“Sunt oameni care au venit in Biserica, insa o plac doar in parte. Treptat, de-a lungul anilor, au ajuns să constate un adevăr cumplit in străfundul sufletului lor: au un dispreţ profund faţă de Ortodoxie. O boală cumplită, a unui cinism trădător, incepe să domnească printre ei, asemenea nelegiuirii lui Ham (Facerea 9:20-27). Asta ii va molipsi si pe cei din jurul lor, intr-un fel sau altul”.

***

Din revista “Familia ortodoxa”, nr. 55/august 2013

***

De vorba cu Arhimandritul Tihon (Sevkunov):

“Adu-ţi aminte de dragostea ta dintâi!”  ^{- cf. Apocalipsa (2:4-5)}

- Părinte Tihon, de ce ni se răceşte credinta? Cum de ne-am pierdut dragostea [si bucuria] pentru sfintele slujbe, pentru rugaciune [...]?

- Odată, intr-o discuţie despre viaţa monahală, un părinte mi-a spus că cea mai mare problemă a monahismului contemporan este nehotărârea. S-ar putea spune, probabil, acelaşi lucru nu numai despre călugări, ci si despre mulţi dintre creştinii noştri din ziua de azi. Hotărarea, curajul si nobleţea duhovnicească care vine impreună cu ele sunt din ce in ce mai greu de aflat. Insă dacă oamenii ar inţelege cu toată fiinţa lor, in intreaga viaţă, că cel mai important lucru — indiferent de câte piedici sau ispite ar avea — este să mergi către Dumnezeu, sa-I fii credincios Lui, atunci nu s-ar mai clătina din credinţă atât de mult incat să o piardă. Criza credinţei despre care vorbiţi se vede mai ales la adolescenţii noştri. Copii de 8-9 ani merg la biserică si cântă în strană, uimindu-i si incantandu-i pe toţi in jurul lor. Insă când ajung pe la 14-16 ani, mulţi dintre ei — dacă nu majoritatea — nu mai vin la biserică.

- De ce se intamplă asta?

- Copiilor nu li se face cunoştinţă cu Dumnezeu. Bine, e drept, au fost familiarizaţi cu slujbele, cu rânduiala din biserică si cu vieţile sfinţilor povestite pe inţelesul lor. Insă cu Dumnezeu nimeni nu le-a facut cunoştinţă. Nu s-au intalnit niciodată cu El. Din pricina asta, părinţii, şcolile de Duminică şi — oricat de trist ar fi! — preoţii le construiesc casa credinţei copilăriei pe nisip (Matei 7:26), iar nu pe piatra care este Hristos. Cum e posibil ca nişte copii să nu-L observe pe Dumnezeu, în ciuda tuturor eforturilor cât se poate de sincere ale adulţilor de-a le insufla credinţa? Cum e posibil să se ajungă la situaţia in care copiii sa nu-şi găsească inlăuntru puterea să-L vadă pe Mântuitorul Hristos in viaţa lor de copii si in Scriptură? Pentru a răspunde la această intrebare, trebuie să ridicăm inca o problemă legata de adulţi — şi care se reflectă in copiii noştri ca intr-o oglindă. Astfel de lucruri se intâmplă atunci când si părinţii, preoţii una invaţa si alta trăiesc. Asta este cea mai infricoşătoare lovitură pe care o poate suferi fragilitatea credintei din copilarie – o drama insuportabila pentru mintea sensibila a copiilor.

Imi vine in minte un caz anume. In 1990, la prima mea călătorie în Germania, am primit, spre marea mea surprindere, o lecţie bună de la un preot catolic. Am fost uimit de enoriaşii lui: erau tineri foarte curaţi, intre 16 şi 20 de ani, care se străduiau sincer să ducă o viaţă creştină. L-am intrebat pe preot cum reuşea să-i apere pe adolescenţi de presiunea agresivă a ispitelor si de mulţimea de distracţii cu care colegii lor din Occident sunt atât de obişnuiţi. S-a uitat la mine cu totul consternat. Apoi a rostit nişte vorbe care, în simplitatea si claritatea lor, pur şi simplu m-au copleşit — si regret foarte mult ca n-am auzit asta de la un preot ortodox: “Păi, ei, pur si simplu, Îl iubesc pe Hristos mai mult decât toate distracţiile astea!“.

- Si la noi e altă situaţie?

- Bineinţeles că nu! Slavă Domnului, avem şi noi o mulţime de exemple strălucite. In Seminarul nostru de la Sretenski văd mereu tineri deosebit de curaţi şi de sinceri — deşi, sigur, mai sunt si ispite de tot felul. Aşa e viaţa.

 „Caută-L pe Dumnezeu cu orice preţ — cu incapaţânare şi tenacitate!”

- Dar aceştia sunt adolescenti. Ce ne puteţi spune despre adulţii care vin la biserică?

- Nu-i nici o diferenţă. Si în cazul adulţilor se intâmplă acelaşi lucru. Şi noi ne rănim unii pe alţii (in cazul acesta, „cei mici” despre care vorbeşte Mântuitorul nu sunt neapărat copiii, ca varstă), prin credinţa noastră căldicică, prin incălcările noastre cu bună-ştiinţă ale poruncilor Evangheliei, prin vieţile noastre lipsite de curăţie. Incet-incet, oamenii incep să creadă că un creştin poate ducă viaţa cum îi convine. Când se ajunge aici, cei care au venit la credinţă la vârsta matură işi pierd treptat interesul pentru viaţa duhovnicească; ajung să fie obosiţi de toate lucrurile astea. Nu au o comuniune reală cu Dumnezeu, ceea ce inseamnă că nu au viaţă in duh. In primii trei-patru ani de credintă, Ortodoxia e interesantă; noua viată e captivantă şi eşti copleşit de un val de impresii noi. Dar apoi toate devin rutină. Probabil asta seamănă cu viata de familie. Pe măsură ce trece timpul, trebuie să facem eforturi si să răbdăm — şi să ne răbdăm pe noi, în primul rând. E, intr-adevăr, greu. Oamenii care vin la credintă, să zicem, la 25 de ani, mai au incă in faţă 50 de ani de astfel de eforturi. Aşa a fost dintotdeauna; nu trebuie să ne mirăm. Uscăciunea aceasta este, de regulă, o etapă de neocolit în viaţa duhovnicească. Sfântul Teofan Zăvorâtul, de pildă, a scris multe lucruri interesante pe tema asta. Partea asta de „drum” este o „pustie” prin care omul trebuie să treacă. Din păcate, nu toţi fraţii si surorile noastre reuşesc să o depăşească. Sunt si unii care se impotmolesc definitiv — şi cu multă plăcere — in aceste nisipuri sterpe. Poate fi cumplit de greu sa-i tragi afară!

- Cum ajunge să se instaleze această uscăciune? Cineva face tot ceea ce trebuie sa faca: se spovedeşte, mărturisind toate lucrurile care ştie că se numesc „păcate”; face pravila de rugăciune; se apropie de potirul Sfintei Impărtăşanii —si cu cat face aceste lucruri, cu atat simte că toate sunt doar formalism, iar toate acţiunile lui de a „citi”, de a „sta” la slujbe si a se „spovedi” devin din ce in ce mai mecanice. Ce-i de făcut in situaţia asta?

- In Sfânta Scriptură se spune foarte lămurit cum să-ţi readuci sufletul la viaţă, cum să ţi-l faci din nou tânăr si viu: „Căutaţi-L pe Domnul, şi va viia sufletul vostru“ (Psalm 68:33). Caută-L pe Dumnezeu cu orice preţ — cu incăpăţânare si tenacitate! Si atunci fagăduinţa Domnului Iisus Hristos se va implini: „Căutaţi si veţi afla” (Matei 7:7; Luca 11:9)• Dar dacă nu-L mai căutăm pe Dumnezeu, dacă s-a pierdut setea după Dumnezeu, dacă s-a pierdut dorinţa de a-L inhăţa pe Dumnezeu, atunci avem motive serioase de ingrijorare. Trebuie să folosim orice mijloc posibil pentru a trezi în sufletul nostru această dorinţă. Fără de ea, nu putem dobândi nimic bun. Sau, in cel mai bun caz, va trebui să aşteptăm — aşa cum aştepţi ploaia izbăvitoare pe un pământ uscat — să fim trecuţi prin incercări extraordinare, prin boli, dureri adânci si ispite.

„Acolo stau nişte nevoitori extraordinari la etajul 8 sau 12, intr-un bloc!“

- Dar e posibil pentru un mirean să trăiască la o asemenea măsură?

- Pentru mireni? Da, sigur că da, e posibil chiar si pentru mireni. După cum spunea Părintele Ioan Krestiankin, in vremurile noastre creştinii puternici se mântuiesc in lume, iar cei slabi in mănăstiri. Când asculţi oamenii la spovedanie şi stai de vorbă cu credincioşii, iţi, dai seama ce nevoitori uimitori sunt printre mireni — şi la o asemenea măsură, incat noi, cei care ne numim monahi, avem de invăţat de la ei. Imi aduc aminte cum, pe la mijlocul anilor 80, mă plimbam odată prin Mănăstirea Pskov cu Părintele Ioan Krestiankin. Dintr-o dată, un tânăr agitat a alergat spre părinte şi a inceput să se vaite în gura mare: “Părinte! Moscova e un oraş ingrozitor! Un nou Babilon! Oamenii sunt fără-de-Dumnezeu si cumpliţi!“. La care Părintele Ioan i-a astupat gura cu mâna si i-a spus cu asprime: “Ce vorbeşti?… La Moscova se săvârşesc in fiecare zi patruzeci de Dumnezeieşti Liturghii, in patruzeci de biserici! Acolo stau nişte nevoitori extraordinari, neştiuţi de lume, undeva, la etajul 8 sau 12, intr-un bloc! Adevăraţi sfinţi, cum nici măcar nu poţi să-ţi inchipui dumneata!“. Am rămas uimit la vremea respectivă, pentru că eram obişnuit să cred că toţi nevoitorii trăiau numai in mănăstiri de prin pustie, din Solovki sau Egipt. Şi astăzi eu insumi văd, cu adevărat, nevoitori uimitori: simpli mireni, de la care am de invătat şi care mă ajută la mântuire, smerindu-mă, oameni care-mi dovedesc că poti să duci o viată cu adevărat nevoitoare creştinească în vremurile noastre.

- Ce inseamnă această „viaţă creştineasca“?

- Implinirea poruncii lui Hristos de a-L iubi pe Dumnezeu si pe aproapele. Şi sunt oameni obişnuiti: femei, tineri, tinere, adulti. Nici nu mai vorbesc despre bunici — ei tin nişte pravile de rugăciune care, sincer vorbind, l-ar ruşina pană si pe un călugăr. Mai mult, tin aceste pravile cu statornicie, de zeci de ani de zile — si cu siguranta absolută că nu fac nimic deosebit! De pildă, ştiu o femeie care citeşte un anumit număr de catisme pentru fiul ei mai mare; apoi un număr pentru cel mijlociu; apoi un alt număr pentru fiica ei cea mai mică. Apoi spune Rugăciunea lui Iisus de 1.500 de ori, doar ca să-şi simtă starea de păcătoşenie măcar un pic. Apoi incă nişte rugăciuni de mijlocire pentru altii, si un acatist — cum s-ar putea fără acatist?… Vă vorbesc aici de pravila reală a unei credincioase pe care o cunosc. Asemenea nevoitori — bărbati si femei — sunt nenumărati! Şi, pe langă ceea ce fac, mai au si de lucru: merg la cumpărături, spală, calcă rufe, işi cresc copiii si nepotii. Şi nici nu se mândresc, nici nu se slăvesc in deşert; nu se gandesc in nici un fel la propria persoană si sunt gata in orice clipă să-şi slujeasca aproapele. Simpla prezentă alături a unor astfel de oameni te ajutâ extraordinar de mult să capeti nădejde si hotărare.

„E în interesul nostru sa ne apăram propria trândăvie”

- Dar, bine, adevăratul creştinism nu insearnnă să stai si să citeşti rugăciuni…

- Bineinteles, nu să stai si să citeşti rugăciuni — ci mai degrabă să ai o rugăciune ca o comuniune vie cu Dumnezeu! Trebuie să inţelegem, pur si simplu, că pot exista multe feluri de rugăciune. Sfinţii Părinţi aveau simţirea că viaţa duhovnicească este dată de calitatea si curăţia rugăciunii. Dar, se inţelege de la sine, dacă cineva are impresia că se roagă, dar în acelaşi timp este mânios si nu are dragoste pentru aproapele, atunci nu poţi decat să-i plângi de milă. Ştiţi… poate oi fi eu norocos, dar de mult n-am mai intâlnit astfel de oameni.

- Sunt multe exemple de tineri care slujesc in biserică, dar nu-şi ajută familiile in nici un fel.

- Ei bine, i se mai intâmplă câte unuia se adâncească în viaţa duhovnicească si să se indrepte către un ţel măreţ, si in acelaşi timp să calce peste bieţii lui apropiaţi. Pentru asta există părintele duhovnic. Vine un moment, vine o nenorocire, in cele din urmă, vine o cădere. Dar n-aş vrea să vorbesc despre asemenea cazuri triste ca şi cum ar fi norma zilelor noastre. Mă gândesc mai degrabă la ele ca la o boală a copilăriei. Mulţi au avut varicelă, dar puţini au rămas cu urme pe faţă.

- Dar astăzi se vorbeşte tocmai despre asemenea cazuri…

- Intr-un anume fel, in ziua de azi a devenit „de bon ton” in mediile ortodoxe să spui că cineva se roagă „peste măsură”: işi face pravila, canoanele si catismele — pur si simplu, e „prea” evlavios. Ca si cum i s-ar pune un diagnostic. Insă noi ne asumăm acest rol de judecători nu pentru că am suferi de un exces de discernământ duhovnicesc, ci mai degrabă dintr-o lipsă de credinţă; din lenea noastră, din iubirea de sine. Pentru că, nu-i aşa?, e in interesul nostru să ne apărăm propria trândăvie, aşa că ne zugrăvim cu bună-ştiinţă asemenea chipuri, cam ca Ferapont din „Fraţii Karamazov” — vă aduceţi aminte că in romanul lui Dostoievski e descris un nevoitor de un pseudo-ascetism crud si neinţelept.

Sa ştiţi că există un pericol real in râvna aceasta cu care accentuăm si exagerăm asemenea cazuri nesănătoase, folosind astfel aceste exemple pentru a incepe — insesizabil pentru noi inşine — să ne apărăm propria neglijenţă si credinţă căldicică. In biserici a ajuns ceva foarte obişnuit să circule de la un om la altul stereotipuri răutăcioase şi periculos de generalizante: „Dacă femeile merg la biserică, sunt nişte baborniţe nenorocite; dacă sunt tineri, inseamnă că au probleme cu nervii; dacă sunt adulţi, înseamnă că sunt nişte rataţi; dacă slujesc in altar, înseamnă că şi-au lăsat de izbelişte familiile ca să fie in biserică; dacă sunt monahi, inseamnă că sunt lacomi de avere şi hulitori“.

- Dar uneori chiar aşa este…

- Cine-ar putea spune că nu-i aşa? Dar de ce să incerci să te convingi pe tine si pe cei din jur, cu o stăruinţă demnă de-o cauză mai bună, ca situaţia asta este generala in Biserica noastră?…

„Cinismul şi creştinismul sunt incompatibile”

- Am făcut odată un „tur” al forumurilor ortodoxe de pe Internet şi pur si simplu nu mi-a venit să cred când am văzut maliţiozitatea cinică pe care unii ortodocşi — care se mai consideră foarte invăţaţi in problemele bisericeşti — o manifestă nu numai faţă de clerici (pentru care nu au nici un pic de cinstire), dar chiar si faţă de mirenii cei mai evlavioşi.

- Ei le spun „ortoticniţi”…

- Mi-e teamă că astfel de expresii nu au apărut de nicăieri; s-au născut chiar in sănul mediului ortodox, pentru că numai unii „dintr-ai noştri” puteau să arunce asemenea zeflemele ascuţite. Insă, indiferent de unde-ar fi venit, au fost adoptate cu entuziasm de-ai noştri. Si acesta e un fenomen cu adevărat tulburător în comunitatea noastră creştină. Mai mult: incepem, puţin câte puţin, să ne privim atât pe noi inşine, cât şi pe cei din jurul nostru prin prisma unor astfel de notiuni peiorative.

Un astfel de cinism, de fapt, işi are originea in insăşi boala aceasta a credinţei căldicele, care i-a molipsit pe creştini incă de pe vremea Bisericii din Laodiceea (Apoc 3:15-16). Puterea vrăjmasului care creşte din ce in ce mai mult inlăuntrul Bisericii, printre creştinii care au devenit reci din punct de vedere duhovnicesc, este infinit mai primejdioasă decât orice forţă sau prigoană din afară.

Când se adună oameni din generaţia mai in vârstă, de multe ori spun: „Ce bine era in anii ’60 şi ’70! Ce credinţă era pe-atunci!”. Noi vorbim aşa nu numai pentru că incepem să imbâtrânim, să bombănim, ci pentru că chiar aşa stăteau lucrurile. Pe vremea aceea exista o opoziţie din afară faţă de Biserică, din partea statului, insă noi eram uniţi şi ne pretuiam unul pe altul. Termenul de „orto-ţicniţi” nu putea veni, pe vremea aceea, decât din tabăra vrăjmaşă. Un ortodox n-ar fi folosit, si n-ar fi repetat niciodată asemenea cuvinte. Insă acum le auzim in mediile bisericeşti, iar cei care le rostesc le aruncă cu mândrie!

Sunt oameni care au venit in Biserica, insa o plac doar in parte. Treptat, de-a lungul anilor, au ajuns să constate un adevăr cumplit in străfundul sufletului lor: au un dispreţ profund faţă de Ortodoxie. O boală cumplită, a unui cinism trădător, incepe să domnească printre ei, asemenea nelegiuirii lui Ham (Facerea 9:20-27). Asta ii va molipsi si pe cei din jurul lor, intr-un fel sau altul. La urma urmelor, noi chiar suntem un singur Trup — Biserica — şi, de aceea, trebuie să i se pună cumva stavilă acestei boli.

Nu ne mai rămâne decat să ne amintim de cuvintele Sfântului Ignatie Briancianinov, care spunea: „Apostazia este ingăduită de Dumnezeu: să nu incerci să o opreşti cu mâna ta slabă“. Insă mai departe spune: „Trage-te de-o parte şi păzeşte-te tu insuţi de ea“ — nu să fii cinic.

- De ce nu? La urma urmei, judecaţile cinice pot, uneori, sa fie foarte la obiect…

- Unii nevoitori ar putea spune nişte lucruri foarte aspre, cum făcea Sfântul Leonid de la Optina. Chiar si astăzi, la Moscova, avem un protoiereu care e capabil de glume atât de inteligente, incat e bine să fii atent ca să nu te prindă pe picior greşit. Insă nimănui nu i-ar trece prin cap să spună că e cinic, pentru că nu este răutate in glumele sfintiei sale.
O remarcă gravă si plină de spirit, atunci când o persoană care se comportă prosteşte sau fără ruşine trebuie pusă la punct, sau când vrei protejezi pe cineva de un entuziasm excesiv, poate fi chiar de folos. Insă cinismul şi creştinismul sunt incompatibile. Baza cinismului — oricât ar incerca să aducă indreptătiri! — nu poate fi decat un singur lucru: necredinţa.

“Cinismul este foarte adesea boala Ortodoxiei «profesioniste»”

Odată mi s-a intâmplat să pun aceeaşi intrebare unor nevoitori, Părintelui Ioan Krestiankin şi Părintelui Nicolae Gurianov: „Care e boala de care suferim cel mai mult in viaţa bisericească a zilelor noastre?“. Părintele Ioan mi-a răspuns imediat: „Necredinta!“. Am fost uluit: „Cum aşa? Dar preoţii?…“. Părintele Ioan mi-a răspuns din nou: „La fel si pentru preoti: necredinţa!“. Mai tarziu l-am vizitat pe Părintele Nicolae Gurianov, care, independent de Părintele Ioan, mi-a răspuns acelaşi lucru: „Necredinţa“.

Oamenii nu-şi mai dau seama că si-au pierdut credinta. Cinicii au intrat in Biserică: trăiesc in ea, s-au obişnuit cu ea si nu ţin neapărat s-o părăsească, de vreme ce totul le-a devenit atât de familiar. Si cum se vede situaţia asta din afară? Cinismul este foarte adesea boala Ortodoxiei „profesioniste”.

- Când am citit memoriile lui Nesterov, ma trezeam gândindu-mă că astazi ar fi luat peste picior. De exemplu: „Mama s-a dus paraclisul Ivironului. Poseta ei, in care avea bani, i-a fost furată; dar bine că a reusit să se inchine la icoană”. Toată lumea ar spune imediat: „Uite, o orto-ţicnită!…

-Acum douăzeci de ani, am fi spus despre o asemenea persoană: „Doamne, ce credinţă! Ce frumos!“. Insă propăşirea credinţei ortodoxe a ajuns astăzi o provocare deloc mică pentru creştini. Amintiţi-vă cuvintele din Apocalipsă: „Fiindcă tu zici: Sunt bogat m-am imbogăţit şi de nimic nu am lipsă! Si, nu stii ca tu esti cel ticălos vrednic de plâns, sărac şi orb şi gol!“ (Apoc. 3:17). Am devenit săraci in credinţă şi, din cauza asta, mulţi se satură de gândul de-a fi ortodox doar uitându-se la noi. Continuă să fie ortodocşi din inerţie, datorită „dragostei celei dintâi“: mai ţin incă minte cât de mult au dobândit în Biserică si mai nădăjduiesc incă să primească harul.

- Parinte, cum sa facem sa ne indreptam viata noastra duhovniceasca?

- Cea mai mare bucurie in viaţa duhovnicească este să descoperi mereu ceva nou. Poartă in minte bucuria cu care te-ai trezit Duminică dimineată ca să te duci la Liturghie; nesaţul cu care ai citit din Sfinţii Părinţi, descoperind tot timpul ceva nou. Dacă Evanghelia nu ne mai arată nimic nou, asta nu inseamnă decât că noi suntem cei care ne-am inchis şi nu mai lăsăm să ne fie arătat nimic nou. Purtaţi in minte cuvintele lui Hristos, adresate Bisericii din Efes: „Adu-ţi aminte dragostea ta cea dintâi“ (cf: Apoc. 2:4-5).

Interviu realizat de Anna Danilova, redactor-şef la PravMir.ru

Traducere de Mihaela Mihăilă

Legaturi:

“Incepand razboiul, trebuie sa ne luptam cu hotarare, fara sovaiala. „Cine sovaie e pierdut”, spune proverbul englezesc. Renuntati la orice autocompatimire si nu faceti nici o concesie egoismului. Concesiile tot n-o sa va salveze, si pe aceasta cale nu veti cumpara pacea cu diavolul. Dimpotri­va: acolo unde vede slabiciune, el ataca tot mai puternic. Urmeaza imediat noi ispite, si mai serioase, care cer noi con­cesii”.

*

“Vreti sa iesiti din mlastina care va soarbe a patimii? Luati mana lui Hristos! Cand va lasa puterile si piere ultima raza de nadejde in eliberarea duhovniceasca, adresati-va direct Domnului, cu rugaciune fierbinte din inima, si, credeti-ma, chemarea voastra nu va ramane desarta. Ajutorul cerut nu va intarzia!”

***

Regulile luptei cu patimile

(Capitolul 6, versetele 14-29 [din Evanghelia dupa Marcu])

In istoria executiei lui Ioan Botezatorul, despre care isto­riseste Sfantul Evanghelist, in fata noastra se contureaza figura tragica a lui Irod, ucigasul Marelui Proroc.

Acesta nu este Irod cel care a omorat pruncii din Bethleem in nadejdea zadarnica de a-L da pierzarii pe Iisus. Acela, dupa cum stim, a murit pe cand Sfanta Familie se afla inca in Egipt.

Irod cel ce l-a omorat pe Ioan Botezatorul era asa-numitul Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om poate nu atat stri­cat, cat slab de caracter. Faradelegea savarsita il chinuia. Nu putea sa il uite pe Ioan, atata doar ca in urma slabiciunii sale de caracter nu traia mustrari de constiinta, ci un simta­mant irezistibil de teama. Spectrul insangerat al Prorocului il urmarea pretutindeni. Cand a auzit de Domnul, cu privire la Care in popor aveau loc dispute aprige, primul lui gand, insuflat de teama, a fost ca Ioan cel omorat a inviat. El se temea ca va gasi in persoana Prorocului nou-aparut un raz­bunator al sangelui varsat, si aceasta teama era cu atat mai puternica, cu cat isi dadea seama mai bine ca l-a omorat pe Botezator pe nedrept. Doar un concurs fatal de imprejurari il impinsese la aceasta faradelege, pe care el o ingaduise fara voia sa. In pofida asprelor mustrari indreptate de Ioan impotriva Irodiadei si a tetrarhului, acesta din urma il respecta in adancul sufletului pe acuzatorul sau, deoarece stia ca este un barbat drept si sfant. De aceea, cu toate ca la staruintele Iro­diadei il aruncase in inchisoare, il cruta, il asculta cu placere si de multe ori urma sfatul lui. Atunci cand Salomeea, fiica Irodiadei, a cerut de la el capul lui Ioan Botezatorul, carmuitorul s-a intristat. Cum de s-a intamplat asa ceva? Cum de a ingaduit Irod aceasta ucidere? Cum a putut sa ajunga intr-o asemenea stare incat, in pofida inclinarilor inimii sale, a fost silit sa fie de acord cu ingrozitoarea cerere a Salomeei si sa taie, la porunca ei, capul Prorocului?

Sa incercam sa privim in acest suflet intunecat si sa urmarim cum se „coace” treptat in el faradelegea pricinuita de patima, si cum s-a aprins si s-a intarit insasi patima. Este foarte important pentru noi sa ne lamurim legile dezvoltarii pacatului si patimii, fiindca ele lucreaza cam la fel in sufletul oricarui om, si din exemplul lui Irod ne putem da seama ce determina propriile noastre caderi.

Totul incepe aici prin pofta, prin iubirea necurata fata de Irodiada, cumnata lui Irod, sotia fratelui sau Filip. Fara sa se ingrijeasca deloc de oprirea patimii nelegiuite care se dez­volta, Irod trece in curand la fapta, paseste cu usurinta peste cea dintai piedica si se insoara cu nevasta fratelui sau. Acest prim pas arata deja destul de limpede cat de mult se dezvol­tase patima in sufletul lui, fiindca puterea patimii se masoara prin marimea piedicilor pe care le depaseste; altfel spus, cu cat sunt mai mari piedicile biruite de patima, cu atat e mai mare aceasta. Depasind prima piedica, Irod se ciocneste insa imediat de alta: propovaduirea acuzatoare a lui Ioan Botezatorul, care ii spunea lui Irod: Nu ti-e ingaduit sa tii pe femeia fratelui tau. Fara indoiala ca reprosurile acestea aveau pentru Irod mai mare insemnatate decat stinghereala fata de fratele sau si teama de opinia publica; aceasta, multumita servilismului fariseilor si saducheilor, care aveau o inraurire hotara­toare asupra ei, putea fi usor redusa la tacere. A-l sili sa taca pe incoruptibilul Ioan ori a-l face sa indulceasca tonul franc al mustrarilor sale a fost cu neputinta. Pe langa asta, si asupra constiintei lui Irod insusi acele cuvinte aspre trebuie sa fi avut o mare inraurire, fiindca Irod nutrea un mare respect fata de Proroc si, fara indoiala, tinea cont de parerea lui. Şi totusi, nici aceasta noua piedica nu l-a putut sili sa-si invinga pati­ma. Mai mult decat atat: nu numai ca nu da inapoi in fata ei, ci, atatat de Irodiada, il aresteaza pe Proroc, pe care il res­pecta, si il arunca in inchisoare. Aceasta arata cat se poate de limpede cat de departe ajunsese patima lui. In fine, in scena cu Salomeea aproape ca isi pierde cu totul stapanirea de sine. Senzualitatea ajunsa in ultimul hal ii intuneca mintile, si face juramantul acela nebunesc. Este deja rob patimii pe deplin! Astfel, atunci cand nu intampina impotrivire, patima prin­de putere, cotropind cu stapanirea sa despotica sufletul omenesc. Alaturi de aceasta observam si alt fenomen: odata inga­duit, un fel al pacatului atrage dupa sine o multime de alte feluri. In cazul de fata, in urma poftei desfranate vin miselia fata de fratele sau, preacurvia, nedreptatea, cruzimea, silnicia fata de Ioan, juramantul desert, slava desarta fata de oaspeti, orgoliul mincinos si, in cele din urma, omorul. De parca in urma primului sarpe al patimii care s-a trezit si si-a dat sea­ma de puterea sa incep indata sa suiere si sa se agite o intreaga ceata de serpi, care pana atunci dormitau pasnic in suflet. In fine, nu putem trece sub tacere nici faptul ca ispitele prin care trece Irod devin tot mai serioase, iar faradelegile tot mai gre­le – de parca s-ar verifica pana la ce treapta de cadere poata sa ajunga omul acesta, care s-a supus patimii.

Asadar, vedem cum latul pacatului se strange tot mai mult si cum ramane tot mai putina nadejde ca omul care a cazut in el se va putea elibera. Situatia devine aproape fara iesire cand din suflet dispar ultimele puteri si chiar dorin­ta de a rupe acest lat, si omorul sau o alta faradelege nu mai putin grava devine atunci doar urmarea fireasca, inevitabilul acord final al patimii dezlantuite.

Cercetand procesul dezvoltarii ispitelor asa cum este el descris in istorisirea evanghelica despre Irod, putem gasi o tripla lege careia ii este supusa aceasta dezvoltare daca nu intam­pina rezistenta din partea vointei constiente a omului.

Prima lege poate fi numita „legea amplificarii”. Ea consta in aceea ca forta patimii, intensitatea ei si stapanirea pe care o are asupra sufletului cresc progresiv, pe masura ce i se fac concesii. Concesiile nu o linistesc, ci o fac si mai pretentioa­sa si autoritara. Omul care a ingaduit o data pacatul slabes­te moral si la urmatoare ispita il face cu mai mare usurinta decat cel ce a rezistat in prima lupta. Vointa omului se intareste prin biruinte si slabeste prin infrangeri: aceasta este o lege a psihologiei. Curentul moral, odata infiltrat in suflet, se preface rapid intr-un torent navalnic si strica tot stavilarul legii morale a constiintei, daca nu ne luptam cu el.

Doctorul Mutt povesteste despre un student care sufe­rea de viciul masturbatiei, care i-a marturisit ca in cursul pri­mului an cedase viciului doar o data, in anul urmator de trei ori, dupa care s-a masturbat saptamana de saptamana. Aces­ta este un fenomen obisnuit. Adeseori il observam in dez­voltarea impatimirii de alcool. Cum zice proverbul, „primul pahar pare ca roata carului, al doilea ca un soim, iar urmatoarele ca niste pasarele“. Concesiile si caderile joaca aici rolul de vreascuri uscate pe care le aruncati in foc. Cu cat aruncati mai mult vreascuri, cu atat devine mai mare si mai lacoma flacara. Cu cat pacatuim mai mult, cu atat se aprinde mai tare patima.

Cea de-a doua lege este legea extinderii. Unui pacat ii urmeaza inevitabil o serie de noi pacate. O patima, aprinzandu-se in suflet, trezeste la viata si alte patimi, de par­ca intre ele exista o tainica legatura nevazuta. Reusita unei patimi slujeste parca drept semnal pentru celelalte, si, toa­te deodata sau una dupa alta, se grabesc sa se napusteasca asupra nefericitului suflet, de parca ar vrea sa-i dea lovitura de gratie potrivnicului slabit. Patimii curviei ii urmeaza nea­parat gelozia, neincrederea, minciuna, invidia, mania si asa mai departe. Aici este ca la razboi: a fost strapuns frontul intr-un loc, si dusmanul isi concentreaza imediat fortele in bresa creata, pentru a o largi si a obtine o victorie deplina.

Odata, demult, pe un santier naval olandez se constru­ia o corabie. Pentru chila, de care se prind coastele corabiei, trebuie gasita o barna buna, lunga, solida. In mormanele de lemne care zaceau in curtea santierului doi lucratori au gasit una care parea, la prima vedere, potrivita…

- Uite, a zis unul dintre ei, buna barna! Hai, mai, s-o luam…

Celalalt a privit insa cu atentie barna si a clatinat din cap a tagada.

- Nu, nu e buna!

- De ce?

- Vezi gaurica asta? Inseamna ca in lemn s-au cuibarit deja viermii…

- Fleacuri… Ce inseamna o mica gaura la o asemenea bar­na uriasa? De-abia se vede… S-o luam, omule!

S-au incontrat putin, si in cele din urma cel mai prevazator a cedat. Au luat barna si din ea au facut chila noii corabii.

Aceasta a plutit cu bine pe mari vreme de cativa ani. Era usoara, trainica si n-avea teama de furtuni. O admirau toti, dar intr-o buna zi s-a scufundat fara nici o pricina aparenta, pe vreme buna. Cand s-au coborat scufundatorii s-o cerceteze s-a dovedit ca fundul corabiei fusese ros de viermi. In anii cat corabia plutise pe marile lumii, viermii se inmultisera si gaurisera de tot lemnul. O micuta carie in lemn a fost fatala vasului urias.

Asa este si in suflet. Un singur viermisor al patimii, daca nu-l nimicesti la timp, se poate inmulti colosal de mult, nas­cand noi vicii, cotropind toate partile sufletului si erodandu-i tesuturile sanatoase.

Pricina consta in slabirea credintei. Biruita de un pacat, vointa isi pierde puterea de rezistenta, cedand cu usurinta si altora. In adancul sufletului omenesc exista intotdeauna pacatul, sub forma celor mai diferite inclinatii vicioase si patimi. Aceste patimi fierb si spumega ca intr-un cazan, cau­tand iesire – dar daca omul nu le cedeaza, vointa lui joaca rolul unui capac greu, din plumb, care nu lasa sa iasa aburul sub presiune. Daca ridici cat de putin capacul, in deschiza­tura, oricat de mica ar fi ea, navalesc cu putere toate patimi­le din suflet. Cedand in felul acesta, omul da automat frau liber si celorlalte patimi, nemaifiind in stare sa le faca fata.

Cea de-a treia lege este cea a adancirii patimii. Lucra­rea acesteia consta, in primul rand, din aceea ca mijloacele de satisfacere a patimii dezlantuite, care a pus stapanire pe suflet, devin tot mai rele si mai urate din punct de vedere moral. Patima devine tot mai pretentioasa, tot mai capri­cioasa, tot mai extravaganta. Ea nu se mai multumeste cu formele obisnuite ale pacatului, ci cauta unele noi, mai rafi­nate, capabile sa excite mai mult nervii uzati, tociti. Astfel, patima curviei este complicata adeseori de cruzime, transformandu-se in sadism. Lacomia pantecelui cere noi si noi mancaruri, tot mai sofisticate. Legea adancirii se mai mani­festa cateodata si altfel: pentru a-si satisface patima care creste, omul incepe sa faca faradelegi tot mai grele. El sacrifica totul de dragul ei, toate valorile morale care s-au mai pastrat in sufletul lui.

Peste bordul vietii sunt aruncate toate cate impiedica patima: obiceiurile, convingerile si principiile morale, impe­rativele datoriei si religiei – toate zboara afara, incepand cu valorile cele mai putin importante si incheind cu cele mai mari. Astfel, zgarcitul, cuprins de patima iubirii de arginti, pentru a face rost de bani nu se da in laturi de la nimic: la inceput inceteaza sa faca milostenie, pe urma se cufunda in avaritie, refuzand sa-i ajute pana si pe cei mai apropiati oameni; in continuare, se deda afacerilor murdare, sacrifi­cand dreptatea si decenta, ajungand adeseori pana la hotie, uneori chiar pana la omor, si asa mai departe. Treptat, sufle­tul se pustieste, pierzand in folosul patimii tot ce avea de pret. Omul decade tot mai mult, ajungand la fundul paca­tului si al viciului. Examinand legile care actioneaza in pro­cesul dezvoltarii patimii, putem observa fara greutate: con­ditia generala, principala, fundamentala, de care depinde tot acest proces este absenta regulilor morale ferme si slujirea exclusive a propriului egoism, a propriului eu.

De ce a cazut Irod atat de jos? Fara indoiala, fiindca egois­mul lui, eul lui erau idolul lui cel mai insemnat, caruia ii slu­jea de o viata intreaga; nu recunostea deasupra sa alta vointa mai inalta decat propriile capricii si pofte; principii mora­le nu vedem deloc in activitatea lui, si daca asculta de Ioan Botezatorul asculta, bineinteles, nu fiindca pretuia inalti­mea si curatia morala a sfaturilor acestuia, ci, cel mai proba­bil, fiindca intrezarea in el un clarvazator, care zareste mai bine cararile vietii, ce se impletesc in negura viitorului.

