversă și s-a dovedit că Hristos nu le-a vorbit niciodată în inimă. Ci au fost numai niște oameni pietiști. De aceea, oamenii pietiști este categoria cea mai dificilă din cadrul Bisericii. Și vreți să mai știți ceva? Acești oameni niciodată nu se vor vindeca, pentru că ei cred că sunt aproape de Dumnezeu.

În timp ce păcătoșii, cei pierduți – cum mai sunt numiți, știu că sunt păcătoși. De aceea Hristos a spus că vameșii și desfrânatele vor merge în Împărăția lui Dumnezeu. Iar despre farisei a spus: „Voi, care sunteți pietiști [fatarnici, n.n.] nu veți merge niciodată în Împărăția lui Dumnezeu”. Și aceasta pentru că niciodată cuvântul lui Dumnezeu nu le-a schimbat inima, ci s-au limitat numai la ținerea unor rânduieli exterioare.

Așadar, să luăm aminte la noi înșine și să înțelegem că Biserica este un spital care ne tămăduiește, care ne face să-L iubim pe Hristos – iar dragostea lui Hristos este o flacără care se aprinde în inima noastră – și să ne cercetăm dacă suntem în dragostea lui Dumnezeu. Dacă vedem înlăuntrul nostru toate aceste răutăți, indiferențe și viclenii, atunci trebuie să ne neliniștim. Pentru că nu este cu putință ca Hristos să fie în inima noastră și să fim plini de oțet. Cum este cu putință să te rogi și să fii plin de fiere față de semenul tău? Cum este cu putință să citești Evanghelia și să nu-l primești pe fratele tău? Cum este cu putință să spui că ai atâția ani de slujire în Biserică, că ai atâția ani de când ești monah, cleric sau orice altceva, iar pe alfa în viața duhovnicească, care este dragostea, care este să-l rabzi pe fratele tău, să faci puțină răbdare, să nu o cunoști? Înseamnă că nu ai făcut nimic. Cu desăvârșire nimic.

Hristos a spus despre acele fecioare că nu le cunoaște. Le-a aruncat afară din cămara de nuntă, pentru că, cu toate că aveau toate celelalte virtuți, nu aveau dragoste. Ca și cum le-ar fi spus: Deși aveți virtuți exterioare, deși ați rămas fecioare, deși ați făcut nenumărate fapte, nu ați izbutit însă esența, care are mai mare însemnătate decât toate. Dacă nu ai izbutit aceasta, la ce îți folosesc celelalte? La ce-mi folosește dacă astăzi mănânc mâncare cu untdelemn sau nu? Se poate să nu mănânc mâncare cu untdelemn, însă să-l mănânc pe fratele de dimineață până noaptea.

În Sfântul Munte spuneau: „Nu mă întreba dacă mănânc pește. Pe pescar să nu-l mănânci, peștele poți să-l mănânci. O picătură de untdelemn poți să mănânci, numai pe producătorul de untdelemn să nu-l mănânci”. A mânca pe aproapele cu limba este mult mai rău decât a mânca o lingură de untdelemn. Și totuși numai la asta rămânem. A băgat cineva lingura în altă mâncare care are untdelemn și ne putem certa chiar pentru aceasta: de ce a băgat lingura mai înainte în altă mâncare? Vă dați seama cât de ridicole sunt aceste lucruri, pentru care își bat joc de noi demonii și oamenii care sunt în afara Bisericii? Când se apropie aceștia de noi, în loc să-i vadă pe oamenii Bisericii schimbați în Iisus Hristos, în loc să fie niște oameni plăcuți, maturi, echilibrați, integri, oameni plini de armonie înlăuntrul lor, din nefericire ne văd cu toate aceste patimi și acreli și spun:

- Ei, decât să devin și eu astfel, mai bine să rămân așa cum sunt.

Tu, care mergi la Biserică, cu ce te-a folosit Biserica? Așa cum spuneam ieri, ai fost pe la mănăstiri, i-ai văzut pe Părinți, ai văzut Sfintele Moaște, ai văzut Sfântul Munte, pe Maica Domnului de la Tinos. La toate acestea am mers și ne-am întors, dar care este folosul de la toate aceste lucruri? Ți s-a schimbat inima? Am devenit niște oameni smeriți? Am devenit oameni mai plăcuți? Am devenit oameni mai blânzi în familia noastră, în mănăstire? Sau acolo unde lucrăm? Aceasta are însemnătate. Dacă nu vom izbuti aceste lucruri, cel puțin să devenim mai smeriți. Iar aceasta prin pocăință. Să devenim smeriți. Și dacă nici aceasta nu o izbutim, atunci suntem vrednici de multe lacrimi. Suntem de plâns. Deoarece, din păcate, timpul trece și se pierde, iar noi numărăm anii.

[...]

De multe ori noi, călugării și preoții, spunem aceste lucruri. Unul spune: „Eu am patruzeci de ani în mănăstire”. Dar anii sunt spre paguba ta, căci Dumnezeu îți va spune: „Patruzeci de ani și încă nu ai izbutit să faci ceva? Ai patruzeci de ani și încă te mai mânii, mai judeci, te mai contrazici, te mai împotrivești, încă nu te supui? Ai patruzeci de ani și nu ai învățat primul lucru al vieții monahale? Nu ai învățat prima literă a vieții creștine? Ce să fac cu anii tăi? Ce să-ți fac dacă ai cincizeci de ani cu spovedanie regulată și nu poți răspunde aproapelui cu un cuvânt bun. Ce să fac cu toate aceste lucruri?”.

• integral la SURSA

De acelasi Mitropolit, vedeti si:

Legaturi:

La oameni MANTUIREA este cu neputinta…

Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la Duminica a 12-a dupa Rusalii:

Transcriere partiala a predicii din 2012:

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

In a XII-a duminica dupa Rusalii, duminica in care avem aceasta pericopa a Evangheliei dupa Matei, din capitolul 19, avem infatisata pilda sau intamplarea cu acest tanar bogat, care, afland ca trece un invatator – dupa cum il socotea el -, un invatator bun, un mare profet – nu credea inca ca este Dumnezeu – a vrut sa ceara de la El cuvant, socotindu-se si el printre cei invatati, printre cei cunoscatori, chiar printre cei practicanti ai poruncilor lui Dumnezeu si chiar printre cei mai de varf pentru ca Mantuitorul i-a zis: “”Tine poruncile” si i-a si spus care [porunci] si el a sarit repede si a zis:<<Toate acestea le-am tinut din tineretile mele. Ce-mi mai lipseste ca sa am viata vesnica, ca sa dobandesc, ca sa castig?>>. Ceea ce spune Mantuitorul la sfarsit Apostolilor: <<Aceasta este cu neputinta>> – mantuirea – <<sa se mantuiasca cineva este cu neputinta la om, dar este cu putinta la Dumnezeu>> nu era nicicum in mintea tanarului acestuia. Tanarul acesta credea ca poate face ceva – <<Ce sa mai fac ca sa dobandesc viata vesnica, ca s-o castig?>> ca si cum ai zice <<ca s-o cumpar>>.

