“Sa cerem ajutorul acestor Sfinti Parinti nu ne clatinam nicio cirta in credinta cea dreapta in aceste vremuri si sa ne putem lupta cu duhul acestei lumi care, prin toate, cultiva o imparatie a patimilor, o relativitate a credintei si o slabanogeala, ducand pana la cultivarea unor pacate nefiresti!”

***

Predica Parintelui Nichifor Horia la Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic (2014):

IMPORTANTA DREPTEI CREDINTE versus RATACIRILE ARIANISTE CARE CUPRIND LUMEA INTREAGA DE IERI SI DE AZI

“Minunea sta ca in fiecare timp Dumnezeu Si-a avut oamenii Sai sfinti, prin care si-a vadit Adevarul!”

“Trebuie sa ne asumam curajos o viata de lupta. Viata duhovniceasca nu este usoara, ci este o lupta corp la corp cu patimile…”

“In numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh! Amin!

Iubiti credinciosi, cuvantul Evangheliei de astazi ne pune inainte importanta dreptei credinte prin cuvantul pe care Mantuitorul il da ucenicilor sai:

“Aceasta este viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos, pe Fiul pe pe care L-ai trimis“.

Aceasta este viata vesnica, adica viata nestricacioasa, viata care nu este biruita nici de demonul plictiselii, al desfranarii, al trandaviei, al lacomiei si toti ceilalti care apasa asupra vietii in lume in general, in toate timpurile si in ziua noastra parca mai mult decit altadata, ajungand bietii oameni ametiti, ajungand bietii oameni sa nu mai inteleaga nici care este rostul vietii pe pamint, nu stiu sa si-o traiasca fara sa fie cuprinsi de frica nepotrivita, de pofta nestapinita.

Orice slabire in dreapta intelegere, in dreapta cunoastere a lui Dumnezeu atrage dupa sine o neintelegere in trairea de zi cu zi, in trairea aceasta plina de viata, plina de bogatie pe care Dumnezeu o da celor ce cred in El, celor ce traiesc in Adevar si Iubire. O viata care nu inseamna neaparat ca este o viata usoara, o viata lipsita de griji, o viata lipsita de lupta, ba din contra, viata este lupta piept la piept cu moartea, cu moartea patimilor, si aceasta nu este usor, dar este singura cale prin care omul creste duhovniceste, cunoscand drept pe Dumnezeu si, in acest fel, umplandu-se de viata cea adevarata, pe care putini din toate timpurile au cunoscut-o.

Astazi ni se pune inainte o ratacire ce a zguduit Biserica curand iesita de prigonirile din 325 prin ratacirea venita, nu printr-un pagan, ci dintr-un fost drept slavitor, numitul Arie, pe care il stim astazi ca a fost nascocitor al unei erezii, al unei intelegeri stricacioase si gresite. Arie fusese preot si se pare ca mahnirea lui a fost atunci cand, avand asteptarea sa fi fost numit episcop, nu s-a intamplat asa, pentru ca parintii din acel timp altfel, alta alegere au facut, si atunci si atunci din mahnirea sau mandria aceasta care s-a nascut in el, a nascocit o ratacire care avea sa zguduie biserica si intr-o anume masura, pina in zilele noastre sa ramina ca un fir, mai slab acum, dar un fir la care tot timpul trebuie sa fim atenti. Pentru ca Arie vedea in Iisus Hristos nu Fiul lui Dumnezeu celui Viu, Cel care a luat trup din Sfinta Fecioara Maria, si cel care a lucrat mantuirea neamului omenesc in chip desavarsit, mantuire pecetluita prin inaltarea Sa la cer, ci vedea o creatura a lui Dumnezeu, un prooroc, poate cel mai mare in prooroci din acel timp, dar un prooroc asemenea altora care venise sa vesteasca voia lui Dumnezeu pe pamant. Prin aceasta zadarnicea insasi intelegerea mintuirii, pentru ca nu printr-un om putea sa vina mantuirea neamului omenesc, care purta precum intr-un ADN stricat gresala lui Adam despartitoare de Dumnezeu. Nu un om putea sa mai iasa din acest blestem al stricaciunii firii, ci numai Dumnezeu cel viu, Fiul lui Dumnezeu celui viu, care a luat trupul nostru asupra-Si, a putut intr-adevar sa implineasca mantuirea neamului omenesc. De aceea, Sfintii Parinti au inteles imediat ratacirea lui Arie, au vadit-o si s-au luptat impotriva ei. Nu ne minunam ca iata, din Biserica, preot a zamislit aceasta neintelegere, aceasta stricaciune, nu ne minunam ca atunci si in zilele noastre si in toate timpurile vor fi fost preoti cuprinsi de mandrie sau de delasare sau de alte patimi, ne minunam ca atunci si in toate timpurile, Dumnezeu prin oameni sfinti a grait si si-a facut cunoscuta dreapta credinta, ca cel ce vrea sa creada si sa cunoasca pe Dumnezeu sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica, sa invieze si sa il cunoasca pe Dumnezeu.

Si astazi se popularizeaza fel de fel de slabiciuni ale preotilor, ale oamenilor Bisericii, unele foarte mici, altele facandu-se prin viclesug, altele poate mai mari, pentru ca intr-insii diavolul sa zadarniceasca in om intelegerea ca in Biserica se pastreaza adevarata cunoastere a lui Dumnezeu, cunoastere care nu vine de la om, ci de la Insusi Dumnezeu care a lucrat in istorie prin oameni sfinti, si atunci cand primim adevarul acestei cunoasteri ramanem uniti cu Dumnezeu, care a spus: “iata, Eu sunt cu voi pina la sfarsitul veacului” si atunci nu avem a ne teme decit de patimile pe care le lasam sa lucreze in noi, pe care le cultivam in noi, de delasarile noastre, de mandria noastra, de pacatul cu care nu am invat inca sa ne luptam pana la sange.

Iata, dar, ca erezia lui Arie a cuprins pe foarte multi, dar si in zilele noastre vedem ca se raspandeste intelegerea aceasta, in carti scrise de oameni “intelepti” in “intelepciunea lumii” de astazi: crestinismul vazut intre alte credinte, si,  de multe ori, si Mantuitorul Hristos pus alaturi de alti prooroci si comparata credinta crestina si Dreapta slavire cu celelalte credinte, in fiecare punandu-se un semn al egalului. Si nu acesta este adevarul, pentru ca Hristos nu a fost un prooroc asemenea altora, nici vreun inventator de vreo religie sau de vreo filosofie mai buna si mai dreapta, nu o viata mai bine organizata ne-a descoperit Dumnezeu, ci Insusi Dumnezeu cel viu ne-a descoperit singura si dreapta credinta si singurul fel in care putem trai ca sa il cunoastem drept pe Dumnezeu si ca viata noastra sa aiba sens si putere, putere de la Dumnezeu, nu vreo putere de la lumea aceasta.

Abia cand intelegem aceasta iesim din ratacirile care cuprind lumea intreaga de la Arie pina astazi, si din ce in ce mai confuz pentru cei care se umplu de informatii, dar nu se umplu de adevar si de Duh, de adevarul care vine de la Duhul cel Sfint. Precum la caderea ingerilor, cuvantul pe care il auzim in Evanghelie, in Liturghie, trebuie sa lucreze in zilele noastre:

“Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte”,

ca toate aceste asemenea rataciri sa nu prinda putere in viata noastra, sa nu primim acel “oare…?” sfisietor pe care diavolul l-a pus in inima primului om, lui Adam, cel care a cazut prin indoiala si necredinta. Asadar, vrednic este ca in orice credinta sa il cinstim pe om, in tinderea lui spre absolut, dar, in acelasi timp, trebuie sa intelegem ca in nicio alta credinta nu avem marturia adevarului asa cum o avem neintrerupt de la Hristos pina in zilele noastre si ca aceasta marturie trebuie sa o traim si sa o marturisim altora. Orice slabiciune in aceasta atrage slabiciune in viata noastra, in fericirea noastra, in drumul pe care il avem spre mintuire. Repet, minunea, ca nu in multe rataciri si secte si erezii care au cuprins Biserica, ci minunea sta ca in fiecare timp Dumnezeu a avut oamenii Sai sfinti prin care si-a vadit adevarul.

Iata, in timpul proorocului Ilie stim ca toate pareau sa fie secatuite, sa fie destinate mortii, ca si natura insasi, pentru ca Ilie legase pamantul cu cuvantul credintei lui, ca sa nu fie scaldat in apa, ca oamenii sa inteleaga prin foamea trupeasca ca sufletul lor se primejduia sa moara duhovniceste, si Dumnezeu a implinit cuvantul lui Ilie, si stim ca in chip minunat s-a descoperit dreapta lui credinta atunci cand a pus de o parte proorocii cei mincinosi cu marturia lor, si pe el insusi singur cu marturia lui, si Dumnezeu a binevoit spre jertfa lui si s-a vadit in chip minunat puterea dreptei credinte prin foc din cer. Dar iata ca Dumnezeu ii descopera lui Ilie ca inca multi prooroci si sfinti si drepti nu-si plecasera piciorul inaintea lui Baal, inaintea unei credinte ratacite.

Iata ca in timpul celui dintai sinod, nu numai cei 318 parinti, ci multi credinciosi vor fi fiind care stateau puternici in dreapta credinta, pentru ca Biserica abia se scuturase de urgia prigoanelor, sfinti precum Pafnutie, inca purtau semnele chinurilor asupra trupului lor, sfinti precum sfintul Nicolae, Spiridon al Trimitundei, oameni plini de Duhul Sfant, aveau cu cuvantul lor sa intareasca aceasta marturie a dreptei credinte, incat astazi, cand noi spunem Crezul in biserica, “Cred intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul” pana la capat, sintem chemati sa ne cutremuram, aceste cuvinte nu au fost scrise culegand niste informatii de pe internet, citind niste carti mai frumoase sau cugetand impreuna, stand la o cafea, cum ar fi cu dreapta credinta, ci au fost scrise de oameni care s-au luptat cutremurator cu patimile lor, au marturisit pe Dumnezeu prin toata viata lor si au fost luminati de Duhul Sfint sa intipareasca in memoria Bisericii dreapta credinta. Si aceasta dreapta credinta o pastram nealterata in Biserica pentru ca si noi sa credem si precum ei, sa ne sfintim viata noastra. Si, de aceea, aceste zile care ne sint puse inainte in biserica, de pomenire a acestor Parinti ne sint puse spre a ne intari, spre a intelege cum lucreaza Dumnezeu, dupa cuvantul nemincinos pe care L-a spus:

“Iata, Eu sint cu voi pina la sfirsitul veacului”.

Si, intr-adevar, Dumnezeu cu tot cel ce crede, cu cel ce ia aminte la invatura dreptei credinte, a adevarului si a dragostei, lucreaza in chip tainic un alt om si acest alt om, la care sintem chemati sa fim si eu si Dvs., are puterea de a intari pe cei din jur. In Pateric se spune o vorba: “du-te, apropie-te de omul smerit, si stai linga el si vei deveni si tu un om smerit si intelept”.

Cand stam impreuna intre oameni vicleni, oameni rai, de multe ori ca reactie, ca aparare, omul se uriteste, devine el insusi rau, devine el insusi viclean, la inceput aparandu-se de aversiunea celorlalti, apoi invatand el insusi sa fie abuziv, sa fie stapinitor asupra celorlalti, si invers, cand smerenia a devenit puternica si intelegatoare in legatura ei cu Dumnezeu, devine pilda celorlalti si niciun cuvant, oricit de mestesugit, nu va putea sa trasforme sufletul cuiva in a deveni smerit si blind si iubitor al Adevarului si al credintei, decit insasi pilda vietii noastre.

De aceea, Evanghelia de astazi ne cheama sa intelegem puterea dreptei credinte, puterea exemplului si sa ducem o lupta adevarata cu orice indoiala in inima, cu orice patima care se cuibareste in sufletul nostru, pentru ca inviind din intelesurile cele neadevarate sa putem sa fim pilda de viata nestricacioasa.

Iata, dar, iubiti credinciosi, ca pomenim acesti Sfinti parinti 318 care sau adunat la Niceea in 325, pe de o parte cerandu-le ajutorul ca in aceste vremuri sa nu ne clatinam nici cirta in invatatura cea dreapta, pe de alta parte rugandu-ne ca sa putem sa cinstim si sa proslavim credinta pe care am primit-o la Sfantul Botez si, in sfirsit, sa ne putem lupta cu duhul acestei lumi, care prin tot ce ii este la indemina, informatie, reclama, produse pe care le gasim, cultiva o imparatie a patimilor, cultiva o relativitate a credintei, o slabanogeala si o plictiseala nesfarsita. Si asupra acestui duh care vrea sa paralizeze orice urma de viata in suflet, ducand pina la cultivarea unor pacate nefiresti, de negandit pina in zilele noastre, acestui duh sintem chemati sa rezistam, si cum o vom face, luand aminte la cuvintele dreptei credinte, poate si repetand in fiecare zi mai des Crezul care s-a descoperit Sfintilor Parinti, pentru ca in fiecare intilnire sinodala, pecetluirea Adevarului de credinta nu se facea intr-un fel lumesc: “iata, noi ne-am adunat aicea, am hotarat asa si pe dincolo, luati si cititi”, ci formularea Adevarului de credinta descoperit era: “parutu-s-a Duhului Sfant si noua“, adica Sfintii Parinti insuflati de Duhul Sfant ne-au vadit adevarul si plinatatea credintei.

De aceea, intelegand ca noi toti sintem madularele ale Bisericii, sa intelegem ca invatatura Bisericii este o comoara pe care doar aici o gasim, pe care Dumnezeu ne-o punem inainte nestirbita si sa alergam la aceasta comoara, sa ne hranim din ea. Si indemn pe fiecare si pe copiii Dvs., luati aminte la stirile acestei lumi, la informatiile care ne vin din reviste, pe internet, care mai de care mai exhaustive, mai impresionante, care mai de care mai bombastice, luati aminte la ele, ca nu in multimea informatiilor se hraneste sufletul nostru, ci in adancul lor unit cu Dumnezeu, in legatura lor adinca cu Dumnezeu. De aceea, va indemn pe toti sa cititi carti care ne descopera plinatatea dreptei credinte, astazi este aproape o inflatie de carti duhovnicesti, care, din pacate, raman prea putin citite, oamenii nu mai au timp pentru ca pierd prea mult timp cu stiri la televizor, cu filme, cu fel de fel de informatii, si nu mai au timp sa se hranesca din bogatia invataturii celei adevarate, care nu aduce o informatie in plus sufletului, ci aduce un soc de viata, o putere de viata.

Dar, pentru aceasta, trebuie sa ne asumam curajosi lupta ce ne sta inainte, pentru ca viata duhovniceasca nu este usoara, nu este o viata plictisita si somnoroasa pe care o ducem de azi pe maine, asteptand sa ni se adauge ceva nelucrand, ci este o viata de lupta corp la corp cu toate patimile care ne stau inainte: trandavie, lenevie, mandrie, judecare, si toate celelalte, si abia atunci cand vom incepe aceasta lupta vom putea si noi sa descoperim puterea intelepciunii lui Dumnezeu, puterea dreptei credinte si intr-adevar ne bucuram de Dumnezeul cel viu, asa cum sfintii s-au bucurat.

Asadar, sa ne fie duminica aceasta duminica de intelepciune, duminica de marturisire a dreptei credinte prin lupta cea buna si prin vietuirea cea buna, ne fie duminica aceasta inceput de pocainta si de lupta cu patimile, pentru ca si prin noi Dumnezeu sa lucreze mantuire si viata vesnica, sa lucreze aratarea credintei celei desavirsite in veci, Amin! Dumnezeu sa ne ajute!”

***

Predica Parintelui Hrisostom de la Putna la Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic (2014):

De ce e important sa-L vedem drept pe Mantuitorul Iisus Hristos, ca Dumnezeu-si-Om?

Cum, oare, sa fim UNA?

***

Pr. Claudiu Melean – Predica la Duminica Sf. Parinti de la Sinodul I Ecumenic

(5 iun. 2011):

Rezumat partial:

– Creanga care se rupe de copac moare, se usuca, pentru ca nu mai are de unde sa isi traga seva.

– Unitatea Il aduce pe Duhul Sfant intre noi, care ii face pe oameni sa traiasca inca de aici, de pe pamant, bucuria si fericirea Imparatiei lui Dumnezeu… Acolo unde este pacat, incepe multiplicitatea. Pacatul ii imparte pe oameni in tot felul de categorii.

– In gradina Ghetsimani Domnul se roaga, dar nu oricum, ci cu sudoarea transformata in sange. Domnul era patruns de problema unitatii urmasilor Lui: a sta impreuna, a lucra impreuna, a se mantui impreuna.

– Vedem aceeasi preocupare si la Sf. Ap. Pavel, in Apostolul de azi (Faptele Apostolilor, 20), la despartirea de efeseni:

“Căci eu ştiu aceasta, că după  plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei”.

– Imaginea tulburatoare a Sf. Ap. Pavel care, pe malul marii, ingenuncheaza impreuna cu toi preotii, in public, si se roaga cu lacrimi.

– Sfantul Pavel le vorbeste tot efesenilor, in Epistola catre ei (cap. 4) intr-un mod extraordinar despre unitatea Bisericii:

1. De aceea, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi,
2. Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire,
3. Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii.
4. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre;
5. Este un Domn, o credinţă, un botez,
6. Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi. 

– “Asadar, nu sunt mai multe credinte, nu sunt mai multi domni, nu sunt mai multe botezuri. Si toate discutiile noastre legate de ecumenism ar trebui sa se opreasca aici. Pentru ca, de multe ori, oamenii trec peste Sfanta Scriptura in dialogurile cu oamenii. Intr-adevar, trebuie sa-i iubim pe toti, sa ne straduim sa ni-i apropiem pe toti, sa fim in unitate pentru toti, asa cum ne rugam la fiecare slujba: “unitatea credintei si impartasirea Sfantului Duh”.

– “Unitatea credintei”/ “unitatea Duhului intru legatura pacii” – nu e doar unitate de forma.

– Cazul parohiei “Iris” din Cluj, unde greco-catolicii au cerut sa li se restituie biserica. “Ce lucru dureros cand 20 de oameni vor sa ia biserica la cateva mii”.

– Greco-catolicismul a intrat in Romania, in 1701, cu scopul stapanirii prin dezbinare. Istoria legata de greco-catolici nu incepe de la 1964, o data cu persecutia comunista. “Eu simt ca neamul nostru crestinesc a fost lovit in unitatea lui incepand de aici”. – Relatarea vicleniei prin care romanii au fost siliti la unirea cu papa.

– Cum isi pastrau unitatea primii crestini? Ne spun Faptele Apostolilor: traind… “in invatatura Apostolilor, in impartasire, in frangerea painii si in rugaciuni”.

[…]

Poezia CONSTIINTA UNITATII de Traian Dorz

Conştiinţa unităţii cu toţi fraţii tăi de-un gând
să trăiască-n tine-aprinsă până-i inima bătând;
pâinea ta, viaţa însăşi, jertfa ta pe-a luptei căi
nu-s nimic pe lângă preţul unităţii cu ai tăi.

Pentru unitate, luptă, rabdă şi jertfeşte tot,
unitatea şi credinţa orice-nving şi orice pot.
Făr’ aceasta nici izbândă, nici rodire, nici har nu-i,
Dumnezeu stă numai unde-i unitate între-ai Lui.

Nu-ţi permite-nvăţătură diferită de ai tăi,
nici părere dezbinată, nici umblare pe-alte căi,
nici cuvinte, nici prieteni, nici nimic din ce nu ţin
fraţii tăi cu care una trebuie să fii deplin.

Pentru dragul unităţii, luptă-te să ai oricând
cu ai tăi acelaşi cuget, crez şi inimă, şi gând.
Dacă Dumnezeu aceeaşi cale v-a lăsat s-aveţi,
conştiinţa unităţii să vă fie mai de preţ.

***

Doxologia: Predică la Duminica a VII-a după Paşti – a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic – IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

Viaţa veşnică este înaintea noastră

“Dreptmăritori creştini,

În Evanghelia de astăzi, vedem cum Mântuitorul lumii, înainte de patimile Sale, a ridicat ochii la cer şi S-a rugat pentru Sine şi pentru ucenicii Săi. Din această rugăciune rezultă că Domnul a primit putere peste omenirea păcătoasă, peste care stăpâneşte ca Biruitor al păcatului, al iadului şi al morţii.

Puterea pe care a primit-o de la Tatăl, este folosită de Fiul lui Dumnezeu ca să dea viaţă veşnică tuturor celor ce I-au fost încredinţaţi (cf. In. 17, 2). Hristos este mare şi milostiv, încât toţi, care au comuniune cu El, pot primi de la El o viaţă care nu piere niciodată şi o cunună care nu se veştejeşte.

Iubiţi credincioşi,

Mântuitorul lumii ne sfinţeşte prin cuvântul Evangheliei şi prin harul Sfintelor Taine, umplându-ne sufletele cu binecuvântările Sale dumnezeieşti. Pe toţi ne cheamă la Împărăţie şi slavă, la moştenirea cerului. Ţinta măreaţă pe care ne-o pune înainte este viaţa veşnică. Această viaţă nemuritoare ne-o descoperă Domnul tuturor şi o asigură tuturor celor care I-au fost daţi.

De aici se vede limpede valoarea făpturii omeneşti, înzestrată cu suflet nemuritor, care a fost răscumpărat cu preţul sângelui dumnezeiesc. În această privinţă, Sfântul Ioan Iacob spune:

„De-aş fi lipsit de toate în lume,/Nimica n-am a pierde eu,/Căci toate nu-s aşa de scumpe/Ca tine, suflete al meu”.

Dacă nu credem în viaţa de veci, viaţa omenească nu valorează nici măcar un dolar. Unui om de ştiinţă american i-a venit, într-o zi, ideea să socotească părţile materiei din care este făcut corpul omenesc. El a obţinut următorul rezultat: cu apa din corp s-ar putea spăla o batistă de buzunar; cu fierul din sânge s-ar putea face şapte cuie de potcovit un cal; cu calciul din oase s-ar putea înălbi peretele unei odăi. Mai este în om cărbune, cu care s-ar putea prepara 65 de creioane. Se mai găseşte în trup fosfor necesar pentru o cutie de chibrituri sau cât încape într-o lingură de bucătărie. Or, toate aceste lucruri, socotite la preţul curent, nu costă nici măcar un dolar, ci doar 93 de cenţi.