Ne-am oprit asupra explicarii amanuntite a mijloacelor si a cailor pe care se desfasoara dezvoltarea patimii si a conditiilor care o sprijina si o intretin, ca prin aceasta analiza sa usuram rezolvarea unei probleme de o insemnatate esentiala in viata crestinului: lupta cu patimile. Pentru a ne lupta cu suc­ces impotriva dusmanului trebuie sa-i cunoastem procedee­le, subterfugiile si metodele. Bineinteles, problema este atat de vasta si de complexa, incat nu poate fi epuizata in cadrul unei discutii scurte, si ca atare vom fi nevoiti sa ne marginim aici doar la cateva sfaturi practice.

In primul rand, dupa cum se poate vedea din toate cele spuse mai inainte, pentru a ne lupta cu succes impotriva pati­mii trebuie, mai intai de toate, sa avem principii moral-religioase temeinice. Fara acestea lupta este absolut imposibila: cum altfel sa gaseasca omul un punct de sprijin si in numele a ce se va lupta? In propria personalitate? In numele dorin­telor propriului eu? Dar tocmai acolo se afla focarul patimii, si a ne sprijini pe propriile dorinte si inclinatii in lupta cu ea este ca si cum, luptandu-ne cu curvia, ne-am imprieteni cu prostituate si am cauta la ele sprijin moral. Este la fel de nefo­lositor si a cauta sa gasim acest reazem in ceea ce este util pentru societate, deoarece „folosul obstesc” este un concept prea precar, prea vag, este inteles in mod diferit de diferiti oameni si este supus unor interminabile schimbari, in func­tie de imprejurari si de conditiile epocii.

Legile morale capata pentru om o obligativitate si neschimbare neconditionata numai atunci cand el constien­tizeaza provenienta lor suprafireasca si aude in ele glasul lui Dumnezeu. Numai atunci ele au o temeinicie absoluta si o autoritate neclintita. In limbajul bisericesc, aceasta dispozi­tie sufleteasca, care consolideaza legea morala, se numeste „frica de Dumnezeu“. Astfel, frica de Dumnezeu este baza moralitatii si reazemul in lupta cu patimile.

Daca aceasta dispozitie, care face sufletul omului sa se supuna regulilor morale, este posibila, pana la un anumit punct, in orice religie, cealalta conditie care il intareste pe om in lupta cu patimile in numele legii morale este prezen­ta numai in crestinism: este acea putere harica, acel ajutor nevazut, dar mereu simtit, pe care Domnul il trimite pacato­sului ce se lupta chemand numele Lui cel sfant.

Nu stiu cui apartine urmatoarea descriere pitoreasca a relatiei dintre diversele religii si omul cazut in groapa mur­dara a pacatului, care doreste sa iasa de acolo, care arata ce-i spun in acest caz nefericitului care piere diversele religii si cum se straduie ele sa-l ajute si sa il mangaie.

Confucius rosteste: „Experienta aceasta sa-ti fie invata­tura de minte!”

Hinduismul: „In urmatoarea reincarnare vei fi mai fericit!”

Mahomed: „In toate este voia lui Allah!”

Dar Hristos? Hristos spune: „Ia mana Mea!”

Cu cat este mai presus aceasta atitudine fata de pacatos decat atitudinea celorlalte religii! Cu cat este mai multa dragoste in ea si cu cat este mai roditoare si mai de folos pentru om decat ace­le consolari ce nu ies din domeniul vorbelor goale! Vreti sa iesiti din mlastina care va soarbe a patimii? Luati mana lui Hristos! Cand va lasa puterile si piere ultima raza de nadejde in eliberarea duhovniceasca, adresati-va direct Domnului, cu rugaciune fierbinte din inima, si, credeti-ma, chemarea voastra nu va ramane desarta. Ajutorul cerut nu va intarzia!

Asadar, prima regula pentru lupta cu patima: lupta aceas­ta poate fi purtata cu succes doar pe teren religios, sub stindardul nadejdii in Domnul Iisus Hristos. In aceasta nadejde e principalul reazem, principala putere a crestinului!

In al doilea rand, este mai bine sa incepem lupta atunci cand patima n-a iesit inca din primul stadiu de dezvoltare – din taramul gandului. Luptati-va indata ce veti simti pri­ma pornire a unei patimi, indata ce v-a venit in cap cel dintai gand la ea. Cand patima incepe sa se infaptuiasca si, supunandu-va ei, faceti deja ceva ca s-o satisfaceti este nemasurat mai greu sa o opriti dupa aceea. Chiar si in cazul cand ati cazut deja, savarsind pacatul cu fapta, chiar daca ati inceput sa va obisnuiti cu el, lupta cea mai energica trebuie purtata in con­tinuare pe taramul gandului. Respingeti insasi imaginea paca­tului si pornirea catre acesta, indata ce se arata in ganduri, invatati-va sa invingeti inchipuirea patimasa, fiindca aici este radacina pacatului.

Dinauntru, din inima omului, zice Dom­nul, ies cugetele cele rele, desfranarile, hotiile, uciderile, adulte­rul, lacomiile, vicleniile, inselaciunea, nerusinarea, ochiul piz­mas, hula, trufia, usuratatea (Mc. 7, 21-22).

Nu putem opri gandurile pacatoase in asa fel incat ele sa nu ne mai deranje­ze deloc. Aceasta nu depinde de noi, fiindca ele sunt adeseori insuflate de puterea straina, necurata, vrajmasa noua, care nu cruta nici cele mai sfinte clipe, nici cele mai evlavioase dispo­zitii sufletesti. Ele pot veni chiar si in timpul rugaciunii celei mai fierbinti si mai incordate.

Odata, la un staret pustnic a venit tanarul lui ucenic, plangandu-se de gandurile pacatoase ce-l bantuiau. Staretul l-a scos afara.

- Ia desfa-te la haina! Ucenicul s-a supus.

- Poti sa opresti vantul, ca sa nu patrunda sub haina ta?

- Nu pot, avo!

- Asa este si cu gandurile… Nu le putem opri venirea. Putem numai sa ne luptam cu ele, neingaduindu-le sa rama­na in suflet…

Cum este mai bine si mai potrivit sa facem asta? Cel mai bine este sa ne luptam cu gandurile prin metode pozitive, nu negative. Daca repetam in sinea noastra: „Nu o sa ma gan­desc la asta! Nu vreau! Nu o sa permit!” asta nu ne va ajuta prea mult. Mai bine sa incercam sa ne gandim la altceva si sa inlocuim gandurile rele cu ganduri bune. Este bine sa avem ceva pregatit dinainte pentru asemenea situatii: imagini din istoria sfanta, probleme de credinta si moralitate sau pur si simplu inchipuiri nobile in duh crestin. De obicei, Sfintii Parinti se foloseau in asemenea situatii de rugaciuni scurte (cel mai des de Rugaciunea lui Iisus), ca sa abata mintea de la ispita. Uneori isi aminteau texte din Sfanta Scriptura indrep­tate impotriva tentatiei, care destrama soaptele ei. De texte din Sfanta Scriptura S-a folosit, dupa cum stim, si Domnul pentru a-l alunga pe diavol atunci cand acesta a venit la El in pustie pentru a-L ispiti. In al treilea rand, porniti la lupta imediat, fara sa intarziati nici macar o clipa si fara sa faceti vreo concesie. Concesiile duc de obicei la infrangere. Daca hotul incepe sa reflecteze la modul: „Anul acesta o sa fur 10000, la anul 5000, peste inca un an doar 1000… iar in cele din urma voi inceta de tot sa fur”, se poate spune cu incredere ca el va ramane hot. Fumatorii inveterati care incearca sa se lase de fumat micsorand treptat numarul de tigari fumate zilnic rareori au succes.

Exista o veche povestire pentru copii despre un baiat olan­dez care si-a scapat patria de inundatie. Olanda se afla sub nivelul marii si este aparata de diguri. Candva, intreaga tara era fund de mare si se afla sub apa. Doar pas cu pas, cu o incre­dibila darzenie si staruinta, olandezii au smuls-o marii cu aju­torul digurilor, si pe polderele[1] grase, acoperite de namol fer­til, isi lucrau campiile. Olanda se afla intotdeauna in primej­dia de a fi inundata – este destul sa se sparga undeva digurile. Toti locuitorii stiu asta si pazesc digurile cu mare grija.

Odata, noaptea, pe malul marii mergea un baietel. Ştia bine drumul spre casa si noaptea nu il inspaimanta. Deodata i-a atras atentia un sunet neobisnuit: se auzea plescait si susur de apa, de parca ar fi curs un paraias. S-a oprit, si-a incordat auzul si a dat fuga la diguri. Cat de mare i-a fost groaza cand a vazut ca digul se fisurase intr-un loc si jetul de apa, marindu-se tot mai mult, tasnea ca dintr-o arteziana! Ce era de facut? Baiatul intelegea tot pericolul situatiei si stia ca daca nu va opri acel jet de apa, spre dimineata acesta se va transforma intr-un suvoi nimicitor, care va surpa digurile si va inunda tara. S-a uitat in stanga si in dreapta. Ţarmul era pustiu, nici tipenie de om. N-avea de unde sa astepte ajutor. Cele mai apropiate case erau destul de departe de tarm, si pana cand ar fi ajuns la ele primejdia putea sa creasca nemasu­rat… Atunci, fara stea pe ganduri, si-a scos haina, si-a infasu­rat strans cu ea mana dreapta si a astupat gaura, varand mana in ea pana aproape de umar. Scurgerea s-a oprit. Noaptea era cetoasa si rece. Aerul era imbibat de o umezeala patrunza­toare. In curand, baiatul a inceput sa tremure. Camasuta lui veche si peticita nu-i tinea aproape deloc de cald. Se facuse albastru, dintii ii clantaneau, mana ii amortise, dar a ramas cu barbatie la postul sau. Ştia ca daca va scoate mana apa va tasni cu si mai mare putere si, cine stie, poate ca vor pieri atunci parintii lui, surioara lui, prietenii lui…

Nu putea sa plece nici daca a ramane ar fi insemnat moar­tea… Atunci cand rondul de dimineata al paznicilor de dig i-a vazut silueta maruntica, baiatul aproape ca nu se mai putea misca, atat de amortit era.

„Ce faci aici, baiete?” – i-a strigat unul dintre paznici. Micutul s-a uitat la el si, abia desfacandu-si falcile, a spus incet: „Ţin marea.”

Acesta era, literalmente, adevarul. Micul erou si-a sal­vat patria de inundatie si de pieire sigura. Daca ar fi intar­ziat putin, valurile marii ar fi ingropat in adancul lor rece tot tinutul, cu locuitorii lui harnici si cu campiile cele rodni­ce.

„Intarzierea este asemeni mortii”, spunea Petru cel Mare cu privire la tactica militara. Acelasi lucru se poate spune si despre lupta duhovniceasca. Aici, intarzierea este adeseori echivalenta cu moartea duhovniceasca. Exista o parere ras­pandita, potrivit careia poti sa te intorci la Dumnezeu chiar si in ultima clipa a unei vieti traite in cel mai mare dezmat. De aceea, pacatosii calculati, in minutele rarelor mustrari de constiinta, se consoleaza uneori singuri cu logica urmatoare: „Sa ne mai facem placerile, ca mai intai trebuie sa ne saturam de ele, iar la batranete o sa ne pocaim si o sa ne rugam! Dom­nul iarta!” Aceasta logica are o mare hiba. Este bine daca, in pofida vietii sale desfranate, omul reuseste cumva sa pas­treze in suflet credinta vie si iubire de Dumnezeu. Atunci mantuirea inca mai e posibila pentru el – dar daca, din cade­re in cadere, ajunge la starea de care Domnul spune: Nu va ramanea Duhul Meu in oamenii acestia in veac, fiindca sunt numai trup (Fac. 6, 3), pentru el renasterea este cu putin­ta numai ca o minune deosebita a milostivirii dumnezeiesti, pe care nimeni nu are dreptul sa conteze. Exista o multime de oameni care aproape ca s-au prefacut in animale, carora trairile duhovnicesti le sunt cu totul inaccesibile si care au pierdut orice sensibilitate fata de influentele duhovnicesti. Aceasta este deja moarte duhovniceasca.

In orice caz, lupta cu pacatul si cu patimile devine incre­dibil de grea daca am petrecut in ele vreme indelungata. Dia­volul si pacatul nu renunta atat de usor la victima lor, si amin­tirile trecutului furtunos, obiceiurile rele, parerea de rau pen­tru placerile pierdute continua multa vreme sa tulbure si sa infierbante sangele, momindu-l pe om sa se intoarca la via­ta dinainte si adeseori aducandu-l la deznadejde. Este nevo­ie de nevointa pentru a sterge din suflete aceste pete murdare ale trecutului, dar pentru nevointa trebuie vointa tare, iar in momentul respectiv vointa este, de obicei, deja slabita de con­cesiile facute mereu pacatului. In plus, cu cat omul se gaseste mai multa vreme in betia vietii pacatoase, cu atat se leaga de ea mai tare si cu atat mai slaba este dorinta de a o rupe cu aceasta viata si de a incepe una noua, curata, placuta lui Dumnezeu. Iata de ce „inteleptii” care conteaza pe pocainta de la batrane­te isi fac in general un calcul gresit si, ajungand la pragul fatal, vad cu groaza ca sufletul este molipsit iremediabil de pacat, ca vointa e subrezita, ca nu mai au puteri si dorinta sa inceapa o viata noua si ca nu mai sunt in stare sa se pocaiasca… Dezno­damantul tragic este inevitabil.

Asadar, cu cat incepem mai devreme lupta, cu atat mai sigura este biruinta. Cu cat mai grabnic, cu atat mai bine. Incepand razboiul, trebuie sa ne luptam cu hotarare, fara sovaiala. „Cine sovaie e pierdut“, spune proverbul englezesc!

Renuntati la orice autocompatimire si nu faceti nici o concesie egoismului. Concesiile tot n-o sa va salveze, si pe aceasta cale nu veti cumpara pacea cu diavolul. Dimpotri­va: acolo unde vede slabiciune, el ataca tot mai puternic. Urmeaza imediat noi ispite, si mai serioase, care cer noi con­cesii. Asadar, sa nu va linistiti cu sofismul obisnuit: „Nu e nici o problema daca cedez intr-o bagatela; concesii serioase n-o sa fac!” Nu exista bagatele in viata duhovniceasca, fiind­ca acestea au de obicei urmari serioase.

„Tratarea bolilor duhovnicesti (patimilor), zice parintele Ioan din Kronstadt, se deosebeste cu totul de tratarea boli­lor trupului. In bolile trupului trebuie sa dai atentie bolii, sa oblojesti locul bolnav cu mijloace blande, cu apa calda, cu comprese calde si asa mai departe, pe cand in bolile duhov­nicesti lucrurile stau pe dos: daca a navalit boala asupra ta nu trebuie sa-ti opresti deloc atentia asupra ei, nu trebuie s-o mangai deloc, sa nu fii ingaduitor cu ea, sa n-o incalzesti, ci s-o bati si s-o rastignesti; fa pe dos decat cere ea. Daca nava­leste asupra ta ura fata de aproapele, rastigneste-o cat mai grabnic si iubeste-ti indata aproapele. Daca a navalit zgar­cenia, fii cat mai grabnic darnic. Daca a navalit invidia, fii cat mai grabnic doritor de bine. Daca a navalit trufia, smereste-te pana la pamant cat mai grabnic. Daca a navalit iubi­rea de arginti, lauda cat mai grabnic neagonisirea si ai ravna pentru aceasta. Daca te chinuie duhul vrajmasiei, iubeste pacea si dragostea. Daca te biruie lacomia pantecelui, rav­neste cat mai grabnic infranarea si postul. Toata arta de a trata bolile duhului sta in a nu ne opri catusi de putin aten­tia asupra lor si a nu fi catusi de putin indulgenti cu ele, ci a le taia fara intarziere”.

Inca doua sfaturi: sa nu va jucati cu ispitele; straduiti-va sa le evitati si nu va apropiati de ele nici macar din curiozitate. Cel ce hoinareste pe bulevarde, merge la petreceri si la spectacole, asculta discutii libertine si anecdote necuviincioase, dar totodata isi inchipuie ca va putea sa isi pastreze curatia gandului si a inimii, se insala profund. Ca si cum te-ai juca cu focul in magazia cu praf de pusca: explozia poate sa vina in orice clipa.

In fine, pentru a va inta­ri vointa in directia necesara folositi-va de clipele de „incetare a focului”. Ispitele nu navalesc asupra omului in continuu, in clipele de liniste pregatiti-va de razboi prin rugaciune, prin citirea cartilor sfinte si prin cugetarea la cele dumneze­iesti. Prost soldat este cel care incepe sa invete trasul cu pusca abia pe campul de lupta. El va fi negresit invins.

Alfa si ome­ga luptei sunt, totusi, alcatuite de nadejdea in Domnul Iisus Hristos.

Fiindca nu este alt nume in cer si pe pamant… intru care se cuvine sa ne mantuim noi.

Prezentarea cărții

RUGACIUNEA

Dragul meu in Domnul parinte S.,

Va voi indeplini cererea si ma voi ruga pen­tru dumneata si pentru sora dumitale. Trebuie sa inmultiti rugaciunea pentru sora dumnea­voastra si pentru fiicele ei, dar numai la aceasta sa se reduca ajutorul dumneavoastra pentru ea. Deocamdata, rugaciunea este lucrul cel mai efi­cient si care ii este de neaparata trebuinta. Caci pana cand nu-i va veni mintea la cap, tot adevarul i se va scurge printre degete.

Dumnezeu sa va intelepteasca!

 ***

Draga mea in Domnul O.,

Toate greutatile si bolile vin asupra noastra pentru ca nu vrem sa-L primim pe Dumnezeu si tot staruim intr-ale noastre. Iar Dumnezeu ne iubeste mai mult decat ne iubim noi insine, pentru ca noi nu intelegem nimic din cele duhovnicesti si purtam grrja numai de trup. Iar trupul sufera si boleste pentru ca sufletul este plin de lepra.

V-am trimis rugaciunile, din care veti invata cum si ce trebuie sa cereti de la Dumnezeu. Da­ca veti citi aceste rugaciuni cu luare-aminte, pa­cea va va cobori in suflet si, odata cu ea, va veni usurarea intru toate. Nu va uit si ma rog pentru voi. Sa va dea Dumnezeu rabdare si deplina incredintare in Dumnezeu. In aceasta este mantuirea noastra.

***

Dragul meu in Domnul V,

Dumnezeu nu predestineaza pe nimeni, ci omul este neaparat impreuna-creator cu Dom­nul al vietii sale. Domnul, cunoscand viata noastra, stie daca ne este de folos prelungirea ei, da­ca ne petrecem viata savarsind binele, daca mai avem nadejde de pocainta. In viata nimic nu este intamplator. Starea sufletului nostru influentea­za durata vietii noastre pamantesti.

Rugaciunea lui Iisus trebuie facuta sub indru­mare. Iar dumneavoastra, inca neincepand-o, stati in pragul inselarii. Rugaciunea mintii si a inimii este darul lui Dumnezeu. Insa nu o pri­mesc decat cei care se ostenesc cu ravna si sarguinta sa rosteasca aceasta rugaciune cu gura – aceasta este prima treapta. Rugaciunea mintii si a inimii este darul monahilor care s-au retras din lume, ceea ce dupa scrisori nu se poate banui in cazul dumitale. Trebuie sa cereti de la Dumne­zeu o tovarasa de viata si sa cautati printre dom­nisoarele pe care vi le trimite Domnul in cale.

Noi suntem impreuna-creatori cu Dumnezeu si, fara participarea si alegerea noastra, nu se poate nici sa plecam la manastire, nici sa ne casatorim. Si iarasi va zic: nu exista soarta, asupra noastra nu exista nici o predestinare.

Rugati-va pentru gasirea unui duhovnic; si pentru ca deocamdata nu il aveti, cereti sfaturi Ierarhului Teofan Zavoratul, citind cartile lui. El nu va da gres. Toate trebuie facute cu dreapta socoteala.

Domnul sa va intelepteasca!

 ***

Dragul meu in Domnul B.,

Multumiti Domnului pentru mila Lui si nu o refuzati din mandrie.

Nu va apucati sa-i invatati pe altii, caci aceas­ta este uneltirea vrajmasului, care v-a tinut sub tutela pana de curand si v-a impins acum dintr-o ratacire intr-alta. Acum el a inventat pentru dumneavoastra alta momeala, ca sa va abata de la calea mantuirii. Amintiti-va din ce bezna v-a chemat Domnul si tineti minte ca mintea dum­neavoastra nu a putut sa faca altceva decat sa va duca pe caile pierzarii. Domnul nu v-a insarcinat sa-i mantuiti pe altii, caci ii mantuieste El Insusi pe caile stiute numai de El. Iar dumneavoastra urmati-va calea purtand cu rabdare epitimia bo­lilor si multumind pentru ea lui Dumnezeu.

Rugati-va mai des cu rugaciuni scurte: „Doam­ne, binecuvanteaza!”, „Doamne, ajuta!”, invatandu-va sa le faceti pe toate in viata cu binecuvan­tarea si ajutorul lui Dumnezeu. Ba sa primiti in inima si aceasta rugaciune: „Doamne! Tu toate le stii. Fa cu mine precum voiesti. Amin.”

Binecuvantarea lui Dumnezeu sa fie asupra dumneavoastra! Urarea mea este sa va tineti tare de nepretuitul margaritar al credintei pe care vi l-a daruit Dumnezeu.

***

EPITIMIA

 Dragul meu in Domnul V,

Ar trebui sa-I fiti recunoscator lui Dumne­zeu si pentru faptul ca sunteti gata si doriti sa indepliniti canonul, sa va manifestati multumi­rea si intelegerea duhovniceasca in legatura cu tot ceea ce se petrece cu dumneavoastra. Epitimia dumneavoastra nu este de la oameni, ci de la Domnul Insusi. Si aveti pentru ce sa o duceti, deoarece dumneavoastra v-ati luptat impotriva lui Hristos si a Sfintei Sale Biserici. Insa El chiar pe acest ostean prapadit il strange la pieptul Sau si-l calauzeste prin viata, astfel incat sa cunoasca iubirea Lui cea vie si sa-I poata raspunde la ran­dul sau din nou cu inima vie.

Nu judecati pe nimeni; unde este judecata, acolo nu este iubire. Domnul din iubire a venit sa ne mantuiasca. El va judeca la a Doua infrico­satoare si slavita Venire a Sa, si atunci judecata va fi fara mila pentru cei ce n-au avut mila. Si cat de mila Ii e de toti, caci toti suntem raniti, mutilati! Domnul nu pierde nadejdea: chiar si pe cel mai rau este gata sa-l sarute si il saruta. Dar cui i s-a dat mult, aceluia mult i se va si cere. Cele mai infricosatoare si aducatoare de moarte paca­te sunt osandirea si smintirea cuiva, iar noi suntem incurcati in ele din plin. Iata de unde isi tra­ge obarsia epitimia dumneavoastra.

Multumiti lui Dumnezeu. Ne vom ruga nea­parat pentru dumneavoastra. Nu cautati indrep­tatire pentru comportamentul dumneavoastra, caci aceasta izvoraste din mandrie, ci ascultati de glasul sotiei, caci prin ea Domnul va trimite ajutor.

Pentru a invinui pe cineva trebuie sa stii cum sa o faci. Trebuie spus in asa fel, incat omul sa poata auzi si sa se caiasca. Drept sa va spun, de la inaltimea nedreptatilor noastre putem vorbi numai despre pacatele proprii, iar despre cele ale altora trebuie sa tacem si sa varsam lacrimi, incredintand totul lui Dumnezeu. Iar dumnea­ta, dragul meu V., stii din propria experienta cat este de greu sa invingi o singura patima, chiar intelegand si constientizand prezenta ei in tine. Pacatul unor pastori de astazi nu reprezinta pa­catul Bisericii, ci pacatul neputintei lor impotri­va Bisericii. Iar noi toti reiese ca stam pe aceeasi banca a acuzatilor, si doar capetele de acuzare se vor imparti dupa articole diferite.

Domnul v-a adus in pragul vietii duhovni­cesti, incepeti fara sfiala sa purtati greutatea acestei lucrari cu adevarat mantuitoare. Iar a vorbi frumos [altora despre credinta; a-i invata, n.n.] se cuvine doar atunci cand cuvan­tul se intareste cu adevarul vietii, nu a celor din jur, ci cea proprie.

***

DRAGOSTEA

 Draga mea N.,

Insasi viata te invata cum sa traiesti. Si cea mai importanta stiinta pentru om este sa invete sa traiasca in pace si in dragoste cu toti.

Fata de noi suntem nevoiti sa ne purtam ade­sea cu ingaduinta, deoarece neputintele noastre se arata a fi mai puternice decat noi. De la cei apropiati ai tai nu cere mult. Fara Dumnezeu nu este si nu poate fi pace in inima si de aceea nu aveti cum sa o cautati in familia dumneavoas­tra. Dumneata si bunica trebuie sa fiti ca niste luminite in familie, pentru ca ati facut cat de cat cunostinta cu Legea lui Dumnezeu. Cu ea calau­ziti-va si luminati-va calea vietii.

***

Draga mea N.,

Asa si trebuie sa fie, potrivit Scripturii. In fa­milie doi sunt impotriva a trei si trei impotriva a doi. Si trebuie trecut prin toate acestea, judecand in lumina credintei tot ce se intampla. In Noul Testament se spune ca cei credinciosi nu trebuie sa se implice in dispute, deoarece se naste ceea ce simti tu acum, indoiala in credinta si in tine. Daca viziunea ta despre lume s-a impletit cu cre­dinta, trebuie sa o arati prin insasi viata ta. Tra­ieste crestineste, avand simtirea dupa Dumnezeu, poarta-te ca o fiica iubitoare si cu timpul vei cuceri fara certuri inimile celor apropiati pentru Dumnezeu. Deocamdata transpune in viata o singura porunca: ce tie nu-ti place, altuia nu-i face si iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti. Osteneste-te in felul acesta.

Acum pentru multi are importanta exteriorul, iar duhul crestinesc lipseste cu desavarsire. Iata de ce au loc atat de multe nenorociri si noi ne facem vinovati fata de Dumnezeu, caci din pricina vietu­irii noastre este defaimat numele lui Dumnezeu. Tu trebuie sa mergi la biserica, sa citesti in fieca­re zi din Sfanta Evanghelie si sa tii posturile dupa putinta. Insa toate acestea nu trebuie facute ca un scop in sine, ci ca o confirmare a vietii tale de cres­tin. Esentialul este iubirea de Dumnezeu. Domnul sa te intelepteasca!

***

Domnisoara V.,

Oare stii tu ca fara Dumnezeu nu este si nu poate exista nici un fel de iubire? In intelesul ac­tual al acestui cuvant intra doar pofta ochilor si trufia vietii. Daca vrei sa stii care este adevara­ta iubire, citeste Sfanta Evanghelie si in primul rand capitolul 13 din Epistola I catre Corinteni.

Doamne, intelepteste-o pe aceasta fata ca sa nu greseasca in parerea sa de sine!

***

Draga mea in Domnul N.,

Locuiti impreuna cu parintii si nu va fauriti viata dupa cum vi se pare dumneavoastra, ci dupa voia lui Dumnezeu. Traiti crestineste, pur­tand neputintele aproapelui cu rabdare si iubire. Dumneavoastra trebuie doar sa va rugati pentru ei, iar nu sa le impuneti punctele dumneavoas­tra de vedere, fie ele si cele mai evlavioase. Vietuiti cu evlavie si nu creati tensiuni in familie. Caci daca veti incepe sa traiti dupa legea dragos­tei, aceasta lege va fi inteleasa atat de cei credin­ciosi, cat si de cei necredinciosi. Puteti sa va ru­gati pentru gasirea unui tovaras de viata si, da­ca Domnul va binecuvanta, totul se va randui. Lucrati la serviciul dumneavoastra si la casa de vacanta, ajutati-i pe cei apropiati, caci aceasta de asemenea este scris in legea dragostei. Ma voi ruga pentru dumneavoastra.

***

Draga mea in Domnul G.,

Fii mai afectuoasa cu mama si sa nu fii obse­data de problemele religioase, ci roaga-te pen­tru ea si da pomelnic mai des sa fie pomenita la Sfanta Liturghie. Slava lui Dumnezeu, acum poti sa te rogi pentru ea in biserica! Ei ii este greu si, in plus, vrajmasul nu-i da pace.

Fii dar cu mama ca un copil duios care ciri­peste pe langa ea; iubirea si duiosia vor fi pen­tru ea un medicament binefacator, iar rugaciu­nea pentru ea va fi balsam tamaduitor.

Daca puteti, sa mergeti impreuna macar o data in post sa va impartasiti; insa sa o pregatesti pentru aceasta cu rabdare si atentie, ca sa nu fie constran­sa. Iar rugaciunea mea vine in ajutorul vostru.

***

PACEA SUFLETEASCA

Dragul meu E.V.,

Scrisoarea dumneavoastra am primit-o, dar sunt nevoit sa va dezamagesc. A fi monah in­seamna a vietui de unul singur. Monah este ace­la care, trecand pragul manastirii, a depus votul ascultarii, al saraciei de bunavoie si al fecioriei. In concluzie, potrivit acestor fagaduinte, eu, ca un vietuitor de rand, nu am dreptul cu de la mi­ne putere sa intervin personal pentru nimic. Dar sunt liber si n-am oprelisti in ceea ce priveste ru­gaciunea. Va pot promite ca va voi ajuta cu ruga­ciunea, asa cum mi-ati cerut.

Cartile de predici nu au fost editate la initiati­va mea, ci cu binecuvantarea inaltei ierarhii bise­ricesti. Eu doar le-am rostit in ordinea fireasca a imprejurarilor.

As dori sa ma rog in mod deosebit nu atat pentru monument, care nu este crutat de vreme, cat pentru sufletul dumneavoastra, care este mai daramat decat piatra de mormant, deoarece nu Il cunoaste pe Facatorul sau. De asemenea, pentru toti aceia care si-au incatusat sufletul cel viu in mantale de functionari, ucigandu-l prin aceasta incet, dar sigur.

Pentru toate ma doare sufletul: pentru oa­meni, pentru cultura, care de asemenea este in agonie din pricina caderii morale si duhovni­cesti a omului. Va rog din suflet sa ma iertati cu marinimie.

Va trimit una dintre predicile mele. Cred ca ea imi va continua gandul pe care l-am inceput in scrisoare.

Acum la manastire vin si oameni din lume si e nevoie de multe osteneli si de mult timp pentru a scutura din sufletul si inima lor balastul vietii lumesti, cu pacatele si deprinderile ei pacatoase.

 ***

Dragul meu in Domnul A.,

Va voi intreba si eu ceva. Raspundeti-va dum­neavoastra la intrebarile mele.

Cat ati invatat si v-ati ostenit pentru a deveni medic si a ajuta oamenii in bolile lor trupesti?

Ati fi putut oare sa dobanditi aceasta ocupatie ocolind scoala, facultatea si anii indelungati de studiu practic in acest domeniu?

Oare sufletul nu este mai mult decat trupul?

Oare este posibil ca, de indata ce treci pragul bisericii, sa devii in ea invatator si tamaduitor de suflete?

A ucide trupul este o fapta infricosatoare si plina de raspundere inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, iar a ucide sufletele celorlalti inseamna sa-ti ucizi in mod irevocabil propriul suflet.

Acestea sunt intrebarile la care trebuie sa meditati.

Iar sotia dumneavoastra nu este o manusa pe care s-o scuturati din mana si s-o puneti in chimir. Ea este un om viu care traieste in suvoiul Proniei lui Dumnezeu si prin ea, mai repede de­cat prin oricine altcineva, Dumnezeu va poate vesti adevarul.

Si ce se va intampla cu parintii dumneavoastra si cu familia?

Se poate distruge totul, si pe ruine nu vei con­strui nimic. Iar acela care nu poate sa-si randuiasca propria familie cum va putea oare sa conduca Biserica lui Dumnezeu? Dumnezeu sa va intelepteasca!

 (din: Arhimandrit Ioan Krestiankin, Povățuiri pe drumul crucii, Editura Sophia, 2013)

Legaturi:

• Doxologia: Educandu-ne inima

A ne educa inima este departe de a fi un fapt simplu. În schimb educarea intelectului este relativ mai uşoară – în funcţie de capacităţi, fiecare dintre noi poate să-şi dezvolte darurile sale intelectuale. Intelectul primeşte şi reţine tot ceea ce lasă asupra lui o anumită pecete. În privinţa aceasta inima este un organ duhovnicesc mult mai complex. Complexitatea sa provine din faptul că ea reacţionează şi se schimbă necontenit, nu în sensul că ar putea deveni necredincioasă primei iubiri, ci că după ce a trecut printr-o nouă trăire ea se schimbă, devine alta. În acest sens, singura forţă stabilă, în stare să menţină în inimă o armonie, o ordine desăvârşită, este rugăciunea, căci ne leagă de Dumnezeu, Cel ce nu se schimbă niciodată, şi Care totodată închide în Sine nesfârşite bogăţii. Aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, “Dumnezeu este fiinţa cea mai simplă, în sensul integrităţii şi transparenţei Sale desăvârşite”; în El nu există acest caracter complicat, caracteristic omului, ci o bogăţie nemărginită. El este Cel atotbogat.

Principalul obstacol în calea educării inimii e teama noastră în faţa suferinţei, în faţa întristării sufletului, a tragediei duhului. Ne e teamă să suferim şi din această cauză ne îngustăm inima şi o acoperim cu o platoşă. Ne e teamă să privim şi să vedem, ne e teamă să ascultăm şi să auzim; ne e teamă să vedem suferinţa altcuiva şi să auzim strigătul sufletului său. De asemenea, ne închidem în noi înşine şi din această cauză devenim din ce în ce mai înguşti, prizonieri ai acestei zăvorâri.

Există un poem minunat al lui Merejkovski, intitulat “Coralii” în care se spune despre corali că sunt cele mai fragile creaturi din mare; de aceea, pentru a se apăra şi supravieţui, ei se înconjoară de această materie dură, numită chiar coral, dar tocmai această autoapărare îi omoară. La fel se întâmplă şi cu omul care se apără de durere, de suferinţă, de groază, de frica faţă de ceea ce i-ar putea pricinui lui însuşi durerea aproapelui, boala, moartea celuilalt, pe scurt toată grozăvia şi tragedia veiţii pământeşti. Un astfel de om e bine ocrotit, dar în acelaşi timp el trăieşte o moarte lăuntrică.

Pentru a ne educa inima spre a fi o inimă vie, trebuie să ne punem cu cea mai deplină sinceritate următoarea întrebare: “Suntem noi, oare, pregătiţi să lăsăm să intre în inima noastră orice suferinţă? Suntem, oare, gata să compătimim cu orice om care suferă de frig, de foame, de teamă, şi care în viaţă a avut parte de nenumărate lovituri? Suntem noi gata să împreună-pătimim cu aceştia, fără a încerca să aflăm dacă sunt sau nu vinovaţi, întrebându-ne doar: acest om suferă sau nu? Suntem noi gata să răspundem acestei suferinţe cu toată compătimirea de care ne simţim în stare?” Dacă vom deschide zăgazurile acestei împreună-pătimiri, ea va creşte, se va lărgi şi va îmbrăţişa într-o tot mai mare măsură durerea, tragedia vieţii pământeşti.

Dar acest lucru ne înspăimântă pe toţi şi ne face să reacţionăm în două moduri diferite. Fie ne baricadăm în noi înşine, închizând ochii, astupându-ne urechile şi nevrând să vedem; fie începem să obiectăm: “Desigur că suferă, dar cine e vinovat pentru asta? Sigur că suferă, dar de ce trebuie să răspund eu? Nu e nimeni altcineva care să o facă? Este el, oare, omul cel mai apropiat mie, ori sunt eu cel mai apropiat lui? Nu e nimeni care să-i fie mai apropiat?”

Un alt procedeu de care ne folosim pentru a ne apăra de violenţa durerii, de sfâşierea sufletului, este acela de a ne declanşa o stare de iritare, de mânie. Ne e mult mai uşor să ne mâniem împotriva minciunii care domneşte pe pământ, împotriva celor răspunzători pentru această suferinţă, uneori chiar împotriva celui suferind, care cere de la noi compătimirea pe care refuzăm să i-o dăruim. A suferi este o stare pasivă; a suferi înseamnă a te dărui şi, după cum zice Evanghelia, a îngădui altora să ne facă nouă ceea ce le va dicta lor inima să facă. A te mania e însă uşor; în mânie există o activitate, o forţă vremelnică. În cea mai mare parte a timpului trăim mânia ca pe o reacţie virilă la răul din lume. Şi prin aceasta noi ne lipsim de orice participare la acea stare a sufletului, la acea atitudine faţă de lume şi de inevitabilele ei dureri, pe care le găsim în Hristos, în Dumnezeu.