Si sa stiti ca ideea aceasta de a o castiga, de a o cumpara cumva, de a da ceva in schimb o avem si noi, nu numai el.  In schimb, una din ideile care greu se impamantenesc, greu ne intra in adancul inimii, care raman in adancul inimii, aceea ca este cu neputinta sa se mantuiasca cineva, ca numai Dumnezeu poate sa ne dea mantuirea. De aici pleaca o gama intreaga de greseli pe care le putem face, de deznadajduiri si multe stari de depresie, si multe invartosari impotriva lui Dumnezeu, si revolte, iar toate pleaca de aici, de la aceasta conceptie gresita pe care o avea si tanarul acesta. <<Ce sa fac ca sa dobandesc viata vesnica? Ce sa fac? Da-mi sa fac ceva sau, daca se poate, sa cumpar cu ceva>>. Viata vesnica [credea ca] statea in puterea lui. El zicea: <<Am tinut toate poruncile. Oare ce armai trebui sa fac ca sa am viata vesnica?>>. El se astepta ca Mantuitorul sa-I spuna ceva – cum ni s-ar parea noua normal sau cum li s-ar fi parut normal oamenilor din vechime: <<Mergi la Ierusalim, inchina-te si te vei mantui!>>. Asta-i mantuirea. Sau ceva foarte practic, care pare a fi, la prima vedere, destul de greu, dar daca-l faci, uite ca te vei mantui!

Multi au avut in decursul istoriei acesta ispita, de a crede ca ei fac ceva, in sensul cel mai inalt. Aceasta ispita s-a numit pelagianism, dupa numele unui ereziarh, Pelaghie {Pelagius], care credea ca sta in puterea omului sa se mantuiasca. Adica Mantuitorul este mare numai prin aceea ca a venit sa le spuna exact o conceptie asemanatoare cu budismul; Mantuitorul a fost mare doar prin aceea ca a venit ca un pedagog, ca un invatator, sa ne spuna ce avem de facut in plus. Noi faceam pana atunci niste lucruri, noi facem anumite lucruri bune, dar Dumnezeu ne mai spune ce sa facem in plus ca sa ne putem mantui, ca sa fim mantuiti, sa ne salvam, sa fim iluminati, sa activam puterea din noi care este acolo si noi nu stim s-o activam, iar Dumnezeu doar vine si ne da cheile sau ne da caile prin care trebuie sa mergem, prin care noi putem sa rezolvam problema. Noi suntem zeii, noi suntem semizeii, noi suntem cei puternici, care deocamdata nu avem forta sa reactivam sau sa activam aceasta putere si nnoi insine. In rest, Mantuitorul nu a avut alt rol – ziceau pelagienii – si zicem de multe ori si noi in mintea noastra, ziceau budistii. Buddha a avut acest rol de iluminator, de invatator care sa te ajute sa te descoperi si tu ca un zeu, si tu ai puterile acelea, si tu ai puterea de a te activa, de a te dovedi zeu, Dumnezeu, care are in mana toate puterile cosmosului si nu stie cum sa le foloseasca. Toate sunt in noi, numai nu stim sa le folosim – ziceau ei. Nu este asa!

Si sa stiti ca asa credea si acest tanar. El credea ca sta in puterea lui sa se mantuiasca. O nebunie – nici nu intelegea ce inseamna a te mantui sau a castiga Imparatia Cerurilor. I se parea nu mare lucru. A socoti nu mare lucru Imparatia Cerurilor si toate celelalte si ca le poti castiga tu, cu puterea ta,inseamna sa ai o foarte mare mandrie – in sensul ca te socotesti pe tine ceva deosebit, te socotesti pe tine o valoare extraordinara. Si suntem o valoare, dar o valoare pentru ca Dumnezeu m-a zidit si pentru ca m-a zidit dupa chipul Sau si nu o valoare in noi insine. In momentul in care noi ne evaluam pe noi insine si ne mai si comparam cu unii sau altii din jurul nostru, cum si el probabil ca se compara, cand a zis <<Eu toate acestea le tin din tineretile mele>> - cum zicea Pascal: <<Cand ma cercetez pe mine insumi, fata catre fata cu Dumnezeu, ma apuca deznadejdea>>. Adica, cand iau poruncile si ma cercetez, ma apuca deznadejdea. <<Cand ma compar cu ceilalti ma linistesc si incep sa ma mandresc>>. Si asa este. Sa stiti ca aceasta este una dintre multele noastre greseli, pentru ca mai putin ne tulburam ca <<uite, mai, cum suntem…>>, cand ne intalnim cu noi insine in rugaciune, in Dumnezeu, in Evanghelie, cand o citim sau in poruncile pe care incercam sa le facem. Nu cred ca exista o mai mare intalnire cu noi insine si cu Dumnezeu decat atunci cand incercam sa-I facem poruncile. Acolo ne intalnim cu limitele noastre, ca nu putem sa le facem cum ar trebui. Si acest tanar, desi se lauda cu atata usurinta ca <<Eu toate acestea le tin din tineretile mele>>, cum putea sa zica asa ceva! <<Sa nu desfranezi>>, zice Mantuitorul, si stim ca a nu desfrana nu inseamna numai in fapta, desi ma indoiesc ca in toata copilaria si in toata tineretea lui sa nu fi gresit cu nimic. Si sa zici cu atata usurinta <<Nu am gresit>>… Desfranarea nu cuprinde numai desfranarea in fapta, ci si desfranarea de unul singur si cuprinde alte, alte si multe greseli in care poate cadea omul si apoi este si desfranarea in gand, de care spusese Mantuitorul: <<Cel ce in inima sa va dori, a si gresit>>. Si el cu usurinta a zis <<Nu, n-am gresit. Pe acestea le-am rezolvat din tineretile mele>>. Mai zice Mantuitorul, printre porunci: <<Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti>>, iar el a zis: <<Am tinut-o>>. Cum ai tinut-o? Cine poate sa spuna ca tine aceasta porunca desavarsit?  Ori e  nebun acest om si nu intelege ce zice, ori e inselat, dar un om cu mintea intreaga si care stie bine ce zice nu poate sa spuna ca-l iubeste pe aproapele sau ca pe sine insusi. E aproape cu neputinta de tinut; numai Dumnezeu poate sa ne ajute si noi, rugandu-l, sa o facem si, vrand sa facem aceasta porunca, numai Dumnezeu ne poate ajuta din cand in cand sa o implinim – ce sa zic de cei care o vor implini neincetat – mare lucru! Dar acest om cu siguranta era inselat si se credea capabil. In primul rand, erezia lui de tip pelagian pleca si de la faptul ca nu se cerceta in amanuntime, ci doar pe departe si deasupra si mai mult in comparatie cu ceilalti – si atunci ii venea inima la loc, chiar incepea sa se mandreasca, sa se socoteasca mai deosebit ca multi altii. Si probabil ca fata de altii care traiau in anumite pacate vizibile, el putea sa zica de fata cu intreaga multime ca a tinut poruncile din tineretile sale.

[...]

Sa stiti ca acest fel de a ne inchina vizibil [ostentativ, exagerat, "artistic"] in fata lui Dumnezeu, “ca sa ne vada multimile”, nu e placut Lui. Parca ne putem vedea si pe noi in acest mod [de a ne manifesta evlavia] “vizibil”, in fata multimilor. Poate cand sunt acasa si ma rog imi fac cruce asa, dar cand sunt cu altii, imi fac cruce [mare], sa vada lumea cat de evlavios imi fac cruce. Sau poate cand sunt acasa imi fac metaniile mai repede, ca sa se termine, dar cand sunt cu altii le fac linistit, [rar], imi adun mainile pe piept, fac asa… Asta nu inseamna ca cei ce fac asa gresesc, dar daca este diferenta intre ceea ce faci singur si ceea ce faci aici [in biserica] inseamna ca e o problema si lui Dumnezeu nu-i plac asemenea inchinari prefacute, care nu sunt neaparat dintr-o credinta adevarata.