Ce jalnică ar fi fiinţa omenească dacă la atâta s-ar reduce valoarea ei! Însă Domnul nostru ne învaţă că lumea toată, cu toate bogăţiile ei, nu valorează cât un suflet nemuritor:

„Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Mc. 8, 36).

Se povesteşte despre un rege al perşilor că a chemat, odată, la curte trei bărbaţi înţelepţi pe care i-a întrebat care este cea mai mare nenorocire a vieţii omului. Primul a răspuns că boala. Al doilea că bătrâneţea. Ultimul, după câteva clipe de gândire, zise:

„Eu consider că cea mai mare nenorocire este să-ţi dai seama pe patul morţii că ai păgubit mântuirea sufletului”.

Noi toţi ne încredinţăm vieţile, în această viaţă pământească, unor deziderate care pot fi: banii, plăcerile, poziţia socială ş.a. Dar orice, în afară de Dumnezeu, ne dezamăgeşte şi ne determină să strigăm cu înţeleptul Solomon:

„Tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi nu mi-am oprit inima de la nici o veselie. Şi iată că am văzut că totul este deşertăciune şi vânare de vânt” (Eccl. 2, 10-11).

Un om spunea odată:

„De ce mi-ar păsa de Dumnezeu şi de Biserică? Biserica este bună pentru aceia care o iubesc, dar pentru mine sunt numai două lucruri care contează în viaţă: ocupaţia mea şi familia mea”.

Un prieten îl întreabă:

„Nu te-ai oprit vreodată să gândeşti că într-o zi tu le vei pierde pe amândouă? Atunci ce vei avea?”.

Omul răspunde:

„Niciodată n-am gândit la asta, în acest chip”.

Aceasta e greşeala pe care o fac robii celor pământeşti.

Sfântul Evanghelist Ioan afirmă:

„Lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I In. 2, 17).

Cel mai puternic în viaţă este cel ce se predă Atotputernicului Domn, asemenea profetului David, care zice:

„Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu” (Ps. 17, 1).

Este nemuritor acela care îşi predă viaţa sa Celui Ce este nemuritor, adică lui Hristos, Biruitorul morţii, Care zice:

„Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (In. 11, 25).

Cui ne predăm noi viaţa? La ceva care, într-o zi, va înceta să existe? La ceva care ne va lăsa reci şi uscaţi? Ori ne predăm viaţa lui Hristos, Care va sta lângă noi toată veşnicia? Să stăm bine şi să luăm aminte: viaţa veşnică este viaţa noastră personală şi după moarte, viaţă căreia îi sunt destinaţi toţi oamenii şi pe care ne-o promite Mântuitorul nostru când zice:

„Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (In. 14, 2-3).

Fiecare îşi temeluieşte viaţa cea veşnică, prin strădanie proprie, în viaţa pământească. Viaţa veşnică a celor păcătoşi este o temniţă spirituală, chin veşnic, vieţuire cu diavolul. În schimb, virtuoşii beneficiază de linişte şi pace sufletească, ca urmare a comuniunii lor cu Hristos şi cu întreaga Biserică, de-a lungul existenţei lor terestre. Ca atare, viaţa lor viitoare va fi o duminică fără de sfârşit.

[…]

Noi, creştinii, suntem cetăţeni ai două lumi. Noi suntem, toţi, în acelaşi timp, cetăţeni ai pământului şi cetăţeni ai cerului, precum spune Sfântul Apostol Pavel:

„Voi nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 19).

Noi suntem în această lume, dar nu aparţinem ei. Noi suntem pelerini, trecem prin lume, cetăţenia noastră aici fiind doar temporară.

„Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evr. 13, 14).

Tot ceea ce facem în această lume afectează cetăţenia noastră în cealaltă lume. Chiar un pahar de apă rece, oferit în numele lui Hristos, va avea răsplata lui în ceruri, ne spune Iisus. În persoana fiecărui om pe care-l miluim şi-l ajutăm, stă ascuns Hristos, Care ne încredinţează astfel:

„Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt. 25, 40).

[…]

Dacă vrem să fim miluiţi de Dreptul Judecător, trebuie să nu ne preocupe doar interesele noastre personale, ci să ajutăm pe cei lipsiţi şi necăjiţi, să fim solidari cu semenii noştri. În această privinţă, Sfântul Grigorie de Nazianz zice:

„Până când călătoreşti cu vânt bun, întinde mâna ta celui ameninţat de înecare. Câtă vreme eşti sănătos, ajută-l pe cel ce rău pătimeşte. Nu aştepta să înveţi prin propria ta suferinţă ce este lipsa de omenie!”.

Iubiţii mei,

Să nu uităm niciodată că fericirea, sau nefericirea vieţii veşnice depinde de felul în care am dat sau nu ascultare vocaţiei personale. Acest adevăr palpitant îl exprimă plastic Sfântul Chiril din Alexandria, în următoarele cuvinte:

„Drepţii dănţuiesc, păcătoşii sunt legaţi. Drepţii cântă, păcătoşii se tânguiesc. Drepţii în odihnă, păcătoşii în osândă. Drepţii cu Îngerii, păcătoşii cu demonii. Drepţii în faţa tronului Stăpânului, păcătoşii în faţa întunericului chinuitor. Drepţii văd pururea faţa lui Hristos, păcătoşii stau pururea în faţa diavolului. Drepţii în cer, păcătoşii în abis”.

Aceste cuvinte ne umplu de cutremur, dar, în acelaşi timp, suntem încrezători în dreptatea lui Dumnezeu, de la Care, dacă-L ascultăm, primim fericirea veşnică. Cine evită patimile rele, supunându-se poruncilor sfinte şi predându-se lui Hristos, acela nu este dezgustat de viaţă şi nu se teme de sfârşitul existenţei sale pământeşti.

El are credinţa fermă că dincolo de poarta întunecată a morţii e lumina cea neapusă, e fericirea cerească, descrisă de Apostolul Pavel astfel:

„Pe cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9).

Ca să dobândim cetăţenia cerească, trebuie să avem relaţie strânsă şi foarte personală cu Hristos Mântuitorul, Care a venit pe pământ să ne aducă lumina cunoaşterii lui Dumnezeu. Cine Îl cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul şi trăieşte conform Legilor sfinte, are viaţă veşnică.

Cei ce au făcut cunoştinţă cu Dumnezeu, împlinind poruncile Sale, sunt deja la hotarele vieţii veşnice. De acest lucru ne asigură Hristos Însuşi, în Evanghelia de astăzi, când spune:

„Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3).

Amin”.

***

Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam:

Legaturi:

II LASAM LOC LUI DUMNEZEU SA NE INVETE, SA NE INDREPTE?

“Aici, in cele duhovnicesti, este de ajutor sa realizeze omul, intr-un fel sau altul, ca este un ‘zero’, un nimic. Una este sa gandeasca omul acest lucru doar teoretic si altceva este sa ajunga in clipa in care simte sentimentul nimicniciei in sufletul sau, in profunzi­mea existentei sale. <<Ce sunt, Doamne? Nimic nu sunt! Nu numai ca sunt un nimic, dar sunt un nimic pacatos!>> Si atunci sa vina harul lui Dumnezeu si din nimic sa te faca om al Sau”.

Fundamentul si apogeul uceniciei intru Hristos

Domnul face ca toata fiinta noastra sa fie plina de viata indumnezeita

Ne aflam la capitolul al saisprezecelea al Evangheliei dupa Ioan, versetul al doisprezecelea:

„inca multe am a va spune, dar acum nu puteti sa le purtati“.

Si imediat, in concordanta cu tema noastra, apare aceasta intrebare: Cum poate cineva sa poarte ceea ce noi numim viata teandrica, indumnezeita? Aceasta este propria noastra viata, insa dimpreuna cu viata cea dumnezeiasca, care o transforma pe a noastra si o indumnezeieste.

Amintiti-va de capitolul al treilea al Evangheliei dupa Ioan, unde se gaseste cuvantul catre Nicodim. Acolo ii spune Mantuitorul lui Nicodim cele pe care crede ca trebuie sa i le spuna, insa acesta nu le intelege. Ii vorbeste despre nasterea duhovniceasca:

„Adevarat, adevarat zic tie, de nu se va naste cineva de sus, nu va putea sa vada Imparatia lui Dumnezeu“. (Ioan 3, 3)

Iar Nicodim, intrucat nu era decat un om obisnuit – bun intru toate, insa nu nascut in viata duhovniceasca – se gandeste si concluzioneaza cu propria lui minte, zicand:

„Poate omul, oare, sa reintre in pantecele mamei sale si sa se renasca? Cum se poate asa ceva?”

Iar prin aceste cuvinte arata faptul ca nu a inteles catusi de putin ce a vrut sa ii spuna Hristos.

„Ţi-am spus aceste lucruri simple, pamantesti si nici pe acestea nu le intelegi; cu cat mai mult nu vei intelege, cand iti voi vorbi despre cele ceresti, despre cele duhovnicesti?”

Pentru ca sa te lumineze Dumnezeu, trebuie mai intai sa te coci la minte

Acum, asadar, ca citim aici acest cuvant al lui Hristos,

„inca multe am a va spune, dar acum nu puteti sa le purtati”,

trebuie sa ne problematizam foarte serios. Din nefericire, noi toti suntem oameni ai acestor vremuri. Fiecare dintre noi are in el ratiune, pareri, crampeie de intelepciune si inteligenta, crezand ca stie, cunoaste, ca poate sa spuna lucruri mari. Toate acestea au prins viata inlauntrul omului. In vremurile de demult era mult mai usor sa uceniceasca omul, in general sau in mod special in Biserica, in Hristos. Inainte oamenii nu stiau prea multe dar aveau constiinta acestui fapt: „Nu stim!” Acum toti au convingerea ca stiu, ca totul le este cunoscut. Si, asa cum spune Hristos,

intrucat cred cu totii ca au lumina, de aceea vor ramane in intuneric. (Ioan 9, 41)

Sa avem mare grija. Pentru ca gandind intr-un asemenea fel, considerand si privind toate lucrurile intr-un asemenea fel, nu mai lasam nici un pic de loc pentru ca adevarul lui Dumnezeu sa intre in sufletele noastre si ramanem astfel blocati in „adevarurile” noastre — nu la propriu, desigur, acest cuvant, intrucat adevarurile noastre nu ne mantuiesc, adevarul lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu ne mantuieste. Trebuie sa avem mare grija la faptul ca nici in cel mai bun caz nu vom intelege, nu suntem in stare sa intelegem prin propriile puteri. Daca nu pui acest lucru la indoiala catusi de putin, esti in pericol sa ratacesti. Sa te intrebi, deci:

„Poate gresesc, poate cad in afara, poate nu inteleg, poate exista adevaruri dincolo de mine, dincolo de cunoasterea mea, iar eu, abordand astfel lucrurile, nu am habar si sfarsesc prin a face multa stricaciune sufletului meu.”

Aici, ucenicii sunt impreuna cu Hristos, adica ucenicesc, Il urmeaza pe El, iar Insusi Hristos spune:

„Multe am sa va spun, insa nu puteti sa le purtati acum. Va veni vremea in care le veti purta”.

Oricat ai vedea din partea ta si ai marturisi, omule, „Nu inteleg nimic, nu stiu nimic, foarte sarac sunt la minte,” nimic nu va iesi. Nici daca te straduiesti sa intelegi, nu vei intelege, nici daca te vei impaca cu gandul ca nu intelegi, tot nimic nu va iesi. Dumnezeu trebuie sa te lumineze; daca nu te va lumina Dumnezeu, cu siguranta nu vei intelege. Problema nu este numai sa avem dispozitia de a intelege, ci pur si simplu sa ne smerim, daca vreti, sa ne simtim neputinta. Trebuie sa te lumi­neze Dumnezeu, iar ca sa te lumineze Dumnezeu, trebuie mai intai sa te coci la minte. De aceea spune Hristos:

„Multe mai am sa va spun, insa nu le puteti purta“.

Crede ca a cunoscut lumea intreaga, insa are dispozitia sa invete si mai mult

Sa luam aminte la cele ce voi spune in continuare. Copilul care incepe sa mearga la scoala, chiar din prima clasa primara, in fiecare zi in care invata ceva nou, crede ca a cunoscut lumea intreaga, insa are dispozitia sa invete si mai mult. Si mai mult sau mai putin fiecare elev stie ca va termina scoala, va termina liceul, va merge mai departe si, in functie de ce stiinta va urma, va trebui sa se specializeze, ca sa ajunga la un anume final, la un anume punct in care sa aiba niste cunostinte, sa ajunga la acea masura de care este el capabil ca om. Trebuie, deci, sa uceniceasca, sa invete, si asta cu multa rabdare! Si am impresia ca aici luam ca de la sine inteles faptul ca pe de o parte toti copiii trebuie sa mearga la scoala — nu ii intreaba nimeni daca vor sau nu – si de asemenea ca este nevoie de mult timp ca sa invete si sa ajunga la un anumit nivel si ca au, prin urmare, nevoie de o educatie. Insa copiii insisi, in timp ce in fiecare zi, mai ales in primii ani, cred ca le-au aflat pe toate, simt in acelasi timp si ca li se deschide pofta de a afla si mai mult.

Am impresia, insa, ca in ceea ce priveste cele duhovnicesti nu privim lucrurile asa. Se considera crima a-i invata pe copii Evanghelia, a-i aduce in Biserica pentru a se educa. Unii spun: „I-am intrebat pe copii, oare, daca vor sa invete?” Iata-ne, deci, pe noi, stat crestin, tara ortodoxa, care avem o constitutie in numele Sfintei Treimi, iar acest lucru este considerat nepermis. In mod normal, parintii, in primul rand, si profesorii, in al doilea rand, au datoria sa-i invete pe copii Evanghelia, de vreme ce i-au botezat. Insa si copiii trebuie sa simta ca au obligatia sa invete adevarul crestin, sa se educe si in cadrul Bisericii.

Daca facem un studiu acum, presupun ca s-ar constata faptul ca nouazeci la suta, daca nu cumva mai mult, dintre copiii din invatamantul primar si dintre tinerii ce il vor absolvi pe cel superior sunt botezati. De vreme ce sunt botezati, au datoria de a se educa si in cadrul Bisericii. Cine esti tu sa spui: „Sa-i lasam liberi pe copii sa aleaga!” Altceva ar fi daca nu ar fi fost botezati. De vreme ce se boteaza, copiii au datoria, crescand, sa se educe nu numai in celelalte scoli, ci si in scoala Bisericii, sa cunoasca nu doar teoretic, ci ca traire, invatatura pe care a adus-o Mantuitorul, adica Evanghelia, intregul adevar al lui Dumnezeu, ajungand, astfel, fiecare, la masura duhovniceasca de care este in stare.

In Biserica altfel functioneaza ucenicia

Am impresia, repet, ca nu privim lucrurile asa. Si ca si in cazurile in care nu ajungem sa spunem: „sa lasam copiii liberi,” tot nu privim lucrurile cum trebuie, anume ca incet-incet vom ajunge la o anumita masura de stare duhovniceasca. Pe unele lucruri le putem ridica azi, pe altele nu. Pe unele le vom putea ridica maine, pe altele inca nu. Pe unele lucruri pe care azi nu le putem ridica, maine vom putea chiar sa le purtam. Pentru ca nu este vorba doar de a enunta adevarul, nici de a-l intelege strict din punct de vedere logic. Trebuie sa ni le primeasca inima, sa ni le primeasca sufletul nostru inlauntrul sau si sa ne influenteze, astfel incat sa ne adaptam viata, sa ne-o indreptam dupa adeva­rurile acestea ale lui Dumnezeu.

De asemenea, am observat si altceva. Vorbind despre cele lumesti, un elev de gimnaziu poate sa spuna: „Nu am ajuns inca la liceu“, iar unul de liceu sa spuna „Nu am ajuns inca la facultate, nu am aflat inca lucrurile care se fac acolo!” Au senzatia ca exista lucruri pe care nu le stiu, insa au si dispozitia sa invete, sa se straduiasca, sa-si dea silinta. Cand vine vorba de cele duhovnicesti, nu am vazut pe cineva sa faca asa. Ca si cand nu le-ar pasa. Mai degraba spun „pe acestea le stiu!“ De unde sa le stie? Sa ia aminte aici ca cele duhovnicesti nu tin asa de mult de cele ale mintii, ale stiintei – ceva ce se poate auzi sau citi sau studia – ci tin mai degraba de viata launtrica. Este un lucru ce tine de intreaga noastra viata, care tine de traire, nu numai de percepere teoretica. Sa constientizam, asadar, faptul ca de fapt nu stim nimic.

Se intelege, desigur, ca nu stim nimic, insa cel putin sa constientizam acest lucru si sa actionam in consecinta. Iata, dupa cum le spune Insusi Mantuitorul ucenicilor Sai:

„Multe mai am sa va spun, insa nu le puteti duce.“

Le spune asta si cu intelesul ca trebuie inca sa mai invete, si cu sensul ca inainte de asta trebuie sa se mai intample unele lucruri, insa si cu sensul ca este nevoie sa vina asupra lor Luminatorul. De aceea le vorbes­te despre Duhul Sfant, care va veni, indata ce nu va mai fi Mantuitorul printre ei – si de aceea le spune si ca

„Va este de folos ca sa ma duc Eu“ (Ioan 16, 7) – si ii va „invata toate“ (Ioan 16, 13; 14, 26)

Bineinteles, aici nu este la fel ca in educatie, unde in fiecare zi capeti din ce in ce mai multa informatie. Sunt diferite ucenicia si educatia duhovniceasca.

Dumnezeu il face om al Sau numai pe acela care se convinge ca este un nimic, un “zero”

Cu cat inaintezi mai mult in aceasta ucenicie, cu atat mai mult incepi sa simti asta: „Tot ce stiu e ca nu stiu nimic.” Si asa si este, pentru ca altfel functioneaza aceasta ucenicie. Aici, in cele duhovnicesti, este de ajutor sa realizeze omul, intr-un fel sau altul, ca este un „zero”, un nimic. Una este sa gandeasca omul acest lucru doar teoretic si altceva este sa ajunga in clipa in care simte sentimentul nimicniciei in sufletul sau, in profunzi­mea existentei sale. „Ce sunt, Doamne? Nimic nu sunt! Nu numai ca sunt un nimic, dar sunt un nimic pacatos!” Si atunci sa vina harul lui Dumnezeu si din nimic sa te faca om al Sau.

Se spune in cartea Facerii:

„La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” (Facere 1, 1)

A facut. Din ce a facut? A gasit oare Dum­nezeu undeva materia sau i-a oferit-o un alt dumnezeu si, luand-o, a facut tot ceea ce a facut? Nu. Verbul ποιω este folosit in Sfanta Scriptura numai cu referire la Dumnezeu si semnifica faptul ca Dumnezeu a facut acel ceva din nimic. „La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul”. Atunci cand nu exista nimic, nimic, nimic – numai singur Dumnezeu exista – a creat El materia si a facut cerul si pamantul. Acesta este si sensul, dintr-un anumit punct de vedere, al celor ce le-a spus Hristos apostolilor la Marea Tiberiadei, atunci cand i-a „chemat”:

„Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni” (Matei 4, 19)

Haideti si va voi face! Intelesul lui “va voi face” aici acesta este: veti ucenici, veti vedea cine sunteti de fapt si dupa aceea veti deveni pescari de oameni. Fara indoiala, nimeni nu vede cine este cu adevarat imediat. Trebuie sa uceniceasca, trebuie sa se lupte, trebuie sa se stradu­iasca. Lupta crestinului are in mare masura aceasta insemnatate: te lupti si esuezi, te lupti si nu iese nimic, te lupti si la sfarsit mai pacatos iesi, mai indaratnic, mai rau iesi din aceasta lupta. Asa este! Pana ajungi in final sa te convingi ca nu poti face nimic de unul singur — ceea ce spune si Domnul:

„Cel ce ramane intru Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic“. (Ioan 15, 5)

Si asa ajunge omul de la convingerile sale, de la simtirile si trairile sale, la asta: ca este un nimic. Si numai daca va pune Dumnezeu mana Sa asupra lui, va iesi ceva. Atunci vine Duhul lui Dumnezeu si se naste omul din nou. Dar mai intai este nevoie de toata aceasta lucrare, care poate parea negativa, in timpul careia progresezi de la simtirea starii de pacat la o simtire din ce in ce mai adanca a starii tale de pacat. Asa ceva se intampla. Insa asa cum incep toate acestea, vine si clipa potrivita cand devii tot un nimic, dar in mainile lui Dumnezeu. Si atunci El te va transforma cu usurinta dintru nimic in omul Sau. Un om care are parte de viata teandrica. Adica Dumnezeu te uneste in El, Se uneste cu tine, te poarta inlauntrul Sau. Avem aici pe Dumnezeul teandric, care ne face pe noi toti sa fim ceea ce este si El. Ne daruieste viata teandrica sau, mai degraba, face ca toata fiinta noastra sa fie plina de viata indumnezeita.

“…dar nu le puteti purta”. Inca sunteti oameni obisnuiti

Aici am putea spune ca „multe am sa va mai spun, dar nu le puteti purta” are un inteles dublu. In primul rand este ca si cand ne-ar spune Domnul:

„Nu va grabiti, nu va grabiti, mai sunt multe de spus, dar nu sunteti inca indeajuns de copti incat sa le auziti. Nu a venit inca vremea, nu s-au copt inca lucrurile.”

Vedeti, nu ne maturizam imediat, ci incet-incet. Si atunci, prin urmare, vom capata curajul necesar, incet-incet, pana cand sa ne spuna Domnul toate cate are sa ne spuna si sa le putem si duce, pentru ca sa primim tot binele pe care vrea El sa-l faca sufletului nostru. Insa are si un alt inteles, ca si cand ne-ar spune Domnul:

„Asa cum luati voi lucrurile acum, asa cum le percepeti si asa cum sunteti, nu poate nimeni sa va spuna nimic din ceea ce vrea. Ar putea sa vi le spuna, dar voi n-ati putea inca sa le duceti.“

Iata, noi, aici, la intalnirile noastre, cate am mai avea sa ne mai spunem, asa, mai concret! Insa cum toata starea noastra este negativa – ca si cand am fi fara de simtire, ca si cand nu am avea dispozitia sau cheful necesar, ca si cand am spune, precum in pilda celor chemati la nunta, „nu putem veni” – nu ne incredem in Dumnezeu. Cum iti va arata El vointa Lui si cum te va face sa te increzi in El, daca tu nu arati ca esti dispus?