Toată suferinţa pe care a întâlnit-o aici pe pământ, Hristos a asumat-o în întregime, cu o iubire curată şi desăvârşită, cu o milostivire sfâşietoare. Şi, când această suferinţă s-a manifestat prin ură, printr-o nemăsurată ură, El a luat asupra Sa această suferinţă, după cum putem vedea în zilele Sfintele Sale Patimi, Răstignirii pe Gologota, morţii şi pogorârii Lui la iad.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Taina iertării, taina tămăduirii, Editura Reîntregirea, p. 32-35)

…si despre MISCAREA RUGULUI APRINS, despre VIATA SI RUGACIUNEA in INCHISORILE COMUNISTE

14 septembrie – 11 ani de la mutarea la ceruri a duhovnicului Bucurestiului

***

Conferinta “Despre rugaciune” a parintelui Sofian de pe 14 nov. 1996 în Aula Facultatii de Drept (Universitatea Bucuresti)

[vezi, in mod special, un moment miscator, in evocarea Parintelui Ioan Kulaghin, de la min.29-30]

Legaturi:

(sursa foto)

“Omul împleticit în labirintul lui de planuri de duşmănie împotriva altora, omul incapabil de comuniune adevărată este întunecat în lăuntrul şi pe faţa lui. Poporul spune just de un om prietenos, neduşmănos, fă­ră gânduri ascunse, că este om cu sufletul şi cu faţa deschisă. Es­te o lumină în el şi pe faţa lui, care se comunică şi altora”.

*

“Te iubesc, nu vreau sa mori spiritual in vesnicie!”

***

Parintele Staniloae, un om familiar cu Dumnezeu, Universul Credinţei, TVR1 (6 oct. 2013)

*

Fragment din emisiunea “Lumina din lumina” (TVR) in cadrul careia parintele Dumitru Staniloae ne vorbeste despre pozitia Ortodoxiei fata de reincarnare, afirmand unicitatea persoanei

***

• Roman ortodox in Franta: Convorbiri cu Parintele Dumitru Staniloae: “Celalalt poate muri pentru mine daca nu arat iubire”

[...]

… Rabdarea este o mare forta, prin care intarim spiritul. Biserica recomanda foarte multa rabdare.

S.D. – Casnicia este o ambianta in care cei doi parteneri – sotul si sotia – pot experia in chip nemijlocit rabdarea?

Pr.D.S. – Da. Depinde de fiecare. O, sunt greutati foarte mari in viata, sau pentru unul sunt mai mari, pe care trebuie sa le suporte si celalalt. Si cel care sufera, care-i bolnav, si acela trebuie sa rabde, asa dupa cum trebuie sa rabde si cel care sta langa celalalt. In casatorie este si multa rabdare, poate mai multa rabdare decat la monahi. Monahii au si ei virtutile lor, dar au si mirenii virtutile lor. Este sfanta si casatoria. Nu spun ca nu-i sfant si monahismul desi – am accentuat – monah devii prin ierurgie, om casatorit devii prin taina.

S.D. – Parinte, daca ar fi sa calific tonul si ambianta spirituala ale acestor dimineti pe care le-am petrecut impreuna, gratie atat bunavointei cat si raspunsurilor dumneavoastra, as zice ca au fost pecetluite de moderatie, de masura. Cum se impaca aceasta moderatie cu sentimentul intotdeauna excesiv – al preaplinului dragostei, cu bucuria sufocanta, resimtita ca nemasurata pe care si-o provoaca contemplarea subiectului iubit?

Pr.D.S. – Dar in rabdare este numai moderatie? In rabdare este mai multa forta, mai multa exaltare, decat in nerabdare.

S.D. – Vreti sa dezvoltati putin…?

Pr.D.S. – Este mai multa forta. Sa rabd pe cel care este casatorit cu mine, si poate este bolnav, chiar toata viata. Este si o iubire a lui Dumnezeu, incat nu eu vad in rabdare moderatie. Vad in nerabdare. Din pornirea spre toate poftele. Acolo este o proasta moderatie; adica o pacatoasa moderatie. Poate moderatia este ceruta de iubirea adevarata. Iarasi trebuie sa impacam aceste doua antinomii: sa fiu rabdator inseamna sa iubesc pe Dumnezeu fara margine, sa-mi fac datoria fata de ceilalti, sa-i impac singur poate cu greutate, cu suferinta, poate nu cu placeri ca nu in asta sta iubirea. Iubirea sta intr-un sentiment de raspundere fata de importanta celuilalt, fata de valoarea celuilalt, fata de mantuirea celuilalt. Daca-l iubesc, tin sa se mantuiasca.

S.D. – Gabriel Marcel, citat mereu de Parintele Galeriu, spune: “Cand spun cuiva te iubesc, spun tu nu vei muri niciodata”.

Pr.D.S. – Asa este. “Te iubesc” este o concluzie ca celalalt nu va muri. Te iubesc, nu vreau sa mori spiritual in vesnicie. Celalalt poate muri pentru mine daca nu arat iubire, rabdare. Poate muri, da. Si vesnicia in iad este o moarte. Un chin este o moarte. Crestinul nu mai admite o moarte ca inexistenta totala a persoanei.

S.D. – Ca neant.

Pr.D.S. – Da, fiecare traieste in veci. Dar vai de viata (aceluia care se duce in iad. Eu am o datorie, mai ales fata de cei de langa mine sa nu se duca in iad. Sa fac totul ca sa mearga la fericire. Si numai asa merg si eu la fericire. Numai asa vom fi cu adevarat vii. Trebuie sa rabd pentru ca in asta se arata valoarea pe care i-o dau celuilalt si datoria mea este ca el sa-si afirme si sa-si faca vazuta valoarea in veci.

S.D. – Rabdarea, asa cum intelegeti dumneavoastra in chip existential si teologic, este o dimensiune defensiva sau, dimpotriva, care iese in intampinare? Este o actiune defensiva, un mod de a suporta totul?

Pr.D.S. – Este un mod de a suporta, pentru ca sunt foarte multe greutati care cer numai rabdare.

S.D. – Trebuie sa cauti rabdarea, pricina ei, deci trebuie sa-i cauti insuportabilitatea?

Pr.D.S. – Nu, nu este nevoie, asta vine singura, poate ne-o trimite ambianta generala a societatii, poate toate cate s-au intamplat omenirii dupa Cadere, poate slabiciunea corpului care, mergand spre moarte trece prin boli, insuficientele noastre pe care le avem si pe care celalalt le vede, dar trebuie sa le rabde si sa vada dincolo de ele valoarea eterna. Ca sa nu-l prabusesc in iad prin insuficientele lui, incerc ca, rabdand eu, sa ma rabde si el pe mine. Dar, in afara de insuficientele sufletesti, sunt cele de natura biologica. Prin insuficientele sufletesti poate avem si noi o vina, insuficientele trupesti poate vin din ambianta generala.

[...]

• CITITI CONVORBIREA INTEGRALA LA SURSA
• Vedeti si: Taina Nunţii în Noul Testament. „Dacă îţi spun că te iubesc, înseamnă că nu vei muri niciodată“

• Ziarul Lumina:

Iubirea învinge moartea*

Iubirea desăvârşită es­te aceea care este în sta­re să meargă până la moarte şi să treacă prin ea pentru cei iubiţi. Astfel, iu­birea adevărată este băr­bă­ţie, este eroism, şi nu simplă mo­liciune şi petrecere în stări de satisfacţie egoistă. Iar eroismul din iubire este mult superior oricărui alt fel de eroism, cum ar fi de pildă cel din do­rin­ţa de slavă deşartă, din dispe­rare sau din alte motive.

Iubirea care merge până la a se lăsa răstignită pe cruce este ce­ea ce dă jertfei nobleţea supremă, sublimul.

Învăţătura dogmatică a Bi­se­ricii ne spune că Fiul lui Dum­nezeu S-a întrupat şi a mu­rit pe cruce pentru a împlini rân­duiala dreptăţii şi mânat de iu­birea divină pentru om. În ca­drul acestei scheme a dogmei, se cuprinde însă atâta a­dân­cime şi bogăţie de sensuri, în­cât nu poate fi epuizată de nici o viziune şi de nici o descri­e­re omenească şi nici de toate la un loc.

Explicaţia dogmatică a acestor minunate fapte divine din mijlocul istoriei omeneşti nu se mi­stuie prin unul sau două-trei motive pe care mintea noastră es­te în stare să le domine de­plin cu înţelegerea. Cine poate înţelege deplin sfatul lui Dum­nezeu? Trebuie să stea la baza în­trupării şi jertfei Domnului o constelaţie plenară de motive, de toate nuanţele şi adâncimile, deşi mintea noastră simplificatoare este silită să le încadreze în cei doi termeni extrem de ge­ne­rali, dreptate şi iubire.

Stăruind, cu ajutorul lui Dum­nezeu, asupra unuia sau al­tuia din aceşti termeni, s-ar pu­tea să se găsească numai în el atâta bogăţie de motivaţie a fap­telor mântuitoare ale Dom­nu­lui, încât să ni se pară că ar a­junge singur să le explice. A­ceas­ta însă nu constituie în nici un caz un indiciu că nu-şi are şi celălalt termen însemnătatea sa în motivaţia întrupării şi jertfei de pe Golgota.

În acest articol voiesc să insist puţin în special asupra iu­bi­­rii ca motiv şi ca explicaţie a jert­fei şi iubirii care au ridicat fră­mântarea omenească la gra­dul şi la sensul de istorie.

Pentru care motiv (pentru ca­re motiv încă?) s-a săvârşit ma­rea durere de pe dealul Că­pă­ţânii, ce simbolizează culmea încăpăţânării omeneşti în rău? Iată ce ne mai spune în a­ceas­tă privinţă, spre o plăcută mul­ţumire şi edificare a sufle­tu­­lui, o privire mai atentă în fi­in­ţa iubirii. Iubirea desăvârşită tre­buie să meargă până la moar­te, şi cine are o iubire atât de desăvârşită faţă de oameni ca Dumnezeu? Iubirea n-ajun­ge să fie declarată; ea trebuie a­rătată, se cere arătată. Dum­nezeu S-a suit pe cruce nu numai ca să ne asigure cât de mult ne iubeşte – şi aceasta este ma­re lucru când îl ştim sigur -, ci şi pentru că prin Sine iubirea Lui tindea să facă maximum pen­tru noi. Desigur, aceasta nu Îl supune pe Dumnezeu unei ne­cesităţi, căci iubirea este to­tuşi act de voinţă. Iubirea în gra­dul suprem este aceea care per­sistă chiar când fiinţa iubi­tă o huleşte, o urăşte şi, în ura ei, o duce la cruce. Cel ce iu­beş­te desăvârşit moare iubind chiar pe cel ce-l omoară. Moar­tea, în asemenea caz, nu este nu­mai o manifestare a grozavei d­e­căderi morale în care se află omul, ci şi ultima dovadă care vine să se ofere iubirii pentru a-şi arăta infinitatea ei, imposi­bi­­litatea de a fi supusă prin ce­va. Nesfârşirea iubirii, când se întâlneşte cu păcatul omenesc, fie îl dizolvă, fie este dusă la moar­te. Tertium non datur. Dar poate că este necesar să se în­tâmple şi ultima latură a al­ter­­nativei pentru a-şi arăta iu­bi­­rea incredibila ei măreţie şi re­­zistenţă. Triumful iubirii se a­rată parcă mai mult prin moar­te. Când învinge fără să fie dusă la moarte, nu ni se a­ra­tă încă toată puterea ei. Iu­bi­rea care a trebuit să suporte moar­tea şi-a vădit mai mult bi­ru­inţa decât cea care n-a avut o­cazie să meargă până acolo. In­finitatea iubirii, infinitatea pu­terii ei se arată în moarte, căci aici cel ce iubeşte riscă sau jert­feşte totul şi arată că, dacă ar avea nu o viaţă, ci ne­nu­mă­ra­te, pe toate le-ar jertfi pentru fiinţa iubită.

Dar iubirea este unitatea de mă­sură pentru viaţă. Cu cât iu­birea este mai mare, cu atât via­ţa este mai adâncă, mai mul­t­ă. Iubirea porneşte totdea­u­na din surplus de viaţă; iar ne­păsarea ei faţă de moarte es­te însăşi conştiinţa suve­ra­ni­tă­ţii vieţii faţă de moarte. Este un ma­re lucru pentru viaţă să nu se simtă umilită, copleşită, în­fri­cată de moarte. Atitudinea a­ceasta, de superbă sfidare a morţii, nu se poate explica de­cât printr-o abundentă con­cen­tra­­re de viaţă în acest punct, prin­tr-o covârşitoare siguranţă a neînsemnătăţii morţii în faţa vieţii. Biruinţa asupra morţii se ob­ţine nu prin fuga de ea, ci prin revărsarea vieţii peste ea.

Cine nu se simte mai fericit, cu mai multă bucurie de viaţă, iu­bind? Şi cine n-a experiat veştejirea dorului de a fi şi de a ac­tiva, când nu are iubire faţă de nimeni? Interesul faţă de alţii întreţine gustul de a trăi în noi, împreună cu interesul ce ni-l poartă alţii nouă. Prin iubire trăim şi ne mişcăm şi suntem. Deficienţa de iubire roade zi de zi la temelia vieţii noastre. Dacă am avea iubire desă­vâr­şită unii faţă de alţii, n-am mai muri. Am trăi veşnic şi nu ne-am plictisi.

Iubirea lui Iisus Hristos s-a ur­cat pe cruce din pricina de­să­vâr­şirii ei. Dar aceeaşi de­să­vâr­şi­re, fiind suprema concentrare de viaţă, biruieşte asupra mor­ţii şi altfel decât prin simpla sfi­da­­re a ei. Biruieşte răzbind, dincolo de moarte, la o nouă via­ţă. Jertfa supremei nobleţe, fiind manifestarea cea mai de­pli­nă a iubirii nesfârşite, este prin însuşi acest fapt o biruinţă si­gură a vieţii asupra morţii. Mormântul acceptat din iubire es­te semnul supremei în­cor­dări a vieţii şi izvorul înălţării ei desăvârşite. Prin moarte se cal­că într-adevăr asupra mor­ţii. Prin moarte biruieşte viaţa.

Iubirea, prin urmare, face le­gătura între moarte şi în­vi­e­re. La înviere duce numai jertfa a­devărată, pentru că numai moar­tea din iubire desăvârşită es­te jertfă adevărată.

Calitatea acestei jertfe a­de­vărate n-a avut-o decât Iisus Hris­tos, pentru că numai El S-a lă­sat ucis de cei pe care i-a iubit, iubindu-i, iertându-i şi lă­sân­du-le deschisă calea mân­tu­i­­rii, chiar săvârşind ei această fap­tă. De aceea numai El a în­vi­at. Desigur, ca să fi putut iubi astfel, ca să fi putut aduce o ast­fel de jertfă, trebuia să fie Dum­nezeu. Iubirea desă­vâr­şi­tă este una cu Dumnezeu.

Dar iubirea Lui, desfăşurată în toată plinătatea ei în văzul lu­mii, pe Golgota, este singurul mij­loc şi pentru mântuirea oa­me­nilor de păcat. Iubirea su­pre­mă nu este numai singura pu­tere care răzbeşte prin moar­te, ci şi cea care deschide ză­voa­rele sufletului nostru în­cu­iat în vraja răului. Unde iubirea nu poate face nimic, nu e­xis­­tă altă putere care să mai poa­tă ajuta.

„Tot răul se săvârşeşte prin în­chiderea eului în faţa lui tu, în singurătatea sa. Iar cine vrea să iasă din această sin­gu­la­­­rizare cu adevărat pentru a in­­tra în relaţie cu tu, cu Dum­nezeu şi cu omul, nu o poate face altfel decât prin iubire“.

Este însă o iubire care nu poate izvorî de la noi, ci numai de la Dumnezeu ne poate veni, ca dar. Prin moartea pe cruce, iu­birea divină s-a apropiat cu toa­tă intensitatea ei de noi. Jert­fa aceasta s-a săvârşit în cer­cul societăţii omeneşti, pentru oameni. Pe muntele în­că­pă­ţânării omeneşti s-a coborât duioasă, caldă, suferind orice, iu­birea dumnezeiască, pentru a-l dizolva. Învingând moartea, iu­birea divină învinge şi pă­ca­tul în cei ce vor să-şi deschidă su­fletul în faţa lui Iisus Hristos şi însăşi această revărsare a iu­bi­rii Lui în om, fiind suprema in­tensificare de viaţă, învinge şi moartea din el.

Iubirea lui Iisus concentrân­du-se întreagă în favoarea noas­tră, în interesul nostru, prin întrupare şi prin moarte, ră­mâne aproape de noi, aşa cum iubirea şi grija noastră ră­mân, analogic, în jurul celui pen­tru care am făcut mari jert­fe şi am depus mari osteneli spre a-l scăpa, ajuta şi ridica.

Ea ne solicită în toată clipa vieţii pământeşti să ne deschidem inima, să ieşim din în­vârtoşarea egoismului şi să răs­pun­dem lui Iisus prin iubire. Ea stăruie la uşa sufletului, nevă­zut, dar uşor de simţit, aşa cum stăruie uneori câte o fiinţă o­menească superioară care prin îndelungată răbdare, su­fe­rind orice ofensă din partea noas­tră, ne iartă toate, ne preţuieşte, ne încurajează, ne în­ţe­le­ge, ştiind că doar în felul a­ces­ta ne poate face mai buni şi în nici un caz prin loviri mândre ale sensibilităţii noastre, deve­ni­tă excesivă prin păcat.

Scoaterea sufletului din izo­la­­re prin iubirea lui Hristos şi a­şezarea lui în comuniune cu Dum­nezeu şi cu semenii este una cu scoaterea lui la lumină. Omul împleticit în labirintul lui de planuri de duşmănie împotriva altora, omul incapabil de comuniune adevărată este întunecat în lăuntrul şi pe faţa lui. Poporul spune just de un om prietenos, neduşmănos, fă­ră gânduri ascunse, că este om cu sufletul şi cu faţa deschisă. Es­te o lumină în el şi pe faţa lui, care se comunică şi altora. Un suflet sincer şi deplin des­chis nu poate avea însă omul de­cât întru Hristos, atârnând prin credinţă cu fiinţa lui în­trea­gă de Dumnezeu Cel deve­nit om. Numai atunci este în el o iubire care rezistă atâtor pie­dici pe care i le ridică intrigile şi învârtoşările omeneşti. Şi când se poartă între oameni cu o astfel de iubire, sufletul şi fa­ţa lui nu mai sunt numai „deschise“, ci luminate dinăuntru de irizările calde ale bunătăţii şi ale unei prezenţe de dincolo de fire în conştiinţa lui. Cine in­tră în raport cu tu, cu Dum­nezeu şi cu omul adică, prin iubire „acela vine la lumină“, pre­cum vine la viaţă. Iubirea, lu­mina şi viaţa – împreună cu a­devărul – sunt una.

În acest sens sunt Paştile săr­bătoarea luminii: pentru că ele serbează triumful iubirii.

Şi numai dacă ne vom um­ple şi noi de iubirea care nu alege şi nu se tulbură de ni­mic, ne vom um­ple şi de lumină. Altfel, totul ne rămâne exterior. Vom auzi vorbindu-se de lumina Învierii, dar nu vom simţi nimic, în­tocmai ca un orb căruia i se vor­beşte de lumina zilei. Numai de vom fi intrat cu ade­vă­rat, prin îm­părtăşire cu Trupul Dom­nului, în comuniune de iu­bi­re cu El şi cu semenii, vor fi Paş­tile şi pentru fiecare din noi o biruinţă a iubirii, a luminii şi a vieţii.

De ce ne îndeamnă doar cân­tările bisericeşti:

„Să ne luminăm cu serbarea (prăz­nuirea), şi unii şi alţii să îm­brăţişăm; să zicem fraţilor şi ce­lor ce ne urăsc pe noi; să ier­tăm toate pentru înviere“.

Nu există luminare fără îm­bră­ţişare.

* Pr. Dumitru Stăniloae, Cul­tură şi duhovnicie. Articole pu­bli­­cate în Telegraful Român (1937-1941), vol. 2, coll. „Opere com­plete“, Ed. Basilica, Bu­cureşti, 2013, pp. 758-764 (su­bli­­nierile din text a­par­­ţin re­dac­ţiei).

Moartea ca trecere de la viaţa temporală la viaţa eternă *

(…)

De necesitatea şi universalitatea morţii ţin seama şi alte explicaţii ale ei. Ele o socotesc de asemenea ca un moment care descoperă un sens al vieţii. Două din ele explică moartea, fără Dumnezeu, şi socotesc că tocmai prin aceasta dau morţii un sens.

Una din ele consideră moartea ca un fenomen pur biologic, prin care forţele vitale concentrate într-un organism reintră în curentul naturii spre a le concentra în alte organisme. Alta consideră moartea ca o despărţire a spiritului de trup, întrucât spiritul se cere prin sine însuşi, nu prin vreo cauzalitate divină, după o viaţă neîngustată de trup. Explicaţia din urmă se ramifică în două. Una din aceste ramificaţii consideră că spiritul, după despărţirea de trup, se revarsă într-o esenţă spirituală panteistă. Alta, care e proprie unor religii necreştine (sau spiritismului, ale cărui raporturi cu religia sunt foarte neclare), socoteşte că spiritele duc o existenţă personală în preajma lui Dumnezeu. Deci, fără ca Dumnezeu să fi avut un rol în introducerea morţii în lume, El are un rol ca ţintă spre care duce moartea.

Explicaţiile care nu recunosc o existenţă personală după moarte nu văd în moarte un eveniment care ar da existenţei un sens. Ce interes are pentru persoana umană, singura care descoperă sensul existenţei sau pentru care există un sens, faptul că există în veci o natură sau o esenţă spirituală impersonală, deci inconştientă de sens?

Explicaţia care afirmă o existenţă a spiritelor după moarte în preajma lui Dumnezeu, pe lângă faptul că nu e şi o explicaţie a originii morţii, nu poate da suficiente temeiuri pentru o existenţă fericită după moarte, întrucât Dumnezeu în această explicaţie nu este Dumnezeul comuniunii, Care Se arată ca atare în existenţa Sa treimică şi în întruparea Uneia din Persoanele treimice ca om pentru vecii vecilor, ceea ce asigură şi identitatea persoanei umane care supravieţuieşte. Totuşi, în această explicaţie, moartea nu e cu totul lipsită de sens. De aceea aderenţii diferitelor religii pot considera într-o anumită măsură moartea ca pe un eveniment pozitiv.

Unii inşi, din Occident mai ales, influenţaţi azi de primele două „explicaţii“ ale morţii, dar conştienţi de nonsensul cu care aceste explicaţii lasă moartea încărcată, caută să se elibereze de gândul la moarte, caută să acopere realitatea ei. Deşi afirmă că moartea e un fenomen natural, au o spaimă de moarte, recunoscând implicit că ea nu e deloc naturală pentru om. De aceea aceşti oameni fac tot ce pot pentru acoperirea mortului, pentru a nu fi tulburaţi în viaţa lor de gândul morţii. O casă îndoliată de evenimentul morţii nu vrea să arate nici un semn de doliu, iar mortul e dus pe ascuns la cimitir sau la crematoriu şi făcut să dispară pe neobservate.

Moartea îşi capătă sensul deplin în explicaţia creştină, care vede moartea ca un moment în dialogul etern al omului cu Dumnezeu Cel personal. Pentru creştinism, moartea, deşi e urmarea păcatului, a păstrat şi un sens pozitiv, întrucât în ea Hristos ne trece la comuniunea deplină cu Dumnezeu, adică la o treaptă mai înaltă în comuniunea cu El şi, prin aceasta, la treapta plenitudinii vieţii.

În creştinism, moartea este luată în serios, dar fără disperare, înainte de a se produce, pentru a ne pregăti să trecem prin ea la plenitudinea comuniunii cu Dumnezeu; iar când s-a produs, pentru ca prin rugăciuni să se asigure şi mai mult celui decedat această plenitudine. Ea nu e nici bagatelizată înainte de a se produce, nici motiv de disperare când moartea s-a produs, sau de grăbită uitare a celui mort. Morţii nu sunt plânşi cu disperarea că unicul lor chip de existenţă a dispărut în neant, pentru totdeauna; ci pentru pierderea unui ajutor în persoana lor şi la gândul că au murit nepregătiţi. De aceea, locul principal îl ţin rugăciunile pentru ei, cu ocazia morţii lor şi după aceea, odată cu regretul pierderii unui ajutor temporar. De aici vine şi obligaţia amintirii lor.

De fapt, numai pentru credinţa creştină moartea are un sens, atât în ceea ce priveşte originea, cât şi rostul căpătat de ea în Hristos. Credinţa creştină dă o explicaţie satisfăcătoare originii ei, socotind-o provenită prin ieşirea omului din comuniunea cu Dumnezeu, dar pentru ea moartea capătă un sens pozitiv în Hristos, putând fi învinsă prin restabilirea comuniunii cu Dumnezeu, prin credinţa în Hristos.

Spaima de moarte arată că ea nu e un fenomen cu totul natural, ci că s-a produs ca un fenomen contrar naturii, ca o slăbire a comuniunii cu Dumnezeu, izvorul vieţii. Creştinismul explică această spaimă de moarte prin faptul că ea a apărut ca pedeapsă şi ca urmare a păcatului primilor oameni, pentru ieşirea lor din comuniunea cu Dumnezeu. De aceea creştinul manifestă deschis şi o teamă de durerile morţii ca despărţire a sufletului de trup, cum a manifestat şi Hristos, recunoscând astfel acest caracter nenatural al morţii, spre deosebire de cei care, pe de o parte, declară moartea un fenomen natural, iar pe de altă parte, au o spaimă disperată de moarte, cu mult mai mare decât creştinii.

Dar creştinismul oferă şi un remediu al spaimei de moarte întrucât moartea în Hristos este un mijloc de ridicare a noastră din viaţa nedeplină şi trecătoare în care ne-am coborât, la viaţa fără de moarte, la plenitudinea vieţii prin întâlnirea cu Hristos dincolo de moarte, după ce am trăit în parte cu El aici. Iar siguranţa întâlnirii cu El, a depăşirii morţii noastre, o avem în biruinţa morţii de către El prin Înviere.

În starea de acum nu suntem mulţumiţi nici să trăim fără să murim, căci n-avem aici plenitudinea comuniunii cu Persoana lui Hristos, dar câtă vreme suntem în păcat, ne e teamă şi să murim, ca din nepregătire să nu rămânem definitiv lipsiţi de comuniunea cu El. Sfântul Antonie cere pe patul de moarte lui Dumnezeu să-i mai dea puţin timp de pocăinţă. Pe măsură ce înaintează într-o viaţă curată, în comuniunea cu Hristos prin credinţă, creştinii depăşesc însă nu numai teama de durerile despărţirii sufletului de trup, ci şi teama de ceea ce va urma după aceea.

Astfel moartea a apărut ca o despărţire nefirească a sufletului de trup, ca urmare a slăbirii comuniunii omului cu Dumnezeu, izvorul puterii şi al vieţii, deci ca urmare a păcatului; despărţirea sufletului de trup, fiind urmare a slăbirii comuniunii cu Dumnezeu, duce la o desfiinţare a acestei legături dincolo de moarte. În Hristos, comuniunea cu Dumnezeu fiind restabilită, moartea rămâne ca despărţire a sufletului de trup şi prin aceasta şi creştinul trăieşte împreună cu ceilalţi oameni teama de durerile ei, dar în mod mai atenuat; iar la cei tari în credinţă, ca de exemplu martirii, ea e copleşită cu totul.

În această teamă, creştinul are semnul viu al originii morţii în păcatul protopărinţilor, ale cărui urmări se păstrează până la sfârşitul lumii. Dar ea a devenit un imbold de a lupta împotriva ispitelor păcatului. Toţi rămân în trupul supus morţii pentru trebuinţa luptei lor împotriva păcatului. Viaţa pământească este arena acestei lupte până la sfârşitul lumii, pentru ca moartea în care va sfârşi trupul pământesc să nu fie o trecere la definitivarea în starea de necomuniune cu Dumnezeu.

Dar rămânând ca despărţire a sufletului de trup, moartea a devenit în cei uniţi cu Hristos, din trecere la o definitivare în viaţa de necomuniune cu Dumnezeu, trecere la plenitudinea comuniunii cu El şi deci la plenitudinea vieţii. Aceasta, pentru că cel credincios, purtând pe Hristos în sine, se întăreşte din puterea Lui în sufletul său, ca să treacă prin moarte la viaţă şi ca să ridice la sfârşitul lumii trupul, pe care l-a curăţit prin faptele sale curate, la o viaţă luminată, transfigurată, la înviere.

Dobândind acest înţeles, moartea capătă nu numai ea un sens pozitiv, ci dă întregii vieţi a omului un astfel de sens. Omul se pregăteşte în cursul întregii vieţi pământeşti prin întărirea în comuniunea cu Hristos, pentru ca moartea sa să fie trecerea lui la plenitudinea comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii.

Scrierile duhovniceşti vorbesc de menţinerea în amintire a morţii care ne aşteaptă, pentru ca din aceasta să luăm îndemn de a nu ne lipi prea mult de plăcerile trecătoare ale lumii. Sfântul Antonie cel Mare spune:

„Moartea de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa lui Dumnezeu“.

Teodor al Edesei declară că viaţa pământească dobândeşte un sens şi se umple de un conţinut curat când omul face din ea o călătorie conştientă spre moarte şi spre cele de după ea, ca ţintă a vieţii:

„Cel ce călătoreşte fără ţintă se va osteni în deşert. Ci ţine-te de lucrarea cea bună: adună-ţi mintea, ţine mereu ceasul din urmă al morţii înaintea ochilor, adu-ţi aminte de deşertăciunea lumii, cât de înşelătoare, de neputincioasă şi fără de preţ este, cugetă la înfricoşata dare de seamă, cum o să înfăţişeze duşmănoşii purtători de catastife faptele noastre, cuvintele, gândurile pe care ei ni le-au strecurat în minte, iar noi le-am primit. Adu-ţi aminte şi de muncile iadului şi cum stau acolo închise sufletele; aminteşte-ţi şi de acea înfricoşată zi, adică de învierea cea de obşte şi de înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu, de cea din urmă hotărâre a Judecătorului care nu greşeşte. Gândeşte-te la osânda care va pune stăpânire pe păcătoşi, la ruşine, la mustrarea conştiinţei, la scoaterea afară de la Dumnezeu şi la aruncarea în focul cel veşnic, la viermele care nu moare, la întunericul cel neluminat unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor“.

Evagrie Monahul are cam acelaşi text, dar spune despre iad:

„Mută-ţi gândul şi la starea cea din iad, gândeşte-te cum se chinuiesc sufletele acolo, în ce tăcere prea amară“.

Prin aceasta, moartea nu e numai un sfârşit distructiv, suportat pasiv, venit din afară, ci şi un motiv de pregătire a omului pentru ea, prin acţiunea lui dinlăuntru.

„Aceasta poate fi ea, desigur, dacă e înţeleasă nu ca un eveniment în forma unui punct la sfârşitul vieţii…, ci ca sfârşitul desăvârşit, realizat de toată activitatea vieţii, aşa încât moartea are o prezenţă axiologică, în întregul vieţii omeneşti. Omul îşi lucrează moartea sa, ca desăvârşire a sa, prin activitatea vieţii, şi astfel moartea este prezentă în această activitate, sau în fiecare faptă liberă în care omul dispune în libertate de întregimea persoanei sale“.

Cu cât omul îşi face din moarte mai mult o prezenţă valorizatoare în toată viaţa lui, cu atât o transformă mai mult în trecere spre plenitudinea vieţii şi îşi umple viaţa pământească mai mult de valoare. Moartea rămâne totuşi o forţă care lucrează în om în direcţia distrugerii formei pământeşti a existenţei lui. Dar Sfântul Pavel spune:

“Dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi cu Duhul faptele trupului, veţi fi vii“ (Rom. 8, 13).

De fapt, fiinţa noastră sporeşte, pe de o parte, în conţinutul spiritual, deci într-o tărie spirituală, iar până la o vreme chiar în forţa biologică, iar pe de altă parte, ea se apropie cronologic şi interior de moarte, sau moartea sporeşte în ea. Karl Rahner socoteşte că fiinţa noastră e într-o mişcare voluntară de rotunjire, de împlinire, şi moartea reprezintă punctul final al împlinirii, împlinirea aceasta însemnând luarea mea în stăpânire ca persoană de către mine însumi, eliberându-mă de stăpânirea pornirilor involuntare, legate de trup şi de lume. Pe de altă parte, spune el, trupul slăbit scapă tot mai mult de sub puterea mea, ca să-mi scape cu totul în momentul morţii. Astfel, în momentul morţii ajung ca persoană la culmea puterii ce o pot ajunge în viaţa pământească şi la totala neputinţă, ca fiinţă biologică. Neputinţa trupului în preajma morţii pune un acoperământ pe puterea culminantă la care a ajuns persoana, iar acest „acoperământ“ aşezat de moarte asupra tăriei mele ca persoană nu-mi lasă puterea să văd în mod sigur unde voi trece prin ea: la viaţa veşnică întru fericire, sau la viaţa veşnică întru nefericire. (…)

* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 226-233 (sublinierile din text aparţin redacţiei).

(sursa desen)

Legaturi:

Legaturi tematice:

(fotografie de Dinu Lazar)

FRICA DE DUMNEZEU SI GANDUL LA JUDECATA

“Sporind, credinta devine frica de Dumnezeu[1]. Pe de o parte, nu credinta se naste din frica de Dumnezeu, ci fri­ca, din credinta. Caci ca sa-ti fie frica de El, trebuie sa crezi in El. Pe de alta, credinta nu se poate dezvolta fara ca sa treaca prin frica, sau, poate, ajutata chiar de la inceput de frica (Fapte 2, 37). Credinta nu e nici la inceput pur teore­tica, ci are, prin frica ce o insoteste, un caracter existential. O credinta ce n-a ajuns la frica, sau nu e insotita de la  inceput de frica, nu si-a castigat o eficienta indestulatoare pentru pornirea la fapte.

Frica de Dumnezeu este opusul fricii de lume. Ea are rostul sa copleseasca frica de lume. Frica de durerile si de stramtorarile lumii ne face sa ne aruncam cu toata neso­cotinta dupa placerile ei si dupa situatiile prospere care ne pot cruta de eventuale stramtorari. Frica de lume ne leaga de lume, ne face sa ascultam de ea si sa nu dam ascultare chemarii mai inalte a lui Dumnezeu, care ni se face prin credinta. De aceea forta de atractie a lumii, manifestata nu numai prin impatimirea de placerile lumii, ci si prin frica de lume, trebuie contracarata printr-o frica si mai mare: prin frica de Dumnezeu. Caci nefiind in stare de la inceput sa simtim bucuriile de care ne va face parte Dumnezeu, deci neputand fi dezlipiti prin ele de lume, trebuie sa fim dezlipiti de lume printr-un act de putere, de inspaimantare, printr-o o frica mai mare, prin cea de Dumnezeu.

De aceea scriitorii duhovnicesti deosebesc doua feluri de frica de Dumnezeu: frica de robi adica frica de pedeapsa Lui, si frica din iubire, adica frica de a nu ne lipsi de bunatatea Lui. Prima e a incepatorilor, a doua, a celor progresati.

Dar nici frica de Dumnezeu incepatoare nu e numai slabiciune, ci si o mare putere de a infrunta frica de lume, care e numai slabiciune si robie, total lipsita de libertate. Frica de lume o patimim, ea ne stapaneste prin slabirea vointei noastre. Frica de Dumnezeu e o forta care intareste vointa noastra, care ne face factori activi, in loc de marionete pasive. Chiar si in ea e o putere de la Dumnezeu.

Heidegger deosebeste intre frica “de ceva din lume” (Furcht) si frica de golul lumii peste tot (Angst), adica de existenta in lume, care este simtita ca amenintand in orice clipa, cu platitudinea si cu nimicnicia ei, modalitatea unei trairi proprii care face transparenta fiecaruia intimitatea sa.

Dar omul cazut in forma cenusie de existenta nu mai stie de frica de platitudine (Angst). Aceasta izbucneste cateodata in constiinta lui, ca o scurta revelatie a intimitatii ce se vede inecata si vrea sa se salveze. Omul s-a dezobisnuit atat de mult de privirea intimitatii sale in fata si de o existenta proprie, deosebita de cliseele comune, incat se sperie de ase­menea revelatii si se arunca si mai mult in platitudine. Aceasta e frica (Furcht) de ceva din lume, sau e frica de a pierde ceva din lume. E frica, de a nu pierde prilejurile de placere, pierdere care l-ar putea intoarce la intimitatea sa, la trairea prin sine insusi, lipsit de sprijinul comod al lumii[2].