Prefera Dumnezeu [pe cei sinceri] si a spus o pilda in privinta asta. Intreaba pe cineva: <<cine a ascultat cu adevarat de tatal sau?>>

[Un om avea doi fii. Şi, ducându-se la cel dintâi, i-a zis: Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea.

Iar el, răspunzând, a zis: Mă duc, Doamne, şi nu s-a dus.

Mergând la al doilea, i-a zis tot aşa; acesta, răspunzând, a zis: Nu vreau, apoi căindu-se, s-a dus.

Care dintr-aceştia doi a făcut voia Tatălui? Zis-au Lui: Cel de-al doilea]. – Matei 21: 28-31

[...] Deci, pana la urma, lui Dumnezeu nu-I plac atat de mult gesturile formale si exterioare si de fatada, dar faptele ii plac. Daca omul face fapta, chiar daca gestul e injumatatit, e slab, e neputincios, nu stii bine cum sa te inchini, cum sa faci o fapta buna, esti rusinos, esti timid, dar il faci pana la urma, e mai mare lucru decat daca in vorba – si stim si noi, asa-i pretuim si pe oameni, nu pe cei care-n vorba spun: <<o sa te ajut, o sa fiu alaturi de tine pana la moarte!>>, cu juraminte, cum se intampla intre tineri – nu acestia ne plac si nu pe acestia ii iubim, ci poate pe unul care n-a zis multe lucruri si care poate nu se pricepe la cuvinte, dar in fapta e acolo, e langa tine. Asa cum fiecare isi iubeste mama, fratele, sotia sau sotul care poate nu spun mare lucru sau nu se manifesta cine stie cat de emotiv si dragastos si duios, dar la necaz si la nevoie e alaturi de tine si chiar te ajuta. Ei, asa-i si la Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-i plac aceste gesturi emfatice, de fatada, sa te vada ceilalti, sa te laude ceilalti.

Se vede la acest tanar ca el se lega mai mult de ceilalti, nu de Dumnezeu si de poruncile lui Dumnezeu. El avea nevoie de aceste gesturi exterioare, de aceste manifestari – sa-l vada lumea. Nu s-a dus ca acei orbi in taina, ca Nicodim noaptea, pe ascuns – el nu avea nevoie sa-l vada cineva, chiar ii era teama. Tanarul s-a dus sa-l vada toata lumea, sa-l stie toti: <<uite ce tanar bun si cuminte! A venit sa mai ceara si sfat acestui invatator care trecea pe cale>> si Mantuitorul l-a vadit, ca el parea pe dinafara, asa cum zice chiar Mantuitorul despre farisei:

“O, vai voua fariseilor si carturarilor fatarnici, ca sunteti ca mormintele varuite peste care lumea trece. Pe dinafara sunteti frumosi si impodobiti, iar inauntru sunteti oase si putreziciunea”.

Zicea de farisei si zice si de noi. Adica pe dinafara aratam bine, suntem bine, parem foarte smeriti, foarte cuminti, foarte intelegatori, ingaduitori, dar in fapta si cand e sa fie pusa la incercare credinta noastra, aici toti ne simtim cumva slabi… Toti cadem la testul acesta greu al Mantuitorului. Dar Mantuitorul nu vrea sa jigneasca pe nimeni, nu vrea sa supere pe nimeni. Numai cei care cumva au trecut masura, pe aceia ii incearca cu vorbe grele si cu porunci peste masura, asa cum [a facut cu] fariseii fatarnici, prefacuti, cu ciucurii lor de la haine, lungi, care aratau cata rugaciune fac – ca ciucurii aceia erau cu tot felul de bilute pe ei si insemnau cum sa te rogi. Si acum in Israel umbla cu niste ciucuri in josul hainei si pun mana pe ele – si de acolo vine si la noi idea de a avea metanii, din Vechiul Testament. Si cu cat erau mai lungi ciucurii, cu cat atarnau mai mult pe jos, cu cat umblai cu Scriptura in mana, mai vizibil, rugandu-te, erai mai cinstit. Si acestia nu doar ca stateau si-si vedeau de treaba lor. Sa presupunem ca acesti oameni ar fi facut numai asta, fara sa vina in calea Mantuitorului, fara sa-i vrea raul, fara sa-l tot intrebe, fara sa-l puna la incercare, fara sa vrea sa-L prinda in cuvant. Cred ca Dumnezeu i-ar fi lasat, nu i-ar fi suparat pe acesti oameni. Spunea despre fatarnicie, dar cu multa blandete, asa cum a spus poporului; peste atatea pacate i-a ajutat sa treaca – si ne ajuta sa trecem – prin pilde foarte subtiri si finute, din care noi ne dam seama ca… <<eu sunt acela>>, dar nu te jigneste, nu-ti spune tie in fata ceva. Dumnezeu are atata finete – toti ne simtim [ne regasim] in fiul risipitor, toti ne simtim in sluga venita la nunta cu haina murdara, in lucratorii rai de la vie, in toate ne simtim. Dar Dumnezeu n-a spus <<tu esti acela!>>, ci a spus pilda si fiecare trage concluzia unde e si ce trebuie sa faca.

Dar la cei care, in loc sa-si vada de lucrarea lor, de treaba lor, in pacatele lor fiind, au sarit sa-l prinda in cuvant, au sarit sa schimbe mintea poporului, sa o intoarca de la credinta la necredinta, cu aceia Mantuitorul a fost aspru. E ca si cum ar zice: atata timp cat traiesti in pacatele tale si nu sari la judecata aproapelui tau si nu incepi sa-ti dai cu caramida in piept ca cine esti tu si “nu sunt toti ca mine”, si nu incepi sa te mandresti, nu te va “necaji”, nu te va ispiti Dumnezeu. Dar daca tu, pe langa pacatele tale, pe langa greselile tale, incerci sa te lauzi cu ceea ce esti, sa te dai exemplu altora, sa-i judeci pe altii, s-ar putea ca Dumnezeu sa faca cum a facut cu fariseii si carturarii. Si nu sunt vorbe mai grele in Evanghelie, in Vechiul si-n Noul Testament decat acestea:

“Vai voua, fariseilor si carturarilor fatarnici! Vai voua!”.

Nu sunt vorbe mai grele si e ingrozitor sa auzi asa ceva! Ingrozitor! [...]

Legaturi:

 Vedeti si:

O conversatie cu parintele Efrem din Arizona

traducere dupa blogul Mystagogy, confruntat cu originalul grecesc

Parintele Efrem: Uita-te la aceasta poza a parintelui Iosif Isihastul. Am avut un parinte duhovnicesc minunat. Era foc, foc, un om de exceptie. Se gandea doar la lucrurile ceresti; asa a trait.

Doua lucruri ne spunea mereu: rabdare si rugaciune, si acum ne ajuta atat cat ii permite pronia lui Dumnezeu. Fiind in ascultare fata de el, nu ne-am certat niciodata intre noi. Altii ne-au creat probleme, atacandu-l pe parinte, acuzandu-l, dar Gheron Iosif ne spunea: “Lasati-i sa vorbeasca, noi nu vom spune nimic”.

Interlocutor: Parinte, noi suntem slabi in toate cele. Ce se va intampla cu noi?