„Iar cand va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot adevarul” (Ioan 16, 13)

Vedeti, din nou aici e ca si cand ar spune Dom­nul:

„Orice ar fi sa se intample cu sufletele voastre, de la ucenicia voastra se trage — ca v-ati straduit din rasputeri, ca v-a fost greu, cand v-am dojenit uneori sau v-am certat. Insa tot oameni obisnuiti sunteti inca si, pentru asta, toate cele pe care ar trebui sa vi le spun in mod normal, nu puteti sa le purtati acum, caci nu sunteti gata. Atunci, insa, cand va veti fi copt indeajuns la minte si cand veti fi deschisi Duhului Sfant, atunci va veni Duhul si va va face sa puteti duce toate cele pe care nu puteti acum.”

8.02.1998 Duminica dupa-masa

Este nevoie sa te lepezi de tine insuti,
dar nu dupa cum crezi si voiesti tu,
ci dupa cum trebuie.
Pentru ca este posibil sa te lepezi de tine insuti,
insa sa te lepezi doar de unele lucruri superficiale,
care nu conteaza, in timp ce pe adancul sinelui tau
nu-l primejduiesti cu nimic.

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “In pustiul lumii”, Editura Bizantina, 2014)

Din aceeasi carte:

***

Legaturi:

Tichia de nebun nu strică creierii

Biblia osândeşte părtinirea şi părerile preconcepute:

Fraţii mei, nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei – căci dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete, în haină strălucită, şi va intra şi un sărac, în haină murdară, iar voi puneţi ochii pe cel care poartă haină strălucită şi‑i ziceţi: „Tu şezi bine aici”, pe când săracului îi ziceţi: „Tu stai acolo, în picioare” sau: „Şezi jos, la picioarele mele”, n‑aţi făcut voi, oare, în gândul vostru deosebire între unul şi altul şi nu v‑aţi făcut judecători cu socoteli viclene? (Iac. 2, 1‑4).

Există următoarea parabolă:

Un oarecare împărat a poruncit să fie făcute patru cufere; două dintre ele să fie aurite, iar înăuntru să fie puse oseminte împuţite, iar alte două să fie mânjite cu smoală şi cu funingine, dar înăuntru să fie puse pietre preţioase. Pe urmă, împăratul i‑a chemat pe curtenii săi şi i‑a întrebat: „Care cufere sunt mai bune: cele aurite sau cele murdare?” Răspunsul a fost cel pe care îl bănuiţi. Atunci, cârmuitorul a poruncit să fie deschise cuferele şi a lămurit: „Trebuie să luaţi seama la cele lăuntrice şi ascunse, nu la cele dinafară, care se văd deasupra.”

Haină pentru suflet

Potrivit stareţului Iosif Athonitul, ne hrănim cu mâncare materială şi totodată cu mâncare duhovnicească, ne îmbrăcăm şi ne dezbrăcăm atât exterior, cât şi lăuntric.

„Dacă omul nu se va schimba lăuntric, cele dinafară nu au nici o însemnătate… Spală paharul pe dinăuntru, şi el se va curăţi pe dinafară. Spală‑te pe tine însuţi pe dinăuntru, pune rânduială în gânduri, şi faptele tale dinafară vor fi drepte.”

Poetesei Irina Samarina îi aparţine următoarea poezie:

„Fă‑ţi haină pentru suflet, că‑i e greu…
Mulţi oameni umblă îmbrăcaţi în rău:
Unul cu şal din nepăsare împietrită,
Altul în frac din răutate otrăvită,

Din linguşire‑şi face rochie cineva,
Iar răzbunarea e cămaşa altuia.
Tu haină fă‑ţi din simplitate şi din milă, fără teamă,
Chiar dacă nu‑s la modă şi nu‑s băgate‑n seamă.

De ce să porţi un strai cu care‑nşeli?
Îmbracă‑te‑n nădejde în loc de îndoieli.
Găteala din minciuni – costum de bal mascat –,
Măştile‑amăgitoare, te duc doar la păcat.

Decât cuvinte goale, mai bine s‑ai conştiinţă;
Mai bine strai din dragoste, din bunătate, din credinţă
Decât o fustă mini din bani murdari cusută.
Mai bine gol decât în haină de ruşine şi urâtă!

Nu te grăbi să‑ţi îmbraci sufletul «la modă»,
Chiar dacă moda, poate, e comodă;
Haina, bineînţeles, împodobeşte,
Dar fără suflet tot nu foloseşte…”

Nici pe departe nu înţelegem întotdeauna motivele ascunse care ne mână. Intenţiile inimii sunt deseori în contradicţie cu faptele concrete şi cu linia de comportament în ansamblul său. Lucrul acesta nu e neapărat evident, dar otrăveşte negreşit lumea lăuntrică.

Odată, un fiu duhovnicesc al stareţului Porfirie Cavsocalivitul l‑a adus la el pentru a discuta pe un bun cunoscut al său. Data următoare nevoitorul şi‑a prevenit între patru ochi fiul duhovnicesc:

„Cunoscutul tău mi‑a declarat cu bucurie că te respectă – dar ce am văzut în adâncul sufletului lui? Îi este silă de tine şi te dispreţuieşte… Fii atent: sentimentul dispreţului e în subconştientul lui, el nu îşi dă seama de asta!”

Întorcându‑se acasă, fiul duhovnicesc al stareţului Porfirie s‑a supărat tare şi s‑a mâhnit de o asemenea făţărnicie. Cine l‑a pus pe amic să dea din gură despre respect? Se gândea:

„N‑ar fi mai bine să rup orice contact cu el?”

După ce furtuna din suflet s‑a potolit, a venit gândul sănătos:

„Omul mă aprecia mult, îmi arăta asta în fel şi chip şi atunci când vorbea cu mine nu părea deloc să simtă vreo stinghereală sau neplăcere. Contradicţia e ascunsă în subconştientul lui, şi de asta nu‑şi dădea seama de nimic.”

Fiul duhovnicesc al stareţului l‑a luat pe respectivul aşa cum este şi nu şi‑a schimbat atitudinea faţă de el.

La o nouă întâlnire, părintele a lămurit:

„Ceea ce am văzut în subconştientul lui este o veche traumă de la demon… Sfinţenia îl schimbă pe om, vindecându‑i traumele sufleteşti. Acum, psihiatrii numesc asta «tulburare psihică». De fapt, la mijloc este energia demonică născută din păcat.”

Autoanaliza lucidă permite distingerea conflictului dintre forma exterioară şi conţinutul lăuntric – iar acest conflict se stinge prin smerenie şi pocăinţă.

Un rol de neinvidiat

  În vara anului 2013, cunoscuta scriitoare rusă Victoria Tokareva mi‑a dăruit cartea sa Atât de rău ca astăzi. În povestirea „Bucătăria cehă” tema pare banală, dar autorul îi dă o nuanţă filosofică.

Secolul al XX‑lea, începutul anilor ‘80. Nataşa, în vârstă de 30 de ani, este îndrăgostită nebuneşte de Serghei, în vârstă de 40. Apropierea dintre ei e ca un zbor în cosmos. Reciprocitate enormă. Singura problemă: Serghei este căsătorit. Soţia lui, Nadejda, e mai în vârstă decât el cu zece ani. O aşteaptă menopauza şi ofilirea, iar pe Nataşa – o înflorire îndelungată. În favoarea cui trece timpul? Ce va alege Serghei?

Printr‑un concurs de împrejurări, Nataşa face cunoştinţă cu Nadejda, care nu bănuia cu cine are de‑a face. Au început să discute despre bucătăria cehă adusă de la magazin şi au trecut treptat la o temă duhovnicească.

V. Tokareva pune în lumină lumea lăuntrică a eroinelor sale. În Nadejda a început să vorbească învăţătoarea:

– Acum nu mai e respect – faţă de tine însuţi, faţă de ceilalţi, faţă de promisiunea făcută… Problema nu e în lungimea fustei, ci în faptul că nu mai sunt păzite poruncile.

– Care porunci? – a întrebat Nataşa.

– Să nu săvârşeşti adulter. Să nu‑ţi faci idol. Oamenii visează să prindă cocorul de pe cer – iar când îl prind şi se uită la el mai îndeaproape văd că e doar o cioară vopsită.

„Ce tot spune?” – s‑a neliniştit Nataşa. Nadejda a continuat:

– Este o mare fericire să trăieşti potrivit poruncilor. Totul devine atât de simplu, de limpede, de curat...

În sufletul Nataşei are loc o întorsătură nevăzută. Citez:

„Ea a văzut cu ochii săi şi a simţit cât de trainică era căsnicia lui Serioja. Casa lui era ca o cetate, din care nu putea fi smuls nici cu unghiile, nici cu vorbele. Ea, Nataşa, putea să se străduiască oricât: nu avea cum să‑i iasă. Era superioară Nadejdei din multe puncte de vedere… Şi totuşi, Nadejda era soţia, şi soţie avea să rămână.”

Iar ea, Nataşa, nu făcea decât să‑i dea lui Serghei ceea ce‑i lipsea – adică să‑i satisfacă poftele şi capriciile…

Un rol de neinvidiat! De fapt, ce s‑a petrecut? Deoarece Nataşa îşi dădea seama şi înainte că Serghei este om de familie şi nu are de gând să‑şi lase soţia.

V. Tokareva explică:

„Una este să ştii, alta este să vezi. Nataşa a văzut cu ochii ei că Nadejda e pentru totdeauna, pe când ea e numai pentru o vreme, că timpul curge împotriva ei. Pasiunea are un defect: obişnuinţa. Obişnuinţa omoară pasiunea. Aşadar, relaţia lor era sortită eşecului. Nadejda avea ca aliat trecutul – iar trecutul este ca rădăcinile pentru copac: îl ţin ca o ancoră.

Să‑i ia Nadejdei soţul, să‑şi clădească fericirea pe lacrimile ei? Tocmai aşa voia. Cineva trebuia să plângă: ori Nadejda, ori ea. Plânge ea, iar Nadejda se bucură de noua bucătărie. De ce a început relaţia dacă nu aveau nici o perspectivă împreună? Ca un copil care s‑a zămislit în pântece, a crescut, însă nu poate să se nască.

«Îl urăsc!», a şoptit Nataşa.

Dar pentru ce? El nu i‑a promis nimic. Mai mult decât atât: i‑a spus cinstit, din capul locului, că e al alteia. Fuseseră însă atraşi unul de celălalt ca fierul de magnet. Săvârşiseră păcatul adulterului – acum iată şi răsplata! Zaci şi plângi. Urmează pocăinţa. Trebuie să te laşi de această dragoste. Aşa cum te laşi de fumat. E greu, dar e posibil. O să apară altul, liber, şi o să‑l îndrăgească pe acela, fiindcă vrea să iubească. Încă nu l‑a văzut, dar îl iubeşte deja. Înainte de a se sui în alt copac trebuie să se dea însă jos de pe acesta.”

Povestirea e cu final deschis, care îndeamnă la reflecţie:

„Aventura s‑a terminat. Serioja nu ştie încă, dar o să afle. Maşina fericirii lor s‑a abătut de pe drumul obişnuit, fiindcă, aşa cum se spune într‑un film: «La ce e bun drumul acesta dacă nu duce la biserică?»”

O mulţime de coliziuni şi peripeţii apar atunci când analizăm situaţia în mod neglijent şi dăm frâu liber pornirilor noastre lăuntrice. Atitudinea consumistă, plăcerea egoistă şi incapacitatea de sacrificiu sunt simptome ale faptului că e iubit nu celălalt, ci propriile senzaţii plăcute legate de el.

Un maestru oriental avea un discipol foarte împătimit de peştele afumat. Odată, acesta înfuleca lacom mâncarea favorită. Maestrul a intrat şi l‑a privit cu reproş. Discipolul s‑a ruşinat de apetitul său nesăţios şi a început să se îndreptăţească: „Domnule, nu am ce să fac: iubesc peştele!” – şi a auzit răspunsul: „Tu nu iubeşti peştele, ci te iubeşti pe tine însuţi! Dacă ai fi iubit peştele i‑ai fi făcut un bazin cu plante şi cu tot felul de pietricele, ca să nu‑i fie urât – dar tu iubeşti numai gustul peştelui pe limba ta!”

Să luăm ca exemplu căsătoria din calcul. Femeia a pus ochii pe un bărbat bogat. Totuşi, „azi la bal, mâine la spital”. Oare va continua să se îngrijească de un falit, puşcăriaş sau schilod? Un om de afaceri înstărit şi‑a „cumpărat” o soţie fotomodel. După o lună apare o nouă „miss”, cu forme şi mai atrăgătoare – şi ce se întâmplă atunci?

Nu degeaba şi în Canonul de pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos citim:

„Nu nădăjdui, suflete al meu, în bogăţia cea trecătoare sau în adunarea cea nedreaptă… în sănătatea trupească şi în frumuseţea cea degrab trecătoare, că vezi cum şi cei puternici şi cei tineri mor, ci strigă: Miluieşte‑mă, Hristoase Dumnezeule, pe mine, nevrednicul!”

Ce‑i înăuntru e şi în afară

Cum să găsim şi să păstrăm echilibrul între starea exterioară şi cea interioară? La întrebările acestea nu poate fi dat un răspuns direct. Fiecare om constituie un caz aparte. La modul ideal, totul este în armonie şi nimeni nu se războieşte cu nimeni. Dar în realitate? Cine preferă cele dinafară pierde cele lăuntrice? Cine neglijează cele dinafară este satisfăcut cu cele lăuntrice?

William Shakespeare a observat cu fineţe:

„Tichia de nebun nu strică creierii… Frumuseţea dinafară e şi mai preţioasă când o acoperă pe cea lăuntrică. Cartea a cărei legătură aurită acoperă un cuprins de aur se bucură de o cinstire deosebită… Bunătatea femeii, nu privirile ispititoare, îmi cuceresc dragostea.”

Ce rezultă în caz contrar? Trăim în deşertăciune. Ne place ba una, ba alta… Alegem… Greşim… Frigându‑ne cu ciorba, suflăm şi în iaurt… Aşa şi umblăm cu frământarea noastră. Trece tinereţea, şi te temi să priveşti adevărul în faţă, ca să nu‑ţi scoată ochii. Fiindcă n‑a mai rămas nici aceea, nici cealaltă…

„Atâta timp cât oamenii nu se vor învăţa să cruţe femeia frumoasă, scria filosoful rus Ivan Ilin, frumuseţea va fi mai degrabă o povară decât o fericire, mai degrabă un chin decât o bucurie… Fiecare om îşi primeşte chipul şi trupul nu ca pe ceva definitiv, încheiat o dată pentru totdeauna, ci ca pe un punct de plecare, ca pe un material preliminar, a cărui prelucrare şi formare plastică este încredinţată, înmânată, dată în seama sufletului său… Cum spunea Goethe, «ce este înăuntru e şi în afară». Sluţenia lăuntrică schimonoseşte până şi chipul cel mai frumos; frumuseţea lăuntrică luminează şi înnobilează până şi cele mai nereuşite trăsături în aşa fel încât acestea nu se mai observă. Armonia, bunătatea, demnitatea lăuntrică, bogăţia de idei, tăria de caracter, inima iubitoare şi purtarea veselă: dacă toate acestea iradiază din ochi, însufleţesc chipul, dirijează mişcările, cine se va mai uita că trăsăturile sunt neregulate, că pielea are o culoare imperfectă?”

Cu adevărat, „frumuseţea nu încălzeşte sufletul”! De­spre aceasta dă mărturie şi următoarea parabolă.

Un tânăr plugar s‑a dus cu prietenii săi la o sărbătoare ca să‑şi aleagă mireasă. Asemenea frumuseţi au ieşit la horă, că tânărului îi fugeau încoace şi încolo ochii! Fetele umblau ca nişte păuniţe, se unduiau, îşi arătau farmecele – şi numai una stătea deoparte sfioasă, plecându‑şi capul şi privirea.

„Iat‑o pe ursita mea – a arătat spre ea plugarul. Eu m‑am obişnuit să judec după spicele de grâu: când stau mândre, se văd de departe, dar aproape nu încape îndoială că spicul n‑are boabe – pe când spicul plin se pleacă întotdeauna, de nici nu‑l vezi din capul locului. Aşa‑i şi cu mireasa.”

Odată, la zece ani după absolvirea unei facultăţi de prestigiu, absolvenţii l‑au vizitat pe profesorul care le predase psihologie. S‑a pornit o discuţie vie, şi gazda primitoare a auzit plângeri cu privire la numeroasele greutăţi ale vieţii. Atunci, le‑a propus oaspeţilor să bea cafea şi le‑a adus ibricul pe o tavă plină cu ceşti atât simple, cât şi rafinate – din sticlă, din porţelan, din ceramică, din cristal…

După ce fiecare şi‑a luat ceaşca, profesorul a zis:

„Dacă aţi observat, au fost luate toate ceştile scumpe. Din ceaşcă ieftină nimeni n‑a vrut să bea. Tocmai dorinţa de a avea doar ce‑i mai bun e sursa problemelor voastre. Înţelegeţi: ceaşca nu face cafeaua mai bună şi mai aromată. Uneori, pur şi simplu e doar mai scumpă şi ascunde ceea ce bem de fapt. Aţi vrut cafea? Poftim, dorinţa v‑a fost îndeplinită – dar aţi ales în mod conştient cele mai bune ceşti şi aţi început să vă uitaţi care ce ceaşcă a luat. Acum gândiţi‑vă: viaţa este cafeaua, iar munca, banii, cariera, poziţia socială şi celelalte lucruri pentru care vă zbuciumaţi voi sunt ceştile: doar instrumente pentru viaţă. Ceaşca pe care o avem nu defineşte viaţa noastră şi nu‑i modifică valoarea – dar fixându‑ne atenţia asupra ceştii uităm să ne delectăm de gustul cafelei. Atâta timp cât suntem concentraţi pe cele exterioare şi de importanţă secundară, ne scapă calităţile şi întâietăţile conţinutului interior, care este mai important. Alergând după ambalaje frumoase, pierdem gustul vieţii adevărate.”

(din: Konstantin V. Zorin, Dacă puterile sunt pe sfârşite. Războiul şi pacea omului cu el însuşi, Editura Sophia, 2015)

Din aceeasi carte:

***

Legaturi:

Care sunt faptele pe care le asteapta si le primeste Dumnezeu de la noi?

***

Cum să păstrăm în noi pacea lui Hristos. Pacea lui Hristos nimiceşte silnica înrâurire a demonilor asupra sufletului şi a trupului

Pacea lui Hristos, care covârşeşte toată mintea, care îl uneşte la uneşte la loc pe omul despicat de către păcat, pacea lui Hristos, care umple toată fiinţa noastră de putere neurmată şi de dulceaţă cerească, începe să se pogoare în suflet atunci când acesta se va curăţa de patimi prin păzirea poruncilor lui Hristos şi prin nevoinţă evlavioasă. Ca să păstrăm în noi pacea lui Hristos, ca să o gustăm din belşug, ca să ne prefacem prin ea din om vechi în om nou avem neapărată nevoie de însingurare. Comoara aruncată la răspântie va fi negreşit furată.

Puternică este pacea care vine din lucrarea Sfântului Duh! Cine poate să se împotrivească atunci când atrage El? Patimile fug de la faţa Lui; în urma lucrării Lui, mintea şi inima se mută la cer. Omul se împacă cu toţi şi toate în Dumnezeu. El începe să plutească în nemărginita întindere a lumii duhovniceşti şi cunoaşte că porunca lui Dumnezeu este largă foarte. Pacea lui Hristos a săvârşit mucenicíi şi cuvioşíi: ea îl scoate pe creştin de sub stăpânirea trupului şi a sângelui, izgoneşte din suflet şi din trup otrava păcatului, nimiceşte silnica înrâurire a dracilor asupra sufletului şi a trupului, aduce în creştin însuşirile lui Hristos, blândeţea, smerenia, bunătatea. Simţind aceste însuşiri, sufletul începe să guste o minunată odihnă, care este chezăşia şi începutul odihnei drepţilor în sălaşurile veşnicei fericiri.

***

Despre deosebirea dintre lucrarea duhovnicească şi cea a sângelui. Despre păstrarea păcii sufleteşti.

Despre arătări şi vedenii. Despre simţămintele adevărate şi mincinoase şi despre primejdia pe care o alcătuiesc ele pentru cei lipsiţi de experienţă

Cine a fost pus pe tărâmul duhului trebuie să privegheze cu îndoită luare-aminte la sine însuşi, trebuie să fie deosebit de prevăzător. Uşa care duce în acest tărâm este pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea, care îneacă toate cugetările omeneşti în nepovestită dulceaţa Sa. Această pace a lui Hristos nimiceşte toate tulburările şi spaimele, care lucrează cu atâta putere asupra omului trupesc: cel înnoit de Duhul începe să simtă în sine înnoirea credinţei vii. Dumnezeu încetează să mai fie pentru el mort, aşa cum le pare El celor omorâţi de cugetarea trupească, ce îşi socot moartea drept viaţă, iar viaţa adevărată o privesc ca şi cum n-ar fi. Harismei păcii îi urmează, după cum se vede din Evanghelie, altă harismă: mintea ucenicului lui Hristos se deschide spre înţelegerea Scripturilor. Crucea lui Hristos devine lesne de înţeles şi lesne de purtat, pătimirile încep să izvorască dulceaţă. Tot ce se săvârşeşte cu tine este însă o lucrare numai în parte duhovnicească, nu pe deplin. Ia-ţi măsuri de prevedere.

Este o lucrare care vine de la sânge şi le pare bună, duhovnicească, celor lipsiţi de experienţă, dar de fapt nu este bună şi nu e duhovnicească – ea e din firea noastră căzută şi se cunoaşte după faptul că e năvalnică, aprinsă, strică pacea din sine şi din aproapele. Lucrarea duhovnicească se naşte din pace şi naşte pace. Cercetează-te pe tine însuţi cu luare-aminte: lucrările din tine sunt încă amestecate; lucrarea duhovnicească este amestecată cu lucrarea sângelui. Tu nu le-ai deosebit şi nu le-ai despărţit. Ia seama la apele tale (adică la simţămintele inimii) ca să curgă lin, precum a grăit Prorocul despre apele Siloamului:

apele Siloamului, care curg lin (Is. 8, 6).