In aceasta teorie gasim, intr-o forma mai rezervata, trei adevaruri care coincid in fond cu invatatura crestina despre frica: intai, ca viata pamanteasca a omului este insotita ine­vitabil de o frica; al doilea, ca prin frica aceasta fiintei uma­ne i s-a dat un scut impotriva primejdiei de a fi inecata de lume; al treilea, ca omul a pervertit aceasta frica ce trebuia sa-l pazeasca de lume si sa-l lege de Dumnezeu, izvorul existentei autentice, concentrate in intimitatea spiritului, prefacand-o intr-o frica de-a nu fi lipsit cumva de lume, de existenta in orizontul cenusiu al lumii, intr-o frica de a fi dezlipit de lume, de a vietui ca o fiinta spirituala.

Frica de Dumnezeu ce se naste din credinta in El ar fi o reinviorare a fricii primordiale, proprie fricii spirituale a omului, o reinviorare a lui “Angst”, in terminologia lui Heidegger. Totusi, in starea primordiala nu era numai aceasta frica a omului, de a se pierde prin desprinderea de Dumnezeu, ci si o frica unita cu increderea in El.

Desigur, Heidegger s-a ferit de a socoti ca “Angst” e frica de Dumnezeu, ci a socotit-o frica de lume, dar nu frica de a nu pierde lumea, ci frica de a se pierde in lume; nu o tea­ma care-l atrage pe om spre lume, ca „Furcht”, ci una care-l pune in garda fata de nimicnicia ei. Dar noi socotim ca frica primordiala si fundamentala a fiintei umane, de a cadea in automatismul pacatului, al patimilor, al lumii, nu s-ar putea explica fara sentimentul ca el e raspunzator pentru pastrarea si dezvoltarea caracterului sau spiritual. Iar sentimentul acestei responsabilitati, constiinta ca va avea sa dea seama pentru aceasta cadere in bratele lumii, nu s-ar putea expli­ca fara sa existe un for superior tot de caracter spiritual, de care atarna. Daca ar fi numai omul cu lumea, neavand sa dea nimanui socoteala de asimilarea sa completa cu lumea, frica omului de aceasta perspectiva ar fi cu totul inexpli­cabila. In frica de a se confunda in lume (Angst) se reveleaza omului caracterul sau de fiinta spirituala, facuta pentru legarea de Dumnezeu, Care-l poate salva ca fiinta spirituala.

Frica de pacat prin alipire la lume este in fond frica de Dumnezeu. Daca prin credinta ni se daruieste un inceput de evidenta a prezentei lui Dumnezeu, prin frica ni se spo­reste revelarea acestei evidente, si acest spor il simtim ca o forta atat de puternica, incat e in stare sa inmoaie sau sa rupa toate legaturile care ne inlantuiesc de lume: impatimirea, frica, grija lumeasca. Dumnezeu, Care ne reveleaza pu­terea Sa in frica, ne face sa ne temem de a cadea in bratele pacatului, sau ale lumii, ne face sa nu ne fie frica de a pier­de prilejurile de fericire in lume. Frica de Dumnezeu cople­seste frica de lume, aceea de a nu o pierde. Ea promovea­za dimpotriva frica de-a ne pierde in lume, prin alipirea la ea; ea ne da frica de lume in acest al doilea sens; ne da fri­ca de lume ca de un pericol pentru existenta noastra ade­varata si eterna.

In frica de Dumnezeu deci se manifesta constiinta destinului nostru etern de a nu ne asimila cu lumea. Se mani­festa constiinta despre nimicnicia cu care ne ameninta lumea; constiinta ca lumea contravine destinului nostru etern, asigurat de trairea prin intimitatea proprie.

Asadar, in frica de Dumnezeu ni se reveleaza constiinta unei autoritati, constituita de o realitate superioara noua, nu inferioara, cum e lumea, constiinta unei autoritati pe care nu o putem nesocoti. Nu putem face orice, nu ne putem scufunda in lume, pentru ca simtim oprelistea din partea unui for caruia avem sa-i dam socoteala.

De fapt, in frica de a pacatui, in frica de a cadea in bra­tele lumii, care e una cu frica de Dumnezeu, nu avem con­stiinta unei primejdii imediate, ci a unei primejdii viitoare, si anume a unui rau care ne va apasa existenta la infinit. De altfel insasi frica adanca, din firea omului, de a nu se pierde in lume (Angst) e o frica de un rau infinit. De aici si infinitatea ei. Nu ne temem ca prin caderea in valurile lumii vom disparea propriu-zis, ci ca existenta noastra va deveni pentru vecie insuportabila. Daca n-ar fi decat lumea si perspectiva pierderii totale in ea, n-ar exista acel “Angst”, de care vorbeste Heidegger.

De aici, constiinta ca urmarile caderii noastre nu se vor arata in toata gravitatea lor decat de-abia dupa ce vom trece in planul vietii vesnice. De aceea frica de Dumnezeu e o frica de judecata Lui, care va pecetlui pentru veci soar­ta noastra; e frica de judecata din urma si de chinurile unei vesnice existente neautentice, nedepline.

In acest sens frica de Dumnezeu este nedezlipita de gandul la judecata din urma. Asceza rasariteana recomanda neincetat sa meditam la judecata din urma, pentru ca sa sporeasca in noi frica de Dumnezeu, prin care evitam pacatul.

Precum credinta, sporind prin virtutile ce rasar din ea, incearca anumite transformari, asa si frica persista si ea pe treptele mai inalte ale vietii duhovnicesti, dar se innobileaza. Sfantul Maxim, aducand la unison locurile Epistolei lui Ioan 4, 18 si Ps. 33, 9, spune:

“Frica este de doua feluri: una curata, iar alta necurata. Astfel, frica ce se naste din asteptarea pedepsei pentru greseli, avand drept pri­cina a nasterii ei pacatul, intrucat nu e curata, nu va ramane totdeauna, ci va disparea impreuna cu pacatul. Dar frica curata care staruie intr-una,  chiar fara amintirea pacatelor, nu va inceta niciodata, fiindca este fiintiala. Ea tine oarecum de raportul lui Dumnezeu cu faptura, ca Unul ce-Si face vadita slava Sa care e mai presus de toata imparatia si puterea”[3].

Unii scriitori duhovnicesti recomanda si gandul la moar­te ca mijloc de purificare de patimi. Dar este vadit ca nu moartea in sine sperie pe un credincios adevarat, ci jude­cata lui Dumnezeu, care urmeaza mortii. Perspectiva unei morti definitive si totale nu intretine in om frica, ci cel mult o plictiseala pentru lipsa de sens a existentei. Numai in­trucat moartea aduce dupa ea, sau cu ea, judecata si o viata eterna se pune pret si pe gandul la moarte[4]. Gandul la moartea in sine e si el insa de ajutor, cel putin la incepator, intrucat aduce in fata sufletului nimicnicia lumii si a fagaduintelor ei. Ioan Scararul ii inchina acestui gand un capitol intreg intre cele treizeci ale “Scarii” sale..

“Precum painea este cea mai trebuincioasa dintre mancari, zice el, asa gandul la moarte e cel mai necesar dintre toate lucrurile. Gandul la moarte naste in cei ce vietuiesc in mijlocul lumii osteneli si deprinderi cuvioase, mai bine zis dispretul placerilor; iar in cei retrasi din zgomot, lepadare grijilor, rugaciune continua si paza a mintii… Semnul adevarat al celor ce cugeta intru simtirea inimii la moarte este neimpatimirea de bunavoie fata de toata zidirea si parasirea totala a voii proprii. Gandul la moarte este moarte zilnica, gandul la sfarsit este un suspin de fiecare ceas. Cei ce au acest gand, marind necontenit frica prin frica, nu se odihnesc pana nu-si consuma si insasi puterea oaselor. Dar sa fim incredintati ca si ea este un dar al lui Dumnezeu; caci altfel, cum se face ca aflandu-se chiar langa morminte raman unii dinte noi fara lacrimi si invartosati?“[5].

Gandul la moarte si la judecata face mai frecvent gan­dul la Dumnezeu, cu care a inceput intarirea credintei, spo­rind astfel meditatia launtrica. Sau frica si gandul la moarte nu sunt decat gandul la Dumnezeu, asociat cu constiinta pacatelor proprii si cu teama de judecata.

---

[1] Centuria cit.: “Dupa credinta, dumnezeiestii Parinti au randuit frica”. Filoc. gr. ed. II, vol. II, p. 362.

[2] “Das Wovor der Furcht ist je ein innerweltliches, aus bes-timmtem Qegend in der Nahe sich naherndes, abtragliches Seiendes das ausbleiben kann”. (Op. cit, p. 185-186). Spre deosebire de Furcht, “das Wovor der Angst ist kein innerweltliches Seiendes… Das Wovor der Angst ist vollig unbestimmt… Das drohende karm sich deshalb auch nicht aus einer bestimmten Richtung her innerhalb der Mahe nahern, es ist schon da, – und doch nirgends. Im Wovor der Angst das “Michts ist es und nirgends offenbar”. (Op. cit, p. 187-189).

[3] Quaest, ad. Thalas., q. 10; P.G. 90, 289; vezi si Centuria lui Calist si Ignatie, Filoc. gr. ed. II, voi. II, p. 332.

[4] Evagrie, Schita monahiceasca; Filoc. rom., vol. I, ed. I, p. 45-46; Filoc. gr. ed. III, vol. I, p. 49-50. Antonie cel Mare, cap. 49, Filoc. rom., I, p. 12: „Moartea de o va avea omul in minte, nemurire ii este; iar neavand-o  in minte, moarte ii este. Dar nu de moarte trebuie sa ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunostinta de Dumnezeu”.

[5] Treapta VI, P.G. 88, 793-787.

(Din: Pr. Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane)

Cititi si:

Robia din iadul zavistiei

Sunt multe păcate care ne robesc fără ca noi să ne dăm seama şi aceasta este foarte dăunător pentru sufletul fiecăruia dintre noi. Lucrarea diavolului vrea ca să ne acapareze pe nesimţite: vrea ca noi să ne facem o părere bună despre noi, pe când noi de fapt suntem într-o stare sufletească jalnică.

Vorbeam într-un subiect anterior despre boala depresiei şi mulţi care au această boală nu vor să accepte această realitate, deşi fiecare dintre noi trecem prin momente de depresie. Nu vrem să acceptăm boala din cauza fricii sau a ruşinii. [...]

Dar ce legătură are zavistia cu depresia? În subiectul în care vorbeam despre depresie, aminteam despre păcatul lui Cain care l-a ucis pe Abel şi ştim că motivul uciderii a fost zavistia, iar urmarea păcatului săvârşit a fost zbuciumul şi neliniştea celui ce a făptuit păcatul.

Zbuciumul şi neliniştea sunt caracteristici ale depresiei şi cauza lor, afară de celelalte păcate pe care le avem este şi o nemulţumire faţă de situaţia în care suntem. Vrem mai mult, vrem altceva; ne întrebăm de ce Dumnezeu lor le-a dat şi nouă nu şi apare acea întristare a lui Cain în care a ajuns să-şi ucidă fratele.

Chiar dacă noi nu ne ucidem fizic aproapele nostru, totuşi dacă avem în comportamentul nostru răutatea lui Cain putem fi catalogaţi ca ucigaşi, deoarece la baza uciderii lui Abel a stat răutatea pe care o avem şi noi şi poate doar contextul de astăzi face ca răi fiind să ne comportăm „civilizat”.

Această răutate se simte în relaţiile dintre oameni şi culmea: nimeni nu şi-o asumă. Astfel deşi suntem nemulţumiţi de situaţia prin care trecem, nu vrem să ne recunoaştem vinovăţia păcatelor şi să ne asumăm starea noastră sufletească decăzută. Mulţi acuză anumite evenimente din viaţa lor ca motiv al depresiei, prea puţini am întâlnit din cei care să-şi recunoască păcatele şi astfel nici vindecarea nu are cum să vină.

Nemulţumiţi de cele pe care le avem, suntem obsedaţi mereu de ceea ce ni se pare că au alţii, deşi s-ar putea ca ceea ce vedem la ei să fie doar nişte aparenţe exterioare care să ne înşele. Astfel, „fericirea” multor familii este doar de imagine. Ei zic: să nu ştie lumea problemele noastre; să arătăm lumii că noi ne înţelegem bine şi suntem fericiţi. La fel mulţi dintre cei care par aranjaţi din punct de vedere material, trăiesc o dramă interioară departe de fericirea adevărată.

Cum am putea să-i invidiem pe cei ce-şi iau partea în această viaţă, când ştim bine că Hristos îi osândeşte pe aceştia? Este necreştinesc total să huzureşti în mijlocul suferinţelor altora.

Bucuria adevărată poate să fie mulţumirea că pentru toate suferinţele vieţii ni se iartă păcatele, bineînţeles atunci când mulţumim lui Dumnezeu în aceste suferinţe, iar nu atunci când cârtim. Ne este frig? Suferim de arşiţă? Suntem bolnavi? Suntem în lipsuri? Suntem părăsiţi? În toate aceste cazuri să cerem iertarea păcatelor şi astfel ne folosim în nişte situaţii în care alţii, care nu abordează în felul acesta situaţia, s-ar îmbolnăvi de întristare şi mai apoi de depresie.

Sfinţii Părinţi ne spun că grija exagerată de a-i îndrepta pe alţii ţine şi de păcatul zavistiei. În momentul în care vedem că unii procedează într-un anume fel, fie în credinţă, fie în viaţa familială, noi le spunem mereu că altfel ar fi trebuit să facă. Astfel ajungem din nou să încercăm să ne anihilăm aproapele, adică să-l ucidem pe Abel, sau să-L răstignim pe Hristos, invocând un tipic, un mod de a proceda care ne-ar da nouă dreptate. Tratamentul la acest fel de manifestare a bolii zavistiei este smerenia în care să ne vedem neputinţele noastre, iar la ceilalţi să le vedem părţile bune.

Astfel, scăparea noastră este bucuria reabilitări sufleteşti şi putem să ne îndreptăm smerindu-ne şi acceptând provocările prin care trecem, ca fiind mântuitoare atunci când le abordăm cu credinţă.

Singhel Ioan Buliga,

Man. Sihastria Putnei

(pentru Razboi intru Cuvant)

Legaturi:

NE PASA DE CE SEMANAM ZILNIC PRIN CUVINTELE SI FAPTELE NOASTRE?

Primeste samanta cea buna

Ceea ce va semana omul, aceea va si secera. (Galateni 6, 7)

Ce semana semanatorul despre care citim in Evanghelie? Semana o samanta buna, vie, nemuritoare, iar roada pe care o aducea pe pamant era una binecuvantata, chemata sa dainuiasca si in viata vesnica.

Fiecare om seamana ceva. Cuvintele pe care le rosteste, faptele pe care le face sunt seminte raspandite zilnic, care nu se pierd fara urme. Ele ajung sa incolteasca, sa creasca si sa se coaca pana la seceris, cand recolta va fi culeasa si trecuta in hambarul ceresc, iar iarba cea rea si neghina aruncate in foc. Dar oamenilor nu le prea pasa de aceasta; seamana raul cu pumnul, fara sa se gandeasca la recolta, sau inchipuindu-si ca din ceea ce au semanat va creste si va rodi in cele din urma binele. Dar ochiul lui Dumnezeu vede tot, iar cuvantul Sau ne avertizeaza:

„Nu va amagiti; Dumnezeu nu Se lasa batjocorit, caci ce va semana omul, aceea va si secera. Cel ce seamana in propriul sau trupul, din trup va secera stricaciune, dar cel ce seamana in Duhul, din Duhul va secera viata vesnica“ (cf. Galateni 6, 7-8).

„Pentru ca ei au semanat vant, vor culege furtuna” (Osea 8, 7).

Vei isca si tu o furtuna, bietul meu frate, daca vei semana acum semintele pacatului si ale stricaciunii.

Şi cum as putea apara de furtuna capul tau, ramas de izbeliste? Graul va ajunge in hambar; tu insa unde vei fi atunci? Samanta cea buna este cuvantul lui Dumnezeu. Incepe sa-l primesti in sufletul tau in care au crescut palamida si maracini. El va putea sa-ti desteleneasca sufletul, da­ca va patrunde acolo, il va aduce la o viata noua, va face sa rodeasca in el “mai intai pai, apoi spic, apoi grau deplin“ (Marcu 4,28).

***

Rasplata smeritului semanator

Se seamana intru necinste, invie intru slava; se seamana intru slabiciune, invie intru putere. (I Corinteni 15, 43)

Semintele semanate cu smerenie, cu nadejde in Domnul vor aduce intotdeauna roada dorita. Iar aceste roade, parguite cu harul lui Dumnezeu, depasesc intotdeauna asteptarile semanatorului.

Nimeni nu stie si n-a vazut cum se dezvolta grauntele in adancul pamantului, cum dintr-o minuscula samanta, nearatoasa, se naste viata, cum creste aceasta viata, razbeste prin intuneric la lumina, cum ajunge sa se prefaca in superbe, inmiresmate flori. Dumnezeu face aceasta minune, iar cel ce a semanat cu smerenie asteapta minunea cu aceeasi convingere cu care asteapta rasaritul soarelui dupa lungi ceasuri de intuneric.

Semanatorul seamana plangand, seceratorul secera cu bucurie. Cat de adanca si cat de mangaietoare este aceasta idee! Cand, cu o neogoita tristete si cu o negraita suferinta incredintam pamantului o fiinta iubita, am putea, desprinzandu-ne privirea inlacrimata de pe pamant si ridicand-o spre cer, sa ne aducem aminte de viata cea nestricacioasa, de luminoasa inviere care ii asteapta pe mortii nostri.

Cand ne lucram ogorul cu smerenie, cu truda, impovarati de grija, punem samanta sub brazda cu dragoste de aproapele, de cele mai multe ori fara sa stim in ce sol va nimeri; uneori nici nu avem timpul sau posibilitatea de a astepta recolta; totusi trebuie sa ne continuam drumul vietii cu speranta ca ceea ce am semanat intru necinste si intru neputinta va rasari, prin puterea lui Dumnezeu, intru slava.

Tot ceea ce facem cand ne caim pentru pacatele noastre, cand ne rugam cu lacrimi cerand ajutor, cand ne dorim din adancul inimii sa stergem raul facut, orice pornire spre bine, toate acestea sunt seminte pe care Domnul ni le da spre insamantare. Sa nu incetam a le semana cu smerenie, cu umilinta, in saracia noastra, dar cu nadejdea nezdruncinata ca lumina soarelui pe care Atotputernicul Dumnezeu o va revarsa asu­pra ogorului nostru si roua harului Sau vor lucra asupra se­mintelor noastre, facandu-le sa creasca intru slava si putere.

Sa aducem roade duhovnicesti

Intru aceasta S-a preamarit Tatal Meu ca voi sa aduceti roada multa. (Ioan 15, 8)

Se poate da slava lui Dumnezeu nu doar printr-o moar­te martirica sau printr-o lucrare misionara, ci „preamarindu-L” pe Tatal ceresc prin belsug de roade duhovnicesti. Pentru noi nu poate exista scop mai inalt decat acesta. Sa incercam a-l atinge prin rugaciune si prin alte stradanii, caro­ra sa ne daruim cu tot sufletul. Ce roade se asteapta de la noi aflam din Epistola catre Galateni 5, 22:

“Iar roada Duhului este iubire, bucurie, pace, indelunga-rabdare, bunatate, fa­cere de bine, credinciosie, blandete, infranare, curatie”.

Ca­ta bogatie duhovniceasca! Am, oare, macar una dintre aceste calitati? Cand vine Domnul, in fiecare an, ca stapanul viei, gasi-va, oare, rod pe vreuna dintre mladitele mele?

Cu cat mai inflacarata ne va fi credinta, cu cat mai fierbinte iubirea, cu cat mai bogate bucuria si pacea, cu cat ne vom arata mai rabdatori in incercari si necazuri, mai buni si mai calzi fata de semeni, mai capabili de sacrificiu in viata, cu atat vom preamari mai mult numele Tatalui nostru ceresc.

Aduce roade placute lui Dumnezeu numai acea planta pe care a sadit-o El si care ramane in El.

“Eu sunt vita; voi mladitele. Cel ce ramane intru Mine si Eu intru el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic“ (Ioan 15, 5).

In minunata vedenie a profetului Iezechiel despre campul plin de oase omenesti, acest camp este asemuit cu un intreg popor. Ni se spune ca pricina acestei prefaceri este ca poporul acela „s-a desprins de la radacina”, a inceput sa se chirceasca, sa se usuce, pana cand s-a pietrificat cu totul. Sufletul care ramane nealtoit la butasul dumnezeiesc se usuca si zadarnic este sa se astepte de la el roade.

“Ca noi in El vietuim si ne miscam si suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28).

Iata conditia obligatorie pentru a da roade.

(din: “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“, Editura Sophia, 2008)

Va mai recomandam:

Vezi si:

***

***

Rugaciunea este impreuna-vorbirea cu Dumnezeu

Fericiti sunt toti cei care au prins legatura cu Baza cereasca

- Gheronda, ce inseamna pentru Sfintia Voastra rugaciunea?

- Trimit semnal, cer ajutor. Cer continuu ajutor de la Hristos, de la Maica Domnului, de la Sfinti, pentru mine si pentru ceilalti. Daca nu voi cere, nu-mi vor da.

Imi aduc aminte ca in timpul razboiului civil ne-au incercuit o mie sase sute de razvratiti. Noi eram numai o suta optzeci de soldati, fortificati in spatele unei stanci. Daca ne-ar fi prins, ne-ar fi omorat. Eu incer­cam sa fixez antena pentru a lua legatura cu Centrul, dar nu reuseam, caci se rupea din pricina rafalelor de foc. Locotenentul striga la mine:

„Lasa astea acum! Vino aici si ajuta sa tragi vreo lada de grenade”.

Apoi se ducea sa faca inspectie la mitraliere. De indata ce pleca, alergam iarasi la statia de transmisie. Pana dadea el ordinele, eu incercam sa instalez antena, dupa care dadeam iarasi fuga sa ajut, ca sa nu se mai enerve­ze, in cele din urma cu o lopata si cu un lemn am fixat antena si am reusit sa prind legatura. Am spus doar doua cuvinte. A fost de-ajuns. A doua zi dimineata a venit aviatia si ne-a salvat. Este, oare, putin lucru ca o suta optzeci de barbati sa fie incercuiti de o mie sase sute si in cele din urma sa se salveze?

Din aceasta sa-ti dai seama de marea misiune a monahului, de a ajuta cu rugaciunea. Mirenii spun: „Ce fac calugarii? De ce nu ies in lume ca sa ajute societatea?”. Ca si cum ar spune unui telegrafist: „Ce faci acolo cu statia de transmisie? Las-o, ia o pusca si vino sa ne luptam!”

Nu ne foloseste la nimic legatura cu toate bazele militare din lume, daca nu avem legatura si contactul cu Dumnezeu, ca sa cerem si sa primim ajutor de la El. Fericiti sunt toti cei care au prins legatura cu Baza cereasca si sunt conectati, prin evlavie, cu Dumnezeu.

Hristos ne da posibilitatea sa vorbim cu El

- Gheronda, nemultumirea si durerea mea cea mare este problema rugaciunii. Ma aflu foarte in urma. Ce sa fac?

- Oriunde te-ai afla, sa vorbesti deschis lui Hris­tos, Maicii Domnului, Ingerilor, Sfintilor. Sa le spui tot ceea ce vrei. Sa zici:

„Hristoase al meu, Maica Dom­nului, stii intentia mea. Ajuta-ma!”.

Astfel, simplu si cu smerenie, sa vorbesti mereu cu ei despre orice te preocupa, dupa care sa rostesti rugaciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”.

- Gheronda, ma rog cu mintea imprastiata.

- Cand te rogi, sa te gandesti cu cine vorbesti. Vorbesti cu Dumnezeu!

Oare, mic lucru este acesta? Unei persoane im­portante cu cata atentie ii vorbeste cineva! Ia amin­te ca sa nu spuna vreo prostie, desi din cand in cand i se incurca limba din pricina sfielii. Ei, daca cineva ia aminte atat de mult cand vorbeste cu un om, cu cat mai atent trebuie sa fie atunci cand vorbeste cu Dum­nezeu? Vezi, chiar si un copil mic, atunci cand merge sa-i vorbeasca tatalui sau sau vreunui varstnic, merge cu sfiala. Si daca mai vrea sa vorbeasca si invatatorului sau, de care se si teme putin, atunci cu si mai multa sfiala se apropie de el. Iar noi vorbim cu Insusi Dum­nezeu, cu Maica Domnului, cu Sfintii si sa nu ne dam seama?

- Gheronda, inainte de a veni la manastire, consi­deram monahismul totuna cu rugaciunea. Acum insa rugaciunea mi se pare o corvoada si o consider lucra­rea cea mai grea si mai obositoare.

- Te pomenesti ca esti filosof! Iti place sa vorbesti si nu obosesti sa conversezi cu oamenii. Cu Hristos insa, Care binevoieste sa vorbeasca cu tine, iti vine greu sa vorbesti si te oboseste. Nu este, oare, acesta un lucru necuviincios? Este ca si cum ar spune cineva: „Oh, acum trebuie sa merg sa vorbesc cu imparatul. Nu am chef, dar ce sa fac? Voi merge”. Hristos ne da posi­bilitatea sa vorbim continuu cu El prin rugaciune, iar noi sa nu vrem? Este infricosator! Si mai ciudat este faptul ca Hristos vrea sa vorbim cu El ca sa ne ajute, iar noua ne vine greu.

- Gheronda, cad mereu in vorbire desarta si apoi ma mahnesc.

- Nu este mai bine sa vorbesti cu Hristos? Celui care vorbeste cu Hristos niciodata nu-i pare rau. De­sigur, vorbirea desarta este patima, dar daca o pui in valoare duhovniceste, ea poate deveni pricina pentru rugaciune. Unora le vine greu sa vorbeasca. Tu insa ai o putere inlauntrul tau si un imbold de a vorbi. Daca vei pune in valoare duhovniceste aceasta, ti se va sfin­ti sufletul. Straduieste-te sa vorbesti cu oamenii doar ceea ce este absolut necesar si sa vorbesti mereu cu Hristos. Cand vei incepe o convorbire smerita cu El, nu-ti vei mai da seama ce se intampla in jurul tau; atat de mult vei fi atrasa si o asa nespusa dulceata vei simti. Pe mine chiar si convorbirile duhovnicesti ma obosesc, in timp ce in rugaciune simt multa odihna.

Rugaciunea este impreuna-vorbire cu Dumne­zeu. Uneori ii fericesc pe cei care au trait in vremea lui Hristos, pentru ca Il vedeau si Il auzeau pe Hristos Insusi si puteau sa-I vorbeasca. Dar ma gandesc ca noi suntem cu mult mai fericiti decat ei, pentru ca aceia nu puteau sa discute mult cu El, in timp ce noi putem vorbi neincetat cu El prin rugaciune.

Dorinta arzatoare pentru rugaciune

- Gheronda, cum trebuie sa ma rog?

- Sa te simti ca un copil mic, iar pe Dumnezeu sa-L simti ca pe tatal tau si sa-L rogi pentru tot ce ai nevoie. Vorbind astfel cu Dumnezeu, dupa aceea nu vei mai voi sa te dezlipesti de langa El, pentru ca numai in Dumnezeu afla cineva siguranta, mangaiere si nespusa dragoste impreunata cu dumnezeiasca gingasie.

Rugaciune inseamna sa-L bagam pe Hristos inlauntru inimii noastre si sa-L iubim cu toata fiinta noastra.

„Sa iubesti pe Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, cu toata puterea ta si cu tot cugetul tau”[1],

spune Sfanta Scriptura. Cand omul Il va iubi pe Dumnezeu si va avea partasie cu El, nu-l va impresio­na nimic pamantesc. Devine ca un nebun. Pune-i unui nebun cea mai buna muzica si nu-l va misca sufleteste. Arata-i cele mai frumoase picturi si nu le va da nici o importanta. Da-i cele mai bune mancaruri, cele mai bune haine, cele mai bune parfumuri si nu va lua aminte la ele, caci traieste in lumea lui. Tot astfel si cel care are partasie cu lumea cereasca, s-a alipit de cele de acolo si nu poate fi smuls pentru nimic in lume. Asa cum nu-l poti dezlipi pe copil din bratele mamei sale, tot astfel nu-l poti dezlipi de rugaciune pe omul care a inteles noima ei. Ce simte pruncul in bratele mamei sale? Numai cel care simte prezenta lui Dumnezeu, iar pe sine se vede ca un copil mic, va putea intelege asta.

Am cunoscut oameni care, atunci cand se roaga, sunt ca niste copii mici. Si daca i-ar auzi cineva cum vorbesc cand se roaga, ar zice ca, intr-adevar, sunt co­pii mici. Daca ar mai vedea si ce miscari fac, chiar ca ar zice ca au innebunit. Asa cum alearga copilul, il apu­ca pe tatal sau de maneca si-i zice: „Nu stiu cum, dar fa-mi ceea ce-ti cer”, cu aceeasi simplitate si indraznire Il roaga si acesti oameni pe Dumnezeu.

- Gheronda, dorinta pentru rugaciune se poate naste din nevoia sentimentala de a nu fi singur, de a fi mangaiat?

- Si daca se naste dintr-o nevoie sentimentala buna pentru Dumnezeu, oare nu este buna? Se vede ca tu esti imprastiata si numai la nevoie alergi la ru­gaciune. Fireste, pentru aceasta Dumnezeu ingaduie diferitele nevoi si greutati, ca sa alergam la El. Bine este insa ca din dragoste sa alerge copilul la tatal sau la mama lui. Inchipuieste-ti un copil, care, desi stie cat de mult il iubesc parintii lui, si el totusi sa fie impins cu sila sa mearga in bratele mamei sau ale tatalui sau.

Dumnezeu este un Parinte iubitor si ne iubeste. De aceea trebuie sa asteptam cu inflacarare sa vina vremea rugaciunii si sa nu ne mai saturam sa vorbim cu El.

Nevoia de rugaciune

Sa simtim rugaciunea ca pe o necesitate

- Gheronda, nu prea am credinta si ma simt tare neputincioasa.

- Stii ce sa faci? Sa te agati de Dumnezeu asa cum se agata copilul de gatul tatalui sau si sa-L strangi atat de tare, incat sa nu te poata dezlipi de El. Numai atunci vei simti siguranta si putere.

- Gheronda, simt nevoia sa ma sprrjinesc de Dum­nezeu, dar imi vine greu.

- Sa-ti ridici mainile in sus. Astfel incet-incet se vor lungi si te vei agata de Dumnezeu.

- Gheronda, atunci cand nu am destul timp si ma grabesc la rugaciune, nu cumva fur din timpul pe care trebuie sa-l dau lui Hristos?

- Hristos este bogat si, oricat ai fura tu, El tot nu saraceste. Tu insa in felul acesta esti in pierdere. Hristos nu are trebuinta de rugaciunea noastra, ci noi avem nevoie de ajutorul Lui. Ne rugam pentru ca asa comunicam cu Dumnezeu Care ne-a creat. Iar daca nu o vom face, vom cadea in mainile diavolului si atunci…vai de noi! Ai vazut ce spune Sfantul Isaac Sirul?

„Nu ne va cere socoteala Dumnezeu pentru ca nu am facut rugaciune, ci pentru ca nu am avut partasie cu El si in felul aaesta am dat drepturi diavolului si ne-a chinuit”[2].

- Gheronda, cum sa ajung sa iubesc rugaciunea?

- Sa simti rugaciunea ca o necesitate. Asa cum trupul are trebuinta de hrana ca sa traiasca, tot astfel si sufletul, trebuie sa fie hranit ca sa traiasca. Daca nu va fi hranit, slabeste si moare duhovniceste.

- Gheronda, de ce ne vine greu sa ne rugam?

- Pentru ca nu simtim rugaciunea ca pe o nece­sitate. Cel care nu intra in noima rugaciunii, ca sa o simta ca pe o necesitate, o considera ca o corvoada si se aseamana copilului fara minte care se intoarce de la sanul mamei sale si de la toata dragostea ei cea dulce, ajungand astfel bolnavicios si pipernicit.

Rugaciunea inseamna siguranta

- Gheronda, si cum sa ajung sa simt rugaciunea ca o necesitate?

- Trebuia sa fi mers si tu in razboi ca sa ne putem intelege. In armata, in vreme de razboi, cand eram in legatura continua si „in neintrerupta convorbire des­chisa” cu Centrul, aveam mai multa siguranta. Cand comunicam din doua in doua ore, simteam o nesigu­ranta. Iar cand comunicam numai de doua ori pe zi, dimineata si seara, atunci ne simteam fara sprijin. Cu cat mai mult se roaga cineva, cu atat mai multa siguranta duhovniceasca simte. Rugaciunea inseam­na siguranta.

Daca ne aflam in legatura continua si „in neintre­rupta convorbire deschisa” cu Dumnezeu, vom preintampina orice rau. Odata, intr-un autobuz era un mo­nah [3] care se ruga cu ochii inchisi. Toti ceilalti calatori credeau ca doarme. La un moment dat un camion, care venea din directie opusa, s-a izbit de un stalp de curent electric, iar masinile care veneau din ambele directii s-au ciocnit intre ele, pricinuindu-se mare paguba. Autobuzul insa s-a aflat la cativa metri de drum, ca si cum ar fi fost luat de o mana nevazuta, si niciunul din­tre pasageri nu a patit nimic. Rugaciunea monahului i-a salvat.

- Gheronda, adeseori mirenii intreaba cum sa se obisnuiasca sa se roage.

- Uite, mai demult, unii care voiau sa devina mo­nahi si aveau un caracter aspru, mergeau si se nevoiau pe stanci abrupte, in pesteri, in mormintele inchinato­rilor la idoli sau in locuintele demonilor. Acolo treceau printr-o multime de primejdii – se temeau ca nu cum­va sa se desprinda stanca, urlau demonii etc. -, si frica ii silea sa strige neincetat: „Hristoase al meu, Maica Domnului”. Si astfel au dobandit obisnuinta cea buna a rugaciunii neincetate. Astazi, datorita distractiilor de noapte, drogurilor etc, multi dintre cei care con­duc masina isi pierd controlul asupra lor insisi. Asa ca omul se duce la serviciu si nu stie daca se mai intoarce sanatos acasa sau se va trezi schilodit in vreun spital. Aceasta nu-l sileste sa spuna mereu: „Hristoase al meu, Maica Domnului”? Daca mirenii ar fi pus in valoare primejdiile prin care trec, ne-ar fi intrecut pe noi, monahii, in rugaciune si ar fi evitat si primejdiile.

La Coliba mea a venit cineva foarte mahnit pentru ca din neatentie a lovit un copil cu masina.

„Sunt vino­vat” spunea el.

„Te rugai in acel ceas?”, l-am intrebat.

„Nu” mi-a raspuns.

„Nu esti atat de vinovat ca ai lovit copilul, i-am spus, pe cat esti de vinovat ca nu te ru­gai”.

Si i-am povestit urmatorul caz pe care il aveam in vedere sa i-l spun. Am cunoscut un functionar care ajunsese la inalte masuri de virtute. Rostea neincetat Rugaciunea lui Iisus la serviciu, pe drum si peste tot unde mergea. Rugaciunea ii devenise de-sine-lucratoare [4] si din ochii lui curgeau lacrimi de doxologie si de veselie. La biroul unde lucra, uda hartiile cu lacrimi. Din aceasta pricina se gandea sa-si lase serviciul si sa iasa la pensie. A venit la Coliba mea ca sa ma intrebe ce sa faca.

„Nu pleca, i-am spus, iar cand te vor intre­ba colegii tai de ce plangi, tu sa le spui: «Mi-am adus aminte de tatal meu»”.

Intr-o zi, in timp ce conducea, i-a sarit dintr-odata un copil in fata masinii. Desi l-a aruncat cat colo ca pe un titirez, totusi copilul nu a pa­tit nimic. L-a pazit Dumnezeu, pentru ca in acel ceas omul acesta se ruga.

Mobilizare pentru rugaciune

- Gheronda, va fi razboi?

- Voi faceti rugaciune? Eu din primavara pana-n toamna fac mobilizare pentru rugaciune – fara zgomot -, ca sa ne miluiasca Dumnezeu si sa evitam mobilizarea si razboiul. Am avut o vestire [5]:

„Faceti multa rugaciune, ca sa fie impiedicati turcii, deoarece in duminica de 16 octombrie, intentioneaza sa ne loveasca”.

Slava lui Dumnezeu ca pana acum ne-a pazit Maica Domnului; sa nadajduim ca ne va pazi si de acum inainte.

- Gheronda, acum, ca a trecut primejdia care urma sa se abata aici, sa ne mai rugam pentru aceasta?