Parintele Efrem: Astazi traim alte vremuri. Dumnezeu are alta masura pentru cei de azi. Gheron Iosif avea o facultate duhovniceasca. Sunt multumit ca voi sunteti la liceul duhovnicesc. Astazi este asa o mare furtuna care distruge totul in calea ei. Tineti aproape de traditia pe care v-am transmis-o si sa stiti ca azi este o marturisire sa spui ca Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeul nostru. Fortele intunericului nu doresc acest lucru.

Interlocutor: Parinte, dupa o viata de lupta, ce a ramas in sufletul dumneavoastra?

Parintele Efrem: Totul este secundar. Totul. Cel mai important lucru este numele lui Hristos si vad acum ca oamenii pot invinge numai prin iubire. Viata mea a fost osteneala si durere: am trait in saracie pe vremea nemtilor, foamete in timpul ocupatiei, ispite si suferinte in manastire. O lupta grea. Doar numele lui Hristos si al Maicii Domnului mi-au dat putere. Cine nu cheama zilnic numele lui Hristos si al Maicii Domnului nu este crestin.

Interlocutorul: Cu alte cuvinte, numele lui Hristos este cel mai important lucru?

Parintele Efrem: Desigur, deoarece astfel avem mereu mintea la Hristos. Sfintii Parintii erau luminati de Duhul si astfel ne-au lasat aceste mici rugaciuni. Cateva cuvinte: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi” si “Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. Nu e nevoie sa citim enciclopedii sau multe carti. Cu aceste doua mici rugaciuni orice crestin se poate mantui. Calugarii care nu au griji lumesti se roaga mult si ating inaltimi duhovnicesti. De asemenea, Maica Domnului ajuta foarte mult. Este ca si cum [monahii] i-ar vorbi lui Hristos direct, deoarece ei se dedica rugaciunii si asta este lucrarea lor principala, iar oricine are darul rugaciunii in inima sa, atunci cand moare nu este necajit de vamile vazduhului. Imediat dupa moartea lor se duc direct la Hristos. Nu exista obstacole, deoarece numele Domnului are putere. Dumnezeu este foc.

Interlocutor: Si Acatistul Maicii Domnului este o rugaciune puternica?

Parintele Efrem: Desigur. Cand spunem acatistul avem mare bucurie si putere de la Maica Domnului. Preasfanta Nascatoare m-a ajutat de multe ori. Ea ma scapa din multe greutati.

Interlocutor: Astazi suferim de deznadejde si de nerabdare.

Parintele Efrem: Deznadejdea este mereu de la diavol si cine deznadajduieste isi pierde puterea. Foarte importanta in viata este rabdarea. Cand nu avem rabdare, viata noastra se descompune.

Interlocutor: Parinte, noi, lumea ne gasim in mare dificultate, dat fiind tot ce se intampla azi. Ne este teama.

Parintele Efrem: Da, simtim ca lucruri catastrofale se vor intampla si se intampla zilnic. De aceea alergam la manastire si la biserica, dar nu trebuie sa ne temem. Gandeste-te, daca o singura ceata de ingeri s-a transformat in demoni si au facut atata rau, cat de mult pot sa ajute noua cete de ingeri. O data L-am vazut pe Hristos pe tronul Sau si langa El statea Maica Domnului si cetele Ingerilor si Sfintilor. Asteptau un semn de la Hristos sa ajute omenirea in aceasta situatie in care se gaseste. Atunci cand ne umplem inima cu Hristos, in fiecare zi credinta noastra se intareste si putem sa infruntam orice situatie. Maica Domnului se roaga pentru noi si mijloceste ca sa  avem credinta si putere.

Interlocutor: Parinte, la varsta la care va gasiti acum, va puteti ruga ca inainte, sau acum e altfel?

Parintele Efrem: Ma rog cu mai multa putere acum decat la inceput. Desigur, nu am intensitatea rugaciunii pe care o avea parintele Iosif Isihastul, dar ma rog, si acest lucru mi-a mangaiat sufletul in tot ce am trecut si prin ce trec inca.

Interlocutorul: De multe ori sfintele moaste sunt bine mirositoare.

Parintele Efrem: Este ca si cum ne-ar spune ca suntem rude.

Interlocutor: Cancerul este foarte raspandit astazi.

Parintele Efrem: Suferinzii de cancer sunt martiri. Incerc sa-i intaresc cu rugaciunile mele, cu sfatul meu, si, cand pot, ii vizitez.

Interlocutorul: Multi oameni trec prin mari dificultati, fie din cauza rautatii altora, fie din cauza propriilor lor greseli. Este atat de dificil, este ca si cum ar trai in iad.

Parintele Efrem: Atunci cand oamenii traiesc iadul pe pamant si inteleg valoarea duhovniceasca a acestei experiente atunci cand vor muri nu vor fi judecati deloc, ci vor ajunge direct in bratele lui Hristos. Dar daca nu vad intelesul duhovnicesc, atunci cand vor muri vor continua sa sufere acelasi iad si dincolo.

As vrea sa iti zic ceva despre rai. Inainte de a implini optzeci de ani vizitam adesea raiul. Si acum fac acest lucru dar, desigur, varsta isi spune cuvantul. Odata, Domnul m-a luat de mana si mi-a zis: “Aici ai construit o biserica, aici ai spovedit si ai salvat un om, aici ai alinat pe cineva, aici ai mustrat pe cineva…” Cu alte cuvinte, El imi spunea tot ce am facut si imi dadea o asa de mare bucurie prin cuvintele Sale incat I-am spus: “Dulcele meu Iisus, nu mai pot indura aceasta bucurie. Voi exploda. Adu-ma inapoi”. Si atunci reveneam in camera mea.

Odata, in rai am vazut un barbat foarte frumos (un cavaler). Langa el era un cal cu o coada frumoasa. In sinea mea am simtit invidie fata de el. As fi vrut si eu sa am un astfel de cal. Atunci el a tipat la mine si mi-a zis pe un ton de comandant: “Mergi si spune armatei ca ariergarda este nepazita si dusmanul va ataca acolo” (adica diavolii). Am alergat si am facut ce mi-a zis. M-am intors sa ii spun ca am facut ce mi-a zis. M-a imbratisat, m-a sarutat, s-a urcat pe cal si a plecat zambind.

Interlocutorul: Cu alte cuvinte, multe lucruri se intampla pe la spate, de care noi nu ne dam seama?

Parintele Efrem: Desigur. De aceea trebuie sa fim foarte atenti pretutindeni. Foarte atenti. Vom avea parte de o judecata infricosatoare.

Interlocutorul: Cum este iadul?

Parintele Efrem: Cum este? Cumplit, cumplit! Sa dea Domnul nici macar o pasare sa nu ajunga acolo. Asa precum oamenii se scufunda in mare, asa se ineaca in chinurile iadului trasi de demoni. Trebuie sa ne rugam pentru morti. Este un mare act de milostenie. Mama mea a fost o femeie credincioasa. Mi-am bazat copilaria pe cuvintele ei. Dar inainte sa moara cu doi ani imi spunea: “Parinte, roaga-L pe Dumnezeu sa ma ia”. Si inainte sa plece s-a luptat.

Interlocutor: Cu cine s-a luptat?

Parintele Efrem: Cu demonii.

Interlocutor: I-ati vazut?

Parintele Efrem: Da, asa cum vad oamenii.

Interlocutorul: Ingerul nu a ajutat-o?

Parintele Efrem: El era in spatele ei. A stat deoparte si a lasat-o pe ea sa se bata pentru a lua cununa.

Interlocutor: Auzim de atatea nenorociri care stau sa se intample. Ce se va intampla cu noi, cei ce nadajduim la mila Domnului?