Orice simţământ înfierbântat este de la sânge! Nu-l socoti osârdie, râvnă pentru buna credinţă, pentru dragostea de Dumnezeu şi de aproapele! Este vorba de o mişcare a sufletului pe care o pricinuiesc în el nervii, sângele – iar sângele este pus în mişcare de patimile sufleteşti, care sunt uneltele şi lanţurile stăpânitorului acestei lumi, sunt semnele stăpânirii lui. Păzeşte-te în pace adâncă şi alungă tot ce încalcă pacea ca pe ceva greşit, chiar dacă ar părea bun şi drept. Cu privire la aproapele călăuzeşte-te după următoarea povaţă a Cuviosului Isaac Sirul:

„Mai bine să fii socotit neştiutor din pricina neputinţei minţii tale de a se sfădi decât înţelept din pricina neruşinării şi obrăzniciei tale. Sărăceşte pentru smerenie, nu fi bogat pentru obrăznicie. Prin puterea virtuţilor tale, nu prin certurile de cuvinte, să-i înfrunţi pe cei ce învaţă împotriva ta. Prin graiul blând şi lin al gurii tale închide gura celor nesupuşi şi sileşte neruşinarea lor să amuţească. Mustră-i pe cei neînfrânaţi prin bunul neam al vieţuirii tale şi pe cei dezmăţaţi cu simţurile prin sfiala ochilor tăi.”

Ne învaţă cuvântul dumnezeiesc, ne învaţă şi tăcerea dumnezeiască.

Cu privire la glasuri şi arătări este nevoie de şi mai multă prevedere: aici este mai aproape şi mai vătămătoare înşelarea vrăjmaşului. Mulţi dintre Părinţii sfinţi şi iscusiţi au fost amăgiţi de draci, care cu viclenie se ascundeau îmbrăcându-şi minciuna şi întunericul cu nălucirile adevărului şi luminii: cu atât mai lesne pot fi amăgiţi cei tineri şi lipsiţi de experienţă. Este nevoie de multă vreme şi experienţă pentru a deprinde mintea şi inima să deosebească binele de rău, oricare ar fi masca sub care s-ar ascunde răul. De aceea, Sfinţii Părinţi porunceau ca începătorii să nu se încreadă în nici un fel de glasuri şi arătări, ci să le alunge şi să nu le primească, lăsând lucrul la judecata şi la voia lui Dumnezeu, recunoscând smerenia a fi mai trebuitoare pentru ei decât orice glas şi arătare. Glasul lui Hristos este Evanghelia: să o ascultăm cu luare-aminte şi să ne supunem ei.

Adevăratele vederi şi simţiri duhovniceşti sunt ale celuilalt veac, cu totul lipsite de materie; ele nu pot fi explicate pe tărâmul simţurilor prin cuvântul material: acesta este semnul vrednic de crezare al lucrului cu adevărat duhovnicesc. Glasul Duhului este fără de materie; el este cu totul limpede şi cu totul fără de materie: el este glas cunoscut cu mintea. De asemenea, toate simţirile duhovniceşti sunt fără de materie, nevăzute, nu pot fi explicate, redate limpede prin cuvântul omenesc, material, şi totodată sunt puternice, biruie toate celelalte simţiri, le fac nelucrătoare, ca şi cum nu ar fi. Pentru omul trupesc lucrarea duhovnicească este de nepătruns, cu totul de neînţeles, pe când celui ce are simţire duhovnicească această simţire îi lămureşte ceea ce nu se poate lămuri prin cuvântul material.

Treapta cea mai de jos a vedeniilor este alcătuită din acele vedenii cărora omul se face văzător în urma nemâncării, a privegherii şi altor istoviri ale trupului; la aceste vedenii ajung nu numai oamenii care duc viaţă de nevoinţă, ci şi mulţi dintre oamenii stăpâniţi de patimi care şi-au istovit cumva trupul. Simţirile trupeşti ale acestora ajung la o subţirime deosebită, şi ele încep să vadă duhuri, să audă glasuri, să miroasă bune miresme şi putori. Starea aceasta este primejdioasă, şi mulţi, ajungând în ea, au căzut în înşelare.

În starea ta recunosc o cercetare de către milostivirea dumnezeiască: martor al milostivirii acesteia este pacea dumnezeiască ce s-a revărsat asupra ta şi ţi-a descoperit taina crucii lui Hristos. Totodată, trebuie să recunosc însă că în starea aceasta a fost mult amestec din partea sângelui. Vei băga de seamă şi singură acest lucru dacă te vei păstra în lucrarea liniştirii şi îţi vei înfrâna fiece simţământ aprins, năvalnic, aducând în locul lui un simţământ lin şi paşnic. Aş dori ca tu să ieşi din starea aceasta, căci e peste puterile tale. Păzeşte-te şi iar păzeşte-te! Milostivul nostru Domn să îţi dăruiască a trece în altă stare, mai puţin primejdioasă, mai duhovnicească şi mai folositoare: vorbesc de umilinţa duhului, care vine din vederea căderii omeneşti şi a răscumpărării noastre de către Mântuitorul. Mulţi Sfinţi Părinţi îmbelşugaţi în smerita cugetare şi în dreapta socotinţă duhovnicească, atunci când în ei apărea deodată vreo harismă duhovnicească aparte, se rugau lui Dumnezeu să ia de la ei harisma aceea, care era peste puterile lor:

„Dacă lucrurile tale sunt plăcute lui Dumnezeu, a spus Cuviosul Isaac Sirul, şi El îţi va da un dar duhovnicesc, roagă-L să-ţi dea înţelegere cum să te smereşti ori să ia de la tine darul, ca să nu-ţi fie ţie pricină de pierzanie, fiindcă nu toţi pot stăpâni fără să se vatăme bogăţia.”

În starea în care nevoitorul, cu simţurile trupeşti schimbate ori subţiate, aude glasuri, miroase bună mireasmă, vede arătări, diavolul poate foarte uşor să înlocuiască adevărul cu vreun lucru de-al său, punându-i acestuia masca adevărului, şi să vatăme nevindecat sufletul nevoitorului lipsit de experienţă. Mult mai înalt şi mai neprimejdios lucru este a vedea, cu gândul şi simţământul inimii subţiate prin pocăinţă şi schimbate prin Duhul, adâncul căderii şi taina cea înaltă a răscumpărării, a te cufunda prin mijlocirea lucrării duhovniceşti, fără de materie, în adâncul smereniei, în marea cucerniciei şi uimirii de Dumnezeu.

Iarăşi aduc cuvintele Cuviosului Isaac:

„Cel ce a simţit păcatele sale este mai bun decât cel ce învie morţii cu rugăciunea sa şi locuieşte împreună cu mulţi. Cel ce suspină pentru sufletul său este mai bun decât cel ce aduce folos întregii lumi prin vederea sa. Cel ce s-a învrednicit a se vedea pe sine însuşi este mai bun decât cel ce s-a învrednicit a vedea îngeri, fiindcă celui de-al doilea i s-au deschis ochii trupeşti, pe când celui dintâi – ochii sufleteşti.”

Dă-i trupului mâncare şi somn cu măsură, păzeşte-te prin tăcere, prin luarea-aminte la tine însăţi, prin smerenie. Din starea ta de acum, străduieşte-te să păstrezi lucrarea păcii lui Hristos şi cunoaşterea crucii lui Hristos, iar din starea de subţiere a simţurilor trupeşti, ca dintr-o stare foarte primejdioasă, mai presus de puterea ta, să te scoată Milostivul Domn. Citeşte din cartea Cuviosului Isaac Sirul epistola către Cuviosul Simeon Făcătorul de minuni. Nu vei înţelege tot ce scrie acolo, dar şi ceea ce vei înţelege îţi va aduce un folos însemnat. Hristos să fie cu tine!

 ***

Când primeşte Dumnezeu virtuţile noastre. Deosebirea dintre virtuţile duhovniceşti şi cele sufleteşti. Despre calea pocăinţei

Pe noi toţi, oamenii, ne priveşte Dumnezeu Cel întru totul desăvârşit. În faţa nesfârşitului Său bine piere binele omenesc, care e atât de nedesăvârşit că, după foarte îndreptăţita spusă a unui Sfânt Părinte, el poate fi numit mai degrabă schimonosire a Legii lui Dumnezeu. Până şi Avraam, cel atât de îmbunătăţit, are laudă pentru virtuţile sale înaintea oamenilor, dar nu şi înaintea lui Dumnezeu. Înaintea lui Dumnezeu i s-a socotit întru virtute credinţa în Cel ce acoperă neajunsurile omeneşti: Dumnezeu. Dumnezeu primeşte virtuţile noastre numai atunci când ele sunt martore ale credinţei; în sine, ele sunt nevrednice de Dumnezeu.

Toată dreptatea noastră, a zis Sfântul Proroc Isaia, este ca o cârpă de femeie curvă [Potrivit versiunii slavone n.t.] (Is. 64, 6).

Din această pricină, Dumnezeu, privind inimile noastre, binevoieşte doar către inimile smerite, pline de recunoaşterea propriei păcătoşenii, care mărturisesc nimicnicia binelui lor firesc, vătămarea lui de către cădere, care îi aduc prinos dorinţa lor de binele cel duhovnicesc. Omul poate săvârşi cu propriile puteri virtuţile sufleteşti, însă virtuţile duhovniceşti sunt în el dar al Milostivului Dumnezeu, Care dă acest dar celor săraci cu duhul, care flămânzesc şi însetează de dreptatea lui Hristos.

Fericiţi sunteţi voi, cei ce aţi cunoscut deosebirea dintre virtuţile duhovniceşti şi cele sufleteşti, dintre virtuţiile proprii doar Noului Adam şi virtuţile de care e în stare Adam cel vechi, dintre virtuţile evanghelice şi virtuţile firii noastre căzute, virtuţi de care nu sunt străini închinătorii la idoli, mahomedanii şi toţi ceilalţi oameni care s-au abătut de la urmarea sfântului Adevăr! Spuneţi că dorinţa binelui duhovnicesc este încă nestatornică în dumneavoastră? Dar în cine nu este ea nestatornică? Cu câtă uşurinţă trădează inima binele! Ce uitare, ce orbire, ce patimi şi ce căderi însoţesc aceste trădări! De câtă osteneală este nevoie, de câtă luptă a omului cu sine însuşi, pentru a se întoarce la bine! Şi iarăşi este nevoie de osteneală, şi iarăşi este nevoie de luptă dârză, până la sânge, pentru a rămâne credincios binelui! Străvechiul ispititor, încercatul ispititor ne îmbie neîncetat cu gustarea fructului oprit. Pentru biruinţa asupra răului avem neapărată nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Când lucrează împreună cu noi ajutorul acesta atotputernic, biruim; când el se depărtează de la noi, suntem biruiţi.

“Eu am zis întru îndestularea mea: Nu mă voi clătina în veac!, dar când Ţi-ai întors faţa Ta, eu m-am tulburat“ (Ps. 29. 6, 7).

Când suntem biruiţi, simţim atât de adânc neputinţa noastră, încât starea de biruitori ni se pare nefirească, ni se pare cu neputinţă, iar când biruim, dacă experienţele dinainte nu ar da mărturie grăitoare, nu am crede că este atât de aproape de noi înfrângerea, şi încă în faţa unui duşman atât de nimicnic, de respingător ca păcatul. Preaînţeleapta Pronie a rânduit în aşa fel, încât nevoitorii lui Dumnezeu să nu se afle totdeauna în starea de bucurie, de triumf şi de biruinţă. O asemenea stare neîncetată ar putea naşte în ei o trufie cruntă: nevăzându-şi niciodată din experienţă înfrângerile şi neputinţele, li s-ar părea că starea de necontenit triumf asupra păcatului nu e un dar al lui Dumnezeu, ci meritul lor. Tocmai de aceea Dumnezeu a amestecat pentru ei, după cum spune Cuviosul Isaac Sirul,

„mângâierea şi bântuirea, lumina şi întunericul, războaiele şi clipele de ocrotire dumnezeiască – pe scurt, strâmtorarea şi lărgimea. Şi acesta este semnul că omul sporeşte, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

În urma acestui amestec de biruinţe şi înfrângeri, de treceri de la una la cealaltă, omul îşi cunoaşte tot mai mult neputinţa: treptat, înaintea lui Dumnezeu creşte, şi în cele din urmă devine pentru el totul, obiectul întregii lui iubiri, nădejdi şi credinţe. Această cale, pe care îl duce pe om Însuşi Dumnezeu, pe care omul este ţinut într-o necontenită stare de umilinţă a duhului, de sărăcie cu duhul, de vedere a păcatelor proprii, de plângere pentru ele, se numeşte „calea pocăinţei”. Pe ea au mers toţi sfinţii de la păcat la Dumnezeu. Această cale e luminată de învăţătura Sfântului Duh, ce străluceşte din Sfânta Scriptură şi din scrierile Părinţilor.

Pe calea pocăinţei nu veţi afla mulţumire de sine. Privind în dumneavoastră înşivă, nu veţi afla nici un lucru care să vă linguşească părerea de sine: dimpotrivă, veţi afla multe lucruri vrednice de tânguire şi de suspine, vrednice de lacrimi amare şi îndelungi. Vă vor mângâia plânsul dumneavoastră şi lacrimile dumneavoastră; mângâiere vă vor fi uşurimea şi libertatea conştiinţei, pe care le vor aduce, pe care le vor întări şi face să crească treptat plânsul dumneavoastră, suspinele dumneavoastră, lacrimile dumneavoastră. Doar cei smeriţi, doar cei săraci cu duhul îşi vor găsi odihnă, vremelnică şi veşnică. Aceasta este soarta şi partea lăsată de Dumnezeu pentru cei pe care El i-a ales ca să-I slujească duhovniceşte, adevărat. De-a lungul vieţii pământeşti ei trebuie să petreacă în pocăinţă, străini de plăcerile şi de distracţiile stricăcioase, şi prin această necontenită pocăinţă se deosebesc aleşii lui Dumnezeu de fiii lumii. Numai prin mijlocirea pocăinţei se poate trece din starea sufletească în starea duhovnicească. Spune Sfântul Isaac Sirul:

„De vreme ce toţi suntem păcătoşi şi nici unul dintre noi nu s-a înălţat mai presus de toate ispitele înseamnă că nici una dintre virtuţi nu poate fi mai presus de pocăinţă (adică toate virtuţile, până şi cele mai înalte, trebuie îmbinate cu pocăinţa). Nevoinţa pocăinţei nu se poate încheia niciodată: ea este cuvenită întotdeauna tuturor păcătoşilor şi tuturor drepţilor care vor să primească mântuirea. Nu este hotar care să însemneze desăvârşita ei împlinire, căci până şi desăvârşirea celor desăvârşiţi este, cu adevărat, nedesăvârşită. Drept aceea, pocăinţa nu poate fi mărginită nici de timp, nici de mulţimea nevoinţelor, până în clipa morţii.”

În alt Cuvânt, acest mare îndrumător spune:

„Pocăinţa este uşa milostivirii dumnezeieşti pentru cei ce se îndeletnicesc osârdnic cu ea. Pe această uşă intrăm în mila lui Dumnezeu, şi nu putem intra în ea altfel decât pe această uşă.”

Deşarte, sterpe, adeseori vătămătoare de suflet sunt nevoinţele, oricât ar fi ele de înalte, dacă nu sunt amestecate cu simţământul pocăinţei. Pocăinţa e străină de amăgirea de sine; aceasta nu se poate apropia de ea. În faptul că Dumnezeu v-a descoperit calea pocăinţei se vede o milă aparte, o deosebită purtare de grijă a Lui faţă de dumneavoastră. Despărţiţi-vă de pământ cu mintea şi cu inima! Începeţi, pe calea care s-a deschis înaintea dumneavoastră, să mergeţi spre Dumnezeu! La porunca Lui, toate împrejurările, chiar şi cele ce par potrivnice, vă vor ajuta. Întru răbdarea dumneavoastră vă veţi dobândi sufletul, privind cu mărinimoasă îngăduinţă la neputinţele lui, la alunecările lui cele fără voie. A pretinde de la tine însuţi să fii neschimbat şi fără de păcat întru totul este o cerinţă cu neputinţă de împlinit în acest veac trecător. Neschimbarea şi nepăcătuirea deplină sunt proprii omului în veacul ce va să fie, pe când aici trebuie să îndurăm cu mărime de suflet neputinţele aproapelui şi neputinţele noastre proprii. Fugiţi, pe cât vă stă în putere, de toate păcatele, iar neputinţele de care nu puteţi scăpa, în care cad fără voie gândul şi inima, răbdaţi-le bărbăteşte! Dobândiţi din vederea propriilor neputinţe adâncul şi statornicul simţământ al sărăciei cu duhul, care Îi este atât de plăcut lui Dumnezeu, nu descurajare şi puţinătate de suflet! Şi săvârşiţi-vă calea vieţii pământeşti umblând înaintea Domnului întru umilinţa duhului!

(Din: Sfantul Ignatie Briancianinov, Armele războiului nevăzut. Scrisori către monahi, Editura Sophia, 2012)

Legaturi:

Cititi si:

***

Învăţătura Sfinţilor Părinţi este învăţătura Sfântului Duh.

Numai calea sfântului adevăr duce la mântuire; încununaţi vor fi numai cei ce se nevoiesc după lege

Învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Răsăritului este adevărată: ea este învăţătura Sfântului Duh. Vă rog: ţineţi-vă de această învăţătură! Ea vă va îndruma spre veşnicia cea fericită.

În Sfânta Biserică a lui Hristos a fost aprinsă o făclie strălucitoare – învăţătura Sfântului Duh: nu vă îndreptaţi privirile spre alte făclii, care luminează pe felurite căi. Numai calea sfântului adevăr duce la mântuire; toate celelalte căi duc la pierzare. Mulţi se ostenesc, mulţi suferă, mulţi se nevoiesc, dar încununaţi vor fi numai cei ce se nevoiesc după lege. Adevărata, legiuita nevoinţă este în Hristos Iisus şi în Sfântul Duh, în curtea Sfintei Biserici a Răsăritului.

Despre citirea Sfinţilor Părinţi. Despre necontenita aducere‑aminte de Dumnezeu. Despre orientarea greşită a nevoitorilor Bisericii Apusene. În lucrările Sfinţilor Părinţi suflă buna mireasmă a Sfântului Duh, pe când lucrările scriitorilor apuseni sunt scrise din starea amăgirii de sine

Acum mă îndeletnicesc cu citirea unor cărţi în slavă bisericească, în rusă şi în alte limbi pe care le am, cărţi care cuprind cuvintele sfinţilor pustnici din Egipt. Cuvintele acestea sunt nişte perle nepreţuite! Scufundătorul coboară în adâncul mării ca să găsească mărgăritar de preţ: şi Sfinţii Părinţi se depărtau în pustii adânci, acolo pătrundeau adânc în ei înşişi şi aflau felurite perle nepreţuite, duhovniceşti: smerenia următoare lui Hristos, simplitatea şi nerăutatea copilărească, îngereasca nepătimire, dreapta socotinţă şi înţelepciunea duhovnicească: pe scurt, aflau Evanghelia.

Astăzi am citit un cuvânt al Marelui Sisoe care mi-a plăcut dintotdeauna, pe care l-am avut dintotdeauna la inimă. Un oarecare călugăr i-a zis acestuia:

„Mă aflu în necurmată aducere-aminte de Dumnezeu.”

Cuviosul Sisoe i-a răspuns:

„Acesta nu este lucru mare; lucru mare va fi atunci când te vei socoti mai rău decât toată făptura.”

Înaltă îndeletnicire este aducerea-aminte necurmată de Dumnezeu! Această înălţime este însă foarte primejdioasă atunci când scara către ea nu e întemeiată pe piatra cea trainică a smereniei.

Uitaţi-vă ce conglăsuire este între Scriptură şi Părinţi! Scriptura spune:

arderea de tot nu o vei binevoi… jertfa lui Dumnezeu – duhul umilit. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 17-18).

Jertfele şi înseşi arderile de tot omeneşti trebuie să fie întemeiate pe simţământul sărăciei cu duhul, pe simţământul pocăinţei. Altfel, ele nu sunt primite de Dumnezeu.

Îmi place, de asemenea, o spusă a Marelui Pimen:

„Dacă întotdeauna şi în toate ne vom învinui pe noi înşine, peste tot vom afla odihnă.”

Alt Părinte a zis:

„Noi am părăsit sarcina cea uşoară a învinuirii de sine şi ne-am apucat de cea grea a învinuirii altora.”

Asemenea spuse fac cât tomuri întregi! Nimeni, mi se pare, nu a pătruns în Evanghelie atât cât au pătruns în ea sfinţii pustnici; aceştia se străduiau să înfăptuiască Evanghelia prin viaţa, prin gândurile şi prin simţămintele lor. Trăsătura lor deosebitoare era cea mai adâncă smerenie; ei cugetau mereu la căderea omului şi se îndeletniceau mereu cu plânsul pentru păcatele lor.

Alta este orientarea pe care au luat-o nevoitorii Bisericii Apusene şi scriitorii ei ascetici începând din vremea despărţirii acestei Biserici de cea a Răsăritului şi a căderii ei în întunericul pierzător al ereziei. Cuviosul Benedict, Sfântul Papă Grigorie Dialogul încă mai sunt într-un cuget cu îndrumătorii ascetici ai Răsăritului, însă Bernard se deosebeşte deja simţitor de ei; cei de mai târziu s-au abătut şi mai mult. Aceştia sunt atraşi imediat şi îi atrag imediat pe cititorii lor la înălţimi de neajuns pentru începător, se îngâmfă şi îngâmfă. Închipuirea înfierbântată, adeseori delirantă, înlocuieşte la ei toate lucrurile duhovniceşti, de care ei nu au nici o idee. Această închipuire este socotită de ei drept har.

După roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7, 16),

a zis Mântuitorul. Toată lumea ştie prin ce fărădelegi, prin ce râuri de sânge, prin ce purtare cu totul necreştinească şi-au arătat fanaticii apuseni felul strâmb de a gândi, simţămintele strâmbe ale inimii.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii Răsăritului îl duc pe cititorul lor nu în braţele dragostei, nu pe înălţimile vedeniilor: îl duc la cercetarea păcatului propriu, a căderii proprii, la mărturisirea Răscumpărătorului, la plângerea pentru sine în faţa milostivirii Ziditorului. Pentru început, ei ne învaţă să înfrânăm pornirile necurate ale trupului nostru, să-l facem uşor, în stare să lucreze duhovniceşte; după aceea, se întorc spre minte, îi îndreaptă felul de a gândi, înţelegerea, curăţind-o de gândurile care ni s-au împropriat în virtutea căderii noastre, înlocuindu-le cu gândurile firii omeneşti înnoite, pe care Evanghelia o zugrăveşte în culori vii.