- Exista, oare, pe lumea aceasta vreun loc unde sa nu fie razboi? Ce diferenta este intre „aici” si „acolo”? Si cei de „acolo”, unde acum este razboi, sunt fratii nostri. Nu ne tragem noi, toti oamenii, din Adam si Eva? Dar familia noastra s-a dezbinat. Unii sunt aici, altii acolo. Cu ortodocsii suntem frati si dupa trup si dupa duh, in timp ce cu ceilalti suntem frati numai dupa trup. Prin urmare, exista un motiv in plus pentru care trebuie sa ne rugam cu mai multa durere pentru aceia, deoarece ei sunt mai chinuiti.

- Gheronda, in aceasta vreme, cand Grecia trece printr-o situatie dificila, fac multa rugaciune cu metanierul, dar ma gandesc si la faptul ca mantuirea Greci­ei nu depinde de metanierul meu.

- Nu spun ca mantuirea Greciei depinde de meta­nierul tau, insa faptul ca te gandesti mereu la greutati­le prin care trece Grecia, inseamna ca te doare pentru patria ta si ceri interventia lui Dumnezeu, singurul Care poate ajuta.

Sa va rugati sa ridice Dumnezeu oameni duhov­nicesti, Macabei[6], pentru ca exista mare nevoie de ast­fel de oameni. A venit vremea sa se lupte binele cu raul, pentru ca faradelegea au facut-o lege si pacatul moda. Cand veti vedea nenorociri in Grecia, cand statul va da legi neghioabe si va exista o instabilitate generala, sa nu va temeti, caci Dumnezeu va ajuta[7].

- Din ceea ce spuneti, Gheronda, inseamna ca trebuie sa lasam toate si sa ne incredintam cu toata puterea rugaciunii.

- Dar mai incape discutie pentru aceasta? Toata lumea fierbe ca intr-un cazan. Biserica, statul, toate neamurile se afla intr-o mare tulburare. Si cum vor evolua lucrurile, nimeni nu stie. Dumnezeu sa Se milostiveasca! Calugarii trebuie sa faca multa rugaciune. Si daca cumva s-au apucat de treburi pamantesti, sa se opreasca si sa se intoarca la rugaciune.

Cat puteti, sa va rugati cu smerenie pentru lume, care a dat multe drepturi vicleanului si din aceasta pricina se chinuieste. Sa nu uitati ca ne-am facut mo­nahi ca sa ne mantuim sufletele noastre si ca sa ajutam lumea cu rugaciunea. Sa ne straduim sa devenim mo­nahi buni, sa facem rugaciune si metanii pentru noi insine si pentru lume, deoarece monahul cu acestea ajuta.

Pentru ca Dumnezeu sa ne auda

Patimile sunt paraziti care impiedica dumnezeiasca impreuna-vorbire

- Gheronda, atunci cand ma cuprinde antipatia, inima mea poate lucra rugaciunea?

- Cum sa lucreze inima ta rugaciunea, cand ai inlauntru patimi? Iata, ia un cablu ruginit si leaga-l cu telefonul. Te poti intelege? Face scurtcircuit, tiuie. La fel si omul, cand are inlauntrul sau rugina, patimi, face scurtcircuite in viata duhovniceasca; singur se scurt­circuiteaza. Trebuie sa ia aminte la mandrie, la ego­ism, la voia proprie, la obraznicie. Pentru ca, daca este stapanit de acestea, nu este cu putinta sa-l cerceteze Harul lui Dumnezeu, asa incat sa se poata ruga. Tre­buie sa-si curete „cablurile” lui ruginite, ca sa devina bun conductor si sa poata comunica cu Dumnezeu. Si cu cat mai mult se va curata de patimi, cu atat mai mult va spori in rugaciune.

Patimile sunt paraziti care impiedica dumnezeias­ca impreuna-vorbire. Daca nu sunt indepartati para­zitii, cum va putea comunica omul cu Dumnezeu? La Transmisiuni, cand cineva avea paraziti, ii spuneam:

„Semnalul tau «zero», semnalul tau «unu» [8]. Verificati si repetati; semnal neinteles”.

Din pricina parazitilor nu se auzea celalalt. Trebuia ca semnalele sa fie mai sus de „trei”. La semnalul „cinci” se auzea foarte bine si comunicarea mergea ceas. Altfel, striga, striga, dar nu se auzea, pentru ca nu era bine conectat. Trebuia ca mai intai sa conecteze emitatorul cu receptorul statiei lui si apoi sa se conecteze la aceeasi frecventa cu Centrul.

Tot asa si pentru a ne conecta cu Dumnezeu, tre­buie sa reglam emitatorul nostru la dragoste si recep­torul la smerenie, pentru ca sa ne auda Dumnezeu si sa-L auzim si noi. Aceasta este frecventa la care lucreaza Dumnezeu: Dragoste-Smerenie. Omul trebuie sa lucreze, pe cat ii sta in putinta, astfel incat sa prinda aceasta frecventa. Atunci va avea legatura cu Dumne­zeu si mintea lui va fi mereu la El. Fie ca sa dobanditi aceasta legatura dumnezeiasca! Amin.

Interesul personal impiedica comunicarea cu Dumnezeu

- Gheronda, mi-ati spus ca trebuie sa-mi incarc bateria cu cele duhovnicesti. Cum se face aceasta?

- Sa cultivi nobletea duhovniceasca, marinimia, ca sa fuga cat colo interesul personal. Interesul personal impiedica rugaciunea, pentru ca-l desparte pe om de Dumnezeu: creeaza o izolare. Stii ce inseamna izolare? Este ca si cum ti-ar spune Dumnezeu: „Nu te inteleg, copilasul meu!”.

- Gheronda, un monah poate fi consecvent fata de indatoririle lui duhovnicesti [9], dar sa fie lipsit de jertfi­rea de sine si de dragoste fata de frati?

- Sigur ca poate. Daca se gandeste numai la sine, poate face rugaciuni, nevointa mare etc, dar sa aiba si o parere inalta despre sine si sa fie indiferent fata de ceilalti. Insa facand astfel, va ramane totdeauna sarac. Pentru ca, cu cat mai mult se preocupa cineva de el insusi, nu pentru ca sa-si dezradacineze patimile, ci ca sa faca ceea ce-i convine, ceea ce-l multumeste, cu atat nu sporeste in rugaciune.

- Adica si la ascultare si in toata purtarea ta sa fii asa cum trebuie.

- In toate. Ca sa ai legatura cu Hristos, trebuie ca Hristos sa Se odihneasca in toata viata ta. Iar Hristos Se odihneste atunci cand il odihnesti pe aproapele tau in sensul cel bun. De aceea accentuez nobletea duhovniceasca, jertfirea de sine. Pentru ca, daca cineva face cele duhovnicesti si nu ia aminte la celelalte, adica la jertfirea de sine etc, atunci nu are nici un folos din toa­te indatoririle duhovnicesti pe care le lucreaza.

Cand am intrat in viata de obste [10], fiind frate incepator, m-au pus ajutor de trapezar. Atunci un batranel de optzeci de ani, cu totul slabit, mi-a cerut sa-i duc la chilie niste supa. Cand terminam ascultarea, mergeam si-i duceam supa. Intr-o zi m-a vazut un frate care mi-a zis:

„Nu-l invata asa, pentru ca apoi iti va cere mereu ajutorul si nu te va mai lasa sa te odihnesti; n-o sa mai poti sa-ti faci nici macar canonul. Stii ce am patit eu? Am mers odata sa-l ajut, pentru ca era racit, si dupa aceea n-am mai scapat de el. Batea mereu in perete, tac-tac.

«Fa dragoste, imi spunea, si adu-mi un ceai».

«Fa dragoste si vino de ma intoarce putin».

Nu trecea mult timp si iar tac-tac in perete:

«Fa dragoste si pu­ne-mi o caramida calda [11]».

Caramida-ceai, caramida-ceai. Cand sa mai apuc sa-mi fac cele duhovnicesti? Mi-am iesit din fire”.

Auzi ce spune? infricosator! Adi­ca batranelul acela sa sufere, sa geama, sa-i ceara ceva ca sa-i usureze suferinta, iar el sa nu vrea sa-l ajute, ca sa nu-si intrerupa indatoririle duhovnicesti. Aces­te lucruri n-au nici o noima. Mai mult ar fi cantarit la Dumnezeu „caramida-ceai” decat metaniile si ruga­ciunile pe care le facea… dupa toata randuiala. Pe de-o parte zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!” iar pe de alta: „Lasa-ma in pace!”

- Gheronda, cum poate avea cineva binecuvanta­rea lui Dumnezeu?

- Cand omul se inrudeste cu Dumnezeu, atunci si Dumnezeu ii da binecuvantarea Sa. Altfel cum sa i-o dea? Ca sa-i fie calcata in picioare binecuvantarea? Lucrul acesta l-am trait. Cand am mers in Sinai [12], era mare seceta. De multi ani nu plouase nici o picatura de apa si din aceasta cauza o duceau greu si manastirea si beduinii care traiau langa ea. Monahii facusera ru­gaciune pentru ploaie, insa fara nici un rezultat. Cand a venit vremea curatarii maslinilor [13] am mers si eu sa ajut. Dupa ce beduinii au curatat maslinii, monahii au luat crengile groase pentru manastire, iar pe cele subtiri le-au lasat intr-o margine. Beduinii i-au rugat pe monahi sa le dea lor crengile subtiri, ca sa le folo­seasca la aprinsul focului, pentru pregatitul hranei si pentru incalzit in timpul noptilor cand este foarte frig. Dar monahii nu au vrut sa le dea si din aceasta pricina beduinii au plecat mahniti. A doua zi, cand beduinii au venit din nou ca sa le ceara, eu facusem deja legaturi toate crengile subtiri si le-am dat pe toate. Atunci un beduin batran mi-a spus:

„Tu esti un om bun. Va ploua”.

Si intr-adevar, pana sa ajung la manastire, a in­ceput sa ploua, si inca a plouat mult. Rugaciunea beduinului a deschis cerurile. Nu am povestit nimanui atunci aceasta intamplare.

Dumnezeu nu asculta rugaciunea celui mandru

- Gheronda, dupa ce-am facut un gest urat, gan­dul imi spune ca rugaciunea mea nu este placuta lui Dumnezeu.

- Daca gandul acesta vine din adevarata smerenie si spui: „Il intarat pe Dumnezeu cu purtarea mea ura­ta”, atunci simti dumnezeiasca mangaiere. Daca insa te mahnesti in chip egoist si spui: „Cum am ajuns eu in aceasta stare?” nu primesti mangaiere, pentru ca:

„Dumnezeu celor mandri le sta impotriva“[14].

Dumnezeu nu asculta rugaciunea celui mandru, pentru ca man­dria este zid.

Pentru ca rugaciunea noastra sa fie auzita, trebuie sa iasa din „inima infranta si smerita” [15]. Atunci cand spunem cu multa smerenie: „Dumnezeul meu, in halul in care sunt, cum sa ma auzi?”, indata ne aude Bunul Dumnezeu.

- Gheronda, de ce uneori, cand am vreo ispita, nu ma pot ruga?

- Daca ai o ispita si nu poti face rugaciune, sa stii ca exista inlauntrul tau egoism si slava desarta. Si ispi­ta va ramane pana ce se va scarbi omul de sine insusi. De indata ce se va scarbi, va ajuta si Hristos, iar ispita va trece.

- Gheronda, Il rog pe Dumnezeu sa ma ajute sa ma slobozesc de obraznicie, dar nu vad nici un rezultat.

- Cand cineva se nevoieste si se roaga, dar nu se vede nici un rezultat, inseamna ca exista fie egoism, fie mandrie, fie predispozitie spre mandrie, care impiedi­ca Harul lui Dumnezeu sa lucreze prin mijlocirea ru­gaciunii. Orice cerem in rugaciune, Bunul Dumnezeu ne da, daca avem smerenie si simtirea pacatoseniei noastre.

- Gheronda, si ce sa fac atunci cand Il rog cu du­rere pe Dumnezeu sa ma slobozeasca de o neputinta si fac si nevointa cuvenita, dar nu ma ajuta fiindca am mandrie?

- Sa ceri anticipat iertare de la Dumnezeu. Sa spui:

„Dumnezeul meu, mandria mea e cea care impiedica ajutorul Tau, dar, Te rog, lumineaza-ma sa inteleg ce trebuie sa fac, ca sa-mi biruiesc neputinta”.

Din clipa in care vei accepta ca ai mandrie si ca de aceea nu ce­deaza acea neputinta, Dumnezeu te va instiinta si de unde vine, ca sa te nevoiesti sa tai pricinile.

- Gheronda, cum trebuie sa simt in timp ce ma rog?

- Sa simti in chip smerit, ca sa te ajute Dumne­zeu. Cel smerit nu are voia sa, ci face ascultare de voia lui Dumnezeu si pazeste poruncile Lui. De aceea si Dumnezeu asculta rugaciunea lui si-i daruieste bine­cuvantari ceresti. Cu cat omul Il asculta mai mult pe Dumnezeu, cu atat si Bunul Dumnezeu il asculta pe el.

(VA URMA)

[1] Luca 10,27. Vezi şi Matei 22,37; Marcu 12,30.

[2] Vezi Sfantul Isaac Sirul, Cuvinte Ascetice, Cuvantul 42.

[3] Mai tarziu am aflat ca a fost insusi Staretul.

[4] Despre rugaciunea de-sine-lucratoare vezi p. 159.

[5] S-a spus in noiembrie 1983. Vestirea nu a fost omeneasca, ci dumnezeiasca

[6] Supranumele de Macabeu i s-a dat lui Iuda, conducatorul rascoalei iudaice – care a avut loc în 166 iHr. împotriva lui Antioh al IV-lea Epifanis -, si urmasilor lui. Macabeii s-au distins pentru luptele lor pentru credinta parintească si pentru libertate. (Vezi I, II şi lII Macabei).

[7] S-a spus în 1981

[8] Numerele inseamna gradul de acustica.

[9] Indatoririle duhovnicesti sunt: rugăciunea cu siragul de metanii, metaniile, studiul duhovnicesc etc, pe care monahul le face in chilie, in afara slujbei randuite in biserica. Acestea se fac si de catre mirenii care se nevoiesc în lume.

[10] La Sfanta Manastire Esfigmenu în 1953

[11] In trecut se folosea in loc de termofor o caramida incalzita.

[12] In septembrie 1962

[13] In februarie 1963

[14] Iacov 4,6; I Petru 5,5. Vezi si Pilde 3,34

[15] Psalmul 50,19

(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Despre rugaciune”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2013)

Legaturi:

“In timpul nos­tru, daca iti ascunzi viata, celalalt, fara roade duhovnicesti fiind, nu mai poate ‘citi’ dincolo de hartie pentru a vedea din interior pe om… Intr-o lume a recla­melor, este greu sa experimentez smerenia. Inclusiv in Biserica, oame­nii alearga acolo unde se face „recla­ma” buna. Se pare ca si pentru cei ce ajung in varful societatii actuale, cat si pentru ceilalti, oameni simpli, reclama conteaza… Mereu pierdem, deoarece, pe de o parte, reclama facuta celui din inalta societate i se urca acestuia la cap, crezand despre sine mai mult decat este, iar, pe de alta parte, ceilalti ajung sa nu mai aiba discernamant, pentru ca nu mai vad adevaratele va­lori,“.

***

 Simplitatea

Simplitatea, in viata duhovniceas­ca, cantareste greu. In avantul nostru in aceasta lume, simplitatea a devenit ceva care in mare parte nu mai exista. Ascensiunea  socio-profesionala  sau de imagine, ascensiunea politica sau financiara etc. a cuprins lumea. Nu este usor sa ajungi in varf, dar este extrem de greu sa devii simplu. Fara o renuntare din dragoste pentru Hristos la toate cele ale acestei lumi nu poti sa traiesti in simplitate.

Un sfant al Bisericii noastre, Pavel Florenski, vorbea despre contactul simplu de la suflet la suflet in felul urmator:

“Stiinta, filosofia si toate de felul acesta nu le mai socotesc drept „totul”. Sensul si telul activitatii mele le vad acum in preocuparea fata de persoana, dar nu in „iubirea activa” si nu in „slujirea aproapelui” (nici pe acestea nu le mai vad drept „totul”), ci in contactul simplu de la suflet la suflet. Daca poate fi atins ceva pozitiv, atunci aceasta se poate face numai in si printr-o relatie in care fie si numai doi oameni se inteleg pana la capat si pana la sfarsit, astfel incat fiecare reprezinta pentru celalalt un infinit. Am inteles ca aceasta unitate este fundamentul pentru tot, postulatul oricarei vieti. Dar este oare cu putinta? Asta e o intentie decisiva pentru mine. Daca in unele momente ea este foarte reala, alteori ea dispare din nou fara urma si apar granite intre persoane. Si atunci ti se pare ca si cum toate eforturile de a depasi aceste granite sunt doar osteneala chinuitoare... „Operele” in sine, nesfintite prin relatii personale, mi se par inutile; toate „operele” au pentru mine o valoare doar simbolica, in masura in care exprima o relatie personala si-i servesc; e vorba nu de contacte peri­ferice, ci de o comunitate interioa­ra“[1].

O alta latura a sfinteniei este si aceasta: din mare om de stiinta, din ceea ce insemna „da Vinci” al rusilor, sa ajungi sa consideri cel mai important lucru ca fiind contactul simplu de la suflet la suflet, care, de fapt, reprezinta totul, este extrem de mult. E jertfa, e iubire, e prezenta lui Dumnezeu in viata sfantului martir al rusilor.

Asa l-am vazut pe parintele Paisie din cele scrise despre el si spuse de el in cele cateva interviuri care stau marturie si marturisire in acelasi timp. Simplitatea este un rod al sfinteniei, dupa cum si sfintenia poate fi castigata prin simplitate. Parintele Paisie era un om simplu. Simplitatea il caracteriza si in plan material, dar mai ales in plan duhov­nicesc. Privea cu ochii plini de iubire la toti. Contactul cu celalalt, fie el monah sau simplu crestin, este unul destul de simplu: al omului care iubea pe oricine si dadea totul sa plece de la el in bucurie. In simplitatea lui, parin­tele asculta de toti. Era chemat sa fie cand duhovnic la Sihastria, cand la Sihla si in alte parti si facea ascultare cu bucurie si fara cartire.

Intr-o carte importanta pentru via­ta monahala, Everghetinosul, avem expus un model deosebit de simplita­te si de ascultare fara cartire. Iata-l prezentat in continuare:

„Povestea unul dintre Batrani ca Sfantul Vasile s-a dus odata la o chinovie si, dupa cuvenitul cuvant de invatatura, ii zice egumenului:

- Ai vreun frate aici cu ascultare?

- Toti sunt robii tai, sta­pane, si se sarguiesc sa se mantuias­ca, raspunse staretul.

Sfantul ii zice iarasi:

- Ai pe cineva cu adevarat ascultator?

Egumenul i-a adus atunci un frate si Sfantul Vasile l-a pus sa-i slujeasca la masa. Dupa masa, fratele i-a turnat apa sa se spele. Si dupa ce s-a spalat, ii spune Sfantul:

- Vino sa-ti torn si eu ca sa te speli.

Iar fratele a primit sa-i toarne apa. Apoi marele Vasile i-a spus din nou:

- Cand voi intra in altar, adu-mi aminte sa te hirotonesc diacon.

El a ascultat si in aceasta fara de iscodire. Iar Sfantul l-a hirotonit preot si l-a luat cu el la episcopie, pentru ascul­tarea sa.”[2]

Parintele Paisie era acelasi. Ascul­ta de toti si cand se intampla sa mai vorbeasca pe ton ii parea rau dupa aceea. Asa se face ca intr-una din zile a fost cautat de catre un credincios, iar intalnirea si felul in care s-a petre­cut discutia au fost minunate, fiind consemnate intr-o carte:

„Odata, la Slatina, venise un credincios care l-a intrebat din intamplare chiar pe el:

-Vreau sa-l vad pe Parintele Paisie, unde este?

Si el a raspuns:

- Ei, nu este aici! Parintele Paisie e plecat!

 Dar uitandu-se la crestin cum a ple­cat dezamagit si fiindu-i mila de el, l-a strigat:

- Mai crestine, vino sa stai de vorba oleaca cu mine! Iaca eu sunt!

- Mata esti, Parinte? intreba crestinul.

- Ei, iaca mai gresesc si eu! [3]

Mi-a placut mult relatarea! In ea gasim de toate: mila, umor, iertare, firesc, iubire, simplitate. Drag trebuie sa fi fost parintele Paisie celor ce l-au cunoscut! Desi nu este atat de prezentat oamenilor si asta datorita faptului ca circula un curent mai de­graba axat pe vindecarile miraculoase decat pe revelatia cuvantului, to­tusi cel ce citeste despre parintele Paisie Olaru este imposibil sa nu ajunga sa-l indrageasca. Poate chiar aceasta simplitate a parintelui l-a fa­cut tainic si dupa invesnicirea sa. Ar fi necesara o mai mare popularizare a sa. Sfintii nostri sunt destul de tainici, iar simplitatea este una dintre virtutile caracteristice spiritualitatii noastre carpatine.

„Asa era Parintele Paisie: smerit, bland, tacut, intelept la cuvant, foarte milostiv si iubitor de aproapele, intot­deauna cauta pacea cu toti si iubea linistea. Nu-i placea sa traiasca intre multi si isi ascundea viata si nevointa. Nimeni nu stia cum se roaga in chilie, ce lucrare are mintea si inima lui, cat sta la masa si cat se odih­neste. Pe langa liniste, iubea mult si pe fiii sai duhovnicesti, pe care ii primea la spovedanie la orice ora din zi si din noapte si purta mare grija de mantuirea lor. El nu era prea aspru de canoane, ca tinea cont de asezarea sufleteasca a fiecaruia si era bland cu toti, precum spunea Sfantul Efrem Sirul ca “chipul aducerii la pocainta este numai al blandetii”. Cu iertarea, cu rabdarea si blandetea lui a castigat mii de suflete, jertfindu-se pe sine pentru altii.’‘[4]

***

Tainuirea

Una dintre paginile care mi-au placut extrem de mult din minibiblioteca de carti pe care am citit-o pana acum, a fost aceea in care era prezen­tat, in cateva cuvinte, un pustnic sfant de la pestera Ialomicioarei, in cartea Parintelui Ioanichie Balan, Patericul Romanesc[5] . In acea pagina, a fost asezat un dialog foarte scurt dintre doi vanatori care au urmarit un urs si pustnicul caruia ii slujea ursul. In rest, referitor la acest episod, nu se mai prezinta nimic, decat faptul ca la o scurta perioada de timp, vanatorii s-au intors la pestera unde locuia pustnicul si nu l-au mai gasit acolo. Cu siguranta ca, pentru a nu mai fi gasit, pustnicul si-a mutat locul nevointei in asa fel incat sa poata sa i se piarda urma.

Ce minunata trebuie sa fie viata pustnicilor! Ea este o viata plina de ispite, dar este si o viata in care harul lui Dumnezeu este prezent in chip vadit. Omenirea a pierdut mult de tot. Fericit caruia Dumnezeu i-a descope­rit calea nevointelor in aceasta viata, pentru ca acela se bucura continuu de alese daruri ceresti. Cei ce gusta din Dumnezeu inca din aceasta viata, aceia nu se mai pot dezlipi de dragos­tea Lui si traiesc altfel de cum traim noi. Mi-as fi dorit ca aceste ganduri sa le scriu din proprie experienta, insa trebuie sa recunosc ca sunt destul de sarac. Tainuirea pustnicilor cu privire la viata lor mi-a placut foarte mult. Vad mai nou tot felul de carti in care sunt prezentate minuni ale sfintilor nostri contemporani. Este minunat! Insa viata aleasa nu este data doar de aceasta aplecare spre minunile savar­site prin prezentarea continua a lor, ci insasi tainuirea in Dumnezeu reprezinta acel ceva ce spune multe. Pa­rintii care-si tainuiesc viata lor du­hovniceasca sunt aceia care au foarte mare atentie in nevointa lor ca sa nu cada in slava desarta. Ei se gaseau in trezvie la insesi miscarile gandurilor si ale starilor. Trebuie sa stii ce spui si ce-i spui celuilalt, in acelasi timp ramanand intr-o profunda smerenie.

Parintele Paisie Olaru se tainuia pe sine. Despre el nu ne-au ramas multe lucruri. Prezenta lui a fost si este una tainica. Asa cum mentionam si mai sus, dar si in celelalte capitole, vedem o multime de minuni asezate in dreptul multor sfinti contemporani. Parintele Paisie iese in evidenta altfel. Dumnezeu a lucrat in viata lui si lucreaza in viata celor ce se apropie si acum de el prin acest inteles profund al tainuirii vietii in lupta cu marele dusman al nevointei: slava desarta. Aceasta lucreaza destul de subtil si poti duce o viata intreaga in nevointa, iar de nu iei aminte la tine, te poate purta slava desarta fara ca tu sa o cunosti. Doamne, ai mila de noi si ne descopera inselarea, ca nu cumva in dorintele noastre de a ne apropia de Tine sa ne cuprinda slava desarta!

„Pe slava-desarta o ucide lucra­rea cea ascunsa, iar pe mandrie, aceea adica a pune pe seama lui Dumnezeu indreptarile.

Cel ce pentru slava-desarta lu­creaza faptele bune, aratat este ca si pe cunostinta pentru slava-desarta o lucreaza; iar unul ca acesta nici nu face, nici nu vorbeste ceva spre zidire, ci intru toate pe slava de la cei ce-l vad sau il aud o vaneaza; iar patima se vadeste atunci cand cineva din cei mai-nainte zisi la lucrurile sau la cuvintele lui aduc prihanire, iar el, pentru aceasta, foarte se scar­beste, nu pentru aceea ca nu s-a zidit (ca nici nu avea acest scop), ci pentru ca s-a defaimat.

Slava-desarta si iubirea de argint una alteia sunt nascatoare: ca cei ce iubesc slava-desarta se silesc spre imbogatire, iar indeobste cei ce s-au imbogatit doresc sa se trufeasca, pre­cum se intampla la mireni. Iar mo­nahul, tocmai pentru ca este neavut, mai vartos atunci se trufeste; iar avand argint, il ascunde rusinandu-se, ca cel ce are lucru necuviincios schimei.

Osebit lucru al slavei desarte ce­lei calugaresti este a se trufi pentru fapta buna si pentru cele ce urmeaza acesteia; iar al mandriei lui este a se inalta pentru indreptari, a defaima pe ceilalti si a le pune pe acestea pe seama lui, si nu a lui Dumnezeu.

Iar lucru osebit al slavei-desarte si al mandriei celei mirenesti este a se slavi pentru frumusete, bogatie, stapanire, a se inalta pentru intelep­ciune si pentru a primi slava oame­nilor.

Nu mica nevointa este a se izbavi cineva de slava-desarta; iar de aceasta se poate izbavi prin ascunsa lucrare a lucrurilor si deasa ruga­ciune; iar semn al izbavirii este a nu mai pomeni de rau pe cel ce te-a grait de rau sau te graieste.”

Iata de ce cred ca parintele Paisie isi tainuia viata sa. Mare incercare este slava desarta si greu poti scapa de ea. Cu cat patrunzi mai mult in ne­vointa cu atat ea da tarcoale ca sa ne ia roadele vietii duhovnicesti. Avem nadejdea in mila lui Dumnezeu, de­oarece fara aceasta mila, greu s-ar putea mantui omul. In schimb, greu iti este in ziua de azi sa iti tainuiesti viata, pentru ca trebuie sa te lepezi de tot. Lepadarea de lume, desi este doar un inceput in avantul vietii duhovnicesti, totusi, astazi, greu sa poti rea­liza.

In lumea CV-urilor, tainuirea vi­etii inseamna nebunie. In timpul nos­tru, daca iti ascunzi viata, celalalt, fara roade duhovnicesti fiind, nu mai poate „citi” dincolo de hartie pentru a vedea din interior pe om. Credeam in aceste valori si eram convins ca oa­menii se vor apropia de cei ce, din dragoste de Dumnezeu, isi ascund nevointa, studiile, activitatea etc, insa m-am inselat. Ajungem sa tra­gem concluzii ca viata nu mai este asa! Doar pentru viata duhovniceasca mai este valabila o astfel de intelege­re. Dar si acolo sunt probleme, caci din ce in ce mai mult si noi, slujitorii, incepem sa ne conformam cerintelor lumii secularizate. Ce pacat! Lipsesc din ce in ce mai mult oameni ca parintele Paisie Olaru? Nu e de mira­re, oamenii au pierdut adevaratele valori ale vietii care, de fapt, ii si invesniceau: simplitatea, blandetea, bu­curia, tainuirea etc. Vedem ca cei ce erau cat de cat intr-un duh cu parin­tele Paisie il simteau duhovniceste. Chiar cei apropiati nu-i  cunosteau intreaga nevointa, dar stiau ca este mare din punct de vedere duhovni­cesc, pentru ca il simteau ca isi tai­nuieste viata. Parintele Cleopa, desi era unul dintre cei foarte apropiati ai parintelui, marturiseste ca nu-i cunos­tea in totalitate nevointa. [...]

Tainuirea vietii e specificul sfinte­niei. Ca sa ajungi la o asemenea vir­tute trebuie sa lucrezi sfintenia, adica in tine sa fie prezenta lucrarea Du­hului Sfant. Parintele Paisie Olaru, desi nu sfatuia despre tainuire, totusi cei apropiati lui o vedeau ca pe o adancime duhovniceasca a sa.

***

Smerenia

In centrul vietii parintelui Paisie Olaru statea, cu siguranta, smerenia. Despre smerenie nu se vorbeste. Despre smerenie pot marturisi doar cei ce au ajuns la o anumita inaltime duhovniceasca. Si acestia, insa, o pot marturisi in doua feluri: fie graind, nu de la ei, ci ceea ce le descopera Duhul Sfant sa vorbeasca, fie marturisind intru negraire prin purtarea lor in Hristos, adica vazandu-i pe acestia fata catre fata, caci, de la chipul lor pana la cele mai simple gesturi, expresii ale miscarii etc, toate scot in evidenta profunda smerenie in care traiesc. Mare virtute este smerenia! Nu pot vorbi despre ea, pentru ca indraznesc, iar indrazneala cu nadejde si intru infaptuire duhovniceasca este bineprimita de catre Hristos, insa indrazneala neevanghelica, adica nea­coperita de nevointa, de osteneala pentru Dumnezeu este desertaciune si inselare spirituala. Parerile pe care ni le formam despre smerenie doar la nivel rational, mentionand anumite aspecte despre noi prin folosirea unor expresii ca: „sunt (cutare) nemonah pacatosul” sau „sunt (cutare) cel plin de pacate”, pot ajuta in drumul catre dobandirea smereniei, insa prin rama­nerea doar la o asemenea intelegere nu ajungem sa experimentam cu ade­varat smerenia cea plina de duh.

Pa­rintii vorbeau de cel putin doua cai care duc la smerenia adevarata: po­cainta si nasterea dumnezeiescului dor pentru Dumnezeu. Si una, si cea­lalta nasc smerenia profunda. Pocain­ta aduce smerenia, pentru ca obtinem umilinta de sine, iar prin aceasta ne vedem cei mai neputinciosi si cei mai nevrednici in comparatie cu oricare frate de-al nostru chiar si daca l-am vedea pacatuind grav inaintea lui Dumnezeu. La fel se intampla si cu cei ce in Duhul Sfant au primit dum­nezeiescul dor. Acestia se smeresc, pentru ca dragostea de Dumnezeu inseamna acceptarea cu bucurie a oricarei „goliri de sine” (chenoza) care ne vine din relatia cu aproapele. Insa, asa cum spuneam, este destul de greu de a vorbi rational despre marile virtuti ale vietii crestine care se castiga cu multa osteneala duhovniceas­ca si cu durere. Intr-o lume a recla­melor, este greu sa experimentez smerenia. Inclusiv in Biserica, oame­nii alearga acolo unde se face „recla­ma” buna. Se pare ca si pentru cei ce ajung in varful societatii actuale, cat si pentru ceilalti, oameni simpli, reclama conteaza. Spre exemplu, un om din inalta societate devine foarte cunoscut prin reclama continua care i se face. De asemenea, si oamenii sim­pli ii cunosc pe cei ce sunt populari­zati continuu. In cadrul acestui proces mereu pierdem, deoarece, pe de o parte, reclama facuta celui din inalta societate i se urca acestuia la cap, crezand despre sine mai mult decat este, iar, pe de alta parte, ceilalti ajung sa nu mai aiba discernamant, pentru ca nu mai vad adevaratele va­lori, pentru ca valoarea sta in lumina, insa nu in lumina artificiala, cea a reclamei, ci in lumina care poate fi vazuta doar daca esti luminat.

Parintele Paisie, referitor la tim­purile noastre, cu privire la smerenie, spunea:

“Este vreme pentru tot lucrul. Este vreme de smerenie si de stapa­nire si de mustrare si de mangaiere si de crutare si de indraznire si de bu­natate si de asprime, adica pentru tot lucrul. Ca uneori se cade a arata smerenia si a-i numi pe toti frati si fii intru smerenie. Iar alteori, cand cere trebuinta, a lua si a arata stapanirea spre zidire, iar nu spre risipire. Si in vremea mangaierii se cade a arata bunatate, iar in vremea asprimii a arata ravna spre fiecare. De aseme­nea, duhovnicului i se cade a lua hotarare dreapta, dupa pravila.”

Omul contemporan mai greu se apleaca spre cuvintele pline de duh ale unui mare parinte duhovnicesc asa cum a fost (si pentru unii a si ramas) parintele Paisie.

Legat de smerenia parintelui Paisie, am ales doua momente binefa­catoare noua: unul legat de ceea ce a marturisit el despre smerenie atunci cand a fost intrebat de parintele Ioanichie Balan in convorbirile du­hovnicesti realizate de catre acesta, iar celalalt moment este legat de felul in care parintele a aratat smerenia.

Referitor la ceea ce a raspuns pa­rintele Paisie Olaru atunci cand a fost intrebat despre smerenie aflam in cele ce urmeaza:

„Smerenia este cugetul inimii noastre care ne incredinteaza ca suntem mai pacatosi decat toti oamenii si nevrednici de mila lui Dumnezeu. Cand ne defaimam pe noi insine nu inseamna ca avem smere­nie. Ci, atunci cand altul ne ocaraste si ne defaima, inca in public, iar noi rabdam si zicem: “Dumnezeu i-a po­runcit fratelui sa ma ocarasca pen­tru pacatele mele“, aceasta este sme­renia cea adevarata. Deci, sa primim toate ca din mana si cu voia lui Dumnezeu. Cand te ocaraste cineva, Dumnezeu ii porunceste sa te ocaras­ca. Cand iti ia cineva vreun lucru, Dumnezeu ii porunceste sa-ti ia, ca sa te faca calugar. Cand te muta de ici colo mai marele tau, Dumnezeu iti schimba locul, ca sa-ti schimbi si naravul si obiceiul. Asta ar fi smerenia cea adevarata. Iar mandria, dimpo­triva, este atunci cand te increzi in tine, in mintea si puterile tale; cand socotesti ca esti mai priceput decat altul, mai bun decat altul, mai frumos decat altul, mai sporit in fapte bune si mai placut lui Dumnezeu decat altul. Atunci esti stapanit de pacatul cel urat al mandriei, de care sa ne fe­reasca pe toti Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mantuirea noastra. Sa ne smerim, fratilor, ca cel mandru nu se poate mantui. Sa plangem pacatele noastre aici, ca sa ne bucuram din­colo in veci, ca dupa plecarea noas­tra din trup, toti ne vor uita. Sa nu ne punem nadejdea in oameni, ci numai in Domnul. Ca omul se schimba. Azi iti da si maine iti cere. Azi te lauda si maine te ocaraste. Ci sa ne punem nadejdea in mila lui Dumnezeu si nu vom gresi niciodata. Sa va ajute Dumnezeu cu harul Lui sa va folositi de restul vietii, sporind in fapte bune, si mai intai in smerenie si dragoste, ca sa va mantuiti sufletele voastre si sa folositi si pe altii, indemnandu-i spre Hristos.”

O asemenea invatatura despre smerenie ne duce cu gandul la intele­gerea ca putem vorbi de file de pate­ric. Sa inveti prin a spune ca „smere­nia este cugetul inimii noastre care ne incredinteaza ca noi suntem pacatosi” este de-a dreptul o apoftegma. Reiese din continutul citatului de mai sus ca parintele avea cuvinte simple, dar foarte adanci. In tot ceea ce ni se intampla in viata si pe care noi le so­cotim fapte rele, omul duhovnicesc le arata ca fiind porunci de la Dumne­zeu spre indreptarea noastra. Si acest fel de smerenie este tot in Duhul Sfant. Cu atat mai mult, citatul de mai sus il pot crea si eu oricand, insa diferenta este data de insufletirea cu­vintelor. La mine totul este rational si se pierde odata cu punerea la incer­care si indata se vede neputinta mea prin caderea care are loc, caci la orice lucru mai putin bun (poate chiar rau) care mi se intampla imediat ma mahnesc, in schimb, cuvintele parin­telui aveau si au si astazi viata, pentru ca el marturisea cu viata sa, iar cuvin­tele sale erau si sunt cuvinte vii.