Parintele Efrem: Dumnezeu va face cu fiecare planul Sau, ca sa salveze acel suflet. Vai! Vai! Prin ce vom trece si noi! Prin mari dureri. Atena are multi sfinti, dar Muntele Athos si Sfantul Dimitrie apara nordul Greciei. Am o evlavie deosebita pentru Sfantul Dimitrie. Dorm cu sfantul sau mir. Grecia si-a intors spatele de la Hristos. De aceea va suferi mult. Copiii in Grecia sunt fie foarte induhovniciti, fie foarte intunecati. Copiii parintilor evlaviosi sunt aluatul lui Hristos si viitorul Greciei.

Interlocutor: Multe femei sufera astazi.

Parintele Efrem: Hristos este foarte aproape de sufletele care sunt dispretuite.

Interlocutor: Anumiti oameni au daruri spirituale deosebite. Cum se intampla acest lucru?

Parintele Efrem: Acesti oameni fie au fost foarte nedreptatiti, incercati sau au atins inaltimi duhovnicesti deosebite, astfel incat au fost daruiti astfel. Daca ii psalmodiem Domnului, si El canta pentru noi.

Interlocutor: In ultima vreme in Ierusalim s-au intamplat o serie de lucruri minunate.

Parintele Efrem: Si eu as vrea sa vad aceste lucruri. Acolo este orasul Domnului. Sfanta Lumina este mereu in Sfantul Mormant, dar la Paste acest dar este dat tuturor. Ar trebui sa mergi la Ierusalim. Acolo vedem ce a indurat Hristos pentru noi si ii multumim dupa puterea noastra, raspunzand iubirii Sale. Si eu am mers de cateva ori in trecut.

Interlocutor: Cateodata se intampla sa apara neintelegeri intre noi.

Parintele Efrem: Acestea sunt lucruri omenesti. Nu vor disparea niciodata. Noi trebuie sa le depasim si sa alergam la Hristos. Trebuie sa avem mintea la ce ne-a pregatit Hristos in Imparatia Sa, dupa A Doua Sa Venire. Acum mergem in pronaosul raiului dar mintea omeneasca nu-si poate imagina ce este Raiul. Doar lumina si buna mireasma! Binecuvantare! Bucurie de neimaginat! Nimic nu se va invechi acolo! Hristos vrea ca totul sa fie innoit in Imparatia Sa. Nimeni batran. Mama mea a murit la 95 de ani si o vad ca la 30 de ani.

Pe vremea ocupatiei aveam o vecina care era slaba la minte. Erau doi copii. Noi incepeam sa ne jucam si ei inca veneau pe drum, desi plecasem in acelasi timp. I-am gasit in rai: au murit pe vremea ocupatiei de foame cand erau inca mici. I-am intrebat: “Ce faceti aici? Cu ce va ocupati timpul?” Mi-au raspuns: ”Efrem, aici nu vorbim. Doar citim, invatam”. Nu stiau cum sa isi scrie numele si in rai invatau. Aceasta arata desavarsirea raiului.

Interlocutor: Multi oameni ajuta manastirile.

Parintele Efrem: Toate aceste fapte sunt scrise in Imparatia lui Dumnezeu. Sa aiba pace, sanatate si binecuvantare in casele lor.

Interlocutor: In biserica erau oameni din toata lumea. Ce lucrare frumoasa faceti, parinte, precum cea a apostolilor: ”Mergand, invatati toate neamurile”.

Parintele Efrem: Sunt o nuca uscata. Nu am facut nimic.

Interlocutor: La ce va ganditi, la varsta la care sunteti?

Parintele Efrem: Ma gandesc sa imi intaresc lucrarea mea aici, deoarece multi oameni s-au folosit, multe suflete. Si cum voi merge sa ma intalnesc cu Domnul…cum voi merge nevrednicul de mine.

Interlocutor: Domnul isi va trimite ingerii sa va ia.

Parintele Efrem: Nu stiu despre aceasta, nu stiu cum va judeca Domnul. Acum sanatatea nu ma ajuta, sunt batran.

Interlocutor: Parinte, domnul P… a murit in ziua unui mare sfant.

Parintele Efrem: Acesta i-a deschis usile raiului ca sa intre. Atunci cand cineva moare si sufletul sau este mantuit, sfantul care se serbeaza in acea zi il primeste in rai pentru ca e sarbatoritul acelei zile.

Interlocutor: Multi oameni mor pe neasteptate.

Parintele Efrem: Da. In fiecare zi trebuie sa avem “pasaportul” la noi. Odata am spovedit pe cineva in spital care suferea de ameteala si a doua zi a murit. Facuse ceva bun in viata sa si a fost salvat in ultimul moment. In viata mea am trecut prin multe greutati si am vazut cum pronia divina aranjeaza totul spre binele omului. Fie ca amintirea mortii sa nu ne paraseasca nici o clipa. Cititi Patericul, convorbirea Sfantului Macarie cu craniul de mort.

Odata, intr-un vis m-am vazut imbracat foarte frumos. Cu vesminte preotesti, ca la sarbatoare, pe un piedestal si sub mine erau femeile pe care le spovedisem si ele strigau: “Parinte. Parinte, vrem si noi sa fim cu tine”, dar nu li se ingaduia. Aceasta arata responsabilitatea mea si harul preotiei. De aceea, ar trebui sa te rogi pentru mine. Trebuie sa fii atent si disciplinat. Sa te lupti in fiecare zi cat de mult poti. Hristos ii iubeste pe monahi deoarece ei sunt armata Sa.

Interlocutor: Parinte cand mergeti in rai si vorbiti cu Hristos, Ii spuneti si despre noi, calugarii si monahiile voastre, si despre oamenii care v-au cerut ajutorul?

Parintele Efrem: Desigur ca Ii spun.

Interlocutor: Si cum raspunde El?

Parintele Efrem: Bine, Ma voi ingriji, bine.

Interlocutor: Parinte, daca veti muri si s-ar intampla ca noi sa fim in viata, sa nu ne uitati cand veti ajunge la Hristos pe noi cei ce vom fi aici, luptandu-ne.

Parintele Efrem: (razand) Nu, asta nu se va intampla.

Interlocutor: Noi vom pleca maine. Spuneti-ne un ultim cuvant de final.

Parintele Efrem: Sa dea Domnul sa aveti o calatorie lina si binecuvantata. Sa fiti sanatosi. Va binecuvantez. Fiecare stie ce poarta cu sine, dar eu va las ca testament sa cunoasteti pe Duhul Sfant. Lucrati ca sa-L primiti in sufletele voastre, tinand poruncile Evangheliei si avand pace in suflete. Sa aveti iubire, intelegere si sa strigati numele Domnului si al Maicii Sale. Fie ca ingerii sa va insoteasca.

Cum le zice celor care se casatoresc in afara legii aici?

Interlocutor: Nu cumva va referiti la homosexuali?

Parintele Efrem: Da, acestia. Vechiul Testament spune: “Nu va ramane Duhul Meu peste oamenii acestia pentru ca sunt doar carne”. Asta se aplica astazi. Sodoma a ars ca lovita de o bomba nucleara. Hristos nu poate tolera astfel de pacate.  Peste tot sunt venerate pacatele carnii. Nu exista pocainta. Cuvioasa Maria Egipteanca s-a pocait. Toti homosexualii vor fi distrusi. Doar cenusa… foc (nuclear)… cenusa. Razboiul va incepe din cauza pacatelor.