După îndreptarea minţii, Sfinţii Părinţi se îngrijesc de îndreptarea inimii, de schimbarea deprinderilor şi simţămintelor ei. A curăţi inima este mai greu decât a curăţi mintea: încredinţându-se de dreptatea gândului nou, mintea îl leapădă uşor pe cel vechi, şi-l însuşeşte uşor pe cel nou – dar a înlocui o deprindere cu alta, o însuşire cu alta, un simţământ cu alt simţământ, potrivnic lui, este o osteneală, este o muncă încordată şi care cere vreme îndelungată, este o luptă de necrezut. Încrâncenarea acestei lupte este descrisă de Părinţi astfel:

„Dă sânge şi primeşte duh!”

Asta înseamnă că trebuie să ne omorâm toate poftele păcătoase ale trupului şi ale sângelui, toate acele mişcări ale minţii şi ale inimii care depind de trup şi de sânge. Trebuie să aducem şi trupul, şi mintea, şi inima sub cârmuirea Duhului. Sângele şi nervii sunt puşi în mişcare de multe patimi: şi de mânie, şi de iubirea de arginţi, şi de iubirea de plăceri, şi de slava deşartă. Acestea două din urmă aprind foarte tare sângele în nevoitorii care nu se nevoiesc după lege, făcând din ei fanatici ieşiţi din minţi. Slava deşartă năzuieşte înainte de vreme spre stări duhovniceşti de care omul, în necurăţia sa, nu este în stare; neavând adevărul, acesta îşi alcătuieşte sieşi închipuiri. Iubirea de plăceri, unindu-şi lucrarea cu cea a slavei deşarte, dă naştere în inimă unor mângâieri, desfătări şi extaze amăgitoare şi mincinoase. O asemenea stare este o stare de amăgire de sine. Toţi cei care se nevoiesc, dar nu după lege, se află în starea aceasta, care se dezvoltă în ei tot mai mult, după măsura nevoinţelor lor. Din starea aceasta scriitorii apuseni au scris o mulţime de cărţi. Tocmai asupra acestora se aruncă cu lăcomie, tocmai pe acestea le propovăduieşte mai mult a fi sfinte şi duhovniceşti, vrednice a sta alături de Sfânta Scriptură, lumea oarbă şi trufaşă, care crede despre sine că a ajuns la măsura cea mai înaltă a luminării şi ca atare nu are nevoie să se ţină neabătut de predaniile Bisericii Răsăritului.

La Sfinţii Părinţi ai Bisericii Răsăritului nu se vede deloc starea de înfierbântare a sângelui. Ei nu ajung niciodată la entuziasmul care, fiind odraslă a sângelui, în Apus a căutat deseori vărsarea de sânge. Scrierile lor respiră adevărata lepădare de sine, respiră buna mireasmă a Sfântului Duh, ce omoară patimile. De această bună mireasmă fiii lumii fug aşa cum fug viespile de fumul tămâiei.

Lumea iubeşte ce este al său (In 15, 19), a zis Domnul.

Lucrările scriitorilor apuseni care au scris din starea amăgirii de sine îşi află o mulţime de cititori, sunt traduse nu o dată pe limba noastră, sunt tipărite şi retipărite; li se rostesc, li se scriu şi li se tipăresc laude răsunătoare; lucruri pline de otravă ucigătoare sunt aprobate şi sprijinite. Scrierile Sfinţilor Părinţi sunt date uitării! Faptul că ele au fost încuviinţate din vechime de Sfânta Biserică şi au fost recunoscute drept singurele îndrumare corecte pentru viaţa ascetică nu este luat deloc în seamă. Sunt criticate, sunt găsite în ele contradicţii, nepotriviri cu Sfânta Scriptură. Pricina stă în aceea că Sfinţii Părinţi au fost povăţuiţi de Duhul Sfânt, că ei au lepădat înţelepciunea acestei lumi pentru a dobândi înţelepciunea Duhului. Deşarte sunt încercările celor care, împotriva învăţăturii apostoleşti, împotriva învăţăturii Bisericii, încearcă să intre în înţelepciunea Duhului prin înţelepciunea lumii! Şi sunt prinşi cei înţelepţi în înţelepciunea lor (I Cor. 3, 19): s-au poticnit, au căzut cu cădere înspăimântătoare. Ei au vrut să explice duhovnicescul prin întunecata înţelegere sufletească, şi duhovnicescul din scrierile Sfinţilor Părinţi li s-a părut ciudat, potrivnic Sfintei Scripturi.

Lămurim cele duhovniceşti oamenilor duhovniceşti,

a zis Sfântul Apostol Pavel.

Omul sufletesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte (I Cor. 2, 13-14).

Despre ştiinţele omeneşti.

Raţiunea cu nume mincinos. Despre înţelepciunea duhovnicească şi cea trupească

Întrebaţi ce părere am despre ştiinţele omeneşti. După cădere, oamenii au început să lucreze pământul, au început să aibă nevoie de haine şi de multe alte lucruri, nevoie care însoţeşte pribegia noastră pământească: pe scurt, au început să aibă nevoie de dezvoltare materială. Năzuinţa spre aceasta este trăsătura deosebitoare a veacului nostru.

Ştiinţele sunt rod al căderii noastre, odraslă a vătămării raţiunii noastre. Erudiţia – dobândirea şi păstrarea cunoştinţelor adunate de către oameni în vremea vieţii lumii căzute – este făclia omului celui vechi, făclie prin care negura întunericului în veac se păzeşte (Iuda 1, 13). Răscumpărătorul le-a înapoiat oamenilor Făclia care le-a fost dăruită la zidire de Ziditor şi de care s-au lipsit prin căderea lor. Această Făclie e Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, Care povăţuieşte la tot adevărul, Care cercetează adâncurile lui Dumnezeu, Care descoperă şi lămureşte tainele, Care dăruieşte şi cunoştinţe materiale atunci când este nevoie de ele pentru folosul duhovnicesc al omului. Învăţatului care doreşte să înveţe înţelepciunea duhovnicească apostolul îi porunceşte:

Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept (I Cor. 3, 18).

Întocmai! Erudiţia nu este înţelepciune adevărată, ci doar părută. Cunoaşterea Adevărului, care le-a fost descoperită oamenilor de Domnul, la care se ajunge doar prin credinţă, la care nu poate ajunge raţiunea căzută a omului, este înlocuită în erudiţie prin presupuneri. Înţelepciunea acestei lumi, în care locul de cinste e ocupat de mulţi păgâni şi atei, este de-a dreptul potrivnică, prin înseşi principiile sale, înţelepciunii duhovniceşti, dumnezeieşti. Nu poţi să urmezi atât uneia, cât şi celeilalte; de una trebuie neapărat să te lepezi. Omul căzut este minciună, şi din filosofările lui s-a alcătuit raţiunea cu nume mincinos, adică felul de a gândi, suma concepţiilor şi cunoştinţelor false, care sunt raţionale numai la suprafaţă, dar în esenţa lor sunt rătăcire, aiurare, îndrăcire a minţii lovite de molima ucigătoare a păcatului şi căderii. Această boală a minţii se descoperă cu o plinătate deosebită în ştiinţele filosofice.

(in: Sfantul Ignatie Briancianinov, “De la intristarea inimii la mangaierea lui Dumnezeu. Duh“, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa, 2012)

***

Legaturi:

Cititi si:

***

SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV

Despre citirea Sfinţilor Părinţi de către mireni şi de către călugări. Despre citirea Evangheliei

Străduiţi-vă să citiţi acele cărţi ale Sfinţilor Părinţi care se potrivesc cu felul dumneavoastră de viaţă, aşa încât prin citirea scrierilor Părinţilor să puteţi nu numai să le să admiraţi şi să vă delectaţi de ele, ci şi să le aplicaţi în practică. Creştinul care trăieşte în lume trebuie să citească scrierile marilor ierarhi care au scris pentru popor, scrieri care învaţă virtuţile creştineşti potrivite celor care îşi duc viaţa în mijlocul îndeletnicirilor materiale. Alte lecturi li se potrivesc călugărilor din mănăstiri: aceştia trebuie să-i citească pe Sfinţii Părinţi care au scris poveţe pentru felul acesta de vieţuire. În sfârşit, alte lecturi li se potrivesc isihaştilor şi pustnicilor!

Studierea virtuţilor care nu se potrivesc felului de vieţuire al omului duce la visare, îl aduce pe om într-o stare mincinoasă. Exersarea virtuţilor care nu se potrivesc felului de vieţuire al omului face această vieţuire neroditoare. Şi viaţa se iroseşte, şi virtuţile pier: sufletul nu le poate păstra vreme îndelungată, trebuie să se lase de ele după scurt timp, fiindcă nu îi stau în puteri. Această exersare a virtuţilor înalte, mai presus de puterile şi de capacităţile omului, adeseori aduce sufletului o vătămare de nevindecat, îl aruncă în neorânduială pentru mult timp, uneori pentru toată viaţa, îl face să nu mai fie în stare de nevoinţele bunei credinţe.

Domnul a poruncit ca vinul nou, adică virtuţile şi nevoinţele înalte, să se toarne în burdufuri noi, adică să fie lăsate în seama nevoitorilor care s-au maturizat deja în nevoinţa bunei credinţe, înnoiţi şi luminaţi de har. El a oprit să se toarne vinul nou în burdufuri vechi, să se cârpească haina veche cu petec nou. Să nu credeţi că nevoinţa înaltă, pentru care sufletul dumneavoastră nu s-a maturizat încă, o să vă ajute! Nu! Ea vă va băga într-o şi mai mare neorânduială: veţi fi silit să vă lăsaţi de ea, iar în sufletul dumneavoastră vor apărea trândăvirea, deznădăjduirea, întunecarea, împietrirea. În starea aceasta sufletească vă veţi îngădui şi mai mari greşeli, şi mai mari încălcări ale legii lui Dumnezeu decât cele în care cădeaţi înainte.

La haină veche nu se pune petec nou, pentru că gaura nu face decât să se lărgească.

Atât pentru toţi călugării îndeobşte, cât şi pentru creştinii vieţuitori în lume, cea mai folositoare lectură e Noul Testament, mai ales Evanghelia. Trebuie să-l citim însă cu smerenie, fără să ne îngăduim interpretări proprii, ci călăuzindu-ne doar după tâlcuirea Bisericii.

(in: Sfantul Ignatie Briancianinov, “De la intristarea inimii la mangaierea lui Dumnezeu. Duh“, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa, 2012)

Legaturi:

“Iti doresc, fiica mea, ca sa te nevoiesti. Nu uita scopul mantuirii, caci diavolul cauta pe cine sa inghita. Nu dormita, caci timpul nu este in mainile noastre; viata noastra atarna de un fir de ata. Sileste-te pe sineti, fii demna, arata ca esti roaba a lui Hristos, iar nu a diavolului”.

Despre nepasare, frica, tradare si dezertare

1. Ostasul fricos este lipsit de slava, de indraznire si plin de rusine; nici o rugaminte de-a lui nu ajunge la urechile imparatului. Pe cand cel viteaz, numai numele lui sa fie anuntat, ca indata se face implinirea cerurilor lui.

O, inalta indraznire, care il impodobesti pe nevoitorul viteaz! Cine nu si-o doreste pe aceasta? Dar nepasarea, mai ales in rugaciune, o spulbera in cele patru vanturi si-l lasa pe om gol.

Cu atat mai mult trebuie ca noi sa fim slaviti ca niste viteji, fiindca purtam schima ingereasca si cu juraminte ne-am fagaduit Imparatului imparatilor. Viata sau moarte, nu nepasare sau dezertare, ci prin lupta si silire sa invingem pe vrajmasul lui Dumnezeu si al sufletului nostru.

2. Cat despre frica ce te cuprinde noaptea, este de la cel viclean, insa il vei birui cu ajutorul credintei in Dumnezeu. Adica sa cugeti ca Dumnezeu este pretutindeni prezent, „caci in El traim si ne miscam si suntem” (Fapte 17, 24) si ca nimic nu se face fara sa ingaduie Dumnezeu. Chiar si in diavol, si in fiare de ne aflam, si acolo este Dumnezeu. Si nici diavolul, nici fiarele nu pot sa ne vatame, daca nu au stapanire de la Dumnezeu.

Asadar, pentru ce sa ne lipseasca acest adevar mantuitor al lui Dumnezeu, credinta in Pronia Sa, si sa ne temem acolo unde nu este frica? Cum voi patimi vreun rau, de vreme ce Dumnezeu stapaneste si peste diavol si peste omul cel rau si peste toate cele care ma pot vatama? Dar Sfantul Inger, pazitorul omului, pe care nu-l lasa afara din Pronia Sa, cum va ingadui sa patimeasca omul ceva rau, daca nu va primi porunca de la Domnul?

Pentru aceasta, fiul meu, indrazneste! Iar cand vine aceasta frica, sa spui:„De ce sa ma tem? Cine imi poate face rau, daca Dumnezeu este peste toate?”

„Ca de voi si umbla in mijlocul mortii, nu ma voi teme de rele, ca Tu cu mine esti” (Psalm 22, 4).

Totodata sa spui si rugaciunea lui Iisus Hristos si nu te teme de nimic. Crede cu tarie in adevarul credintei.

Catre o monahie incepatoare

3. Binecuvantata mea fiica, Maica Domnului sa te intareasca in nevointa sufletului tau pana la sfarsit. Vad deznadejdea sufletului tau; semeni cu tinerii recruti care sunt dusi pe front si care atunci cand vad cazand gloante si bombe, indata isi pierd curajul si cauta sa fuga inapoi. Dar experienta generalilor ii amesteca cu ostasii vechi si incercati, iar acestia ii incurajeaza pana ce se obisnuiesc sa lupte.

Laud vointa si buna ta intentie. Iti doresc sa ajungi la desavarsire si la nepatimire. Catre aceasta trebuie sa tinda toate stradaniile tale. Nu trebuie insa sa uiti cu cine ai de luptat. Lupta ta este cu incepatoriile, cu stapaniile, cu puterile intunericului cele prea-viclene si prea-iscusite in razboiul cel duhovnicesc. De asemenea cu trupul si cu lumea patimilor, care seamana cu ranile ce dor cumplit si este nevoie de timp, rabdare si staruinta pentru a fi tamaduite.

Din faptul ca deznadajduiesti cunoaste ca acesta este razboi, este bombardament al vrajmasului; este una din ranile patimilor. Prin urmare trebuie rabdare, staruinta, curaj. Aceasta sa nu-ti intunece cerul nadejdilor tale. Crede ca Dumnezeu cunoaste toate dispozitiile launtrice ale fiecaruia si ca nici o dorinta sau osteneala de a face bine nu a trecut cu vederea si nu a ramas nerasplatita, fie mai devreme, fie mai tarziu.

Ii vedem pe Sfintii Parinti ca in primii lor ani sufereau uscaciune, stari infricosatoare de deznadejde si alte ispite istovitoare, dar tineau cu tarie carma rabdarii si a silirii de sine. Apoi erau cercetati de Har, potrivit cu ce sufereau mai inainte.

Te inspaimanta mentalitatea egumenei, lipsa ta de experienta si, in general, acel mediu in care traiesti, crezand ca nu este potrivit pentru atingerea desavarsirii, datorita ispitelor etc. Acestea toate sunt alungate de catre smerenie si prihanire de sine. Adica arunca greutatea lor asupra ta, zicand:

„Eu sunt pricina starilor mele de deznadejde, fie datorita mandriei mele, fie pentru ca inca nu am vederea duhovniceasca curata si nu pot sa ma orientez cu siguranta. De aceea este firesc ca sa-mi pierd curajul si nadejdea“.

De asemenea, norul poate fi alungat si cu credinta catre cea care te povatuieste, ajunge doar sa fie respectate de catre tine regulile luptei.

Cunoastem din traditia patristica si isihasta ca in vechime incepatorii, cu binecuvantarea unui staret incercat, isi zideau chilii si vietuiau singuri si doar in rastimpuri veneau la acel staret pentru a-si marturisi gandurile lor, dupa care luau sfatuire si plecau. Si cu toate ca nu aveau pe staret mereu cu ei, ajungeau la masuri mari, doar cu ajutorul sfaturilor.

Cunoaste, fiica mea, ca deasupra tuturor este Hristos. Nu numai deasupra capului, ci si inlauntrul nostru si incununeaza fiecare intentie buna si silire de sine.

De multe ori smerenia, desigur nu cea adevarata, ci cea otravita de diavol, ne sfatuieste cu ganduri „smerite” cum ca nu sunt puternic si ca am nevoie de aceasta sau de aceea pentru a spori si ca de vreme ce nu le am, cum ma voi mantui, si celelalte. Si crezand acestor ganduri, se taie nervii duhovnicesti, din care pricina vine si lipsa de putere sufleteasca si celelalte. In timp ce trebuia sa se adaposteasca sub acoperamantul sfaturilor unui duhovnic incercat, pentru a nu patimi acea lipsire de putere. Caci stim ca diavolul se preface in inger de lumina si ca orice virtute savarsita fara discernamant devine foarte vatamatoare. De aceea Sfintii Parinti au spus ca

„mai mare decat toate este discernamantul“.

Fiica iubita in Domnul, leapada deznadejdea si spu­ne:

„Ma voi nevoi pana la moarte, voi cauta sa ajung la desavarsire si nepatimire. Si daca nu voi ajunge, fie din pricina neputintelor mele, fie din orice alta pricina, cred, potrivit invataturilor Parintilor nostri, ca Dumnezeu ma va randui cu cei desavarsiti“.

Dar poate ca-mi vei spune:

„Vreau sa ma desfatez de fericirea si de pacea lui Dumnezeu”.

Spune-i vrajmasului:

„Dumnezeu este inlauntrul meu; daca ma voi sili la rugaciune, la dobandirea smereniei si la umilinta, Domnul imi va arata Chipul Sau cel sfant. Nu numai in manastire de ma voi afla, dar chiar si in Sodoma de ma voi afla precum Lot, puternic este Dumnezeu ca sa-mi daruiasca aceasta sfanta dorire a sufletului meu“.

Crede, fiica, cele pe care ti le scriu. Dreptul Lot auzind si vazand faptele cele rusinoase ale nelegiuitilor, pe nimeni nu judeca, si de aceea s-a invrednicit de dumnezeiasca aratare si mantuire.

Si tu sa iei aminte doar la pacatele tale si cred ca vei afla mai multe decat astepti.

4. Cosmarurile si tulburarile din timpul somnului socoteste-le ca sunt furtuna starnita de invidia diavolului, care vrea sa te infricoseze la inceputul caii duhovnicesti, ca sa spui ca, daca la inceputul caii intalnesc astfel de ispite peste puterile mele, atunci cine va putea sa rabde pana la sfarsit? Si astfel satana isi lu­creaza cu mestesug arta sa, avand in acest chip destula indreptatire venita de la sufletele osandite. Dar noi cunoastem din experienta cursele acestuia. La inceput calea este grea, dar apoi are odihna, bucurie, incredintare launtrica in privinta mantuirii noastre.

„Marea vietii inaltandu-se de viforul ispitelor…“ si celelalte.

Furtuna si vreme insorita; pace si razboi; sanatate si boala; castig si paguba; astfel este drumul fiecarui suflet. Incetare a unui astfel de drum este doar moartea.

Asadar, suflet binecuvantat, nu te teme mergand pe calea mantuirii tale. Impreuna vom pasi pe cale, ajutandu-ne unul pe celalalt. Harul lui Dumnezeu, care pe cele slabe le intareste si pe cele cu lipsa le plineste, acesta este cu noi, strangand gandurile noastre cele slabite si intarindu-ne spre rabdare, pana cand va veni porunca Atottiitorului, ca sa lasam trupul aici, iar sufletul sa se ridice la Ceruri.

5. Imi scrii in prima ta epistola ca David spune:

„Nu da in veac clatinare dreptului“ (Psalmi 54, 25).

Aici se refera la acea furtuna care nu va aduce dreptului sfarsitul jalnic, ci va fi o incercare din dragoste catre sfarsit bun. Caci prin furtuna cea buna nu numai ca se mantuiesc sufletele Dreptilor, dar se si desavarsesc. Daca ar lipsi furtunile, nimeni nu s-ar mantui.

Imi scrii in a doua ta scrisoare ca scrie in Scriptura ca „cei fricosi sa nu iasa la razboi“. Da, dar aceasta se spune pentru razboiul trupesc, fiindca cei fricosi pot face rau celor viteji. Insa in razboiul duhovnicesc nu este asa, ci fricosii sunt imbarbatati de cei viteji si incercati. In cazul acesta numai duhovnicii vatama, cand, negand experienta, invata cele potrivnice; adica dau medica­mente potrivnice pentru boala celui care se spovedeste.

In razboiul duhovnicesc cel fricos se vatama fiindca nu sporeste duhovniceste. Insa atunci cand cere mila lui Dumnezeu, se mantuieste. Nu are barbatie pentru a duce lupte mari, dar tot face ceva pentru mantuirea lui si astfel, pe cat va lucra, tot atat va si primi.

Indreptati fiind Sfintii, totusi erau ispititi, fie ca aveau o lipsa, fie pentru a se slavi si mai mult. Fiindca aveau multa rabdare si Dumnezeu nu voia sa ramana nelucratoare cealalta parte a rabdarii lor, ingaduia sa fie ispititi. Dar intotdeauna ispitirile lor aveau un sfarsit bun.

6. Iti doresc, fiica mea, ca sa te nevoiesti. Nu uita scopul mantuirii, caci diavolul cauta pe cine sa inghita. Nu dormita, caci timpul nu este in mainile noastre; viata noastra atarna de un fir de ata. Sileste-te pe sineti, fii demna, arata ca esti roaba a lui Hristos, iar nu a diavolului. Nu stii ca nepasarea va aduce o mie de ganduri spre a te robi? Roaga-te cu durere si lacrimi! Indrazneste, caci Hristos nu te va lasa! Sileste-te putin si diavolul va fugi. Harul este gata sa te ajute, asteapta insa vointa si silirea ta.

Nepasarea, fiica mea, naste necredinta, acedia, iar aceasta aduce un roi de ganduri rele si stricatoare, ce duc victima lor spre intinare. Ridica-te si ia-ti arma, adica Rugaciunea lui Iisus, si striga Dumnezeului nostru. Alunga-l pe potrivnicul diavol, care cauta sa te inghita. Sileste-te pe sineti. Ma rog si plang pentru tine, ca Maica Domnului sa te intareasca in lupta ta.

7. Dumnezeul pacii, fiica mea, sa-ti daruiasca pacea dumnezeiasca care covarseste toata mintea si dragostea Sa. Dragostea lui Dumnezeu sa fie telul vietii tale.

Sa te temi de nepasare ca de cel mai mare vrajmas. Nepasarea aduce toate relele. Neglijarea indatoririlor este distrugerea tuturor bunurilor duhovnicesti, dupa care vine uscaciunea si celelalte. De aceasta ne izbavim prin rugaciunea cea neincetata, spusa cu gura sau cu mintea, prin pomenirea mortii, a iadului, a Raiului. Silire la indeplinirea indatoririlor si mai ales tacere unita cu Rugaciunea lui Iisus.