Tocmai la finalul acestui capitol, am dorit sa pun si momentul al doilea de care mentionam mai sus despre parintele Paisie. Gest extraordinar de smerenie, de altfel, episod de pateric. Parintele, intr-o anume perioada, timp de vreo doua luni a mers la Schitul Rarau, acolo unde se afla parintele „Rugului Aprins”, Daniil Tudor (Sandu Tudor). Si una din intalnirile dintre cei doi a fost asa cum ne-o povesteste parintele Paisie:

„Tot aco­lo in Schitul Rarau am avut buna ocazie sa ma intalnesc si cu parintele Daniil. Acest parinte venise in schit ca egumen. Am stat cu el cam doua luni. in timpul acesta multe am vazut si mai multe trebuia sa invat de la acest parinte. Era foarte invatat pa­rintele Daniil, stia mai multe limbi, dar era si credincios si pravilist. Mai mult se ocupa cu rugaciunea mintii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”.

De multe ori ne explica si ne invata pe toti sa zicem rugaciunea. Mult s-a minunat el de mine, auzind ca in etate fiind, nu am rugaciunea mintii. Odata mi-a si spus:

- Parinte, sfintia ta esti un vas mic si gol.

Si asa eram si sunt, dar cand mi-a zis aceste cuvinte, eu m-am suparat.

Mult m-am folosit de acest parin­te, ca asa, cu atata carte, a lasat toate catedrele si s-a facut calugar, inca profesor de rugaciune. Slujea Sfanta Liturghie cu Noul Testament langa el. Era mult respectuos [fata] de canoanele Sfintilor Parinti. Mi-a parut rau ca m-am despartit de un bun profesor al rugaciunii, ca daca mai stateam cu el, poate prindeam rugaciunea cum trebuie. Mult s-a os­tenit el sa ma invete rugaciunea: imi predica, imi citea din carti, imi expli­ca de doua-trei ori pe zi, se ostenea cu mine. Dupa o vreme a vrut sa ma puna la incercare, sa vada daca am prins ceva si mi-a zis:

- Sa stai in chilie cu perdele pe geam si sa nu iesi afara, si mereu sa zici «Doamne Iisuse». Mananci o data in zi o bucata de paine cu ceai.

De mii de ori ziceam si orice fel de exercitiu cu capul plecat spre stanga, cu mana dreapta deasupra inimii si prin rasu­flare, si in tot felul. Asa ca dupa cateva zile m-a examinat si a vazut ca nu am prins. Atunci s-a suparat si a batut din picior la mine si a strigat:

- Unde iti este mintea; de ce nu esti atent?

M-am speriat ca ma bate si am zis sa ma ierte ca o sa invat. Cand m-a cercetat din nou si m-a intrebat, atunci eu de frica am spus ca am prins-o. Si gata, asa bucuros era ca mi-a dat blagoslovenie s-o tin pana la moarte.”

Parintele intotdeauna oferea dra­goste celor ce il cautau, insa se pare ca despre sine vorbea putin, iar atunci cand marturisea anumite experiente duhovnicesti ale sale, le spunea intr-o forma depreciativa la adresa sa. In­clusiv parintele Cleopa si ceilalti pa­rinti din Sihastria cunosteau cate ceva din nevointa sa, insa cele mai multe lucruri se petreceau tainic si posibil ca, au ramas taine. O adanca smere­nie la parintele Paisie! Intr-un fel este mai bine asa, pentru ca daca ne-ar fi povestit multe din experientele sale duhovnicesti, posibil ca ne-am fi axat spre acelea. Asa ca il putem pretui pe parintele intr-un alt mod care mie mi se pare cel mai firesc: omul in Hristos si Hristos care lucreaza prin om in tacere si in taina.

Legaturi:

***

SFANTUL VASILE AL KINESMEI:

Lucrarea demonica in sufletul omenesc. Indracirea

([Evanghelia dupa Marcu], Capitolul 5, versetele 1-20)

Istorisirea capitolului al 5-lea din Evanghelia dupa Marcu despre vindecarea indracitului rastoarna cu desavarsire speculatiile acelor rationalisti care nu cred in existenta duhurilor necurate si incearca sa explice cazurile de indracire printr-o stare de boala a omului – epilepsie, tulburare nervoasa sau altceva de acest gen. Relatarea Sfantului Marcu si ama­nuntele pe care el le da (trecerea demonilor in porci, pieirea turmei de porci, vindecarea indracitului dupa aceasta) nu se impaca deloc cu asemenea explicatii. Aici alegerea este clara: ori respingem relatarea evanghelica, socotind-o neverosimi­la, ori admitem existenta puterii rele.

Pentru noi, cei ce credem in Evanghelie, bineinteles ca sin­gura posibila este varianta a doua – dar crezand cu fermita­te in existenta demonilor, care e confirmata si de cuvantul lui Dumnezeu, si de experienta duhovniceasca a tuturor sfintilor nevoitori, ne ciocnim in continuare de o problema extrem de interesanta si importanta pentru noi: problema manifestari­lor lucrarii demonilor si a mijloacelor de lupta impotriva lor.

Trebuie sa-l cunoastem pe acest vrajmas, cu care crestinul poarta o lupta necontenita, neimpacata, sa-i cunoastem stratagemele, perfidia, metodele, sa stim sa-i observam cursele acolo unde el se straduie sa le ascunda si sa lucreze pe furis. Luptandu-ne pe pipaite, legati la ochi, vom cadea inevitabil intr-o multime de greseli si vom fi supusi unor ispite primej­dioase si unor lovituri grele de unde ne asteptam mai putin.

Manifestarile lucrarii duhului rautatii in nefericitul demonizat erau, potrivit descrierii Sfantului Marcu, ingrozitoare:

isi avea locuinta in morminte, si nimeni nu putea sa-l lege nici macar in lanturi, pentru ca de multe ori fiind legat in obezi si lanturi, el rupea lanturile, si obezile le sfarama, si nimeni nu putea sa-l potoleasca; si neincetat, noaptea si ziua, era prin morminte si prin munti, strigand si taindu-se cu pietre (3-5).

Aceasta este forma cea mai puternica de indracire, cand omul pierde orice control asupra sa si se afla sub deplina stapa­nire a demonilor. Actiunile lui dau in vileag pierderea nu numai a ratiunii, ci pana si a celor mai elementare instincte, chiar si a instinctului de conservare. In starea aceasta, el se poate sinuci­de, se poate schilodi singur; o intristare si o suferinta inexplica­bila ii sfasie inima; noaptea si ziua tipa si se loveste de pietre.

In acelasi timp, el poseda o forta uriasa, nefiresc de mare, asa incat rupe lanturile, sfarama obezile, si nimeni nu-i in stare sa-l potoleasca. Duhul rau nu-si lasa din gheare jert­fa nici macar o clipa, si din forta crizelor se poate vedea, intr-adevar, ca in nefericitul posedat se ascunde nu un sin­gur demon, ci o legiune intreaga. Aceasta forma de indracire se intalneste relativ rar in ziua de astazi, insa cei ce au mers la locurile sfinte, mai ales cand sunt aflate moaste de sfinti, a avut, probabil, prilejul sa observe si asemenea cazuri.

Cand au fost aflate moastele Cuviosului Serafim din Sarov, la racla Cuviosului a fost adus din Siberia un indra­cit legat in lanturi, fiindca altfel nu putea fi stapanit deloc – dar in padurea de langa manastire, aproape la capatul dru­mului, nefericitul a fost cuprins brusc de puternica tulbura­re. Aceasta tulburare s-a transformat repede intr-o criza de indracire incredibila, in timpul careia si-a rupt lanturile cu o putere neomeneasca si a fugit.

Mult mai des se intalnesc cazuri de indracire periodica, ale carei crize sunt legate indeobste de anumite momente ale slujbelor sau de anumite cantari bisericesti.

Probabil ca toata lumea stie de femeile care atunci cand se canta Heruvicul sau „Pe Tine Te laudam…” si cand are loc Închinarea la Sfintele Daruri incep sa latre, sa miaune si sa tipe cu glas salbatic. Aceste strigate se transforma intr-un urlet cumplit, de fiara, daca cineva incearca sa le apropie pe indracite cu sila de Sfintele Daruri. Aceasta se explica prin faptul ca

„dracii se intalnesc cu puterea buna, pe care o urasc si care este mai puternica decat ei, care ii arde, ii stramtoreaza, ii loves­te dupa dreptate, ii alunga afara din locuinta lor indragita (parintele Ioan din Kronstadt).

Imi amintesc de o tanara absolut normala in viata de zi cu zi, dar care nu suporta doua momente ale slujbelor: citirea Evan­gheliei si cantarea condacului Maicii Domnului “Alt ajutor nu am…” Indata ce simtea ca se apropie citirea Evangheliei, ince­pea sa tremure din toate madularele trupului, apoi se intorcea brusc si fugea repede din biserica. Daca era oprita si tinuta cu de-a sila, cadea pe podea si incremenea toata, aproape pierzandu-si cunostinta. Cum se incheia citirea Evangheliei, se incheia si criza; tanara statea linistita si se ruga cu osardie.

Iarna anului 1924 am petrecut-o intr-unul din oraselele nordice de provincie din Regiunea Zarian[1], si acolo un epi­scop exilat mi-a povestit o intamplare neobisnuita, care se petrecuse in familia gazdei sale.

Familia aceea era alcatuita din patru persoane: gazda, Vasile Timofeevici (sau, dupa felul de a vorbi al localnicilor, Timovasia), sotia lui, fiica lui, pe nume Liza, o fata de 16-17 ani, si un baietel – fiul lui. Semne de indracire mai mult sau mai putin puternica se observau la toti membrii familiei, cu exceptia gazdei, insa de forma cea mai cumplita suferea fiica.

Odata, aceasta s-a imbolnavit, si in timpul bolii a suferit o criza nervoasa grava. Liza se zbatea in asa hal, incat a tre­buit sa fie pusa pe podea, ca nu cumva, din cauza convulsii­lor, sa cada si sa se loveasca. Putin cate putin, a inceput sa se calmeze, si parea ca se potolise, cand… deodata, intr-o rusa fara cusur, adresandu-se mamei sale, a rostit: „N-am nevoie de tine!.. Trimite dupa Vasile Timofeici[2]!” Trebuie remarcat ca ea nu-si numea niciodata tatal astfel si nu stia deloc ruses­te, vorbind intotdeauna numai zariana[3].

A fost chemat tatal, care era la vecini si a fost gasit repede. Cand Timovasia a intrat in izba, intre el si fiica sa a inceput o discutie care a continuat mai bine de trei ceasuri. Mai mult vorbea Liza, si vorbea o rusa corecta.

- Sa traiesti, Vasile Timofeevici!.. Ce stai acolo, Vasile Timofeevici? Vino incoace…

Liza statea nemiscata: buzele nu i se miscau si nu i se clintea nici un muschi al fetei. Vocea venea de undeva dinauntru.

- Hai, sa traiesti, Vasile Timofeevici! Noi am venit la tine de departe… Suntem trei: doctorul, felcerul si lacheul… Am venit sa-ti spunem ca traiesti rau, Vasile Timofeevici!.. Ai o nevasta buna, Liza e buna si Nicolae, fiul tau, la fel… Iar tu… tu traiesti rau: fumezi… mai ai si alte pacate… Daca te lasi de fumat, o sa mai traiesti mult… Dar daca nu te lasi, o sa mori curand… Şi fiul tau Ivan este rau: te insala si fumeaza… Esti prea increzator, Vasile Timofeevici! Iti iubesti mult fratele, pe Grigore, dar si acesta e un spurcat: se foloseste de increde­rea ta si te insala… fereste-te si de Maria Vasilievna, ca e rea… Mai bine sa ai legaturi cu Maria Egorovna…

Asa o chema pe cumnata (sora sotiei) lui Timovasia.

- Mi se pare ca nu ma crezi, Vasile Timofeevici! Ei bine, asculta: Maria Egorovna pune acum placinte in cuptor… Trimite-l pe baiat la ea… Sa-mi aduca si mie… O sa mananc…

- Ce tot spui, a replicat sfios Timovasia, ce cuptor?… E ora sase seara!..

- Ba nu, du-te! Se pregatesc sa plece maine si au facut focul in cuptor… Haide!

L-au trimis pe baiat. Acesta s-a intors dupa 40 de minu­te, aducand o strachina cu placinte calde. Totul s-a confirmat. Sotul Mariei Egorovna se pregatea sa plece dimineata devre­me si, pentru a-i pregati merinde, aceasta fusese nevoita sa faca focul in cuptor. Au urmat discutii gospodaresti: despre sema­nat, despre muncile campului, despre vite. Glasul care vorbea prin Liza a prezis ce vaci vor muri, cate vor ramane, cati vitei se vor naste etc. Toate prezicerile acestea aveau sa se adevereasca. Dupa aceea, glasul a declarat:

 - Ştii, mi-a fost data putere asupra Lizei tale… Ajunge sa apas o data pe inima ca sa moara…

Saracul Timovasia s-a rugat:

- Fie-ti mila, daca ai asemenea putere… Fie-ti mila de fata… E singura mea fiica!

- Bine, o sa ma gandesc! - a sunat raspunsul. O sa ne sfatuim![4]

Au rasunat niste glasuri noi, necunoscute, de parca vor­beau cativa oameni deodata. Glasurile au inceput apoi sa se stinga treptat, ca si cum s-ar fi indepartat, si in cele din urma au amutit cu totul.

Liza a adormit.

In ziua urmatoare nu-si mai amintea absolut nimic si nu stia nici macar un cuvant rusesc. Singurul lucru pe care putea sa-l povesteasca era ce se intamplase cu ea inainte de criza: a venit cineva imbracat in negru, i s-a asezat pe piept si a strans cu putere. Atunci, fetei i s-a taiat respiratia si si-a pierdut cunostinta. Dupa aceea n-a mai simtit nimic.

Imi amintesc un caz intrucatva asemanator din practica mea pastorala. Odata, am fost chemat sa impartasesc o fata care tragea sa moara. Cand am venit, bolnava – o adoles­centa de 12-13 ani – se afla, dupa toate aparentele, in starea ultimei agonii. Pe chip i se asternusera umbre cadaverice, in gatlej se auzea un harait slab, cum se observa la muribunzi in ultimele clipe de viata. Totodata, cu ea se intampla ceva neobisnuit: din gura intredeschisa tasneau injuraturi groaznice, isi injura mama, ce se afla in camera, o injura cu cele mai murdare cuvinte, ca la usa cortului.

Era o priveliste cumplita.

O fata, aproape un copil, in pragul mortii, si acele injura­turi respingatoare… Vocea ii suna aspru, de parca batea cine­va intr-o scandura, cuvintele ii ieseau din gura cu mici pauze, insa ritmic, cu o insistenta rea – si totodata se vedea, dupa ochii ei, ca sarmana fata nu intelege ce i se intampla… Ramaneai cu impresia ca cineva trage dinauntru de o maneta si cuvintele tasnesc automat…

A fost cu neputinta sa o impartasesc pe bolnava: nu mai avea reflexul de inghitire.

De nevoie, m-am multumit sa o stropesc cu agheasma si sa-i citesc exorcismele Sfantului Vasilie cel Mare si randuiala pentru iesirea sufletului. Putin cate putin, a inceput sa se linisteasca.

Indracirea nu se exprima insa doar prin asemenea mani­festari evident anormale. Exista o serie intreaga de fenome­ne considerate de catre noi cat se poate de obisnuite, care nu starnesc in nimeni cine stie ce banuieli si ingrijorare, si care sunt legate totusi neindoielnic de lucrarea duhului rau. Este vorba de asa-numitele afecte – izbucnirile diferitelor patimi.

Deosebit de evidenta este prezenta puterii straine a vraj­masului in crizele de patima furtunoasa, distrugatoare: manie, gelozie si asa mai departe. Aproape toti ucigasii care si-au omorat victima intr-o clipa de furie, povestind ulterior despre momentul respectiv, spun ca se simteau de parca i-a apucat cineva de inima. Probabil ca fiecare dintre noi, daca a trait vreodata asemenea explozii de furie si de manie, va fi de acord ca a simtit cam acelasi lucru si ca era stapanit de o putere straina.

In descrierile literare ale afectelor veti gasi aproape intot­deauna acest moment al pierderii stapanirii de sine si sentimentul ca va domina o putere irezistibila.

Aproape aceeasi inraurire a puterii rele o simt sinucigasii inaintea pasului fatal.

O taranca vaduva, deprimata cumplit de amarul sau, spu­nea ca se teme sa treaca pe langa bulboana morii.

- Asa ma trage! – povestea ea. Asa ma trage! Ma tem ca n-o sa ma stapanesc si o sa m-arunc… Astazi am trecut pe acolo… Cum m-am uitat, de-abia m-am tinut… Mi-a stat ini­ma in loc… M-am aruncat la pamant, ca sa nu mai vad… Cu greu am plecat de acolo…

Pe langa aceste fenomene grave si intense, care ii apu­ca pe oameni doar uneori, ne aflam insa mereu sub inrauri­rea unei puteri intunecate, care de oamenii cu inima curata si viata dreapta este simtita clar ca putere a diavolului, insa noi, oameni abrutizati duhovniceste din pricina pacatului, de obicei n-o bagam de seama.Aceasta putere se face simti­ta mai ales prin ideile obsesive si prin imaginile seducatoa­re, care in limbajul ascetic poarta numele de „momeli dia­volesti”. Nu se stie de unde apar aceste idei si imagini, care cuprind imperios mintea si ne conduc adesea activitatea.

Oamenii needucati duhovniceste le iau de obicei drept idei si dorinte proprii si nu numai ca nu vad necesitatea de a se lupta cu ele, ci, daca sunt colorate intr-o nuanta placuta si senzuala, si le provoaca iarasi atunci cand dispar, se desfa­ta de ele, le retin in minte si isi incordeaza imaginatia ca sa le decoreze cu noi amanunte, si mai atragatoare. Nu este vorba de amintiri din trecut, de constructii ale gandirii consti­ente, de produse ale activitatii subconstiente a imaginatiei, asa cum sunt numite uneori (definitie ce nu explica de altfel absolut nimic), ci de o insuflare neindoielnica a unei puteri duhovnicesti straine. Cel mai limpede se simte asta in tim­pul rugaciunii, cand ideile obsesive incep sa se imbulzeasca in minte cu o staruinta deosebita, de parca s-ar stradui sa-L ascunda pe Dumnezeu de ochiul duhovnicesc al celui care se roaga. Doar printr-o mare incordare a vointei reusim sa ne tinem atentia legata de sfintele cuvinte ale rugaciunii. Multi, mai ales cei ce nu sunt obisnuiti cu lupta si cu incordarea duhovniceasca, nu reusesc deloc lucrul acesta.

„Cand ne rugam, scrie parintele Ioan din Kronstadt, in gandurile noastre, in chip ciudat, cele mai sfinte si mai inal­te lucruri se invart alaturi de lucruri pamantesti, lumesti, de nimic; de pilda, Dumnezeu este alaturi de un oarecare obiect iubit – de bani, de un lucru, de o haina, de o palarie sau de vreo mancare gustoasa, de o bautura placuta sau de o distinctie exterioara, de o cruce, de un ordin, de o panglica si asa mai departe”.

Indata ce rugaciunea se sfarseste, toate aceste ganduri pes­trite, incoerente, dispar insa imediat, ca niste nori risipiti de vant. Adeseori nici macar nu va amintiti la ce va gandeati in timpul rugaciunii, lucrurile care pareau atunci neobisnuit de importante si necesare, cerand neaparat o examinare serioasa.

Acest fapt arata cel mai bine prezenta unei puteri straine, vrajmase rugaciunii, in ideile obsesive.

In fine, dupa spusele parintelui Ioan din Kronstadt, inra­urirea puterii rele se face simtita si in multe alte fenomene ale vietii duhovnicesti.

“Fara indoiala, spune el, ca diavolul sta in inimile foarte multor oameni printr-o anumita moleseala, vlaguire si lenevire fata de orice lucru bun si folositor, mai ales fata de credinta si de cucernicie, care cer luare-aminte si trezvie a inimii si, in general, efort duhovnicesc. Astfel, in vremea rugaciunii el loveste inima cu moleseala, iar min­tea cu tampire; loveste inima cu raceala si apatie atunci cand trebuie facut binele – de pilda, atunci cand trebuie sa fim milosi cu cel care sufera, sa-l ajutam pe cel aflat in necaz, sa-l mangaiem pe cel intristat, sa-l invatam pe cel nestiutor, sa-l povatuim la calea adevarului pe cel ratacit si stricat… Dia­volul sade in inimile noastre si printr-o irascibilitate deo­sebit de puternica; atunci parca ne imbolnavim de orgoliu, incat nu suferim nici cea mai mica contrazicere, nici cea mai mica piedica materiala sau duhovniceasca, nu suferim nici un cuvant lipsit de netezime si grosolan”.

Asadar, lucrarea duhului rau in om se manifesta extrem de diferit, incepand de la exprimarea intensa a autenticei indraciri, cand omul se supune deplin voii rele mergand pana la pierderea instinctului de conservare, si incheind cu adierile aproape imperceptibile ale gandului si simtamantu­lui viclean, in care numai ochiul ager al nevoitorului incer­cat poate distinge prezenta ispitei demonice. Toate acestea sunt insa fenomene de acelasi ordin, care se deosebesc intre ele numai prin gradul de intensitate al inrauririi demonice.

De vreme ce lucrarea puterii rele este atat de statornica si de nepotolita, trebuie sa ne gandim in mod serios la felul in care trebuie sa ne luptam cu inraurirea ei, chiar daca n-o sim­tim: in caz contrar, eforturile pe care le depunem pentru a ne imbunatati si a inainta pe calea ce duce la desavarsirea cresti­na vor fi serios impiedicate si pot fi chiar anulate.

Mai intai de toate, unde sa gasim reazem in vederea aces­tei lupte? Pasajul evanghelic pe care l-am citit ne raspunde la aceasta intrebare precis si clar: in Hristos. La Domnul a gasit vindecare nefericitul indracit din Evanghelie, si cu puterea cuvantului Sau dumnezeiesc a fost izgonita legiunea demo­nilor. Biruitor al iadului si al mortii, Domnul ne este si acum Aparator grabnic si puternic, in fata Caruia se cutremura si Caruia se supune duhul necurat.

Iata o marturie a aceluiasi parinte Ioan, din experienta lui personala:

„Stapane al meu, Doamne Iisuse Hristoase! Aparatorul meu grabnic, preaiute, Care nu rusinezi pe cel ce se roaga Ţie! Iti multumesc din toata inima mea ca ai luat aminte la mine cu milostivire: cand eram in intunecarea, in stramtorarea si in vapaia vrajmasului am strigat catre Tine, si m-ai izbavit de vrajmasii mei preadegrab, cu stapanire si bunatate, si ai daruit inimii mele largime, usurime, lumina! O, Stapane, ce necajit am fost de cursele vrajmasului, la cat de buna vreme mi-ai aratat ajutorul Tau si cat de vadit a fost acest ajutor atotputernic! Slavesc bunatatea Ta, Stapane, Cela ce asculti rugaciunile noastre cele bune, Nadejdea celor fara de nadejde; slavescu-Te, ca nu ai rusinat fata mea pana in sfarsit, ci cu milostivire m-ai izbavit de intunecarea si de necinstea iadului. Dupa aceasta, cum as putea sa nu mai trag nadejde ca ma vei auzi si ma vei milui pe mine, ticalosul?”

„Nici unul dintre sfinti, scrie Cuviosul Ioan Cassian, n-ar fi putut indura rautatea dracilor ori tine piept uneltirilor si furiei lor salbatice daca la lupta noastra n-ar fi de fata intot­deauna Hristos, Preamilostivul nostru Aparator, daca n-ar face egale puterile luptatorilor, daca n-ar infrana si respinge navalirile cele fara de randuiala ale vrajmasilor” (Lupta cu gandurile si cu duhurile rautatii).

Asadar, intreaga lupta cu duhul rautatii in toate manifes­tarile lui se sprijina pe legatura vie cu Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Chiar de la primii pasi trebuie neapa­rat sa tinem bine minte ca prin propriile puteri nici un om nu ar fi in stare sa indure aceasta lupta si ca va fi biruit ine­vitabil daca nu va cere ajutor de la Dumnezeu. Parerea de sine, increderea in sine duc aici in mod fatal la pieire si sunt dinainte sortite unei infrangeri rusinoase.

Fratilor, indeamna Sfantul Apostol Pavel, intariti-va in Domnul si intru puterea tariei Lui. Imbracati-va cu toa­te armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva uneltiri­lor diavolului, caci lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduh (Efes. 6, 10-12).

Reazimul nostru de capetenie in razboiul duhovnicesc il reprezinta, prin urmare, credinta si nadejdea in Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, si principalul mijloc de a purta acest razboi este intoarcerea din inima, cu credinta sincera, catre El. In clipa de depresie, in clipa de tulburare, in clipa de patima starnita in tine de catre demoni, suspina din adancul sufletului si striga cu inima catre Domnul cerand ajutor: Domnul nu te va lasa, ci negresit te va ajuta.

Insasi chemarea numelui Domnului Iisus Hristos, daca se face cu credinta, este deja infricosatoare pentru diavol. In numele Meu demoni vor izgoni (Mc. 16,17), le-a fagaduit Domnul urmatorilor Sai, si aceasta fagaduinta este nemincinoasa.

Din istoria Bisericii si din Vietile Sfintilor cunoastem multe cazuri de asemenea izgoniri. Chiar in primele tim­puri ale Bisericii lui Hristos, Apostolii se foloseau de numele Domnului ca de o arma impotriva duhului necurat. Atunci cand in orasul Filipi dupa Apostolul Pavel si insotitorii sai s-a tinut o slujnica posedata de duh prezicator, Pavel, maniindu-se si intorcandu-se, a zis duhului: “In numele lui Iisus Hristos, iti poruncesc sa iesi din ea!” Şi in acel ceas a iesit. Asa povesteste cartea Faptele Apostolilor (Fapte 16,18).

In Biserica veche exista chiar o tagma aparte a exorcisti­lor, a caror indatorire era sa izgoneasca demonii cu numele Domnului Iisus Hristos si cu rugaciunea.

O alta arma impotriva diavolului, care este de asemenea legata de credinta noastra in Domnul, este semnul crucii.

„Slava, Doamne, puterii ce nu slabeste niciodata a Crucii Tale!” scrie parintele Ioan din Kronstadt.

„Atunci cand vraj­masul ma stramtoreaza cu gandul si cu simtamantul pacatos si, neavand libertate in inima, imi fac de cateva ori cu credinta semnul crucii, deodata si pacatul meu se departeaza de la mine, si stramtorarea piere, si ies la libertate. Slava Ţie, Doamne!”

In Viata Cuviosului Simeon Stalpnicul este povestit urmatorul caz. Atunci cand Sfantul nu ajunsese inca la desa­varsirea cea mai inalta a vietii duhovnicesti, a fost supus oda­ta unei ispite grele, prin care diavolul a incercat sa-l mani­puleze folosindu-se de trufia lui. Demonul s-a aratat nevoi­torului in chip de inger luminat si l-a incredintat ca pentru vietuirea lui sfanta Dumnezeu a hotarat sa il ia de viu la cer, la fel ca pe Prorocul Ilie. Cedand tentatiei, Cuviosul Simeon a iesit din chilie, urmandu-l pe ispititor… Un car stralucitor de foc, la care erau inhamati cai inaripati, astepta deja la usa chiliei – insa atunci cand sfantul sihastru a ridicat piciorul ca sa se suie in car si-a facut semnul crucii din nelipsita obis­nuinta calugareasca, si totul a pierit…

Iata cat de mare este puterea semnului crucii!

Dar pentru a putea aplica mijloacele acestea in lupta cu diavolul avem neaparata nevoie de inca o conditie in viata noastra duhovniceasca, si anume de priveghere, altfel spus de observarea cu atentie a propriilor ganduri si dispozitii sufletesti.

La fel ca o santinela vigilenta, omul nostru launtric tre­buie sa urmareasca apropierea vrajmasului, ca sa isi dea sea­ma cand se apropie primejdia, cand trebuie sa puna mana pe armele mantuitoare.

Trebuie neaparat sa constientizam limpede, tot timpul, ca duhul rau si necurat ne da intotdeauna tarcoale si este intotdeauna gata sa atace. Din pacate, la imensa majoritate a oamenilor aceasta senzatie este total absenta. Multora, mai ales asa-numitilor oameni cultivati ai vremii noastre, insasi ideea ca diavolul exista si ca ei i se supun in mod inconstient li se pare ciudata si caraghioasa. Ei sunt pe deplin convinsi ca toate ideile si dorintele care se nasc in sufletul lor apartin propriului lor eu si ca sunt absolut liberi si de sine statatori in dirijarea lor. Bineinteles, diavolul sustine din rasputeri aceasta iluzie, fiindca robii orbi sunt mult mai usor de tinut in supunere. Considerand ca gandurile, dorintele si dispozitiile sufletesti le apartin in totalitate si nedandu-si seama ca acestea sunt intr-o masura insemnata insuflate de puteri stra­ine, omului ii vine greu sa le refuze, fiindca se revolta trufia si orgoliul lui, sub pretextul apararii drepturilor personalitatii libere si independente. In aceste conditii, nimeni dintre noi nu se gandeste in mod serios ca trebuie neaparat sa-si controleze si sa-si aleaga in mod constient si sistematic gandurile si dorintele – si asta cu atat mai mult cu cat gandul, oricat de respingator si de rau ar fi, nu e considerat o crima. Acest punct de vedere se schimba, treptat, numai atunci cand omul incepe sa duca o viata cu adevarat crestina si este nevoit sa se lupte pentru desavarsirea morala. Pana atunci, de obicei nu ne urmarim gandurile. Iata de ce ele umbla pe campul mintii noastre in asemenea siruri dezordonate, ba molesite, cenusii, lipsite de scop, ba viclene, orgolioase, de obicei desarte, une­ori rele si criminale. Tocmai intr-acolo trebuie sa fie indreptata cu cea mai mare incordare atentia crestinului, fiindca tocmai in acest domeniu al gandului si simtamantului are loc atingerea duhului necurat de suflet si tocmai aici se afla parghiile lui de actiune asupra vointei omului. Satana nu-l poate sili pe om sa faca raul; el poate doar sa-l ademeneasca, adica fie sa-l insele prin motive care par bune, fie sa-l atraga prin gandul la desfatare si la urmarile placute ale pacatului.

Dar cum sa facem lumina in ganduri si in dorinte? Dupa ce semne sale deosebim pe cele insuflate de catre diavol? Cum sa simtim atingerea duhului necurat de suflet si suflarea lui?

Oamenii mai incercati in viata duhovniceasca simt aceasta nemijlocit, printr-o anumita stramtorare, tulburare, gre­utate, neliniste inexplicabila din suflet. Dupa cum spune Cuviosul Macarie Egipteanul,

“otetul si vinul arata la fel, insa gatlejul il deosebeste pe unul de celalalt prin simtul gustului: si sufletul, prin simtirea duhovniceasca, poate deosebi darurile Duhului de nalucirile diavolului”.

Asta se intampla insa pe treptele cele mai inalte. Pentru sufletul nostru grosolan si intunecat este un lucru inaccesibil. Este destul daca la inceput ne vom margini la analiza calitativa a gandurilor, adica la verificarea valorii lor morale, si le vom taia pe acelea care incalca in chip vadit si limpede poruncile lui Dumnezeu.

In ce priveste pornirile patimilor grosolane, prezenta lor este simtita fara gres de oricine, si atunci trebuie sa fim deosebit de prevazatori.

„Cand vei simti ca in inima ta nu mai este pace din pricina impatimirii de ceva lumesc, ci in locul acesteia sufla in ea intaratarea si rautatea, scoala-te indata la straja inimii si nu lasa focul diavolesc s-o umple. Roaga-te cu rugaciunea inimii si intareste cu puterea dumnezeiasca ini­ma ta patimasa, nerabdatoare. Sa ai incredintarea neclintita ca aprinderea inimii, ce sufla rautate, este lucrare a vrajmasului” (parintele Ioan din Kronstadt).

Privegheati si rugati-va, ca sa nu cadeti in ispita (Mt. 26,41). Asa a poruncit Domnul Iisus Hristos.

Noviciatul

(fragment)

“Desi ascultarile sunt numeroase, totusi principala lucrare in manastire a fost si ramane rugaciunea. Seara, dupa lucru, ne odihneam vreme de patruzeci de minute si apoi mergeam la slujba. In zilele lucratoare slujba tinea patru ceasuri, iar la sarbatori mai mult de cinci ceasuri.

Dupa ce citisem vechile paterice si vazuseram de atatea ori slujirea cea de Dumnezeu insuflata a parintelui Ioan, nobletea de ascet si clarviziunea parintelui Serafim, nevointeia schiegumenului Melchisedec, intelepciunea parintelui vistiernic Natanail, exorcismele egumenului Adrian si blandetea uimitoare a parintelui Teofan, admirand inca multi alti parinti de la Pecerska, nepomeniti aici, noi, fratii incepatori, visam sa-i urmam in toate pe acesti oameni. Chiar si cand treceam pe culoarele manastirii pe langa chiliile staretilor amuteam, cuprinsi de frica si de evlavie; dincolo de acele usi aveau loc lupte nevazute cu puterile seculare ale raului, naruindu-se si cladindu-se lumi intregi!

Nevointele noastre slabe poate ca erau ridicole, dar erau sincere. Nu voi povesti multele „nevointe” naive de rugaciune ale fratilor incepatori de atunci. Nu vreau sa rad de acestea nici macar in sensul bun, caci cred ca Domnul si pe aceste osteneli duhovnicesti, cu totul nedesavarsite, le-a primit si le-a binecuvantat. Dumnezeu Se uita la inima omului, la intentiile lui. Iar intentiile tinerilor frati incepatori erau sincere si curate.

Nazuinta fratilor incepatori spre nevointe era suprave­gheata de duhovnici si de conducerea manastirii. Acest lucru era necesar spre a se evita inselarea, parerea mandra si gresita despre sine. Imi aduc aminte cat de aspru l-a indreptat parintele egumen, arhimandritul Gavriil, pe un frate incepator care umbla prin manastire cu metanierul in vazul tuturor. Si egumenul avea dreptate. Cate cazuri triste se cunosc, cand oamenii incep in chip nesabuit si primejdios sa joace teatru sau se reped cu ingamfare, fara smerenie si indrumarea cuvenita, sa cerceteze lumea duhovniceasca.

Totusi primejdia de a cadea in inselare nu era in manastire o ciudatenie a vietii duhovnicesti. Cu toate acestea, eram supravegheati cu atentie, indemnati la rugaciune si nazuinta noastra catre Dumnezeu era incurajata. Imi aduc aminte cat de tare m-am mirat cand odata, in altar, egumenul m-a surprins cu intrebarea:

— Gheorghe, tu te rogi noaptea?

— Nu, parinte egumen! Noaptea dorm si atat, i-am raspuns eu.

Parintele Gavriil s-a uitat la mine dezaprobator:

— E zadarnic. Noaptea trebuie sa te rogi.

Mai tarziu, dupa zece ani, aceleasi cuvinte mi le-a spus mitropolitul Pitirim.

— Ţine minte porunca cuviosului Iosif Volotki: ziua este pentru munca, noaptea – pentru rugaciune.

Rugaciunea noptii, dupa cum se spune, este puterea deosebita a monahului. Odata parintele Ioan, pentru a ma intari, cred, pe calea pe care o alesesem si pentru a ma ajuta macar un pic sa vad ce este lumea duhovniceasca, m-a binecuvantat sa savarsesc o pravila aparte de rugaciune. Trebuia sa o savarsesc, in principiu, noaptea. Parintele Ioan a ales un asemenea moment, incat legatura mea cu lumea exterioara sa fie redusa minimum. De la ora doua dupa-amiaza, pana la zece seara, faceam ascultare la grajdul de vite, iar dupa aceea toata noaptea, pana dimineata, faceam de serviciu in incinta manastirii, in jurul Bisericii Adormirii. Parintele Ioan ma blagoslovise sa implinesc pravila deosebita a Rugaciunii lui Iisus, sa ma straduiesc sa-mi ocup cu ea si mintea, si inima si sa inlatur toate celelalte ganduri, chiar si pe cele bune si laudabile.

E uimitor, dar, daca omul se retrage in rugaciune si totodata se infraneaza de la mancare, de la somn si de la legatura cu oamenii, daca nu ingaduie in mintea lui ganduri desarte, iar in inima lui simtaminte patimase, foarte curand descopera ca in lume, in afara de el si de ceilalti oameni, mai exista Cineva. Si Acest Cineva asteapta rabdator sa vada daca ne indreptam spre El atentia, in alergatura noastra nesfarsita prin aceasta viata. Si asteapta rabdator, pentru ca Dumnezeu niciodata nu impune nimic. Iar daca omul se roaga in continuare corect (aici trebuie in mod obligatoriu sa subliniez – corect, adica nu dupa bunul plac, ci sub indrumarea unui duhovnic iscusit), inaintea ochilor lui duhovnicesti ies la iveala scene si tablouri uimitoare.