***

- postare completata -

“Este foarte posibil să-ţi ascunzi patimile lăuntrice nevindecate în spatele unei faţade sau tehnici ţinând de o duhovnicie «corectă», fără însă a avea dragoste adevărată faţă de Hristos şi faţă de fratele tău…”

***

Vedeti si:

***

“Avem un prieten in Muntele Athos care urmareste de multi ani situatia din manastirile grecesti. Se duce in locuri unde, de pilda, cineva a devenit un “gheronda” faimos, cu numerosi ucenici. Observandu-i pe acesti “stareti”, el a ajuns la concluzia ca adesea oamenii de acolo isi inchipuie si zamislesc fantezii, ca si oricare altii. Au anumite pareri despre cineva, pe care le raspandesc pretutindeni, in jurul acestuia, transformandu-l dintr-odata intr-un „batran sfant”, cu o multime care se strange imprejurul lui. In realitate, nu exista nici o pricina pentru acest fapt – sunt multe persoane sfinte carora nimeni nu le da vreo atentie. La Muntele Athos, se poate vedea acest lucru in cazul unui Batran numit Teodosie, un om foarte sfant, care a scris un jurnal despre cum s-a rugat cu Rugaciunea lui Iisus, la un nivel foarte sporit. Nimeni nu stie nimic despre el, in timp ce toata lumea a auzit de altii, deoarece “li s-a facut reclama” si toti ii dau crezare.

Printre noi, convertitii apuseni la Ortodoxie, tendinta aceasta – de a asculta o parere pe care cineva a raspandit-o si de a-i da crezare – este foarte puternica. Totusi, nu aceasta este ceea ce ar trebui sa facem. Ar trebui sa ne folosim mintea, incercand sa ne inaltam inimile la un nivel la care sa putem simti mai profund Ortodoxia. Este imperios necesar, in aceste vremuri, sa avem un discernamant patrunzator. (…)

Daca duhul autentic al Ortodoxiei nu ne este transmis astfel, apare ispita de a urma „intelepciunea exterioara”, intelepciunea acestei lumi. Atunci, venind catre Ortodoxie, vom alerga dupa lucruri exterioare: icoane bune, slujbe minunate dupa Tipic, biserici frumoase, dupa felul corect de a canta, de a face danii… Toate aceste lucruri sunt minunate si bune, dar nu ne putem apropia de ele fara sa stabilim ca fiindu-ne prioritar a avea o inima calda, crestina si a purta lupta launtrica prin care sa dobandim smerenia.

Daca neglijam aceste prioritati esentiale, atunci toate aceste lucruri minunate pot fi asezate intr-un muzeu al antichitatilor ortodoxe, asa cum istoriseste filosoful Vladimir Soloviev - si acest lucru va fi pe placul Antihristului. Antihristul trebuie inteles ca fiind un fenomen duhovnicesc. De ce va vrea toata lumea sa i se inchine? Este vadit, din pricina faptului ca in launtrul sau se gaseste ceva care raspunde la ceva din launtrul nostru – acel ceva fiind lipsa lui Hristos din noi. Daca i ne vom inchina (Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva!), va fi deoarece vom simti o atractie catre un anumit lucru exterior, care s-ar putea infatisa ca fiind chiar crestin, de vreme ce „Antihrist” inseamna cel ce este „in locul lui Hristos” sau arata precum Hristos. Astfel, ne vom pierde cu desavarsire mantuirea, urmandu-i celui ce este in locul lui Hristos, si care ne va duce in ratacire. Desigur ca Antihristul poate veni doar dupa ce intreaga lume a auzit de Hristos; prin urmare, alegerea din urma va fi facuta intre Hristos si Impostor – si aproape intreaga lume ii va urma Fiarei.

Cum sa ne impiedicam de la a savarsi aceasta, de la a urma „intelepciunii exterioare“? Trebuie mentionat ca putem fi prinsi de ea, chiar daca am ajuns cuprinsi de idei inalte. Este la moda acum sa se invete despre Rugaciunea lui Iisus, sa se citeasca Filocalia, sa se faca o „intoarcere la Parinti”. Aceste lucruri nu ne vor mantui – sunt exterioare. Ele ne pot fi de folos daca sunt intrebuintate potrivit, dar daca devin o patima, daca devin cel dintai lucru dupa care umblati, atunci ajung sa fie exterioare, ducandu-ne nu catre Hristos, ci catre Antihrist. (…)

Vedem aceeasi atitudine in zilele noastre, ce da glas unora ca acestea: „Toata lumea il stie pe Sfantul Simeon Noul Teolog. O, da! Il vom urma. Sfantul Grigorie Palama. Da! Da, e cel mai bun! Da! Si toti Parintii isihasti… Isihasm! si Rugaciunea lui Iisus“, si alte subiecte sporite – toate acestea sunt doar la suprafata“.

(Parintele Serafim Rose, “Inaltarea cugetului, incalzirea inimii“, traducere de Radu Hagiu)

***

“Viata si invatatura noastra crestina trebuie sa fie in asa fel incat sa ne dea putinta de a-l sti pe adevaratul Hristos si de a-l recunoaste pe hristosul cel mincinos (Antihristul) cand va veni. Nu cunoasterea teoretica sau “corectitudinea” ne vor da aceasta cunoastere. [...]

Astfel ca si prea multa “corectitudine” in Ortodoxie, fara o inima crestina iubitoare, nu ii va putea rezista Antihristului; cel care il va recunoaste si ii va rezista cu tarie o va face indeosebi prin inima si nu prin minte. Trebuie sa ne dezvoltam launtric simtamintele si instinctele crestine drepte, si sa lasam deoparte toata fascinatia asupra “satisfactiilor duhovnicesti” (“conforturi spirituale”) ale modului de viata ortodox, caci altfel vom fi – precum nota un observator plin de discernamant al convertitilor din ziua de astazi – “ortodocsi, dar nu si crestini”.

[...]

Par. Dimitri [Dudko] a fost intrebat odata cu cat este mai buna religia din lumea libera fata de cea din Rusia, iar el a raspuns: Da, ei au libertate si biserici multe, dar acolo este o “spiritualitate confortabila”. In Rusia avem o cale diferita, calea suferintei ce poate zamisli roade adevarate. Sa ne aducem aminte de aceasta fraza atunci cand privim la firava noastra Ortodoxie din lumea libera: ne multumim sa avem biserici si cantari frumoase; ne laudam poate ca tinem posturile si calendarul bisericii, ca avem icoane “bune” si enoriasi care canta, ca dam saracilor si poate danie Bisericii? Ne incantam cu invataturi patristice si conferinte teologice inalte fara sa avem simplitatea lui Hristos in inimi? Atunci a noastra este aceasta “spiritualitate confortabila“, si nu vom obtine roadele duhovnicesti ce vor fi aratate de cei lipsiti de aceste “conforturi”, cei ce patimesc profund si lupta pentru Hristos. In acest duh ar trebui sa vorbim despre Biserica suferinda din Rusia si sa asezam cele exterioare apartinand cultului Bisericii, la locul ce li se cuvine”.

(Parintele Serafim Rose, “Orthodox Christians Facing the 1980′s” [Crestinii ortodocsi fata in fata cu anii '80"] – O prelegere tinuta la Pelerinajul de vara Sf. Gherman, Platina, California, 9 august 1979, preluat in: “Ne vorbeste parintele Serafim Rose“)

***

“Părintele Serafim era una cu prorocul veacului al XIX-lea, Sf. Ignatie Briancianinov, când învăţa că numai cei ce simt Împărăţia lui Dumnezeu în inimile lor vor fi în stare să recunoască adevărata fire a lui Antihrist atunci când va veni. Dimpotrivă, afirma Părintele Serafim, „«super-ortodocşii» de azi pot uşor să-i cadă pradă lui Antihrist“.