8. Fiica mea iubita, iti dau cea mai mare binecuvantare a inimii mele: sa te pazeasca Dumnezeu de cel viclean. Amin.

„Lupta lupta cea buna“ a sufletului tau. Sa-ti dai seama cand cazi si indreapta-te. Loveste nepasarea cu toata puterea ta, caci de la aceasta porneste tot raul.

Cu fiecare cadere satana se apropie tot mai mult de tine, pentru a te face jucaria lui si a te batjocori. Trezeste-te din nesimtire, cugeta la cele de sus, caci vom pleca in calatorie fara putinta de intoarcere. Ia aminte, caci unii vor merge la bunatatile cele de sus, in Ierusa­limul cel ceresc, pentru a praznui neincetat Pastele im­preuna cu ingerii, iar altii vor merge jos, in iad, avand pentru totdeauna tovarasia demonilor!

Priveste sus! Treci cu privirea mintii de cerul aces­ta si vezi ce se ascunde dincolo de el. Acolo este Patria noastra, acolo sunt duse si invistierite ostenelile noastre. Pentru aceasta sa nu-ti neglijezi indatoririle: studiu du­hovnicesc, canon, priveghere intru trezvie si Rugaciunea lui Iisus. Striga:

„Iisuse invatatorule, mantuieste-ma! Izbaveste-ma pe mine, ticaloasa!“ […].

9. Evei i s-a poruncit sa nu manance din rodul oprit, mai apoi insa, cand a venit intru vederea lui, a fost biru­ita de pofta, l-a mancat si a murit dinspre Dumnezeu. A vazut, asadar, si a fost biruita de dorinta desfatarii. S-a dat o lupta inlauntrul ei si iubirea de sine a condus-o la gustarea din pom, fiindca nu a pus la socoteala lipsirea de harul ascultarii.

Pe cei pe care vrea sa-i mantuiasca, pe cei care ca­uta mila Sa, Dumnezeu nu vrea sa fie neincercati, lip­siti de barbatie, fricosi. Şi aceasta pentru ca este vorba de dumnezeiasca mostenire care se va da crestinilor incercati. De aceea ne pune in fata ispitelor, pentru a cunoaste ascultarea noastra fata de poruncile Lui. Lu­minarea Lui este inlauntrul nostru, cunoasterea voii Sale se dobandeste din Sfintele Scripturi, constiinta iarasi ca o busola ne povatuieste. Toate cele de mai sus ne lumineaza inaintea ispitei.

Insa atunci cand vointa noastra inclina spre rau, nu ne supunem poruncilor Sale.

Ne-a zidit cu vointa libera, iar vointa libera nu poate fi silita. Şi astfel, daca ne vom teme de Dumnezeu, nu vom cadea in ispita. Daca nu ne-am iubi pe noi insine mai mult decat pe Dumnezeu, nu am inclina spre pacat. Dar bunatatea Sa nu a lasat caderile fara putinta de indreptare. Pentru aceasta ne ridicam din nou si astfel se face biruinta prin cadere.

Scriptura ii numeste drepti pe toti cei care se silesc pe ei insisi pentru a se mantui, indreptati fiind prin credinta. Dumnezeu nu-i va lasa sa cada, de vreme ce se lupta bine. Nu-i va lasa sa cada intr-o ispita mai presus de puterile lor, atunci cand se silesc sa rabde. Insa atunci cand exista frica si duh caldicel, cand exista nepasare, aceasta se face pricina de ispita mai presus de puterea noastra.

Cartirea ta este pacatoasa; este rod al iubirii de sine si al lipsei de barbatie. Sa ai rabdare intru toate, sa-I multumesti lui Dumnezeu si sa prihanesti lenevia ta, iar nu pe Dumnezeu, Care S-a rastignit pentru tine. Prin urmare, te iubeste. Si daca te iubeste, te va lasa sa cazi ta ispita? Cere-I iertare si intareste-te intru rabdare.

10. Luati aminte la nepasare atat in ce priveste ru­gaciunea, cat si gandurile; de asemenea si la moleseala in nevointa privegherii.

Nu fiti nepasatori, fiii mei, deoarece nepasarea este un rau foarte mare; este nascatoarea tuturor placerilor josnice, inaintemergatoare a iadului si pricina inrobirii celei cumplite.

Nu dormitati cu somnul trandaviei, fiindca diavolul e treaz si tine in mana sa o surcea aprinsa, straduindu-se sa ne dea foc ca sa ardem. Treziti-va, ne asteapta judecata fara mila.

Nu va pierdeti curajul! Uneori ne paraseste Harul dumnezeiesc si cadem in ganduri necuviincioase, iar alteori in vorbarie, pentru a ne smeri si a nu cugeta inalt. Dar sa ne cunoastem neputinta si faptul ca fara Harul lui Dumnezeu nu putem sa facem nici un bine.

11. Nu teme, ci nevoieste-te! Inarmeaza-te cu curaj si barbatie! Il avem pe Iisus conducator Care conduce armata noastra la biruinta slavita. Nu te teme deloc, caci frica este de la cel viclean, ca sa ne dezarmeze si sa ne ia prizonieri. Sa ai nadejdea ta in Cel Care a spus:

„Nu te voi lasa, nici te voi parasi” (Evrei 13, 5).

Nu ne va lasa sa fim ispititi mai presus de puterile noastre.

12. Fiica mea, te cerceteaza ispititorul pentru a-ti incerca inclinarea vointei, ce are la baza anumite prejudecati. Nevoieste-te sa dai marturisirea cea buna si nu te teme de vrajmasul sufletelor noastre.

Hristos, bunul meu copil, urmareste nevointa ta. Ingaduie ispititorului sa te ispiteasca, pentru a-i arata minunea care a facut-o cu tine, rupandu-te de lume cu dulcele sau Har.

Lupta-te impotriva vrajmasului sufletului tau si sa nu-i ingadui sa castige nimic din cele ce a castigat „pe gratis” in lume.

Impotriveste-te cu tarie, ca ingerii sa se bucure si sa salte veselindu-se, pentru ca diavolul cel netrupesc a fost biruit de tine cu ajutorul Harului nevazut al lui Dumnezeu.

Osteneala fiecarei nevointe trece, dar ramane biru­inta. Daca cineva nu „mananca iadul cu polonicul” in vremea ispitei, nu va vedea Harul lui Dumnezeu. Cugeta la moarte, caci avem sa plecam catre o alta lume. O, ce frumoasa si fericita! Oare vom deveni locuitori ai acestei lumi atat de frumoase? La acel loc preafericit sa cuge­tam mereu, pentru a putea dispretui lumea de aici, cea inselatoare si mincinoasa.

Roaga-te neincetat, fiica mea! Cugeta la pacatele tale si plangi cu lacrimi fierbinti, care te vor usura foarte mult. Vei savarsi cum trebuie nevointa intristarii celei dupa Dumnezeu, atunci cand vei pastra tacerea si nu vei rade.

13. Fiica mea binecuvantata, bucura-te intru dra­gostea Preabunului nostru Dumnezeu, Care ca un Parinte iubitor ne poarta de grija intr-un chip atat de minunat, chiar si prin inteleapta Sa certare, pentru mantuirea su­fletului nostru.

Noi, fiica mea, ne infricosam dintr-un lucru foarte de mic – asa cum ti s-a intamplat si imi scrii – fara sa cunoastem ca nimic rau nu poate sa ni se intample, fiindca toate se petrec potrivit proniei Parintelui Ceresc, pentru dobandirea de mai multa stiinta duhovniceas­ca, caci Dumnezeu nu va pune boi (oameni neinitiati duhovniceste) in cealalta lume, ci oameni intelepti, credinciosi, incercati in razboiul cu demonii si biruitori ai pacatului celui de multe feluri.

Curaj, fiica mea, indrazneste in lupta! Prin multe ne­cazuri si ispite vom trece marea acestei vieti, ca sa ajungem la limanul neinviforat al acelei vieti fericite care nu va avea sfarsit, nici necazuri, nici primejdii.

Tine cu tarie carma intregii-intelepciuni, pentru ca sa scapi de stancile iadului. Dumnezeu vrea ca cei ce se nevoiesc sa fie urmatori ai Sai; sa nu pregete a rabda pentru dragostea Sa cele mai mari suferinte. Caci astfel dovedim cu adevarat dragostea noastra cea catre El. In vremea ispitei se vadeste dragostea fiecarui om, cat de mult Il iubeste pe Dumnezeu.

Iisus, Domnul nostru, vrea ca noi sa avem dragoste desavarsita. Doua iubiri nu incap in aceeasi inima. Nu putem sluji lui Dumnezeu si lui mamona. Suntem datori sa-I dam lui Dumnezeu inima curata de orice intinaciune, ca sa ne dea si El inima Sa cea neintinata si dumnezeiasca.

(din: Arhim. Efrem Filotheitul, “Poveţe părinteşti”, Editura Evanghelismos, 2015)

***

Legaturi:

***

Ajunul Tuturor Sfinţilor 1986

“Pentru rugăciunile Stareţului nostru, să începem. De multe ori am auzit vorbindu-se despre smerenie, dragoste, zdrobire de inimă, dar le-am uitat, pentru că diavolul umblă mereu prin Mănăstire şi pândeşte momentul. Priveşte de pe ziduri să vadă cum petrecem şi vede dacă facem voia lui. Vă aduceţi aminte atunci când s-a săvârşit minunea în grajd? Preotul nostru făcea agheasmă şi în vreme ce a cântat de trei ori: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău…”, animalele s-au ridicat în picioare şi ne priveau peste despărţituri. Tot aşa ne urmăreşte si diavolul pe noi.

Din păcate cugetarea ni se întunecă, pătimeşte letargie. De nimic nu se teme diavolul atât de mult, ca de rugăciune. Dar se bucură atunci când vede moleşeală, acedie. Mai întâi să gândim şi apoi să vorbim.

Cu frică şi cutremur să mergem să ne împărtăşim. Cu lacrimi să ne apropiem de Dumnezeiasca Taină, pentru că lacrimile înseamnă smerenie. Să plângem din cugetarea la moarte, iar nu din faptul că ne-a „împuns” una sau alta. Un Sfânt Părinte spunea:

„Aşa cum mer­gem cu frică şi cu cutremur la Dumnezeiasca împărtăşire, tot astfel să-l vedem pe fiecare frate al nostru, pentru că este chipul lui Dumnezeu”.

Dacă vom vedea astfel pe fiecare om, cu neputinţă este să nu ne ierte Dumnezeu, pentru că El este dragoste.

Pe oamenii din lume, diavolul îi are în stăpânirea sa, însă pe monah nu ştie cu ce să-l răz­boiască. Pe noi ne războieşte cu văicăreala, ne îndeamnă să vorbim fără să gândim şi să-l supărăm pe aproapele, şi astfel pierdem măreţia lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ar fi trebuit să dorim mierea şi nespusa mireasmă a Harului dumnezeiesc, dragostea lui Hristos şi măretiile cereşti. Să vedem cetele îngereşti, nu cu ochii, ci cu simţurile noastre duhovniceşti. Insă cu văicăreala şi cu prostiile noastre ne păgubim şi pierdem dumnezeiasca măreţie. Dacă ne-am gândi ce ne face diavo­lul şi ce pierdem, am plânge zi şi noapte. De vreme ce în fiecare zi ne aruncă în acest lucru netrebnic, adică in văicăreală, vă voi spune ceva, deşi aş vrea să-l simt singură. Acestea mi le arată Dumnezeu, pentru că poziţia mea este de aşa fel, încât să vă pot chivernisi.

Ceea ce vă voi spune este un lucru duhovnicesc şi totodată şi foarte simţit. II văd cum se întâmplă şi cu sufletul meu. Este un lu­cru foarte serios şi de aceea să-l întipăriţi înlăuntrul vostru. Dum­nezeu nu dă aceasta la oricine, ci Proestosului, pentru a putea pune o rânduială corectă, ca să luăm aminte si să nu ne abatem si să ne osândim. Ceea ce am să vă spun este un lucru duhovnicesc, pe care nu-l puteţi înţelege. Aşadar, am văzut un bou dintre cei mai mari care există în lume, un bou cu nişte ochi holbaţi si înflăcăraţi, care era îmbrăcat cu o fustanelă. Iar această fustanelă a sa era numai ace. Şi acest bou umblă de jur împrejur şi şi-a făcut un loc de treierat ce nu se poate spune. Iar cu aceste ace o răneşte pe fiecare şi o aruncă jos, potrivit cu patima pe care o are. De aceea, atunci când îl vedeam, nu dormeam, fără numai două ceasuri; atât de înfricoşător era. De­sigur, aceasta se schimba numai datorită bolii mele.

Ne războieşte să nu facem rugăciune, să nu ne sculăm ca să mer­gem dimineaţa la biserica, să nu mergem la vreme la slujbe, să pierdem cele duhovniceşti, ca să se facă pe placul diavolului. De aceea dacă vom lua aminte şi ne vom îndrepta, vom avea veselie, dulceaţă şi contemplaţie duhovnicească, iar mierea Harului va curge din gura noastră. Vrea să vă aud că-mi spuneţi: „Maică Stareţă, nu-mi mai pot stăpâni simţirea inimii, această măreţie, contemplaţia“. Luaţi aminte foarte mult. Să punem început bun, pentru că vom vedea multe evenimente. Dacă ne vom lăsa cugetarea liberă, se va îngroşa şi nu vom mai vedea ce facem şi ce spunem. Să cugetăm:

„Au venit vremurile din urmă şi de aceea eu voi lucra cu ceasul, ca să nu pierd niciun minut pentru dragostea lui Hristos”.

Cel care va face aceasta, multă plată va primi. Nu râsete şi să nu umblăm de colo-colo. Aici am venit să lucrăm pentru Dumnezeu, să-L ado­răm pe Dumnezeu. Aici este casa lui Dumnezeu, este casa Maicii Domnului. In fiecare zi ne tămâiază, iar noi să nu simţim asta? In fiecare zi ne tămâiază, dar noi nu o vedem. Ochii noştri sunt închişi. Locuim într-o măreţie cerească, într-o bucăţică de Rai. Ne păzesc îngerii şi Arhanghelii. Ei ne scoală noaptea ca să ne rugam, şi astfel să se slăvească neîncetat Numele lui Dumnezeu. Si orice mâncam, trebuie să mâncăm cu lacrimi, pentru că mâncarea şi hainele sunt ale Maicii Domnului. Să-L iubim mult pe Hristos şi să ne agăţăm de grumazul Său. Nimic nu ne poate oferi o discuţie cu o soră, în timp ce dacă ne vom dărui în întregime lui Hristos, vom rosti neîncetat Rugăciunea şi vom cugeta la evenimente sfinte, vom dobândi foarte multă bucurie şi Rugăciunea ne va da aripi. Vom lucra cu multă grijă la ascultarea noastră şi nu ne vom lenevi de a ne împlini îndatoririle, pentru că lui Dumnezeu le vom dărui, iar nu la vreun copilas sau la vreo vecină. Oare cum suntem acum, tot astfel vom fi si în cealaltă viaţă? „Multi chemaţi, dar puţini aleşi“.

Să luăm aminte foarte mult la trairea noastră. Sa petrecem cu plăcere de Dumnezeu. Cuvintele pe care le spunem acum, le dă Dumnezeu, pentru că şi eu am trebuinţă de îndreptare, căci cea mai nepăsătoare şi trândavă sunt eu.

Mai întâi să gândim şi numai după aceea să exprimăm ce vrem să spunem. Raţional, liniştit, cu bunătate, cu blândeţe si dragostea lui Hristos. Să luăm aminte să nu-l vătămăm pe fratele nostru, discutând despre lucruri care nu au valoare sau pe care le-am lăsat în lume. După Pavecerniţă să nu spuneţi nici cel mai mic cuvânt, nimic. Dacă este cu putinţă, nici apă să nu beţi, chiar daca va este sete. Să vă înfrânaţi puţin, fără numai dacă este nevoie sa luati un medicament. După Pavecerniţă nu se mănâncă, nici nu se ba.

Sunteţi la trapeză? Fiecare să meargă la locul ei, să nu luati locul altei surori, nici să mâncaţi în bucătărie. Când nu facem ascultare să ştiţi că vom primi răsplata cuvenită. Aceste lucruri mici le exploatează diavolul şi ne are sub picioarele sale.

Să nu vă împărtăşiţi cu nesimţire şi fără lacrimi, ca să vă fie de folos Dumnezeiasca Taină. Să ne zdrobim cu inima, nu să umble aiurea duhul nostru în dreapta şi în stânga. Rugăciunea le va aduce pe toate. Dacă ziua nu vom avea luare-aminte şi rugăciune, noaptea veti fi frânte de oboseală si nu va veni Dumnezeu în sufletul nostru. Să studiem Sfânta Scriptură. Să citiţi până la sfârşit şi iarăşi s-o luaţi de la început. Dacă veţi pune astfel de început, va veni Harul lui Dumnezeu în sufletul vostru si o veţi înţelege. Să nu mergem la chiliile altor surori când avem trebuinţă de ceva şi ele lipsesc. Se interzice cu asprime ca o soră să spună alteia: „Vino la chilia mea şi ia cutare carte sau cutare obiect!“, nici să meargă singură, dacă sora nu este în chilie. Cea care va face aceasta, va primi un mare canon. Calcarile de poruncă trebuie să le scriem şi apoi să le mărturisim Stareţei. Aşadar, după Pavecerniţă nici o discuţie, oricât de supărător ni s-ar părea asta. Numai în caz de boală se justifică să mergeţi şi sa cereţi întărire. Să punem stavilă cuvintelor, pentru că vorbirea in deşert pricinuieşte cădere sufletului şi apoi omul nu se mai poate îndrepta. Diavolul ne spune că cutare sora nu ne place, una este aşa, cealaltă este altfel. Noi să-i răspundem:

„Fiecare om este chipul lui Dumnezeu. L-a plăsmuit Dumnezeu cu harismele sale“.

Să nu mai aud pe niciuna că judecă şi osândeşte. De îndată ce vom muri, prima treaptă pe care trebuie s-o trecem este cea a osândirii. Ne vom îm­piedica şi vom cădea în iad. Nu se mai opreşte această gură a noastră care trebuie găurită şi cusută. Primul lucru cu care trebuie să ne luptăm este păcatul osândirii. Să începem să rostim Rugăciunea. Să lepădăm deosebirile, împătimirile pe care le avem înlăuntrul nos­tru, care au devenit tumoare canceroasă în sufletul nostru. Acestea sunt un venin, prin care diavolul ne otrăveşte sufletul.

Să privim numai şi numai la noi înşine. Mintea s-o ducem me­reu la Tronul lui Dumnezeu. Vrem să ne ajutăm pe noi înşine? Să ne ducem mintea la Tronul lui Hristos. Iar de la Tronul lui Hristos la Tronul Maicii Domnului, şi să-i spunem câteva cuvinte Maicii Domnului, să-i mulţumim că ne mai rabdă, că ne dă mâncare, somn. Această măreţie unde altundeva o vom afla? Nicăieri. Oriunde mergeam, spuneam: „Mănăstirea mea, abia aştept să vin să-ţi sărut poarta“. De aceea, să începem Rugăciunea, una în şoaptă, alta mai tare, să se audă Numele lui Dumnezeu.

Vă voi spune şi altceva ce am văzut. Mi le dă Dumnezeu, aşa cum v-am spus, pentru a şti cum să vă chivernisesc şi să vedem cum să ne mântuim. Am ajuns la o clădire uriaşă. Inăuntru erau numai birouri, încolo, încoace, peste tot numai birouri. Şi acolo mi-au făcut control la şiragurile de rugăciune. Inainte de a intra, am văzut că am trei lire de aur în mâini, pe care le treceam dintr-o mână în alta, iar gândul mi-a spus că ele sunt talanţi, Harul lui Dumnezeu. Aurul acesta îl are acela care face voia lui Dumnezeu. Apoi am întrat înăuntru au început să mi le controleze pe toate: privegherea, postul, rugăciunile cu metanierul. Unul pecetluia, altul nu. Am întârziat acolo şi voiam să plec.

După o vreme am plecat cu destulă greutate şi m-am aflat în faţa unei platforme fără susţinere. Stătea atârnată în văzduh. De o parte a ei era scrâşnirea dinţilor, iadul nesfârşit, pe care nici măcar nu şi-l poate închipui cineva, de cealaltă parte erau cetele ingerilor şi ale Sfinţilor, iar în mijloc era Hristos Care şedea pe un Tron de marmură şi al Cărui Chip il puteam vedea din pricina strălucirii Lui. Eu stăteam în partea dreaptă, iar dedesubtul meu era un haos negru. Si-i vedeam pe demoni cum aruncă cu sacii sufletele in acea gură deschisă. In clipeala ochiului cădeau sacii. Şi aruncau călu­gări, arhierei, o mulţime. Atunci mi-am spus în sinea mea: „Cât de mulţi demoni sunt si câţi saci au aruncat într-un minut!”. Veneau unul câte unul, ca să fie judecaţi de Hristos, preoţi, episcopi şi săreau demonii ca leii din acel haos şi apucandu-i de picioare, îi trăgeau în adânc. Atunci, de frică, pentru că mă aflam deasupra acelui adânc, am strigat: „Ah, Hristoase al meu, ce va fi?“. Şi m-am deşteptat. O săptămână întreagă nu am mâncat din pricina plânsului şi a tân­guirii. Mult am plâns şi m-am tânguit. Ce să vă spun? După cele pe care le-am văzut, nu mai priveam la nimic din jurul meu. Şi s-a săvârşit o aşa schimbare în sufletul meu, încât parcă s-a şters toată lumea de dinaintea mea. Gândeşte-te, Dreptul Judecător! Şi toate sunt realitate. Şi ni le arată pe toate acestea, numai şi numai ca să ne venim în sine.

De aceea, să luăm aminte. Petrecerea monahală este o măre­ţie cerească. „Vreau” şi „de ce?” să lipsească, pentru că pricinuiesc cel mai mare foc în sufletul nostru si sunt în afara monahismului. Să spuneţi: „Ceea ce vreţi, Sfinţia Voastră, Maică Stareţă. Ceea ce consideraţi, Sfinţia Voastră. Eu nu sunt nimic“. Luaţi aminte să nu faceţi lucruri fără binecuvântare şi în ascuns. Şi pentru apa pe care o beţi după Pavecerniţă să vă spovediţi. Cel care se va înfrâna şi în asta va vedea o măreţie şi mult ajutor în nevoinţa sa.