Sfantul Ignatie (Brianceaninov) scrie:

„Si puterile si timpul sa le folosesti la dobandirea rugaciunii, care lucreaza cu sfintenie in camara ta launtrica. Acolo, in tine insuti, rugaciunea iti va scoate la iveala o priveliste care iti va atrage toata atentia: ea iti va aduce cunostinte pe care lumea aceasta nu le poate cuprinde, despre existenta carora nici macar nu are idee.

Acolo, in adancul inimii, vei vedea caderea omenirii, vei vedea sufletul tau, omorat de pacat… vei vedea multe alte taine, ascunse de lume si de fiii lumii. Cand va iesi la iveala acest tablou, ochii tai se vor atinti spre el; te vei raci fata de tot ce e vremelnic si stricacios, de care ai fost atras pana acum“.

Noaptea trecea repede cu rugaciunea randuita de parintele Ioan si cu citirea Psaltirii. Iar cand mintea incepea sa se plictiseasca si sa se abata de la rugaciune, ma apucam sa fac metanii la intrarea in pesteri. Totodata, incercam pe cat puteam sa si postesc. Dar imi doream foarte mult sa si mananc! De aceea, am hotarat sa-mi oranduiesc o masa, care sa nu imi starneasca pofta de mancare. Dupa ce m-am mai gandit, m-am oprit la prescurile inmuiate in aghiasma. Aceasta a fost inventia mea ascetica. Felul acesta de mancare era foarte cucernic, dar lipsit de gust. Insa mie asta imi si trebuia. Dupa o farfurioara cu acest fel de mancare nu imi doream sa mai mananc. Parintele Ioan a zambit cand a auzit de nascocirea mea, dar nu s-a impotrivit. Doar ca mi-a poruncit cu asprime sa vin mai des la spovedit si sa povestesc tot ce s-a intamplat in timpul zilei.

Iar lucrurile au inceput, intr-adevar, sa se intample. De a doua sau a treia zi am simtit ca aproape nu mai voiam sa dorm, mai exact, imi ajungeau doar patru ceasuri pentru somn. De asemenea, firea mea comunicativa se pierduse si ea pe undeva. Voiam mai mult sa fiu singur. Apoi unul dupa altul au inceput sa-mi vina in minte pacate ingropate in memorie, intamplari de mult uitate, din aceasta viata. Cand terminam cu paza, alergam la spovedit. Este uimitor, dar in urma acestor amarnice marturisiri inima mea devenea, chiar daca trista, totusi nespus de linistita si usoara.

Dupa o saptamana petrecuta in acest chip, s-a intamplat ceva si mai ciudat. Intr-o noapte, fiindca ma plictisisem de rugaciunile acelea lungi, in timp ce faceam metanii la intrarea in pesteri, in spatele meu, dintr-odata, am auzit un bubuit, ca si cum mii de bucatele s-ar fi spulberat dintr-o tabla de fier. De frica am incremenit pe loc. Iar cand m-am hotarat sa ma intorc, nu am vazut altceva in afara de curtea linistita a manastirii, in lumina lunii.

Pana dimineata nu m-am departat de pesteri si m-am rugat sfintilor placuti lui Dumnezeu, asteptand in orice clipa sa se repete bubuitul acela cumplit.

In zorii zilei, la ora patru, parintele Serafim a iesit, ca de obicei, din chilia lui. Am alergat la el si, incurcandu-ma din pricina emotiei, i-am povestit ceea ce mi se intamplase.

Parintele Serafim doar a dat din mana, zicand:

— Nu le da atentie, sunt diavolii.

Si, cercetand manastirea cu privirea, ca un stapan, s-a intors in chilia lui.

“Nu le da atentie”- ca si cum nu se intamplase nimic! Dar eu mi-am implinit ascultarea in timpul ramas tremurand ca varga.

O intamplare si mai uimitoare a avut loc in ziua urmatoare. Seara, cand mi-am inceput ascultarea in incinta, langa Biserica Adormirii, si am inceput ca de obicei sa rostesc in gand rugaciunea lui Iisus, am vazut indata cum venea spre mine un frate de-al nostru, Pavel-ciuvasul, un huligan vestit, pe care parintii il trimisesera dupa armata la reeducare in manastire. Eu m-am intristat, fiindca Pavel venea cu o dorinta vadita de a discuta despre ceva anume, iar eu in clipele acelea nu-mi doream deloc asa ceva.

Deodata, undeva in launtrul meu, am auzit deslusit glasul lui Pavel, care mi-a pus o intrebare referitoare la un lucru foarte important pentru el. Si indata, iarasi in launtrul meu, am auzit raspunsul la intrebarea lui si am inteles ca tocmai asa trebuia sa il lamuresc pe Pavel. Glasul lui Pavel nu a fost de acord si s-a impotrivit iar glasul celalalt incerca din nou cu rabdare sa-l convinga, aducandu-l pe calea cea buna. Astfel, dialogul, care a durat cel putin cateva minute, a trecut doar intr-o clipa prin mintea mea.

Pavel s-a apropiat, iar eu aproape ca nu m-am mirat cane mi-a pus tocmai acea intrebare, pe care deja o auzisem. I-am raspuns cu acele cuvinte, care imi trecusera prin minte cu un minut inainte si dialogul nostru a continuat, cuvant cu cuvant, tocmai asa cum rasunase mai inainte in sufletul meu.

A fost ceva zguduitor! Dimineata am alergat la parintele Ioan si i-am spus ce mi s-a intamplat. Parintele Ioan mi-a zis ca Domnul, in mila Sa, mi-a daruit ca sa privesc cu coada ochiului in lumea duhovniceasca, cea ascunsa de noi, oamenii. Pentru mine era clar ca tot ce se intamplase, se intamplase pentru rugaciunile parintelui Ioan. Iar parintele, poruncindu-mi aspru sa nu ma mandresc, m-a avertizat ca aceasta stare noua va trece curand. Ca sa ramai necontenit in ea, mi-a explicat el, ai nevoie de o mare nevointa, in adevaratul sens al cuvantului. Care sens? Fiecare in felul sau, dupa cum poate, incearca sa pastreze aceasta legatura tainica cu Dumnezeu.

Lumii i se par nebuni, absurzi, ridicoli adevaratii nevoitori ai duhului, care, nu se stie de ce, fug de oameni in pustietati neumblate, se retrag pe stalpi devin nebuni, stau cu anii in genunchi pe-o piatra, nu dorm, nu beau, nu mananca, intorc celor ce-i lovesc celalalt obraz, isi iubesc vrajmasii si se socotesc a fi nimic.

“Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii, si in munti, si in pesteri, si in crapaturile pamantului”, spune apostolul Pavel.

La sfarsit, parintele Ioan mi-a spus inca o data sa nu ma intristez daca acea stare va trece foarte curand si sa imi aduc mereu aminte de cele intamplate.

Iar de adevarul spuselor parintelui Ioan m-am convins in ziua urmatoare. In ciuda impresiei covarsitoare care nu ma parasise dupa convorbirea aceea uimitoare cu Pavel, in scurt timp, nu stiu cum, m-am imprastiat cu gandul, am mancat ceva in plus la masa, am stat putin de vorba cu cineva, am ingaduit sa intre ceva necurat in inima, si iata ca senzatia aceea de nedescris a apropierii de Dumnezeu a disparut fara urma.

Iar eu am ramas cu ceea ce a ales inima mea pacatoasa si iubitoare de placeri: cu supa mea preferata de mazare, cu vorbaria interesanta cu prietenii mei minunati, cu cele mai felurite si mai interesante ganduri si nazuinte. Am ramas cu toate acestea, dar fara El. Si ma simteam atat de trist, incat in sufletul meu a capatat contur o poezie:

Sunt trist si sunt usor,

Tristetea mea e plina de lumina.

Tristetea mea e plina de dor,

de Tine si numai de Tine…

Apoi mi-am dat seama mai tarziu ca altcineva scrisese aceste minunate randuri.

Pavel a plecat dupa cativa ani din manastire si a fost ucis undeva in Ceboxar. Dumnezeu sa-l ierte! Dintre ceilalti prieteni ai mei – pe atunci frati incepatori la Pecerska – nu multi au ramas pe calea monahala.

(din: Arhimandritul Tihon, Nesfintii Sfinti Si Alte Povestiri, Editura Egumenita, 2013)

Din aceeasi carte:

***

Legaturi:

***

Greutatile in rugaciune

Acedia il netrebniceste pe om

- Gheronda, ce diferenta exista intre acedie si trandavie?

- Acedia este lenevia duhovniceasca, in timp ce trandavia se raporteaza si la suflet si la trup. Bine este insa sa nu fie nici una. De acedie si de trandavie se molipesc uneori si sufletele care au multe conditii pentru viata duhovniceasca, care au sensibilitate, marinimie.

Diavolul nu prea are ce sa-i faca unui om indife­rent. Insa un om sensibil, daca se va mahni, este cu­prins apoi de acedie. Trebuie sa afle ce l-a mahnit si sa infrunte situatia duhovniceste, pentru a-si regasi curajul si a-i porni motorul din nou. Sa ia aminte sa nu lase rani nevindecate, pentru ca dupa aceea se va incovoia din pricina lor. Istovirea duhovniceasca, care in continuare aduce cu sine si pe cea trupeasca, il netrebniceste. Te duci la medic si acesta nu-ti gaseste nimic, pentru ca vatamarea a pricinuit-o ispititorul. Pe cate suflete care au marinimie si sensibilitate le vad netrebnicite!

- Gheronda, ma simt istovita si nu-mi pot face deloc indatoririle duhovnicesti. Oare aceasta sa mi se traga din oboseala sau din trandavie?

- Nu spune: “Pentru pacatele mele cele multe mi se imbolnaveste trupul, slabeste si sufletul meu“?

Nu este oboseala trupeasca, ci istovire sufleteasca. Iar aceasta este mai rea decat oboseala trupeasca. Istovi­rea sufleteasca il „scoate din uz” pe om, care devine ca o masina ale carei piese sunt bune, insa are motorul dezmembrat.

- Gheronda, vad ca, desi la inceput iubeam cele duhovnicesti, acum nu mai pot face nimic.

- De ce nu poti face nimic? Nu ai putere? Eu vad ca ai. Nu-ti aduci aminte cum mai demult, cand se zidea manastirea si lucrai toata ziua la constructii, cate nevointe duhovnicesti faceai?

- Gheronda, nu cumva este de vina faptul ca sunt prinsa cu tot felul de treburi?

- Mai degraba este de vina faptul ca ai slabit nevointa. Cauta sa te calesti, sa iubesti asceza. Eu, cu ju­matate de plaman, stii cate metanii fac? Nu pot sa-ti spun. Numai atata iti spun: ca atunci cand fac rugaciu­nile cu siragul de metanii si cu inchinaciuni, cand imi oboseste o mana, fac cruce cu cealalta. Toate acestea ti le spun din dragoste. Altii nu au conditiile pe care le ai tu si stii cum se nevoiesc, cum se lupta? Tu esti buna de comando. Cum de te-ai delasat in asa hal? Eu ma voi ruga pentru tine, dar, ca sa te ajuti, trebuie ca si tu sa faci ceva. Ai inteles? In cele duhovnicesti trebuie sa te daruiesti cu totul pe sineti si atunci vei aduce rod si in ascultarea ta.

- Gheronda, uneori, cand sunt in chilie ma cuprin­de acedia.

- In chilie nu te rogi, nu citesti? Pe cat poti, sa nu lasi sa treaca timpul fara sa faci ceva. Nu te poti ruga? Atunci citeste ceva care sa te ajute in acel timp. Altfel diavolul poate exploata starea ta apasatoare si te poate istovi cu desavarsire.

Sa nu taiem franghia

- Gheronda, dupa ce toata ziua stati de vorba cu atata lume, seara sunteti istovit, insa dimineata pe chipul Sfintiei Voastre nu se mai vede nici o urma de oboseala, ci sunteti luminos. Cum se explica asta?

- Ei, eu nu tai franghia[2].

- Gheronda, uneori, cand din pricina ascultarii nu merg la Pavecernita si sunt foarte obosita, imi spun: „Sa ma intind putin si voi rosti Rugaciunea lui Iisus”, dar in cele din urma ma ia somnul si nu fac nimic.

- Nu asa, binecuvantato! Chiar si atunci cand esti foarte obosita, sa nu te intinzi pe pat fara sa faci ruga­ciune. Sa spui un „Sfinte Dumnezeule” si Psalmul 50, sa saruti icoana lui Hristos si a Maicii Domnului, sa faci semnul crucii pe perna ta si apoi sa te culci. Sa pui ceasul sa sune cu o ora inainte de a incepe slujba, ca sa te scoli si sa-ti faci canonul. Este trebuinta de silire, dar s-o simti ca o necesitate, sa te silesti cu toata inima ta. “Pe datatorul de buna voie il iubeste Dumnezeu”[3].

- Si atunci cand nu am deloc ravna?

- Sa te silesti pe tine insati sa faci ceva duhovni­cesc. Sa te ingrijesti ca in fiecare zi sa faci putin studiu si putina rugaciune. Studiul, rugaciunea, psalmodia sunt vitamine care ii trebuiesc sufletului in fiecare zi.

Sa nu lasam sa treaca ziua fara sa facem rugaciune. Imi aduc aminte ca in razboi, atunci cand treceau mai multe zile fara sa atacam, trageam in aer cateva focuri de arma. Daca nu faceam asa, dusmanii ar fi zis: „aceia dorm” si ne-ar fi luat prin surprindere. La fel sa facem si in nevointa duhovniceasca. Daca vreodata ne simtim istoviti si nu ne mai putem indeplini toate indato­ririle noastre duhovnicesti, sa nu taiem franghia, adica comunicarea cu Dumnezeu, ci sa facem macar cateva metanii, cateva siraguri de rugaciuni. Adica sa tragem vreo doua rafale, ca sa nu ne robeasca tangalachi. Iar dupa ce ne vom reveni, sa incepem iarasi nevointa noastra dupa randuiala.

Atunci cand cineva isi lasa cele duhovnicesti, daca nu face macar cateva metanii, vreun sirag de rugaciuni, se salbaticeste. Treburi poate face, rugaciune insa nu. Vad monahi care fac tot felul de treburi fara oprire si lasa studiul si rugaciunea. „Hai s-o fac si pe asta, hai s-o fac si pe cealalta” si renunta la rugaciune, iar in cele din urma se salbaticesc, devin ca mirenii. Am vazut argati care o zi intreaga, de dimineata pana seara, puteau sa stea in soare si sa ciopleasca sau sa taie lemne, insa intreita plata sa le fi dat si nu puteau sa stea in biserica o jumatate de ceas, ci ieseau afara si fumau. Am observat lucrul acesta.

Cand omul nu se roaga, se departeaza de Dumne­zeu si devine ca boul: munceste, mananca si doarme. Si cu cat se departeaza de Dumnezeu, cu atat mai anevoioase devin lucrurile. I se raceste inima, dupa care nu se mai poate ruga deloc. Iar ca sa-si revina, tre­buie sa i se inmoaie inima, sa inceapa pocainta, sa se cutremure.

Sa ai dispozitie sa incepi

- Gheronda, de ce am nepasare?

- Ne-păsare? Pentru ca iti lipseste păsarea. Se vede ca nu te-ai indulcit de cele duhovnicesti.

- Gheronda, dupa o perioada de nepasare, ma aju­ta sa incep treptat nevointa? Adica intr-o zi sa fac un sirag de boabe de rugaciuni, a doua zi doua etc?

- Ca sa pui inceput bun, trebuie sa ai dispozitie sa incepi si sa te silesti putin pe tine insati. Chiar de-ar fi cineva frant de oboseala, daca se va sili putin pe sine, oboseala va trece si se va simti bine. Aceasta mica stra­danie pe care o face are mare importanta, pentru ca Dumnezeu nu asteapta decat dispozitia noastra pen­tru ca El sa poata interveni. Si aceasta este ceea ce ne va mantui, dumnezeiasca interventie.

- Gheronda, chiar si atunci cand am timp, tot nu am pofta sa fac cele duhovnicesti.

- Ei, se intampla cateodata sa avem aceasta lipsa de dispozitie, insa este trebuinta de putina silire. Cand cineva este indispus, de obicei nu are pofta de mancare, dar se forteaza si mananca. Are sau nu are pofta, mananca ceva usor la inceput, pentru ca altceva nu-i primeste stomacul, si incet-incet ii vine pofta. Cum sa se puna pe picioare daca nu va manca? Asa si tu, nu trebuie sa te lasi pe tine insati prada trandaviei, pentru ca te vei distruge. Sa incepi cu hrana duhovniceasca usoara, ca sa-ti revii treptat. Sa te straduiesti putin cate putin ca sa incepi.

- Cu adevarat, Gheronda, imi este foarte greu sa-mi incep indatoririle duhovnicesti.

- Da, pentru ca uleiurile tale sunt inghetate. Sa faci putine metanii, putin studiu, putin “Doamne Ii­suse” ca sa ti se incalzeasca inima. Sa spui: “Voi face numai cinci metanii”. Daca-ti va porni motorul, dupa aceea nu-l vei mai putea opri, ci va trebui sa-l franezi.

Sa-i dam sufletului hrana pe care o doreste

- Gheronda, atunci cand nu am pofta de cele duhovnicesti, cum sa pun inceput?

- Sa faci un lucru duhovnicesc care te multumeste si astfel iti va veni pofta si pentru celelalte. Sa intinzi masa duhovniceasca si vei afla ce alege pofta ta. Vrei sa citesti putin? Vrei sa faci un sirag de „Doamne Iisuse”? Vrei sa faci un Paraclis? Vrei sa citesti la Psaltire sau sa faci cateva metanii? Daca nu ai pofta de nimic, ei, atunci iti trebuie bataie.

- Gheronda, pot sa incep de la lucru de mana?

- Poti, dar in acelasi timp sa rostesti si „Doamne Iisuse”.

- Dar nu cumva, facand ceea ce ma multumeste, fac voia mea?

- Asculta, in cele duhovnicesti trebuie sa-i dam sufletului hrana pe care o doreste si o cere el singur. Asa se indulceste, se hraneste si este indemnat sa faca mai multe nevointe duhovnicesti. Vezi, atunci cand ne imbolnavim si organismul cere ceva, ii dam ceea ce cere, ca sa ne facem bine. Cand eram mic m-am im­bolnavit de anemie si ceream sa mananc lamaie. Parintii mei, nestiind daca am voie sa mananc lamaie, nu mi-au dat, ci asteptau sa vina medicul. In cele din urma, cand a venit medicul, mi-a recomandat sa ma­nanc lamaie, pentru ca organismul meu avea nevoie de vitaminele pe care le contine lamaia.

- Gheronda, in aceasta perioada, pentru a infrunta nepasarea, m-am straduit sa respect un program.

- E bun programul, insa mai intai trebuie sa intre in lucrare inima si apoi programul.

- Gheronda, n-ar fi bine sa-mi randuiti Sfintia Voastra un program?

- Programul pe care ti-l randuiesc este sa faci lu­crul duhovnicesc care te multumeste. Sa nu te stresezi, ci sa cercetezi de ce fel de hrana duhovniceasca are nevoie sufletul tau si pe aceasta sa i-o dai. Cand simti nevoia sa canti, sa canti; cand te atrage stu­diul, sa citesti; cand te atrage Rugaciunea lui Iisus, sa rostesti Rugaciunea. Sa faci orice alt lucru duhovni­cesc doresti, numai sa nu te constrangi pe tine insati. Cred ca ai inteles. Sa procedezi in felul acesta acum, la inceput, pana ce ti se va indulci sufletul, dupa care vei intra intr-o randuiala duhovniceasca care te va trage de la sine. Nu te nelinisti, caci, cu Harul lui Dumnezeu, va porni motorul tau si vei alerga.

Sa ne rugam din marinimie

- Gheronda, cum va mai puteti ruga cand sunteti atat de obosit?

- Pe mine rugaciunea ma odihneste. Si am vazut ca numai rugaciunea il odihneste cu adevarat pe om. Cand ea se face din inima, alunga si oboseala si somnul si foamea, pentru ca sufletul se incalzeste, dupa care nu mai vrei nici sa dormi, nici sa mananci. Traiesti in­tr-o stare mai presus de fire si te hranesti in chip diferit; te hranesc cele duhovnicesti.

- Gheronda, nu am dragoste de rugaciune.

- Inca nu ti s-a incalzit inima si rugaciunea nu se face dintr-o nevoie launtrica. Le faci pe toate sec, militareste. Cum iti incepi rugaciunea?

- Incep, Gheronda, cu gandul ca trebuie sa ma rog pentru mine si pentru toti.

- Ah, ce ciudata mai esti! La tine totul e cu „trebu­ie”. „Trebuie sa ma rog, trebuie sa fac cele duhovnicesti, trebuie, trebuie…”, si te zoresti. Este bine ca exista inlauntrul tau aceasta putere, dar sa incepi cu un gand smerit, cu o durere. Sa te straduiesti sa te doara inima si atunci nu te vei zori, ci vei simti bucurie, va exista inlauntrul tau veselie.

- Gheronda, simt in sufletul meu o constrangere. Nu exista inlauntru meu intraripare duhovniceasca.

- Te bucuri cand te rogi? Mi se pare ca te zoresti putin. Pornesti cu marinimie sa faci ceva, dar, fara sa-ti dai seama, intra si putin egoism. „Sa fac atatea metanii, spui, sa fac atatea siraguri de Doamne Iisuse, sa maresc numarul de metanii, sa maresc numarul de rugaciuni”. Si toate acestea nu le faci pentru dragos­tea lui Dumnezeu sau pentru cineva care are nevoie, ci doar asa, ca sa faci multe, sa te sfintesti. Adica nu spui cu smerenie: „De vreme ce Dumnezeu a spus: «Fiti sfinti»[4], voi face si eu ce pot”, ci mergi cu o logica seaca: „Trebuie sa ma sfintesc”.

- Gheronda, cum sa ma fortez sa ma rog?

- De ce sa te fortezi sa te rogi si sa nu te rogi din marinimie?

- Si cum sa fac asta, Gheronda?

- Daca te vei gandi la binefacerile lui Dumnezeu, te vei gandi si la Dumnezeu, la Binefacatorul tau, si vei constientiza nerecunostinta si pacatosenia ta, dupa care vei cere mila Lui. Cand simte cineva ma­rile binecuvantari ale lui Dumnezeu, se intareste, i se incalzeste inima si ajunge si la rugaciunea neincetata.

Raspandirea in rugaciune

- Gheronda, cand imi fac rugaciunea la chilie, stau tare nelinistita ca nu cumva vreo sora sa deschida usa si astfel sa-mi pricinuiasca raspandire.

- Eu, daca sunt in stare de rugaciune si deschide cineva usa, prefer sa ma loveasca cu securea in cap, decat sa ma vada in acea clipa cand ma rog. Este ca si cum ai zbura si vine unul si-ti taie aripile. Voi nu ati trait inca stari duhovnicesti in vremea rugaciunii ca sa intelegeti cat il costa pe cineva sa-l deranjati in timp ce se roaga. Nu ati simtit aceasta partasie cu Dumnezeu, cand omul se ridica oarecum de pe pamant. Daca ati fi avut astfel de experiente, i-ati fi respectat pe ceilalti cand se roaga. Daca ar fi existat aceasta sensibilitate duhovniceasca, ati fi cugetat: „Cum sa-l intrerup pe celalalt in vreme ce se roaga?”. Ati fi inteles ce mare paguba ii pricinuiti si ati fi luat aminte. Nu spun sa luati aminte cu stres si cu silire, ci cu respect fata de cel care comunica cu Dumne­zeu. Dar daca nu exista aceasta sensibilitate duhov­niceasca, sa existe cel putin sensibilitatea lumeasca, in sensul ei cel bun. Sa va obisnuiti sa bateti la usa si sa spuneti cu voce tare: „Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!”, ca celalalt sa poata sta linistit si nu sa fie mereu cu frica ca se deschide usa. Altceva este sa ma aflu in stare de veghere duhovniceasca si altceva e sa stau mereu nelinistit ca nu cumva cineva sa-mi deschida usa. Asta oboseste, te zdrobeste.

- Gheronda, se poate ca vreo sora sa faca aceasta din simplitate?

- Nu este simplitate ca o sora sa bata in usa alteia si, fara sa auda „Amin”, sa deschida si sa intre ina­untru. Ma mir ca faceti una ca aceasta! Se poate ca cealalta sora sa planga in rugaciune si sa nu vrea sa fie vazuta. Eu, cand merg la vreo chilie vecina si aud ca citesc slujba Vecerniei, stau si un ceas afara in frig si spun „Doamne Iisuse”, ca sa nu-i intrerup si sa taie din slujba. Cum sa deschid usa cand ii aud psalmodiind? Cum sa intru? Daca intru, este ca si cum as avea dreptul s-o fac. Se poate ca aceia sa-mi dea acest drept, insa eu nu fac aceasta. Vine din egoism, ca si cum eu sunt cineva si nu tin cont de celalalt. Sa existe aceasta sensibilitate launtrica. Odata, cand eram la Sinai, am vazut doi copii de beduin, un baiat si o fetita, rugandu-se pe drum cu comboloiul[5]. Atunci eu m-am oprit si m-am retras incet, asteptand sa-si ter­mine sarmanii copilasi rugaciunea si abia apoi sa-mi continui drumul, pentru ca nu exista alta trecere.

- Gheronda, de indata ce incep sa ma rog, imi vin in minte obligatiile care mi-au ramas neindeplinite la ascultare.

- Nici eu, cand am obligatii neimplinite, nu ma pot linisti. De aceea, daca vrei sa nu ai raspandire in vremea rugaciunii, sa-ti pui in randuiala repede obli­gatiile tale si numai dupa aceea sa incepi rugaciunea, spunand in mintea ta: „Spre deosebire de sufletul meu, toate se afla in buna randuiala. Ia sa ma ingrijesc sa-l pun in randuiala si pe el”.

- Gheronda, ma gandesc ca, daca as fi avut vreo greutate in viata, aceasta m-ar fi ajutat sa sporesc in rugaciune.

- Ce vorbesti? Trebuie sa fie razboi, ca sa-L cauti pe Hristos? O stare duhovniceasca exterioara buna este cea mai buna conditie pentru o stare duhovniceasca launtrica buna. Rugaciunea cere ca cel ce se roaga sa fie neraspandit in cele exterioare si aranjat in cele launtrice. Neraspandirea ajuta mult in viata duhovniceasca.

Trimiteti somnul la cei care nu pot sa doarma

- Gheronda, de ce motaiesc atunci cand ma rog?

- Nu traiesti intens. Ai slabit nevointa, iar acum mergi impinsa din spate. Daca esti nelinistita din cau­za unei probleme care te preocupa, mai poti sa dormi? Vezi, unul din recunostinta fata de binefacatorul sau poate sa nu doarma o noapte intreaga, ca sa faca ruga­ciune pentru el. Dupa aceea trebuie sa cugete: „Bine, pentru omul care mi-a facut bine am privegheat, dar pentru Dumnezeu, Care S-a rastignit pentru mine, nu pot sa priveghez ca sa-I fac pe plac?”.

- Gheronda, se poate ca toropeala sa provina din slabiciune trupeasca?

- Da, uneori toropeala vine si din istovire, din hipotensiune sau din hipotermie etc. Sa afle fiecare pri­cina si sa procedeze ca atare.

- Gheronda, cum se poate sa-l ia somnul pe cineva, desi se roaga cu durere pentru o problema?

- Daca, intr-adevar, exista durere pentru acea problema, atunci nu-l prinde somnul pe om. Este nevoie insa sa se sileasca putin pe sine. Daca atunci cand se roaga este in chilie, sa arunce putina apa pe fata, ca sa plece somnul.

- Ma cuprinde motaiala la privegheri. Ce sa fac?

- S-o zdrobesti. In biserica omul motaie pentru ca se linisteste sufleteste si oboseste trupeste. Dar cand te straduiesti sa nu te ia somnul, atunci acesta cedeaza si pleaca. Desigur, dupa vreo doua-trei ceasuri iarasi motai, insa somnul acesta este greu si-l alungi cu mai multa greutate. Dar cu staruinta este alungat si el. Daca pleaca primul si al doilea tren al motaielii, s-a terminat, somnul a plecat.

- Gheronda, se poate ca la o priveghere sa ma stra­duiesc si doua ceasuri ca sa alung somnul.

- De ce nu-l trimiti la spitale, la psihiatrii? Sa spui:

„Dumnezeul meu, daruieste somn tuturor celor care nu pot dormi, fie pentru ca sufera, fie pentru ca au ner­vii incordati”.

Sa faci din somn o tableta si s-o trimiti, prin rugaciune, tuturor celor care nu pot dormi si se chinuiesc, sarmanii, iar tu zi si noapte sa-L slavesti pe Dumnezeu.

Legaturi:

Prologul cartii: “Lucrari minunate ale harului. Eroi contemporani ai duhului“

Gandul acesta sa fie in voi, care era si in Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte de cruce. Pentru aceea, si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume care este mai presus de orice nume; Ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pimantesti si al celor de dedesubt. Şi sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu-Tatal.

(Filipeni 2, 5-11)

Cu cat mai bine s-ar organiza un lucru fara Dumnezeu, in jurul patimilor iubirii de slava lumeasca, de arginti, de placeri trupesti, cu atat mai cumplita si mai prapastioasa va fi nimicirea lui. Acest principiu a functionat la Turnul Babel, dar functioneaza si astazi, cand se prabusesc institutii, sisteme, banci, organizatii. Un preot mi-a spus: „Parinte, sunt coordonatorul regiunii voastre. As vrea sa vorbim despre problemele parohiilor”. I-am raspuns:

„Parinte, daca nu ne coordonam cu Dumnezeu, adica cu iubirea dezinteresata, vom fi mereu necoordonati. Exact ca pe vremea zidirii Turnului Babei, cand unul cerea lopata, iar celalalt ii dadea caramida. Astazi, nu putem coopera nici macar in familia noastra, vom putea coopera, oare, in grupuri sociale mai largi? Va fi foarte greu!”.

Cu cat intra cineva mai mult pe frecventa lui Dumnezeu, cu atat mai neprevazuta va deveni viata lui. Un Sfant spunea in gluma: „Umblu cu program, fara program”. In lucrarile omenesti „perfect organizate” cu greu incape voia neprevazuta a lui Dumnezeu. O respinge sistemul.

Atunci cand iesi din hotarele tale, cu scopul de a rapi bunurile fratilor tai mai slabi, la un moment dat te vei rataci si te vei afla intr-o stare mai rea decat aceea in care te-ai aflat la inceput.

[...] Femeia cananeanca din Evanghelie a iesit din hotarele ei pentru a-L intalni pe Iisus si pentru a-I spune cateva cuvinte: „Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau chinuita de demon” (Matei, 15, 22). Insa Iisus a zadarnicit cererea sa, respingand-o. Cu toate acestea, ea a staruit, din iubire pentru copilul sau, si atunci Invatatorul, Care intrupeaza Adevarul, mirandu-se de credinta femeii, a facut minunea.

Toti avem dorinte neimportante si trecatoare, limitate si pamantesti. Unul doreste sa dobandeasca case, altul masini, altul sanatate, altul sa faca iute bani, altul sa se uneasca cu un om, altul sa-si gaseasca sotie sau sa faca copii, altul sa traiasca pe spinarea celorlalti.

Am devenit superficiali. Cine are dorinte dumnezeiesti, universale, atemporale, neamagitoare? Cine doreste sa se uneasca cu toti oamenii? Sa-i simta frati ai lui? Sa se uneasca cu Dumnezeu? Doar acela nu vafi amagit, nu va risca sa se piarda in lucruri zadarnice. Putini astazi, pe planeta noastra, au orizonturi atat de deschise, universale. Neamul omenesc a putrezit de la radacina. Avem nevoie de o reinnoire in profunzime. Am ratacit cu totii. Ne-am legat de dorinte marunte si am crezut ca in felul acesta vom afla fericirea. Parintele Porfirie spunea:

„Vom vedea haosul traind in noi si vom spune: «inapoi! inapoi! Cu totii ne-am ratacit!», si ne vom intoarce la Hristos”.

Doar cel ce are dorinta arzatoare de unire cu toti nu va fi amagit nicicand.

Ganditi-va la un electrician care detine toate uneltele ultramoderne necesare pentru a realiza o instalatie electrica intr-o casa, dar ii lipsesc prizele si intrerupatoarele. Prin urmare, toate acele unelte nu il vor putea ajuta. Lumina electrica nu poate lumina casa. Cam asa se intampla astazi in vremurile noastre. Dispunem de toate mijloacele, dar lumina lui Dumnezeu nu exista in viata noastra.

Şi totusi exista solutii…

(din: Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos, Lucrari minunate ale harului. Eroi contemporani ai duhului, Editura Egumenita, 2013)

***

Dumnezeu strică planurile oamenilor

Totdeauna, atunci când ne facem planuri, trebuie să ne gândim şi la Dumnezeu; astfel înainte de a plănui ceva trebuie să ne rugăm şi să îl includem şi pe Dumnezeu în planul nostru. Este bine să rugăm pe Dumnezeu pentru a ne lumina cum să acţionăm în problema respectivă şi pentru a ne da seama dacă ceea ce vrem să facem este după voia lui Dumnezeu sau nu. Când spunem că vrem să facem ceva peste câteva zile, trebuie şi să menţionăm faptul că o să facem lucrul respectiv dacă Dumnezeu va vrea să ajungem sănătoşi în ziua respectivă, deoarece trebuie să fim permanent conştienţi că fiecare zi poate să fie ultima, dar trebuie să fim conştienţi şi de faptul că putem fi expuşi zilnic unor situaţii care pot schimba toate planurile noastre.

Atunci când ne ocupăm cu griji lumeşti ar trebui să le simplificăm pe cât este posibil şi să căutăm să avem şi rugăciune în timp ce le facem şi, bineînţeles, să nu exagerăm dând tot timpul pe care îl avem grijilor materiale. Indiferent ce se întâmplă în jurul nostru trebuie „să luăm taurul de coarne” şi să ne facem puţin timp pentru a ne îngriji de suflet.

Atunci când ne ocupăm cu probleme care au legătură cu credinţa, ar trebui să avem şi mai multă rugăciune şi să căutăm ca ceea ce facem să aibă ca bază învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi. În general, sunt multe lucruri care se repetă şi este nevoie să ne uităm în trecut pentru a înţelege desfăşurarea evenimentelor care pot să semene cu cele prin care trecem noi şi să luăm deciziile potrivite în cazul nostru. Pe Dumnezeu îl putem găsi în creaţia Sa, însă îl putem găsi şi în istorie, deoarece cele ce se petrec sunt după voia sau cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Astfel, dacă în istorie au fost multe lupte sângeroase, acestea s-au întâmplat cu îngăduinţa lui Dumnezeu, unora spre pedepsire, iar altora spre înţelepţire, Dumnezeu lăsându-l pe om în faptele sale josnice pe care şi le-a ales.

Dumnezeu a pedepsit popoarele unele prin altele, iar atunci când aleşii Săi au greşit, i-a lăsat să fie călcaţi în picioare de alte neamuri. Aşa s-a întâmplat cu poporul Israel şi aşa s-a întâmplat şi cu noul Israel: poporul care a crezut în Iisus Hristos şi a îmbrăţişat dreapta credinţă.

Pentru păcatele noastre putem avea parte de prigoniri şi nu trebuie să căutăm decât să ne mântuim sufletul, indiferent câte necazuri întâmpinăm în această viaţă. La începuturile creştinismului, atunci când cei ce credeau în Hristos erau prigoniţi de păgâni, nu se punea problema de credinţă superficială, deoarece nimeni din cei care nu au credinţă, nu mărturisesc pe Hristos în faţa chinurilor şi a morţii, ci în astfel de condiţii de prigoană, credinţa era ceea ce trebuie să fie: fierbinte şi lucrătoare. Atunci însă când s-a dat libertate creştinismului şi s-au oferit chiar unele drepturi şi privilegii celor credincioşi, interesul şi-a spus cuvântul şi se punea numi cineva credincios chiar dacă nu era practicant al credinţei, urmărind unele interese materiale, de funcţie sau de fală. De aceea, în starea de libertate şi prosperitate creştinismul autentic s-a denaturat, astfel că în occident, raţionalismul uman s-a impus în faţa vechii credinţe apostolice, iar în răsărit credinţa era pusă în pericol de „propovăduirea” forţată care venea din apus, unde catolicii amestecau credinţa cu interesele politice şi economice ale lor. Adevărul este însă că adevăratul pericol al căderii adevăratei credinţe era viaţa păcătoasă care de multe ori se ascunde într-o credinţă superficială lipsită de adevăratele roade.