[...]

În particular, Părintele Serafim vedea în nejustificatele atacuri „ortodoxe” la adresa Fericitului Augustin semnul externalismului ce va conduce la acceptarea lui Antihrist. Învăţăturile hiper-raţionaliste ale Fericitului Augustin (faţă de Părintele Serafim însuşi se recunoştea a nu fi un mare admirator), nu reprezintă decât aspectul extern, intelectual, al unui om cu o inimă vădit ortodoxă. După cum scria Părintele Serafim într-o scrisoare,

„principalul şi singurul lucru plăcut şi ortodox al său este simţământul ortodox, evlavia şi dragostea de Hristos, ce ies la iveală aşa de puternic în lucrările sale nedogmatice, precum Confesiunile (iar Părinţii ruşi îndrăgesc şi Solilocviile). A-l distruge pe Augustin, cum încearcă s-o facă criticii de azi, înseamnă să ajuţi de asemenea la distrugerea acestei evlavii şi iubiri de Hristos. [...] În ce mă priveşte, eu mă tem mult mai mult de inimile reci ale celor «corecţi intelectual» decât de orice greşeli pe care le-ai putea găsi la Augustin. Simt în aceste inimi reci o pregătire pentru lucrarea lui Antihrist (a cărui imitare a lui Hristos trebuie să se întindă şi la «teologia corectă»!); simt la Augustin dragostea lui Hristos“.

Mereu şi mereu, Părintele Serafim îi sfătuia pe fraţii săi creştini ortodocşi să arate dragoste şi milă faţă de cei aflaţi în suferinţă:

„Iată pri­lejurile zilnice de a ne arăta dragostea creştină”, spunea el: „să dăm de pomană, să-i cercetăm pe bolnavi, să-i ajutăm pe cei nevoiaşi”.

Adeseori, Părintele Serafim vorbea despre primejdia de a transforma Ortodoxia într-un „stil”, trecând cu vederea îndatoririle creştineşti cele mai obişnuite. În cadrul unei conferinţe, spunea următoarele:

„Nu cumva ne lăudăm că ţinem posturile şi calendarul Bisericii, că avem «icoane bune» şi «cântare de obşte», că dăm milostenie săracilor şi poate şi zeciuiala datorată Bisericii? Nu cumva ne desfătăm cu înalte învăţături patristice şi discuţii teologice, însă fără a avea în inimile noastre simplitatea lui Hristos şi adevărata milă faţă de cei aflaţi în suferinţă? - Dacă este aşa, atunci avem o «spiritualitate consolatoare» şi nu vom avea parte de roadele duhovniceşti ce vor fi arătate de către cei lipsiţi de toate aceste «consolări», care suferă profund şi se nevoiesc pentru Hristos“.

În 1979, vorbind despre Arhiepiscopul Andrei de la Noul Diveievo (fostul Părintele Adrian), răposat cu un an în urmă, Părintele Serafim spunea:

„Ura creştinismul «de seră» al celor ce sunt ortodocşi «de plăcere», dar nu duc o viaţă de nevoinţă şi de adâncire a creştinismului lor. Noi, convertiţii, putem cădea cu uşurinţă în această ortodoxie «de seră». Putem trăi aproape de o biserică, putem avea slujbe în limba engleză, un preot bun, putem merge des la biserică şi ne putem împărtăşi des, putem fi într-o jurisdicţie «corectă» – şi totuşi să rămânem reci, nesimţitori, aroganţi şi mândri, cum spunea şi Sf. Tihon din Zadonsk”.

Cu acelaşi prilej, Părintele Serafim a vorbit şi despre modul cum putem încerca să fim „duhovniceşti”, neglijând însă elementara dragoste creştină:

“Viaţa noastră duhovnicească nu este ceva livresc sau aplicarea unor formule. Tot ceea ce învăţăm trebuie să devină parte a vieţii noastre şi un lucru firesc. De pildă, putem citi despre isihasm şi despre Rugăciunea lui Iisus şi chiar să începem să o rostim – şi totuşi să rămânem orbi la propriile patimi şi fără vreo reacţie faţă de cineva aflat în nevoie chiar în faţa noastră, fără a vedea că aceasta este o punere la încercare a creştinismului nostru, situată la un nivel mult mai elementar decât rostirea Rugăciunii lui Iisus“.

(din: FERICITUL SERAPHIM ROSE despre Ortodoxia milei lucratoare si a durerii inimii VS. “super-ortodoxia” celor cu inimile reci si inraite,

extras din: Ierom. Damaschin, Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose, Ed. Sophia, Bucuresti, 2003)

***

“Viata centrata in jurul sinelui si de satisfacere a propriei persoane, traita de majoritatea “crestinilor” de astazi este atat de intruziva incat ii pecetluieste pe acestia in afara oricarei intelegeri a vietii duhovnicesti; si cand astfel de oameni incearca “viata duhovniceasca”, o fac numai ca pe un alt mod de satisfacere a propriului eu. Fapt ce poate fi vazut destul de limpede in idealurile religioase cu desavarsire false atat ale miscarii “harismatice” cat si ale diferitelor forme de “meditatie crestina”: toate promit (si ofera extrem de rapid) experienta multumirii si a pacii. Dar acesta nu este catusi de putin idealul crestin, care, decat orice altceva, poate fi rezumat ca fiind un razboi si o lupta infricosatoare“.

(Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia si religia viitorului, FEP – Tipografia Centrală, Cartea Moldovei, Chisinău, 1995, preluat de la “Ne vorbeste parintele Serafim Rose”).

***

“Crestinul trebuie sa fie diferit de lume, deasupra lumii nefiresti, anormale, de astazi, si acesta trebuie sa fie unul din lucrurile fundamentale pe care sa le stie ca o componenta a educatiei sale crestine. Altminteri nu are nici un sens sa ne numim crestini – cu atat mai putin crestini ortodocsi.

Abordarea gresita ce se afla la extrema opusa este una care ar putea fi numita falsa spiritualitate. Pe masura ce traducerile cartilor ortodoxe despre viata duhovniceasca devin tot mai disponibile, si un vocabular ortodox de lupta duhovniceasca pluteste tot mai mult in atmosfera, apare un numar crescand de oameni ce vorbesc despre isihasm, Rugaciunea lui Iisus, viata ascetica, stari inalte de rugaciune si de cei mai inaltati Sfinti Parinti ca Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama si Sf. Grigorie Sinaitul. Este foarte bine sa fim constienti de aceasta parte cu adevarat inalta a vietii duhovnicesti ortodoxe si sa ii veneram pe marii sfinti care chiar au trait-o; dar daca nu avem o constienta foarte realista si foarte smerita a cat de departe suntem de viata isihasta noi, toti cei de astazi, si cat de putin pregatiti suntem chiar si sa ne apropiem de ea, interesul in ea va fi doar inca una din exprimarile universului nostru de plastic [artificial], centrat asupra sinelui. “Generatia EU devine isihasta!“ - este ceea ce incearca unii sa faca astazi; dar in realitate adauga doar un joc nou numit „isihasm” atractiilor Disneyland-ului (…)