Vă rog mult ca treburile pe care le aveti de făcut să le terminaţi înainte de Pavecerniţă, astfel încât sora care vrea să se scoale la pri­veghere să nu fie deranjată. Luaţi aminte la discuţiile de pe holuri şi la uşile chiliilor. Pe cât se poate să păstrăm liniştea. Uşor şi fără zgomot să închidem uşile. Aşadar, multă luare-aminte!

In biserică, fiecare sa facă răbdare şi să stea la locul ei. Să cugete puţin cum va sta în focul cel veşnic. Să nu plecăm şi să ne mutăm din strana noastră. Asta nu este corect. Dacă a început Vecernia, vom face răbdare pentru dragostea lui Hristos. Aţi văzut-o pe maica Vriena? Stătea totdeauna la locul ei în biserică, citea, se ruga; de toate se îngrijea. Şi cum a răsplătit-o Dumnezeu! Aţi auzit ce mi-a spus la moartea ei. „Să le spui maicilor şi surorilor să nu se lenevească. Pentru că toate au trecut pe dinaintea mea, în afară de farfuriile pe care nu m-ai lăsat să le spăl“. De aceea, orice fac picioarele, mâinile, cel care se nevoieşte şi asudă, acela va primi Harul dumnezeiesc. Să discutaţi cu multă smerenie, nu cu glas mare. Să explicaţi frumos şi în linişte ceea ce aveţi de spus. Unde este smerenie, acolo este şi Harul lui Dumnezeu. Unde este egoism şi mândrie, acolo este diavolul. Să nu dispreţu­im vreun lucru al Mănăstirii, ci să luăm aminte la el ca la lumina ochilor, deoarece vom da răspuns lui Dumnezeu. Să ne gândim că suntem în palate şi suntem robi. Căci toţi suntem robi pentru dra­gostea lui Hristos, robi ai Maicii Domnului şi pentru dragostea lui Hristos îi slujim ei. Aici sunt palatele Maicii Domnului, iar noi tre­buie s-o vedem că stă în Tron şi mergem să-i facem metanie.

Când veniţi la chiliuta mea, sub icoana cea mare a Maicii Domnului, pe care mi-a adus-o Stareţul din Sfântul Munte, este bastonul. Stareţa mea a adormit, iar acum Stareţa mea este Maica Domnului. Aşadar, veţi face metanie la icoană, la baston, şi după aceea să veniţi la mine. Ei i-am încredinţat toate nădejdile mele, toate problemele mele, ei şi Stareţului meu. Şi dacă lipsesc, acolo să mergeţi să puneţi metanie, la Maica Domnului şi la baston, pentru că pe ea o am de Stareţă. Ei i-am încredinţat nădejdile mele.

„Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu“.

Luaţi aminte să nu pierdeţi vremea. Cea dintre voi care ia aminte la acestea pe care le-am spus şi face ascultare, va vedea mult Har în sufletul ei. Fie ca să salte Hristos înlăuntrul vostru si să-L simţiţi ca pe un Prunc! Să salte ca un Prunc în inima voastră! Dacă veţi avea luare-aminte si veţi păzi cele pe care vi le-am spus, mă veţi ajuta şi pe mine la păstrarea sănătăţii mele. Şi când vă cuprinde mâhnirea, să veniţi la mine.

Iar cand urmează să mergeţi undeva, să mă chemaţi să văd tot ceea ce pregătiţi pentru a lua la drum. Să luaţi aminte la lăcomie. Să punem randuială înlăuntrul nostru. Ceea ce ne-a dat Dumnezeu la amiază, aceea să mâncăm. Când mergem la ascultarea noastră, să nu pierdem vremea. Când întâlnim vreo piedică la ascultarea noastră, să avem cu noi un metanier şi să-l împletim în acea vreme. Să nu stea omul fără lucru. In felul acesta îi pricinuim bucurie şi-l odih­nim şi pe Stareţul nostru. Şi Evanghelia s-o avem ca pe un engolpion. Când ne obosesc mâinile la împletit, să deschidem Evanghelia.

La bucătărie să luaţi aminte la vorbărie. Când este vorba să începeţi săptămâna voastră la bucătărie, să faceţi semnul Crucii, să vă faceţi metanie una la alta şi să spuneţi:

„Pentru rugăciunile Părinte­lui nostru să începem!”.

Să rostiţi Rugăciunea şi veţi vedea cu câtă bucurie va trece săptămâna. Să luaţi aminte să le odihniţi pe surori, pe maicile bolnave, şi veţi vedea cum vă va răsplăti Dumnezeu. Şi ce frumos ar fi să vină Arhanghelul şi să ne ia pe toate împreună! Să vină ziua aceea să plecăm toate împreună, ca Pustnicii Cretei, desigur, dacă vom face voia lui Dumnezeu. Vreau să faceţi multă, multă, multă ascultare şi să nu apuce înainte nici limba noastră, nici gândul nostru. Cu smerenie şi cu respect să discutăm ceea ce avem de discutat.

La ascultările voastre, la atelierul de pictură, la atelierul de brode­rie, la croitorie să începeţi ascultarea cu Acatistul Maicii Domnului, iar nu cu subiecte care nu pot să ne aducă nici un folos duhovnicesc. Animozităţile să le uităm, să le ia Marea Neagră, acolo unde am vă­zut că se varsă râurile Rusiei, acum când am fost la Constantinopol. Aşadar, luare-aminte şi rugăciune. Mă rog Preabunului Dumnezeu ca, pentru rugăciunile Stareţului nostru, să punem început bun, ca să avem şi sfârşit bun. Munca şi rugăciunea sunt două verigi legate între ele. Cu ele să ne legăm şi noi, ca să simţim care este voia lui Dumne­zeu. Fie ca schimonahiile să împlinească cu şi mai multă acrivie cele pe care le-au făgăduit, iar cele mici încă si mai mult, ca să le învrednicească Dumnezeu să primească Marea şi îngereasca Schimă, ca sa nu plece aşa din această viaţă! Şi să mergem toate Ia Hristos al nostru, să ne desfatăm împreună de bunătăţile Raiului, acolo unde sunt flo­rile cele mult mirositoare ale lui Dumnezeu-Cuvântul. Fie ca aceste cuvinte să se întipărească în inimile noastre! Amin”.

(din: Stareta Macrina Vassopoulos, “Cuvinte din inima”, Editura Evanghelismos, 2015)

Legaturi:

“Trebuie să facem un efort ascetic în numele lui Hristos ca răspuns la actul de cultură realizat în numele fiinţei europene dezintegrate şi decăzute, în numele ateismului, civilizaţiei sau al lui antihrist (…) Cuvântul de ordine care ar trebui auzit astăzi în cadrul Bisericii este acesta: să revenim la asceţii hristofori şi la Sfinţii Părinţi! Să practicăm şi noi nevoinţa şi virtuţile Sfinţilor Părinţi!“.

***

Vedeti si:

“Pentru ca Biserica noastră să fie cu adevărat Biserică a lui Hristos, Biserică sobornicească, trebuie cu adevărat să-şi împlinească acest obiectiv major în rândul oamenilor. Şi totuşi, care sunt mijloacele de împlinire a acestui obiectiv divino-uman? Încă o dată, mijloacele sunt ele însele divino-umane fiindcă un obiectiv divino-uman poate fi împlinit doar prin mijloace divino-umane, niciodată prin mijloace omeneşti sau prin oricare altele. Tocmai din acest punct de vedere Biserica se diferenţiază radical de orice este omenesc sau lumesc. Aceste mijloace nu sunt nimic altceva decât practici ascetice şi virtuţi divino-umane. Iar acestea pot fi practicate cum se cuvine doar de către asceţii divino-umani, purtători de Hristos. Virtuţile divino-umane există într-o înrudire organică. Fiecare îşi are izvorul în cealaltă, completându-se una pe alta.

Prima dintre virtuţile ascetice este efortul credinţei: sufletele oamenilor trebuie să se străduiască neîncetat întru această virtute capitală; aceasta înseamnă că sufletele credincioase trebuie să se dăruiască lui Hristos fără rezerve şi fără compromisuri, după ce vor fi coborât până în adâncurile fiinţelor lor şi se vor fi ridicat spre înălţimile divino-umane. Este un lucru esenţial de a înrădăcina în oameni faptul că credinţa în Hristos este o virtute ce depăşeşte hotarele strâmte ale ideii de naţionalism, fiind ecumenică şi sobornicească, treimică; şi că pentru cel ce crede în Hristos este necesară aşteptarea lui Hristos şi doar a lui Hristos, în fiecare moment al vieţii sale.

Cea de-a doua virtute ascetică este virtutea divino-umană a rugăciunii şi a postului. Aceasta este o virtute care trebuie să devină o permanenţă, un mod de viaţă al ortodocşilor, devenind suflet din sufletele lor, fiindcă rugăciunea şi postul sunt atotputernice mijloace oferite de Hristos spre a curăţi nu numai persoana umană, dar şi societatea, oamenii, neamul omenesc, în general vorbind, de orice necurăţie.

Postul şi rugăciunea pot cu adevărat să cureţe sufletele oamenilor noştri de orice fel de necurăţii şi de păcate (Mt. 17, 19-21; Luca 9, 17-29). Sufletele oamenilor trebuie hrănite permanent printr-o viaţă ortodoxă de rugăciune. Postul şi rugăciunea nu trebuie folosite doar pentru individ, sau pentru un popor, ci pentru toţi şi pentru toate; pentru prieteni şi pentru vrăjmaşi, pentru cei ce ne persecută şi ne dau la moarte, fiindcă în felul acesta creştinii se deosebesc de neamuri (Mt. 5, 44-45).

Cea de-a treia virtute divino-umană este cea a dragostei: e vorba de dragostea care nu cunoaşte limite, care nu se întreabă cine e vrednic şi cine nu, ci îi cuprinde pe toţi; trebuie să-i iubim pe prieteni şi pe vrăjmaşi, pe păcătoşi şi pe răufăcători, fără să le iubeşti păcatele şi crimele acestora. Ea îi binecuvântează pe cei blestemaţi şi, precum soarele, ea străluceşte şi peste cei răi şi peste cei buni (Mt. 4, 45-46). Această dragoste divino-umană trebuie cultivată în inimile oamenilor fiindcă tocmai acest caracter sobornicesc al ei o diferenţiază de alte forme de iubire relative şi egoiste: de cea de tip fariseic, de cea umanistă, de cea altruistă, de cea naţionalistă, precum şi de cea animalică. Dragostea lui Hristos este pururea atotcuprinzătoare. Ea este dobândită prin rugăciune fiindcă e un dar al lui Hristos. Acum, inima ortodoxă se roagă cu intensitate:

“Doamne al iubirii, dăruieşte-mi mie această dragoste a Ta pentru toţi şi pentru toate!”

Cea de-a patra virtute este cea a umilinţei şi smereniei. Doar cel ce este blând şi smerit cu inima poate linişti inimile crude, pline de tulburare: numai cel blând cu inima poate smeri sufletele mândre şi trufaşe. A arăta “blândeţe faţă de toţi oamenii” este obligaţia fiecărui creştin adevărat (Tit. 3, 2). Dar omul devine cu adevărat blând şi smerit atunci când el îşi îndreaptă adâncul inimii către Domnul Iisus Hristos, El fiind singurul cu adevărat “blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29). Sufletul oamenilor trebuie îmblânzit cu blândeţea lui Hristos. Orice om trebuie să înveţe să se roage aşa:

“Blândule şi bunule Doamne, linişteşte-mi sufletul meu tulburat!”

Domnul S-a smerit pe sine cu cea mai mare umilinţă. El S-a întrupat şi S-a făcut om.

Ca să fii al lui Hristos atunci smereşte-te precum un vierme: pune-te în situaţia celor ce sunt îndureraţi, plini de tristeţe şi de necazuri, a celor ce se află în tulburări şi sminteli. Smereşte-te mai tare decât toţi; fă-te tuturor toate, dar după Hristos şi întru Hristos. Atunci când nu ai smerenia Lui, roagă-te:

“O, Dumnezeule Cel plin de smerenie, învaţă-mă şi pe mine smerenia Ta!”

Cea de-a cincea virtute ascetică este virtutea răbdării şi a umilinţei. Cu alte cuvinte, să pătimeşti toate răutăţile, să nu răsplăteşti rău cu rău, să ierţi cu absolută compătimire orice atac, defăimare şi răutate. Iată ce înseamnă să fii al lui Hristos: să te simţi mereu răstignit lumii, persecutat de ea, agresat, scuipat, desconsiderat. Lumea nu-i va accepta pe cei ce sunt purtători de Hristos, la fel precum nu L-ar accepta nici pe Hristos Însuşi. Mucenicia este starea în care creştinul aduce roade. Acest lucru trebuie împărtăşit oamenilor. Pentru ortodocşi, mucenicia înseamnă purificare, curăţie. A fi creştin nu înseamnă doar a răbda suferinţa cu bucurie, ci a-i ierta plini de compătimire pe cei ce sunt cauza ei, a te ruga lui Dumnezeu pentru ei aşa cum au procedat Domnul şi arhidiaconul Ştefan. Şi roagă-te aşa:

“Îndelung răbdătorule Doamne, dăruieşte-mi puterea de a răbda şi ierta; fă-mă generos şi smerit”.

Misiunea Bisericii noastre este de a insufla aceste virtuţi divino-umane şi practici ascetice în modul de viaţă al oamenilor, de a le uni viaţa şi sufletul statornic cu aceste virtuţi divino-umane, hristice. Fiindcă în acestea aflăm mântuirea sufletului de relele lumii şi de acele organizaţii lumeşti pierzătoare de suflet. Drept răspuns la ateismul “erudit” şi la canibalismul rafinat al civilizaţiei contemporane, noi trebuie să promovăm acele personalităţi purtătoare de Hristos, care cu blândeţea oilor vor risipi răutatea lupilor şi cu puritatea porumbeilor vor salva sufletul oamenilor de la putreziciunea şi moartea culturală şi politică. Trebuie să facem un efort ascetic în numele lui Hristos ca răspuns la actul de cultură realizat în numele fiinţei europene dezintegrate şi decăzute, în numele ateismului, civilizaţiei sau al lui antihrist.

Iată de ce sarcina majoră a Bisericii noastre este aceea de a crea astfel de asceţi purtători de Hristos. Cuvântul de ordine care ar trebui auzit astăzi în cadrul Bisericii este acesta: să revenim la asceţii hristofori şi la Sfinţii Părinţi! Să practicăm şi noi nevoinţa şi virtuţile Sfinţilor Părinţi! Să practicăm virtuţile Sfântului Antonie, ale Sfinţilor Atanasie, Vasilie şi Grigorie, ale Sfinţilor Serghie şi Serafim ai ruşilor, ai Sfinţilor Sava, Prohie şi Gavriil ai sârbilor şi ale altora asemenea lor, fiindcă tocmai aceste virtuţi ne-au dăruit aceşti sfinţi, exemple demne de urmat. Astăzi numai eforturile ascetice ortodoxe şi virtuţile pot insufla sfinţenia în orice suflet, în sufletul tuturor oamenilor noştri – văzând că obiectivul divino-uman al Bisericii este neschimbat, iar mijloacele sale sunt şi ele aceleaşi, fiindcă Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în vecii vecilor (Evrei 13, 8). Aici rezidă diferenţa dintre lumea obişnuită şi cea care trăieşte întru Hristos: lumea este trecătoare şi temporală, în timp ce lumea lui Hristos este pururea împlinită, deschisă veşniciei.

Ortodoxia, ca unic vas şi deplină păstrătoare a Persoanei desăvârşite, strălucitoare a Dumnezeu-omului Hristos, este împlinită în mod exclusiv prin această lucrare a virtuţilor cu ajutorul harului, prin mijloace ortodoxe în întregime divino-umane şi nu prin împrumuturi de la romano-catolicism sau protestantism, întrucât acestea din urmă sunt forme ale creştinismului după modelul mândrei fiinţei europene şi nu a smeritei fiinţei divino-umane. Această misiune a Bisericii este uşurată de Dumnezeu Însuşi, fiindcă printre oamenii noştri există un duh de nevoinţă, aşa cum este el lucrător în ogorul Ortodoxiei de-a lungul secolelor. Sufletul ortodox al oamenilor noştri se sprijină pe Sfinţii Părinţi şi pe asceţii ortodocşi. Practicile ascetice, la nivel personal, familial şi la nivel de parohie, mai ales rugăciunea şi postul, reprezintă trăsătura fundamentală a Ortodoxiei. Poporul nostru este un popor al lui Hristos, un popor ortodox, fiindcă – aşa cum a făcut-o şi Hristos – el rezumă Evanghelia în aceste două virtuţi: postul şi rugăciunea. Şi mai este un popor convins de faptul că orice necurăţie, orice fel de gânduri murdare pot fi alungate din oameni doar prin acestea singure (Mt. 17, 21). În adâncul inimii sale, poporul nostru Îl cunoaşte pe Hristos şi Ortodoxia, ştie exact ceea ce face ca o persoană ortodoxă să fie ortodoxă.

Ortodoxia va genera întotdeauna renaşterea ascetică. Ea nu recunoaşte nimic altceva. Asceţii sunt singurii misionari ai Ortodoxiei. Nevoinţa este singura ei şcoală misionară. Ortodoxia înseamnă efort ascetic şi viaţă, şi doar prin acestea două misiunea ei este transmisă mai departe şi împlinită. Trăirea nevoinţei ar trebui să fie misiunea lăuntrică a Bisericii noastre printre oameni. Parohia trebuie să devină un focar de nevoinţă. Dar acest lucru poate fi împlinit doar de către un preot ascet.

Rugăciunea şi postul, viaţa orientată spre Biserică a parohiei, o viaţă liturgică: Ortodoxia deţine toate aceste mijloace drept căi fundamentale de lucrare a renaşterii în rândul poporului său. Parohia, comunitatea parohială, are nevoie de regenerare, şi prin dragoste hristică şi frăţească trebuie îndreptată smerită spre El şi spre toţi oamenii, umilă şi modestă, într-un duh de jertfă şi lepădare de sine. Iar o astfel de slujire trebuie întărită şi hrănită prin rugăciune şi viaţă liturgică. Aceasta este lucrarea fundamentală şi indispensabilă. Dar pentru a atinge acest ţel există o cerinţă absolut necesară: ca toţi episcopii, preoţii şi monahii noştri să devină ei înşişi asceţi. Să Îl rugăm fierbinte pe Domnul Dumnezeul nostru să împlinească aceasta”.

(Sf. Iustin Popovici, Credinta Ortodoxa si viata in Hristos, Ed. Bunavestire)

Legaturi:

Pocăinţa

Dragă maică Valentina!

Avem de aşteptat greutăţi mari, când poate că viii îi vor invidia pe morţi. Ne dăm seama de asta, dar tot nu ne pregătim pentru răbdare şi pentru ieşirea din această viaţă.

Rugaţi‑vă pentru mine, păcătosul, ca Domnul să‑mi dea pocăinţă adevărată şi încredinţare în voia Lui cea sfântă! Vă doresc şi dumneavoastră să primiţi acest dar, căci fără el omului îi este greu şi aici, şi după moarte.

*

Dragă maică Valentina!

Pace, mântuire, sănătate trupească şi bucurie duhovnicească vă doresc!

Cu ce ochi mă vede episcopul ştiu şi singur.

Toţi cei ce vor a vieţui cu bună credinţă în Hristos Iisus, prigoniţi vor fi.

Auziţi, maică? Nu numai cei ce vieţuiesc, dar chiar şi cei ce vor a vieţui cu bună credinţă vor fi prigoniţi. Prin cine? Prin oamenii care ascultă de insuflările diavolului.

Vă compătimesc, dragă maică Valentina, pentru neputinţele dumneavoastră trupeşti, fiindcă am început să le simt şi eu. Cât priveşte sufletul, ce să spun? Vremii noastre i‑a fost dată o singură nevoinţă: să ne recunoaştem păcatele şi neputinţa, să ne pocăim pentru ele şi să răbdăm fără cârtire tot ce va îngădui Domnul – însă nici asta n‑o putem săvârşi decât cerând mereu ajutorul Domnului. Altfel spus, trebuie să ne rugăm Domnului cât mai des şi să nu osândim pe nimeni, în nici un caz, ci să‑i iertăm pe toţi, ca, potrivit legii duhovniceşti, să nu fim osândiţi nici noi.

Iertaţi‑mă pentru toate, maică Valentina, şi rugaţi‑vă pentru mine! Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu voi cu toate! Salutare şi binecuvântare tuturor celor ce mă cunosc!

*

Monahiei Maria şi surorii sale Ecaterina

Pace vouă, dragelor!

Domnul să vă binecuvânteze, să vă apere de tot răul, să vă îndrume pe calea mântuirii!

Răscumpăraţi vremea, că zilele rele sunt.

Siliţi‑vă să trăiţi după poruncile lui Dumnezeu, iar pentru păcate şi greşeli pocăiţi‑vă, nu vă îndreptăţiţi, ci arătaţi‑I Domnului păcătoşenia şi neputinţa voastră, sărăcia voastră, ca să primiţi miluirea şi chiar fericirea. S‑a zis:

Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăţia cerurilor

– iar dacă pe lângă recunoaşterea sărăciei noastre de fapte bune vom vărsa câteodată şi o lacrimă de frângere a inimii vom fi de două ori fericiţi, vom fi mângâiaţi de Domnul.

Domnul să vă dea binecuvântare şi să vă miluiască aici şi în viaţa viitoare!

*

Monahiei Eupraxia

V. mi‑a scris că trei zile ai plâns după ce ai citit scrisoarea mea. Mă bucur că ai plâns, dacă plânsul tău a fost după Dumnezeu, nu din orgoliu rănit. Din tot sufletul îţi doresc să vezi păcatele tale şi să plângi pentru ele nu trei zile, ci toată viaţa, până la moarte, ca să nu fii nevoită să plângi veşnic după moarte.

Atât vârsta, cât şi starea sănătăţii noastre ar trebui să ne facă să aşteptăm sfârşitul grabnic, când vom fi puşi înaintea Judecătorului nemitarnic, Care ne ştie toate tainele. Ce hotărâre va lua în privinţa noastră? Prin ce ne vom îndreptăţi înaintea Lui? Există un singur mijloc: atâta timp cât suntem vii, să ne recunoaştem nevrednicia în faţa lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, să recunoaştem sincer că suntem netrebnici, că avem faţă de Dumnezeu o datorie de neplătit şi, prin urmare, că n‑avem dreptul să pretindem ceva de la oameni, să ne dăm seama de asta, şi să plângem, şi să ne rugăm aici lui Dumnezeu să ne miluiască, să ne ierte datoria de neplătit. Trebuie să plângem că ne‑am risipit puterile sufletului şi trupului, că jignim [rănim] mereu iubirea lui Dumnezeu, şi să ne rugăm ca după moarte Domnul să nu ne pomenească nedreptăţile şi păcatele, ci să ne primească în locaşurile Sale aşa cum l‑a primit pe fiul risipitor. Iată pentru ce trebuie să fie toată grija noastră!