Oamenii au avut destule exemple în istorie în care ar fi putut să vadă că în faţa lui Dumnezeu nu mai sunt valabile nici legile firii şi nici legile războiului. Au fost zeci de cazuri în războaiele poporului Israel, care sunt scrise în Biblie, dar au fost şi multe cazuri în toată istoria, când Dumnezeu a dat peste cap planurile oamenilor. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus că: „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde” (cf. Marcu 8, 35) şi bineînţeles că s-a referit la cel care vrea să-şi scape viaţa pe acest pământ trecător; „iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”, adică atunci când ne dăm viaţa pentru Adevăr, atunci ne scăpăm sufletul.

Nu aşa s-a întâmplat atunci când a căzut Constantinopolul şi în faţa pericolului otoman, bizantinii ortodocşi au făcut compromisuri în credinţă, acceptând rătăcirile catolice, cu speranţa că puterile catolice de atunci vor scăpa Imperiul Bizantin de invazia Imperiului Otoman. Înainte de căderea lor sub turci, bizantinii ar fi avut exemple recente despre cum răstoarnă Dumnezeu planurile oamenilor. În unul din aceste exemple, în momentul în care fratele regelui Franţei, Carol de Anjou se pregătea să ia cu asalt Constantinopolul în anul 1382, s-a întâmplat un eveniment cu totul neaşteptat: oamenii săi au fost masacraţi în răscoala spontană a sicilienilor şi astfel ambiţia lui de a cuceri capitala bizantină s-a stins pentru totdeauna. Un alt caz s-a întâmplat cu câţiva ani mai târziu, în 1402, atunci când împăratul bizantin Manuil al II-lea Paleologul căuta ajutor în occident în faţa pericolului otoman, iarăşi s-a întâmplat ceva neprevăzut: turcii au fost zdrobiţi la Ankara de către mongolii lui Timurlenk, când Baiazid I Fulgerul a fost făcut prizonier şi dus de mongoli într-o cuşcă de aur. Astfel, după această înfrângere a turcilor, Imperiul Bizantin a avut 20 de ani de linişte, însă nu au învăţat din cele întâmplate, deoarece având mereu frica turcilor, bizantinii au făcut ruşinoasa unire cu catolicii de la Sinodul Ferrara-Florenţa (1438-1439), acceptând dogmele mincinoase ale catolicilor, în speranţa că catolicii îi vor scăpa de turci, însă de ceea ce s-au temut, de aceea nu au scăpat: Constantinopolul a fost cucerit de turci în anul 1453 şi aşa poate a fost îngăduit de Dumnezeu, ca ortodoxia să scape de mincinoasele dogme catolice. Astfel, ordodocşii şi-au păstrat credinţa lor, iar noi este bine să învăţăm din istorie că unirea mincinoasă (ceea ce face ecumenismul) nu este o soluţie pentru pacea lumii şi că indiferent ce zvonuri ar tulbura lumea: cipuri, crize, războaie şi astereoizi ce cad din cer, Dumnezeu poate răsturna totul într-o singură clipă şi de aceea în loc să ne tulburăm de zvonuri, mai bine ne este să facem cele plăcute lui Dumnezeu şi să ne rugăm să ne ierte păcatele.

Singhel Ioan Buliga

(pentru Razboi intru Cuvant)

Legaturi:

Despre cele doua porunci cele mai mari

Predica la Duminica a cincisprezecea dupa Cincizecime a SFANTULUI IUSTIN POPOVICI (1961)

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.

Fiecare Sfanta Duminica este cate o sfanta si minunata Buna-Vestire a Evangheliei si in ea se cuprinde intregul adevar al Cerului si al pamantului, intotdeauna fiecare cuvant din Evanghelie este astfel.

In Sfanta Evanghelie de astazi, oamenii Il ispitesc pe Dumnezeu! Cum indraznesti, cum poti tu, omule, sa-L ispitesti pe Dumnezeu?… Se spune in Sfanta Evanghelie:

Unul dintre ei, invatator de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a intrebat: Invatatorule, care porunca este mai mare in Lege? El i-a raspuns: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprind toata Legea si Prorocii. (Matei 22, 35-40)

Cu adevarat, toata legea Cerului si a pamantului. Da, in aceasta lume pamanteasca nu exista alta lege in afara acestora doua, cele mai importante porunci date noua de Domnul Hristos. Intaia porunca: iubirea fata de Dumnezeu; cea de-a doua: iubirea de oameni.

Ce este aceasta iubire dumnezeiasca? Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau.

De ce a randuit Domnul aceasta dragoste ca prima si cea mai mare porunca, care cuprinde toate poruncile si toate legile Cerului si pamantului? Pentru ca El a raspuns la intrebarea: Cine este Dumnezeu? Niciun om nu a raspuns la aceasta intrebare. Dar Mantuitorul Hristos prin intreaga Sa viata, prin intreaga Sa lucrare, prin fiecare cuvant de-al Sau, a dat raspunsul: Dumnezeu este Dragoste (1 Ioan 4, 8 si 16). In aceasta este cuprinsa intreaga Buna-Vestire.

Si ce este omul? La aceasta Mantuitorul a raspuns: Si omul este dragoste. Ha! Va spune cineva: Ce vorbesti?

Da, si omul este dragoste, pentru ca este facut dupa chipul lui Dumnezeu. Omul este reflectie a dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu este Dragoste. Si omul este dragoste. Iar aici, in aceasta lume, sunt numai doua realitati: Dumnezeu si omul, si pentru mine si pentru tine. Nu este nimic mai important in aceasta lume afara de Dumnezeu si de mine, afara de Dumnezeu si de tine.

Ce se intampla cu omul care implineste aceasta prima si cea mai insemnata porunca, care este iubirea de Dumnezeu? Ce este aceasta iubire de Dumnezeu? Aceasta inseamna: sa aduci inima ta catre Dumnezeu, la Dumnezeu, intregul tau suflet sa-l incredintezi lui Dumnezeu, intreaga ta cugetare, intreaga putere; sa inapoiezi chipul cel dumnezeiesc lui Dumnezeu; sa inapoiezi chipul Chipului celui dintai; ceea ce este intru tine dumnezeiesc sa inapoiezi lui Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu este intoarcerea intru sine a omului si daruirea sa lui Dumnezeu. Spune:

Doamne, iata, eu sunt intreg dintru Tine, chipul Tau; iata sufletul meu, iata intreaga mea fiinta, aceasta este a Ta.

Astfel, aceasta porunca este o intreaga aducere de sine insusi lui Dumnezeu. Si de unde se intoarce acest om atunci cand se preda pe sine lui Dumnezeu? Se intoarce dintr-o tara indepartata, ca fiul risipitor, se intoarce din pacate, din moarte; inviaza duhovniceste ca fiul risipitor (Luca 15,13-24) prin pocainta. Fiecare om care implineste cea dintai porunca se intoarce la Dumnezeu din imparatia raului si a mortii, din imparatia diavolului se intoarce la Dumnezeu si la imparatia dumnezeiasca.

Si cum se realizeaza aceasta? Prin tinerea Evangheliei, a poruncilor evanghelice. De fapt, aceasta intoarcere la Dumnezeu se realizeaza prin implinirea poruncilor dumnezeiesti. Mantuitorul a spus:

Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el (Ioan 14, 23).

Aceasta nu am scris-o eu, sunt dumnezeiestile cuvinte ale Mantuitorului Hristos. Daca tii poruncile Mantuitorului, iti inchini sufletul Lui; fii intotdeauna ravnitor la implinirea acestor porunci. Sfantul Ioan Teologul, numit Apostolul Iubirii, spune: Caci dragostea de Dumnezeu aceasta este: Sa pazim poruncile Lui (1 Ioan 5, 3). Aceasta este dovada ca-L iubesti pe Dumnezeu: daca implinesti poruncile Sale. Nu poti spune ca-L iubesti pe Dumnezeu, dar ai rautate si ranchiuna. Te minti, te inseli pe tine insuti.

Ce este iubirea de oameni? Ea izbaveste chipul dumnezeiesc de ceea ce este nedumnezeiesc, impotriva lui Dumnezeu, si aceasta este: viciul, pacatul, moartea si diavolul. Se izbaveste omul de cel mai mare dusman: diavolul, moartea. Aceasta iubire de oameni a aratat-o Domnul Hristos. – Si ce este iubirea de oameni a omului? Iata ce:

Iar a doua, la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti (Matei 22, 38-39).

Acesta este raspunsul la intrebarea: Ce este iubirea de oameni, cum sa ne purtam si eu si tu fata de oameni? Aceasta este porunca dumnezeiasca cea negreselnica: dupa Dumnezeu-Omul; dupa dragostea lui Dumnezeu, dragostea lui Hristos -dragostea fata de om; dupa iubirea de Dumnezeu – iubirea de oameni. Iubirea fata de om se arata atunci cand il izbaveste de cel mai mare dusman al sau, de pacat si de moarte. Aceasta este dragostea lui Hristos fata de om: izbavirea de moarte. A doua porunca: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti, inseamna: Cand il iubim pe om, cand il iubim nefatarnic? Atunci cand il izbavim de pacate, de iad. Aceasta este iubirea cea adevarata fata de om.

Intrebare: Dar iubirea parintilor fata de copii? Si iubirea sotului fata de sotie? Si iubirea omului fata de patrie? Oare aceasta nu este dragoste? Noi numim aceasta dragoste, dar, oare, este aceasta dragoste? Toti acestia nu au dragoste daca nu este Hristos acea putere prin care iubim. Daca parintele nu-si iubeste copiii cu dragostea lui Hristos, daca nu-i educa asa cum trebuie, daca nu-i calauzeste pe calea cea dreapta, cum sa se izbaveasca de pacate? Insa el doar ii creste si ii aproba, iar apoi ii uraste, ii ucide. Daca sotul isi iubeste sotia numai trupeste, el este ucigasul ei. Astfel este cu fiecare dragoste pamanteasca, trupeasca.

Daca dragostea fata de om o traim intru Domnul, atunci acea dragoste este vesnica si nepieritoare, este iubirea lui Hristos. Daca ai un prieten si crezi ca il iubesti, daca ii incurajezi pacatul, te faci ucigasul sau, daca nu-i atragi atentia asupra unui oarecare pacat al sau: Prietene, sa-ti spun, acest pacat al tau te ucide, te indeparteaza de Dumnezeu. Daca nu faci aceasta, esti ucigas. Te minti…

A doua porunca este ca si cea dintai. Numai atunci cand sufletul este intreg intru Hristos, este indreptat catre om; numai atunci vei iubi cu Dragostea cea vesnica. Fara aceasta, dragostea ta este mincinoasa, este ucigasa. Numai dragostea lui Hristos este esenta si izvorul dragostei adevarate. Daca omul nu-L iubeste pe Domnul Hristos, el nu poate iubi pe nimeni – aceasta este minunata si infricosatoarea veste buna. Minunata, caci omul se inalta la Ceruri si in vesnicie. Infricosatoare, caci daca nu o implinim, atunci iubim pe dumnezeul urii – pe diavolul. Dumnezeu este Dragoste – diavolul este ura. Iata in bratele cui te afli atunci. Atunci este infricosator sa fii om, caci te transformi in diavol. Astazi vuieste Europa de asa-numita “dragoste fata de om”... Si ce vedem? Ce au facut fara Hristos si fara dragostea lui Hristos: masacre, razboaie, lupte, distrugeri. Ce este Europa de astazi fara Hristos? Nu le da voie diavolul, dumnezeul urii, celor care sunt impotriva lui Hristos sa-l iubeasca pe om. Unii ca acestia se mint pe ei insisi si pe oameni, fiindca nu iubesc omul.

Cineva a venit la un ascet si l-a rugat sa-i citeasca ceva din Sfanta Scriptura. Acela i-a citit chiar aceste doua porunci. Cand Sfantul nevoitor a terminat de citit, acel om a plecat in lume, spunandu-i: Atunci cand am sa implinesc aceasta, voi veni din nou. Au trecut anii si el nu a mai venit; trecand doi, trei, zece, cincisprezece ani, atunci numai ce vine omul si spune:

- Iata-ma, Sfinte Parinte!

- Unde ai fost pana acum?, il intreaba ascetul.

- Am incercat sa implinesc aceste doua porunci si, iata, am staruit cincisprezece ani si cu rugaciunile tale am implinit ceva.

Iata ce inseamna Evanghelia Domnului Hristos, atunci cand omul voieste sa o implineasca, si aceasta este cu putinta numai atunci cand urmeaza Domnului Hristos cu toata inima. Cand si cum sa mergem dupa Domnul Hristos? Mai intai prin credinta. Si Hristos sa se salasluiasca prin credinta in inimile voastre (Efeseni 3,17), spune Sfantul Apostol Pavel. Iar El se salasluieste intru noi prin fiecare sfanta virtute. Noi ne nastem in primul rand prin dragoste, prin sfanta virtute, apoi prin aceasta sufletul nostru ramane intru El, in binele Sau, si atunci El se salasluieste intru noi.

Ce sunt Sfintii? Sfintii sunt implinirea acestor doua virtuti: dragostea fata de Dumnezeu si dragostea fata de om – iubirea de Hristos si iubirea de oameni. Toti au avut aceste doua virtuti. Au avut aceste doua virtuti si nu au avut nevoie de nimic mai mult.

Iata stiinta Evangheliei lui Hristos: nu este iubire fata de om fara iubire de Dumnezeu (Efeseni 3,17). Numai iubirea fata de Dumnezeu ne da puterea sa iubim si omul, sa-l iubim chiar si in pacatul sau. Aceasta este stiinta Evangheliei. Fiecare crestin este cu adevarat crestin daca implineste aceste doua porunci. Intreaga Evanghelie consta in aceste doua porunci. In ce masura am implinit aceste doua porunci ale Domnului Hristos? Unde este inima noastra? Intreaba-te: Oare astazi am implinit aceste doua porunci? Iar daca nu, spune-ti:

Astazi nu am fost crestin. Doamne, daruieste-mi putere ca maine sa fiu crestin, pentru ca din toata puterea mea sa iubesc pe Domnul Dumnezeul meu si pe fratele meu!

Slujind Domnului, iubindu-L pe Domnul Hristos, omul nu poate sa nu-l iubeasca pe om. Nu iubi pacatul omului, ci pe om, si sarguieste-te ca pacatul sa-l scoti afara, sarguieste-te sa-l izbavesti pe pacatos de pacate. Aceasta este iubirea cea adevarata. Nu este alta dragoste. Omul este chipul lui Dumnezeu: Dumnezeu este dragoste – omul este dragoste. Esti crestin daca respecti aceste doua adevaruri si traiesti dupa ele. Spune-ti intru sine: Eu sunt chipul lui Dumnezeu, Dumnezeul dragostei, si trebuie sa iubesc. Aceasta este Evanghelia Domnului Hristos si pentru ingeri si pentru oameni, si pentru Cer si pentru pamant, singura Buna-Vestire in toate lumile.

De aceea ne ostenim ziua si noaptea sa implinim aceste doua porunci, sa ne izbavim de diavol, de pacat, de moarte, si sa dobandim dragostea fata de Domnul Hristos, si credinta in El, caci dragostea lui Hristos lucreaza: prin credinta, prin rugaciune, prin milostivire, prin fiecare sfanta virtute.

Dragostea fata de Domnul Hristos este cuprinsul, infaptuirea si implinirea acestor doua porunci. Lui fie-I toata slava, cinstea si inchinaciunea, in vecii vecilor. Amin.

(din: Cuviosul Iustin de Celie, Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumenita, 2013)

Va mai recomandam:

Legaturi:

“In timp ce avem nevoie de pocainta, lacrimi, tanguiri, noi cutreieram ici si colo, petrecem, dansam, ne „prelucram” pentru a deveni altfel decat ne-a facut Dumnezeu. Noi insa trebuie sa ne infrumusetam sufletul cu virtuti, iar nu cele din afara – transformandu-ne infatisarea, schimbandu-i frumusetea fireasca. Cu cat prefacem mai mult exteriorul nostru, cu atata ne uratim sufletul. Ne-am spovedit vreodata pentru faptul ca ne-am imbracat provocator, smintind un suflet nemuritor? Nicidecum! Ne-am pus problema ca am smintit un om prin viata noastra neatenta?”

***

OMILIE A AVVEI EFREM FILOTHEITUL:

Un singur lucru trebuie…

(Mantuirea sufletului)^[1]

“Iubitii mei fii,

Din Sfanta Evanghelie stim cu totii cele despre Lazar cel a patra zi inviat.

Lazar avea doua surori, pe Marta si pe Maria. Odata L-au chemat pe Domnul spre gazduire si, intr-adevar, Domnul a ajuns la casa lor. Marta se straduia foarte mult, cum sa pregateasca cele pentru ospat. Maria, cealalta sora, s-a asezat la picioarele lui Iisus si asculta dumnezeiasca invatatura. Marta a cerut ajutorul Mariei, rugandu-L pe Domnul sa-i ingaduie acesteia sa se ridice de la picioarele Lui. Atunci, spre a o intelepti pe Marta ca sa aiba masura in grija pentru cele ale traiului de zi cu zi, Domnul i-a spus:

Marto, Marto, te ingrijesti si pentru multe te silesti; dar un singur lucru trebuie: caci Maria partea cea buna si-a luat, care nu se va lua de la ea (Luca 10, 41).

Acest cuvant al lui Hristos este valabil pentru noi toti, astfel incat grija pentru nevoile acestei vieti sa fie cu masura, pe cat este de trebuinta spre slujirea noastra. Acel singur lucru este cel de pret, fiind – dupa invatatura crestina – grija de a placea lui Dumnezeu, grija pentru mantuirea sufletului nostru nemuritor.

Marta se ingrijea cum sa-L multumeasca pe Domnul in cele materiale. Maria – mai inteleapta, mai cuminte – s-a gandit ca este prilejul sa asculte cuvintele dumnezeiesti: „Pana cand Il vom avea pe Domnul pe pamant?”. Astfel, a sezut aproape de El, iar Domnul a spus ca nu-i va fi luata aceasta binecuvantare de a asculta cu luare aminte cuvintele dumnezeiesti si de a se bucura de vederea lui Hristos si de contemplarea invataturii Sale.

Si noi ne ingrijim de cele trebuincioase – lucru inevitabil in viata noastra – si nu putem trai fara grija de lucrurile materiale, caci suntem atat materiali, cat si sufletesti. Trupul are nevoie de hrana, de imbracaminte si celelalte. Insa, mai presus de toate, sufletul nostru nemuritor are nevoie de mantuire, de singurul lucru care trebuie. Grija absoluta, grija exclusiva trebuie sa fie cum sa ne curatim sufletul, cum sa ne imprietenim cu Dumnezeu, cum sa adaptam sufletul nostru la voia lui Dumnezeu, spre a nu ne osandi.

Mantuirea sufletului nostru nu-i o joaca! Nu ne putem juca cu viata cea fara de moarte, caci stim foarte bine ca suntem muritori, suntem vremelnici, suntem straini, suntem grabnic trecatori. Suntem pur si simplu gazduiti pentru o vreme pe pamant si intr-o buna zi fiecare dintre noi isi va lua ramas bun de la aceasta gazduire, plecand la „ale sale”. „Ale sale” sunt cele dintru care „a iesit”:

Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant - zice Scriptura -, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie (Facerea 2, 7).

Fiinta vie a omului, sufletul sau este creatia lui Dumnezeu prin suflarea Sa, prin lucrarea Sa, si se va intoarce acolo de unde „a iesit”.

Pentru aceasta, atunci cand nu avem mangaiere dumnezeiasca simtim inlauntrul nostru gol, caci sufletul nu-si afla odihna in nimic, de vreme ce toate lucrurile materiale sunt straine firii sale. Insa, cand sufletul omului se imprieteneste cu Dumnezeu prin rugaciune si viata virtuoasa, atunci se bucura, simte siguranta, Il simte pe Dumnezeu inlauntrul sau.

Problema vietii vesnice nu trebuie tratata superficial, caci peste cateva clipe plecam din aceasta viata, ne vom afla definitiv in fata vesniciei. Este de joaca faptul ca ne vom confrunta cu infricosatoarea moarte? Ca vom avea de infruntat demonii? Ca vom avea de privit „cazierul” nostru in care sunt infatisate limpede, in toate amanuntele, toate pacatele noastre? Ca avem in noi aceasta pacatosenie, despre care nu cunoastem nici macar cata este? Este de joaca faptul ca vom avea de infruntat vamile in urcusul nostru catre Judecatorul? Cum Il vom privi in ochi pe Domnul? Avem indrazneala? Ne incurajeaza constiinta noastra? Ne da curaj si incredintare? Nu. Eu sunt cel dintai care nu le are pe acestea!

Nu-L vom putea privi pe Domnul in ochi. Ne vom pleca ochii rusinati, caci n-am facut voia Lui. Am intinat haina cea alba pe care am primit-o la Sfantul Botez. Am spalat-o oare prin lacrimi? Am varsat lacrimi de pocainta, ne-am schimbat viata, am trait in curatie? Nicidecum. Zicem ca ceva o sa facem, dar cadem iarasi in mocirla.

Va trebui sa punem toata puterea sufletului nostru in a cugeta:

„Ce se intampla? Ce este cu mantuirea? Ce-i cu sufletul meu? Sufletul meu este nemuritor si este posibil sa plec de aici din clipa in clipa. Ce va fi dupa aceea? Urmeaza judecata. Care va fi apoi hotararea lui Dumnezeu? Voi merge la lumina sau la intuneric? Vesnic cu Dumnezeu, sau vesnic cu diavolul? In cateva clipite se hotaraste daca merg in Rai sau in iad!”.

Acum traim, dar, daca se intampla ceva si plecam pe neasteptate, ne vom confrunta cu toate aceste lucruri. S-a terminat. Nu mai exista nimic care sa poata schimba cursul evenimentelor; sunt „standard”. Le vom vedea pe toate desfasurandu-se inaintea noastra, si moartea, si judecata Cu cata indiferenta tratam aceste lucruri!

Pacatuim, suntem nepasatori, neglijenti cu rugaciunea noastra, cu poruncile lui Dumnezeu, nu ne indreptam constiinta, viata, cu toate ca stim ca peste putin timp s-ar putea sa murim. Si toate acestea pe care le-am facut aici, jos, in lume – fie bogatie, fie familie, sau diplome, ori slave si cinstiri – toate vor disparea:

„Venind deci moartea, toate acestea se mistuie” (tropar din slujba inmormantarii).

Omul este inselat de catre diavol. Dracul ii prezinta un ecran cu diferite filme, iar omul isi atinteste privirea asupra lor. Sub picioarele sale se casca timpul. Doua ganganii, una neagra si una alba, care sunt noaptea si ziua, ii fura terenul. Omul vede un film in fata sa, iar terenul de sub picioarele sale – care este timpul – fuge. Si, intr-o clipa, asa cum se afla el vrajit de ceea ce-i infatiseaza lumea si de cele cu care s-a incurcat, deodata se prabuseste ca un castel de carti de joc si, ingrozit, spune:

“Cum am ajuns aici, jos? Cum mi-a fugit pamantul de sub picioare?”.

Si nu se mai sprijina pe nimic, cu nimic.

Un om pacatos, care nici macar nu s-a gandit la Dumnezeu, atunci cand a ajuns la apusul vietii sale, la cele mai de pe urma ale lui, s-a nelinistit si L-a cautat, in ultimele lui rasuflari, pe Dumnezeu. Ingerul i-a spus:

„Cand soarele lumina in mijlocul boltii, tu unde erai? Pe unde pasteai? Acum, cand soarele a apus, acum ti-ai amintit de Dumnezeu? Atatia ani de zile unde ai fost?”.

Aceasta este valabil si pentru fiecare dintre noi, atunci cand nu ne ingrijim de sufletul nostru si de Dumnezeu.

Pentru aceasta trebuie sa ne ingrijim de sufletul nostru, de singurul lucru care trebuie. Sa ne ingrijim necontenit cum sa ne curatim inima, cum sa ne curatim mintea, trupul, cum sa scapam constiinta noastra de legaturile nevazute ale pacatului. Si atunci, cu harul lui Dumnezeu, vom dobandi acel singur lucru care trebuie si, prin moarte, vom trece la Cer.

Pe omul care va primi asupra sa aceasta grija sfanta a mantuirii sufletului, a imprietenirii cu Dumnezeu, nu-l vei vedea distrandu-se pe la diferite intalniri sau ingrijindu-se de multe lucruri. Nu. Il vei vedea atent la toate ale sale, intelept, serios, ganditor, masurandu-si fiece pacat pe care ar fi in primejdie sa-l savarseasca.

Noi, insa – iar cel dintai sunt eu -, suntem vaditi de faptele noastre cat anume avem in vedere acel singur lucru care trebuie, cat credem in Dumnezeu, cat credem in vesnicia sufletului si a Imparatiei lui Dumnezeu.

Trebuie sa cugetam la acestea foarte serios si sa ne gandim:

“Sunt suflet nemuritor, am constiinta, am Dumnezeu; merg la judecata, urmeaza – in cateva clipe -o hotarare vesnica. Ce vrea Dumnezeu de la mine? Sa ma indrept, sa ma pocaiesc, sa curm pacatul, sa ma spovedesc, sa-mi plang pacatele, sa-mi trasez un drum nou, drept, luminos, bun, sa nu privesc nici la stanga, nici la dreapta, ci direct spre Cer. Si, daca va veni moartea, nu ma va tulbura”.

Scriptura spune:

Gatitu-m-am si nu m-am tulburat.

Cand cineva este pregatit, nu se tulbura. Cine se tulbura? Cel care este nepregatit.

Nu stiu daca ati vazut vreun om pe moarte: cum striga, cum ii vede pe ingeri, pe demoni, pe Arhanghelul Mihail cu sabia; cum isi roteste privirea, cum bea „paharul amaraciunii”! Toate la care se face referinta in slujba inmormantarii, dar si in invataturile Parintilor, sunt mai mult decat adevarate. Pentru fiecare om, si in special pentru fiecare crestin va urma acest lucru. Noi am vazut multe, am vazut multe morti si semnam, adeverim cu sangele inimii noastre ca este adevarat.

Asadar, sa ne ingrijim mai inainte de a sosi acest ceas, inainte de a veni moartea, inainte de a-i vedea pe demoni inconjurand patul, vrand sa ne rapeasca sufletul si sa ne duca in iad. Atunci ingerii cei buni, fratii nostri mai mari, aceste fapturi sfinte, se ingrijesc si se straduiesc sa ne scape sufletul din mainile dracilor. Atat de mare este iubirea acestor frati ai nostri sfinti si a ingerului pazitor al sufletului nostru!

Pentru  aceasta si  trebuie  sa-l rugam pe ingerul pazitor al sufletului nostru sa ne ajute si sa ne ocroteasca. Cand noi ne rugam, si el se roaga impreuna cu noi. Cand noi pacatuim, el sta si plange. O sa va povestesc acum o foarte frumoasa istorisire de la Sfintii Parinti.

Un ascet sfant se pogora sa mearga in cetate, sa vada pe episcop pentru o oarecare problema a schitului. Acolo a vazut un tanar, langa o casa, plangand si tanguindu-se. Prin darul sau stravazator a inteles, deschizandu-i-se ochii sufletului, ca cel care plange nu este un om, ci un inger al lui Dumnezeu. S-a apropiat de el si i-a zis:

- Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi cine esti?

Si ingerul a raspuns:

- Eu nu sunt om, robule al lui Dumnezeu; sunt ingerul pazitor al unui suflet care se afla in aceasta casa si acum desfraneaza, iar eu stau afara, caci nu pot intra in aceasta necuratie si mizerie. De aceea stau afara si plang, rugandu-L pe Dumnezeu sa-l lumineze, sa se pocaiasca si sa nu mai continue pacatul.

Ingerul plangea pentru ca omul isi vanduse sufletul nemuritor diavolului, pentru un blid de linte, precum zice Scriptura.

Trebuie ca noi toti – iar eu, cel dintai – sa ne gandim serios la acestea si sa nu fim pacaliti de diavol si de pacat. Trebuie sa ne ingrijim de sufletul nostru nemuritor, sa ne indreptam, sa fim atenti, caci stim foarte bine ca diavolii, care ne provoaca si ne imping la pacat, in acelasi timp urmaresc caderile  noastre si le insemneaza cu toate amanuntele legate de timp, de persoana si de lucru. Nu este inchipuire, nu este minciuna, nu este o joaca faptul ca vom avea de infruntat infricosatoarea moarte!

Nu stim ce va aduce ziua de maine. S-ar putea sa ne aflam la judecata lui Dumnezeu, si atunci ne vom lovi degeaba capul, caci nu mai exista iertare si indreptare. Acum insa avem ca binecuvantare a lui Dumnezeu faptul ca traim, ca n-am plecat din aceasta viata si avem „dreptul” de a ne pocai, de a indrepta cazierul, de a ne lumina viata. Sa multumim lui Dumnezeu ca respiram, iar fiecare respiratie poate fi un cuvant de pocainta. Acum, astazi, cand respiram, cand avem timp, cand umblam, cand n-a venit inca moartea, sa ne indreptam. Mai intai eu sa ma indrept, iar apoi sa urmati si voi. Si toti impreuna, indreptandu-se fiecare pe sine, sa dobandim viata cea vesnica.

Nu avem nimic in stapanirea noastra: nici pe noi insine nu suntem stapani, nici peste sotia noastra, nici peste copiii nostri, nici peste avutie, nici peste sanatate, nimic. Toate sunt nesigure, toate atarna de un fir, caci putem sa le pierdem pe toate si apoi – moartea. Stii unde o sa mergi? Nu! Cunosti drumul? Nu! Cine te va conduce acolo unde vei merge? De vreme ce singur Dumnezeu te va calauzi, cauta „sa te pui bine” cu El, caci altfel altcineva te va conduce in cele infricosatoare ale iadului, acolo unde nu se mai poate indrepta nimic.

Cati nu mergeau pe drum si, de la un accident, au ramas pe loc? In cateva clipe, asa cum se afla cantand, l-a lovit altul cu masina si a ramas pe loc. A plecat la judecata lui Dumnezeu cu cantecul in gura. Acesta este omul! Inima lui functioneaza ca un ceas: s-a stricat arcul ceasului, acesta inceteaza sa functioneze. Au contenit bataile inimii omului, s-a sfarsit totul. Pentru aceasta a spus Scriptura:

Tot omul se vadeste intru minciuna (Romani 3, 4).

Nu pentru ca spune minciuni, ci pentru ca este ca o minciuna: acum pare mare si insemnat, si intr-o clipa se prabuseste mort.

Pentru toate acestea trebuie sa ne ingrijim cum sa fim placuti lui Dumnezeu. Dumnezeu priveste sufletul, nu cele din afara. In timp ce avem nevoie de pocainta, lacrimi, tanguiri, noi cutreieram ici si colo, petrecem, dansam, ne „prelucram” pentru a deveni altfel decat ne-a facut Dumnezeu. Noi insa trebuie sa ne infrumusetam sufletul cu virtuti, iar nu cele din afara – transformandu-ne infatisarea, schimbandu-i frumusetea fireasca. Cu cat prefacem mai mult exteriorul nostru, cu atata ne uratim sufletul.

Ne-am spovedit vreodata pentru faptul ca ne-am imbracat provocator, smintind un suflet nemuritor? Nicidecum! Ne-am pus problema ca am smintit un om prin viata noastra neatenta? Ne-am spovedit ca am fi putut sa facem un bine si nu l-am facut? Nu! Si acesta este un pacat. Pentru toate ne va cere socoteala Dumnezeu, caci nimic nu ramane neobservat. Facem o greseala, iar „calculatorul” lui Dumnezeu indata memoreaza responsabilitatea. Invers, atunci cand ne pocaim, „calculatorul” sterge datoria. Dumnezeu o face automat! Caci este duh, prezent pretutindeni, si nu are nici o greutate in a insemna intr-o clipa si cel mai subtil gand al tuturor miliardelor de oameni, inscriind in cazier si responsabilitatea fiecaruia.

Cerul, Imparatia lui Dumnezeu, viata vesnica este deschisa. Din clipa in care Hristos Si-a dat duhul pe Cruce, Raiul s-a deschis larg. Pana atunci usa Cerului, a Raiului, a Ierusalimului celui de sus era inchisa. Întinzandu-Si preacuratele Sale maini, desfacandu-Si bratele pe Cruce, Hristos al nostru a imbratisat intreg neamul omenesc, pentru a-i darui viata vesnica.

Stiti ce inseamna viata vesnica? Viata langa Dumnezeu. Sunt de nepovestit bogatia si fericirea, de negandit pentru mintea omului. Ne-au spus multe oamenii care s-au suit la Cer si s-au intors. Insa cea mai puternica marturie, cea a preasfantului Apostol Pavel, care s-a suit pana la cerul al treilea, arata ca Dumnezeu a pregatit atatea bunatati, cate mintea omului nu poate cuprinde:

Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9).

O astfel de viata il asteapta pe om, pe care mintea nu o cuprinde si a carei fericire inima nu a simtit-o. Prin urmare, mult pretuieste osteneala.

Nu sunt vrednice patimirile vremii de acum in fata slavei viitoare, ce se va descoperi fiilor lui Dumnezeu.

Orice om care se va mantui va fi copil al lui Dumnezeu si mostenitor al Imparatiei Sale.

Noi – si eu, cel dintai – nu L-am iubit pe Hristos, caci, daca L-am fi iubit, n-am fi pacatuit. L-am uitat, dar El nu ne uita niciodata. Este Singurul Care il iubeste pe om pana la moarte, si inca moarte pe Cruce! Ne cerceteaza mereu: cand cu boala, cand cu necaz, cand cu felurite incercari.

Hristos bate la usa fiecarui om, zicand:

,,Deschide-Mi sa intru si te voi face fericit, te voi face mostenitorul Meu”.  

Noi ferecam bine de tot usa, nedandu-ne seama ca Hristos bate pentru mantuire. Cat de usor iarta Dumnezeu! E de-ajuns ca omul sa-I deschida si sa se intoarca prin pocainta la El. Dumnezeu nu vrea de la om rasplata sau garantie pentru tot ceea ce i-a daruit in vesnicie. Milioane de ar fi pacatele lui, miliarde de ar fi, pentru Dumnezeu sunt nimic. Ce este o mana de nisip intr-un ocean? Un microb intr-un ocean, asa sunt toate pacatele omenirii. Nu exista pacat care sa biruiasca milostivirea lui Dumnezeu. Prin urmare, pacatele unui singur om sunt nimic. Cand fiul se va intoarce prin pocainta in bratele Tatalui, toate se vor dezlega inaintea milostivirii lui Dumnezeu.

Asadar, de vreme ce avem o atat de nemarginita milostivire deschisa inaintea noastra, de ce sa schiopatam? Sa alergam catre aceasta imbratisare, spre a fi iertati.  Diavolul ne trage indarat, Dumnezeu si ingerul pazitor ne imping inainte. Cui vom face ascultare, acolo vom si merge. Acestea ne invata Sfanta Evanghelie si Sfintii Parinti. Sa nu le dispretuim, sa nu fim nepasatori, sa nu ne inabuse grijile acestei vieti. Hristos a spus limpede: Un singur lucru trebuie.

Sa lasam, sa lepadam grijile vietii si sa ne devotam cultivarii sufletului, ca sa-l aratam rodnic inaintea lui Dumnezeu. Va veni moartea; fie ca vrem, fie ca nu, vom ajunge la poarta ei cea neagra, vom intra in canalul ei si vom trece de cealalta parte. Alt drum, alta carare nu exista. Suntem suta la suta convinsi ca fiecare dintre noi va muri, si prin urmare va trece pe la judecata. Pentru aceasta trebuie sa ne ingrijim.

Cand cineva are un proces, si inca unul serios, stim cu totii ce grija are ca sa scape de moarte sau de intemnitare. Cauta avocati, se ingrijeste care dintre ei este mai puternic, mai influent, cauta sa plateasca, sa puna martori si aparatori, astfel incat hotararea sa fie absolvirea lui. Cata grija, cat necaz pentru o situatie trecatoare! Judecata lui Dumnezeu, de neocolit, nu este luata in serios de catre noi. O nesocotim. Stau marturie viata si faptele noastre.

Sa dea Domnul har, sa ne dea ajutor, sa ne trimita luminare, putere, sa ne invrednicim de aceasta sfanta grija care ne va conduce la fericire, sa intram in Raiul lui Dumnezeu si sa scapam de iad.

Iadul este ceva foarte, foarte infricosator! Nu este numai in constiinta omului. Potrivit Parintilor Bisericii, iadul este – din punct de vedere dogmatic – spiritual, dupa cum spiritual este si Raiul. Spiritual este sufletul, spirituala si existenta demonilor. La A Doua Venire a Sa, Hristos va spune:

Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolilor si ingerilor lui (Matei 25, 41).