Voi mai accentua inca o data ca ambele extreme trebuie evitate – atat desertaciunea lumeasca cat si super-spiritualitatea - dar aceasta nu inseamna ca nu ar trebui sa avem o constiinta realista a cerintelor legitime pe care ni le ridica lumea, sau ca ar trebui sa incetam a respecta si a primi povatuirea marilor Parinti isihasti si a folosi rugaciunea lui Iisus noi insine, pe masura propriilor stramtorari si putinte. Trebuie doar sa fie la nivelul nostru, aici, jos, pe pamant. Ideea este – si este una absolut necesara supravietuirii noastre ca si crestini ortodocsi in ziua de azi – ca trebuie sa constientizam situatia noastra ca si crestini ortodocsi astazi; trebuie sa constientizam cu profunzime ce fel de timpuri traim, cat de putin stim si simtim cu adevarat Ortodoxia, cat de departe suntem nu doar de sfintii vremilor de mult trecute, ci chiar de crestinii ortodocsi obisnuiti de acum o suta de ani sau chiar de acum o generatie, si cat de mult trebuie sa ne smerim doar ca sa supravietuim ca si crestini ortodocsi in ziua de astazi. (…)

Prin urmare, atitudinea noastra, incepand din acest moment, trebuie sa fie cu picioarele pe pamant si normala. Adica, trebuie aplicata circumstantelor reale ale vietii noastre, sa nu fie un produs al imaginatiei, al tendintelor de evadare si al refuzului de a fi confruntat cu realitatile de multe ori neplacute ale lumii care ne inconjoara. O ortodoxie care este prea exaltata si prea mult cu capul in nori apartine unei sere si este incapabila de a ne ajuta in viata cotidiana, fara a mai spune ceva de mantuirea celor din jurul nostru. Lumea noastra este extrem de cruda si raneste suflete cu asprimea ei; trebuie sa raspundem inainte de toate cu dragoste crestina si intelegere, cu picioarele pe pamant, lasand isihasmul si formele avansate de rugaciune celor capabili sa le primeasca“.

(Parintele Serafim Rose, “Perspectiva ortodoxa asupra lumii“, traducere de Radu Hagiu)

***

“Oricât de răbdător şi de neobosit era Părintele Serafim cu sufletele aflate în suferinţă, care căutau adevărul întru simplitatea inimii, totuşi nu-i plăcea să-şi piardă timpul cu oameni care urmăreau doar „să se joace de-a ortodoxia”, să încerce un alt gust al creştinismului. După cum am văzut deja, diletantismul era coşmarul Părintelui Serafim. El observase că Ortodoxia are tendinţa de a-i respinge pe cei ce cred că ei „ştiu mai bine”.

La 29 august 1975, trei fraţi de mănăstire anglicani vizitară schitul. Cu un an în urmă îşi întemeiaseră propria mănăstire într-o casă închiriată.

„Pravila lor”, scria Părintele Serafim, „încă nu este cu totul pusă la punct. Pare a fi un soi de pravilă anglicano-benedictină, însă «dezvoltată» destul de liber.

Auzindu-i că ei simt că rădăcinile lor sunt în «creştinismul celtic» (toţi trei erau englezi get-beget), părinţii le vorbiră bucuroşi despre Sf. Cuthbert şi despre alţi sfinţi apuseni – descoperind însă că ignoranţa lor despre aceşti sfinţi este la fel de totală ca şi ignoranţa în privinţa creştinismul răsăritean…

Sâmbătă dimineaţa, la 17/30 august, Părintele Serafim i-a dus la Schitul Sf. Ilie şi apoi în susul drumului, pentru a discuta cu ei şi a le răspunde la întrebări.

Nu au pus prea multe întrebări şi, evident, nu au fost prea încântaţi când au auzit că: «Ortodoxia este răspunsul căutărilor voastre; dobândiţi-o, şi toate celelalte vi se vor adăuga». Era vădit că doreau un creştinism şi un monahism făcut de ei, astfel încât să se simtă «confortabil» în el, după cum ei înşişi o spuseseră în repetate rânduri”.

La masă nu mâncau mâncarea şi nu beau apa oferită lor de fraţi, nici nu le foloseau tacâmurile, ci se atingeau doar de cele aduse de ei înşişi în cutii de plastic. In biserică stăteau în spate, acoperind slujba părinţilor cu a lor.

„In acea după-amiază”, continua Părintele Serafim, „ne-au anunţat că vor pleca cu o zi mai devreme pentru a primi împărtăşania la un centru de retragere anglican în dimineaţa următoare… Era limpede că nu s-ar fi simţit «confortabil» în Ortodoxie, care cere atât de mult (îi «copleşeşte», cum spuneau ei). Duminică dimineaţa nu au venit la slujbă, ci şi-au ţinut slujba lor în arhondaric. Au plecat în sutanele lor albe (pe care le alternau cu negre şi gri), raşi pe cap, cu cruci pectorale şi cu picioarele goale în sandale – vădit străini de Sfânta Ortodoxie şi pregătiţi «să-şi urmeze calea lor». Ultimele cuvinte ale Părintelui Serafim, la despărţire: Nu amestecaţi Ortodoxia cu nimic. Dacă doriţi ortodoxie, atunci intraţi în adâncul ei; dacă nu, atunci mai bine lăsaţi-o în pace şi nu luaţi nimic din ea – nici icoane, nici Rugăciunea lui Iisus, nici nimic altceva.

O săptămână mai târziu [unul din aceşti fraţi] a trimis o scrisoare plină de reproşuri, acuzându-i pe părinţi de mândrie şi de sarcasm, numindu-i «aşa-zişi părinţi», etc. Se simţiseră ofensaţi mai ales de respectul pe care îl manifestam faţă de Ţar!“

Contrar sfatului final dat lor de Părintele Serafim, ei au publicat mai târziu o broşură despre Rugăciunea lui Iisus, unul dintre aspectele ortodoxiei cu care se simţeau confortabil.

Unii dintre închinătorii mănăstirii erau din jurisdicţii ortodoxe necanonice, adică neavând legătură canonică cu Biserica. Dacă închinătorii se aflau într-o asemenea situaţie doar fiindcă doreau ei cu tot dinadinsul să aibe o ortodoxie croită „după propriile păreri”, părinţii nu puteau face mare lucru pentru ei. Dacă, dimpotrivă, starea lor se datora unor împrejurări nefericite sau ignoranţei, atunci părinţii le dădeau tot ce le stătea în puteri.

(Cap. “Noii inchinatori ai Americii”)

***

“…Parintele Serafim a vazut aceasta traire religioasa de „plastic” in mod cat se poate de graitor atunci cand un tanar inchinator, care statuse o vreme la o alta manastire din America, a venit la Platina vorbind mereu despre Stareti, isihasm, Rugaciunea lui Iisus, adevaratul monahism, intelepciunea ascetica a Sfintilor Parinti. Intr-o zi, Parintele Serafim l-a vazut plimbandu-se prin imprejurimile manastirii si fredonand cantece rock, pocnind din degete si sarind in ritmul muzicii. Surprins, Parintele Serafim l-a intrebat daca nu vede vreo contradictie intre aceste lucruri si interesul sau pentru spiritualitate, dar tanarul a ridicat din umeri si a raspuns: „Nu, nu este nici un fel de contradictie. Cand vreau spiritualitate, il pun pe Staret” - vrand sa spuna ca putea scoate oricand caseta cu muzica rock si sa puna o caseta cu Staretul sau tinand un cuvant duhovnicesc…”

(Cap. “FORMAREA SUFLETELOR TINERE”)

***