Zi de zi, înainte de somn, trebuie să ne cercetăm pe noi înşine şi să ne frângem inima pentru toate călcările de poruncă pe care ni le‑am îngăduit de‑a lungul zilei, trebuie să ne amintim toată viaţa dinainte, şi să ne pocăim pentru toate, şi să stăruim până când vom simţi limpede că Domnul ne‑a iertat păcatele din trecut. Din toată inima trebuie să ne rugăm Domnului să ne ajute ca de acum înainte să nu mai păcătuim, să nu‑L mai jignim [rănim] prin noi încălcări ale voii Lui celei sfinte, care e arătată prin porunci. Din răsputeri trebuie să ne temem a‑l necăji pe aproapele nostru, fiindcă e mai uşor să te împaci cu Dumnezeu decât cu aproapele. Smereşte‑te în faţa tuturor, străduieşte‑te să‑i ajuţi pe toţi pe cât îţi stă în putere, nu ocărî pe nimeni, nu judeca, nu osândi. Împacă‑te cu toţi, pe toţi iartă‑i, altfel nu vei primi nici tu iertare de la Domnul. Această condiţie a fost pusă de Domnul Însuşi:

Dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru Ceresc nu vă va ierta vouă greşelile voastre.

În aceste zile ale sfântului Post pune‑te în rânduială, împacă‑te cu oamenii şi cu Dumnezeu. Frânge‑ţi inima şi plângi pentru nevrednicia şi pierzarea ta: atunci vei primi iertare şi vei afla nădejde de mântuire.

Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi,

pe când fără ea nici un fel de jertfe şi milostenii nu te vor ajuta.

Dacă ai fi voit jertfă, Ţi‑aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu – duhul umilit.

„Cel ce plânge pentru păcatele sale e mai presus de cel ce învie morţii”,

zice Sfântul Isaac Sirul.

Cu toată osârdia să ceri de la Domnul cel mai mare şi mai trebuitor dintre daruri: darul vederii propriilor păcate şi al plânsului pentru ele. Cel ce are darul acesta are totul.

Domnul să te lumineze şi să‑ţi dea binecuvântare! Salutare şi binecuvântarea lui Dumnezeu tuturor!

*

Monahiei Eupraxia

Am primit astăzi scrisoare că eşti bolnavă şi ai temperatură. Fără îndoială, de la tumoare. Pe lângă mersul la doctor, eu te sfătuiesc foarte stăruitor să te spovedeşti amănunţit, începând din copilărie, după ce te vei fi pregătit bine. Încearcă să te pregăteşti aşa:

1. Roagă‑te măcar câte puţin, dar cât mai des, aşa cum poţi, stând, şezând sau zăcând.

2. Roagă‑te cu cuvintele vameşului sau cu Rugăciunea lui Iisus, amintindu‑ţi toate păcatele pe care le‑ai făcut din tinereţe nu doar cu fapta, ci şi cu cuvântul, cu gândurile şi cu dispoziţiile sufleteşti; dacă vreun păcat îţi „zgârie” conştiinţa, opreşte‑te asupra lui şi cere iertare până când vei simţi că Domnul te‑a iertat. Inima îţi va da de înţeles asta. Însemnează în scris toate păcatele de acest fel, ca să nu uiţi de ele la spovedanie.

3. Închipuie‑ţi mai des că ai murit şi că trebuie să treci prin vămi şi să dai socoteală pentru fiecare păcat nemărturisit. Iarăşi vor ieşi la suprafaţă tot felul de păcate, şi iarăşi să te pocăieşti înaintea lui Dumnezeu ca să fii iertată, încât păcatele cu pricina să nu mai fie pomenite la vămi. Să le însemnezi în scris, de asemenea, pe cele grele. Aşa să te osteneşti o săptămână sau două, pe urmă să te spovedeşti.

După spovedanie să‑ţi cercetezi din nou întreaga viaţă şi să însemnezi în scris ceea ce ai uitat prima dată. Aceasta este doctoria cea mai bună nu numai pentru suflet, ci şi pentru trup.

Să nu te îndreptăţeşti pentru nimic, ci să dai vina numai pe tine însăţi, altfel nu vei primi iertare.

Dacă veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: „Robi netrebnici suntem, ceea ce eram datori să facem am făcut.”

Ca făpturi şi robi ai Făcătorului şi Dumnezeului nostru, suntem datori să facem toate poruncile fără să aşteptăm răsplată. Robul este dator să facă ce i se porunceşte, iar iertarea păcatelor şi dăruirea Împărăţiei lui Dumnezeu ţin de mila Lui. Această milă le este dată celor ce şi‑au conştientizat vinovăţia până în adâncul sufletului şi strigă totdeauna ca vameşul către Domnul:

Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!

Cu cât se curăţeşte mai mult omul prin pocăinţă, cu atât începe să vadă mai mult păcătoşenia şi stricăciunea sa. Acesta este semnul cel mai vrednic de crezare că pocăinţa a fost primită şi omul se nevoieşte în mod corect. Dacă nu există conştientizarea adâncă, din inimă, a propriei netrebnicii, nu va fi nici pocăinţă puternică. Aşadar, omul ori se îndreptăţeşte, ori are părere înaltă despre sine, ori îi osândeşte pe alţii, ori ţine vrajbă faţă de cineva ş.a.m.d. Pe scurt, înseamnă că este amăgit de vrăjmaş sau, altfel spus, este în înşelare. Ca de şarpe veninos trebuie să ne ferim de îndreptăţirea de sine şi de vrajba cu aproapele.

1. Dacă nu iertaţi aproapelui, nici Tatăl vostru Ceresc nu vă va ierta vouă.

2. Cu măsura cu care măsori, cu aceea ţi se va măsura.

3. Iartă‑ne nouă datoriile noastre precum şi noi iertăm datornicilor noştri!

4. Iar Sfinţii Părinţi spun: „Rugăciunea celui pomenitor de rău (ranchiunos) este semănătură pe stâncă” (Sfântul Isaac Sirul).

Cred că dacă‑i vei ierta pe toţi în mod sincer şi te vei pocăi aşa cum am arătat mai sus nu numai că vei primi iertarea păcatelor, ci şi dispoziţia ta sufletească va fi împăcată, binevoitoare faţă de toţi, iar odată cu asta şi boala ta se va uşura, ba poate chiar va trece cu totul. Teme‑te mai ales de pomenirea răului, de ranchiună. Dacă inima nu te ascultă, iartă‑i pe toţi cu gândul, dacă poţi sileşte‑te să ceri de la toţi iertare, iar înaintea Domnului deschide‑ţi inima, zicând:

„Doamne, Tu le‑ai poruncit tuturor să ierte şi Însuţi Te‑ai rugat pentru răstignitori: şi eu îi iert pe toţi, dar inima nu mă ascultă. Doamne, izgoneşte din inima mea orice vrajbă, orice duşmănie, orice osândire! Fii milostiv cu mine, vindecă sufletul meu bolnav de păcate, nu îngădui să ajung în pierzare, nu mă lipsi de cereasca Ta Împărăţie!”

Am stăruit îndelung asupra vrajbei pentru că ea face deşarte toate ostenelile omului. Nici rugăciunile, nici pocăinţa, nici milostenia nu le primeşte Domnul de la omul care ţine vrăjmăşie împotriva aproapelui.

Dacă ai fi voit jertfă, ­Ţi‑aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu – duhul umilit. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

Unde este vrăjmăşie, ranchiună, îndreptăţire de sine, osândirea aproapelui, nu poate fi nici frângere de inimă, nici smerenie. Focul şi gheaţa nu pot fi împreună.

Ştii şi singură toate astea, dar una este să ştii, alta este să împlineşti. Ştiinţa fără împlinire duce, după cuvântul Mântuitorului, la cădere mare, adică la pierzare, fiindcă zidirea întreagă a fost întemeiată pe nisip.

Osteneşte‑te măcar puţin, fiindcă zilele rele sunt şi nu ştim când va veni ceasul să trecem în veşnicie. Bolile le‑au slujit întotdeauna celor care trăiesc pe pământ drept aducere‑aminte de faptul că nu suntem aici pentru veşnicie, că trebuie să ne naştem in altă lume şi să dăm socoteală de cele ce am făcut în aceasta.

Te mai sfătuiesc să mulţumeşti Domnului pentru toate câte ţi se întâmplă în viaţă, fiindcă şi cele bune, şi cele grele, şi bucuria, şi necazul, sunt trimise de Domnul spre folosul nostru, spre mântuirea noastră.

Iartă‑mă pentru tot, şi ţie să‑ţi ierte Domnul toate greşelile tale; şi eu te iert şi îţi dau binecuvântare!

[…]

*

Monahiei Eupraxia

Sufletul nu are cum să nu te doară atâta timp cât nu va simţi că a primit iertarea mulţimii fărădelegilor săvârşite, iar de pocăit nu ne pricepem să ne pocăim cum trebuie. Dacă omul se pocăieşte pentru păcatele sale şi în acelaşi timp îi osândeşte pe alţii ori se slăveşte în deşert ş.a.m.d., ce pocăinţă poate să fie aceea? Cu o mână zideşti, cu alta strici. Şi uite aşa, sufletul se necăjeşte.

Să fii sănătoasă! Domnul să vă binecuvânteze pe tine şi pe toţi!

[va urma]

(din: Cuviosul Nikon Vorobiov, Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească, Editura Sophia, 2014)

Din aceeasi carte:

Predici (audio + text) ale Parintilor IOANICHIE BALAN si NICHIFOR HORIA la VINDECAREA INDRACITILOR GADARENI:

“Aşa cum şi noi, din păcate, mulți ne mărturisim creştini, venim la biserică, dar minţim, nedreptăţim pe ceilalţi, dăm mită ca să avem nişte înlesniri şi ne pretăm la atâtea lucruri care ştim că sunt compromisuri faţă de ceea ce credem. Şi ajungem, dacă nu trăim potrivit cu ceea ce credem, să pervertim chiar ceea ce credem şi să gândim dupa cum trăim, să gândim <<şmechereşte>>… Felul omenesc de a-şi pune nădejdea şi siguranţa în mica lui afacere, în mica lui înţelepciune omenească de a-şi chivernisi cele nu doar de trăit decent, ci de prisosit, felul acesta era stingherit acum de prezenţa Mântuitorului, care vădea păcatul de dreptate/de vieţuire dreaptă, adevărul de minciună…”

Cuvant al Parintelui Ioanichie Balan la Duminica a 5-a dupa Rusalii (a vindecarii indracitilor din Gadara) – 1997:

“Unde nu intră păcatul, nu intră nici diavolul”

“Iubiţi credincioşi,

În Evanghelie ni se spune cum Mântuitorul a scos demonii din doi oameni îndrăciţi, fiind în Galileea Mântuitorul, unde este un lac destul de mare. Trecând cu corabia pe partea opusă, este o regiune care se cheamă Gadara sau Gherghesa, sunt nişte localităţi micuţe, şi după acele localităţi este pământul gherghesenilor sau al gadarenilor. Şi, mergând Domnul în partea opusă, peste lac, peste Marea Galileei, iată îi ies înainte doi oameni îndrăciţi. Şi foarte important e ce vreau să vă spun. Nu grăiau ei, ci demonii prin gura lor, aşa cum se întâmplă la persoanele pe care le vedeţi astăzi care au duh necurat; nu vorbeşte omul, ci demonul care s-a încuibat în trupul lui. Nu în suflet, că demonul nu poate intra în sufletul omului, niciun demon, numai în trup pentru anumite păcate ale lui, ale părinţilor lui, ale bunicilor lui, până la al patrulea neam.

Şi strigă diavolii din acei oameni:

Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui viu? Ai venit aici să ne chinuieşti?

Deci ce I-au zis demonii? Să nu îi chinuiască. De nimic nu se tem diavolii decât numai de chinurile cele veşnice. De aceea spun Sfinţii Părinţi că diavolii nu stau în iad, decât o mică parte; ei stau în văzduh. De aceea sunt atâtea crime, nenorociri, desfrânării, urgii, păcate, războaie – pentru că sunt atâtea miliarde, cine ştie câţi or fi, de diavoli între cer şi pământ. Este plin văzduhul de duhuri necurate. Ei fug de iad, numai noi nu ne prea temem de iad. Şi pe unii îi aţâţă, pe împăraţi îi pornesc la războaie, pe cei care guvernează ţări îi fac atei, pe alţii îi pun să chinuiască pământul, oamenii, fel de fel, aşa cum citim în istorie. Foarte bine ar fi, după Sfânta Evanghelie, să mai citiţi istoria lumii și a neamului românesc, să vedeţi câte necazuri au fost. În toate au fost implicați demonii, cei care nevăzuţi stau în văzduh şi aşteaptă Judecata de Apoi şi sufletele celor care mor nepregătiţi ca să-i prindă şi să-i tragă în adânc, acolo unde se vor chinui în veci diavolii. Ăsta e scopul lor: stau în văzduh să vâneze sufletele oamenilor. Toţi Sfinţii Părinţi spun la fel: sufletul, când se înalţă, are nevoie de multă rugăciune, pentru că nenumărate cete de demoni îi ies înainte, iar îngeri sunt doar îngerul său păzitor şi alţi câţiva, depinde de faptele lui.

Şi trecând pe acolo, deci, I-au zis:

Ce ai cu noi, Fiul Dumnezeului Celui viu? Ai venit să ne chinuieşti pe noi mai înainte de vreme?

Foarte important ce au spus ei. Credeţi că diavolii nu sunt teologi? Ne întrec pe noi, pe toţi, că sunt îngeri. Ai venit să ne chinuieşti pe noi înainte de vreme, adică înainte de sfârşitul lumii? Domnul n-a spus nimic. Tot ei au spus:

Dacă vrei să ne scoţi din aceşti oameni…

– ei s-au gândit, pentru că ei foarte mult doresc să intre în oameni, dar nu intră fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Să nu creadă cineva că dacă cineva e demonizat, Dumnezeu n-a ştiut. A îngăduit Dumnezeu pentru nişte păcate din familia aceea. Sau pentru cine ştie ce vrăjitorii s-or fi făcut acolo. Şi zic ei mai departe:

Dacă vrei să ieşim, dă-ne voie să intrăm într-o turmă de porci.

Ni se spune că turma avea cam ca la două mii de porci, păşteau acolo. Şi Domnul a zis atât, doar un singur cuvânt:

Duceţi-vă!

Ce învăţăm de aici? Că nici demonul nu intră în om fără voia lui Dumnezeu, nici nu iese din om fără porunca lui Dumnezeu. Aţi văzut ce au zis? Dă-ne voie să intrăm în porci. Dacă în porci cere diavolul voie să intre, apăi în om poate el intra fără voia lui Dumnezeu?

Sunt atâtea suflete muşcate de demon. Să ne întrebăm de ce. Numai pentru păcatele noastre. Şi să ne silim să fim cât mai curaţi de păcate, mai cu seamă de cele de moarte, ca nu cumva demonul să găsească uşa inimii noastre deschisă, să ne găsească nepregătiți sau prin cârciumi sau în desfrânări sau în ce mai sunt acum, pe care le ştiţi poate mai bine ca noi, pentru că atunci vor intra, când vor găsi uşile deschise. Deci Hristos le spune: Duceţi-vă în porci. Şi au intrat în porci. Deci câţi demoni erau în doi oameni, dacă au intrat în două mii de porci! Toţi porcii, când au intrat în ei, s-au aruncat în mare, că acolo Marea Galileei este alăturea, ca de pe un mal înalt s-au aruncat și au murit. Credeţi că au murit diavolii? Nu, că ei sunt îngeri. Au făcut pagubă, au făcut tulburare şi s-au dus în alte părţi, în locuri pustii şi fără apă, spun Sfinţii Părinţi.

Şi au auzit cei din sat, de departe, că s-au înecat porcii şi că vine un oarecare Învăţător, Iisus Hristos, cu nişte ucenici, și că vor să vină la ei în sat. Şi au ieşit înaintea Domnului şi au făcut un păcat de moarte: Te rugăm, nu mai merge în cetatea noastră, întoarce-Te înapoi. Nu din răutate, ci din frică. <Dacă vine şi la noi – ei erau păgâni – şi o da de demoni și la noi o să ne trimită cu tot cu demoni în lacul acela, în mare!> Şi s-a întors Domnul. Vedeţi? Nu-ţi face silă niciodată Hristos, nu intră în casă dacă nu-L chemi sau dacă ţii “uşa” încuiată – în sensul sufletesc vorbesc, nu material – sau dacă eşti nepregătit sau dacă din tinereţe nu te-ai mai spovedit sau dacă faci vrăji sau te duci la alţii să-ţi ghicească sau dacă stai la beţii sau te uiţi la filme de desfrânare cum sunt acum – şi să vezi ce-o să fie de mâine încolo! – atunci să ştii că demonul nu mai iese din casa ta. Intră și nu mai iese. Şi Dumnezeu nu-l alungă, pentru că tu singur i-ai pregătit terenul şi cuibarul lui.

Unde intră demonul? Acolo unde este beţie, acolo unde este desfrâu, în casa în care se ucid copii mulţi, în casa în care Se huleşte Dumnezeu, în casa în care se fac toate fărădelegile şi trăiesc oamenii în ceartă și în ură şi în hoţii. Acolo intră el. Nu intră în casa în care creştinul este smerit, unde mama se roagă, unde bunica face mătănii, unde copilaşii fac închinăciuni şi sărută sfintele icoane, unde toţi sunt spovediţi, unde se ţine cele patru Sfinte Posturi, unde oamenii se roagă, mai ales din Sfânta Psaltire, care-i arde pe diavoli, niciodată nu intră diavolii acolo. Şi de aici învăţăm să ne ferim, să nu ne fie uşa şi casa pustie, ca să intre diavolii şi păcatul în ea. Că unde nu intră păcatul, nu intră nici diavolul. Iar în casa unde domină păcatul, adică desfrâul, beţia, uciderea de copii – chiar dacă ai făcut-o când erai tânără, totul se plăteşte, totul se pune la cântar, o parte aici, în trup şi cea mai mare parte dincolo, după ce pleci de aici. Totul se pune la cântar. Să nu credeţi că vrem să vă speriem, dar vai de noi să nu vă spunem adevărul, că ne temem de Sfânta Cruce, să spunem minciuni în faţa Sfântului Altar. Totul se va socoti.

Deci în casa unde este rânduială și se face spovedanie regulată și se face aghiasmă cât mai des, măcar de două ori pe an, unde nu se înjură, unde oamenii nu beau, totu-i cu măsură, unde se nasc copii, nu se avortează, nu se ucid, acolo este Dumnezeu. Acolo este Maica Domnului, acolo sunt sfinţii, acolo domină Sfânta Cruce, acolo nu pot intra diavolii niciodată. Să nu credeţi că în casele unde se roagă oamenii veţi întâlni un caz din acela. Iar acolo unde stăpâneşte desfrâul şi filmele cele de desfrânare care acum ucid tineretul, în special, ca să nu zic că şi bătrânii sunt afectaţi, în casele unde stăpânesc alcoolismul şi înjurăturile și alergarea după averi şi minciunile și procesele nu se mai termină cu vecina, cu mama, cu sora, cu fratele… Nu-i mai bine să ne împăcăm frate cu frate şi vecin cu vecin, ca să trăim, decât să ne mâncăm și să murim în veci în iad, şi el și tu?

Deci, alegeţi, fraţi iubiţi. Vom scăpa de demoni în măsura în care vom ţine cele patru Sfinte Posturi, în măsura în care vom fi regulat spovediţi, în măsura în care ne vom ţine de Sfânta Cruce, vom citi regulat cât mai mult la Sfânta Psaltire, nu vom chema ajutorul demonilor, vom respinge pe vrăjitoare, care lucrează direct cu satana, şi atunci Dumnezeu va fi El în casa noastră. iar demonul va fugi în locuri pustii şi fără de apă […]”.

***

Cuvinte ale Parintelui Nichifor Horia (Man. Sfintii Trei Ierarhi, Iasi) la Duminica a V-a dupa Rusalii (a vindecarii demonizatilor gadareni):

2015:

CASELE BANTUITE SI OAMENII POSEDATI DE DIAVOL SUNT O REALITATE

***

2013:

ALEGEREA REA A OMULUI POATE LUCRA MAI DEPARTE IN NEAMUL SĂU

“[…] Vedem că cel bolnav psihic, de multe ori, nu are putere să discearnă clar între bine şi rău. De multe ori, el însuşi alege cele ale răului şi săvârşeşte lucruri înspăimântătoare. Dar, spre deosebire de acesta, cel îndrăcit… – și îndrăciţi sunt şi în zilele noastre şi eu însumi am văzut, și poate și dintre dumneavoastră – vedem adeseori puteri înfricoşate, puteri care nu sunt ale omului, oameni prin gura cărora se aud sunete care nu sunt fireşti omului, de animale felurite, oameni care, apropiindu-se de cele sfinte, gem şi se înfricoşează şi se îndepărtează fugind sau lovind, oameni care, fiind chiar legaţi cu lanţurile, scap, au puteri neobișnuite. Iată, spre deosebire de cel fără discernământ, în acei oameni este o putere şi o prezenţă nu doar înfricoşătoare, ci mai presus de om. Omul însuşi care trăieşte acestea este chinuit, pentru că nu mai are control asupra lui însuşi, o altă prezenţă lucrează în el, dar, pe de altă parte, și cei din jur sunt înfricoşaţi.

Spre deosebire de timpurile în care Mântuitorul a făcut aceste minuni, noi înţelegem mult mai mult decât oamenii de atunci. Lepra, pentru noi, astăzi, nu mai este o boală înfricoşătoare. Înfricoşător este cancerul. Când auzim că cineva drag sau vreun vecin s-a îmbolnăvit de asemenea boală, de multe ori ceva în noi se întristează şi compătimeşte cu acel om, cu atât mai mult dacă este din familia noastră. Lepra, ciuma, tuberculoza, toate aceste boli infecţioase, până la descoperirea antibioticelor, au fost înspăimântătoare şi parte din ele, precum ciuma şi lepra, făceau într-adevăr ravagii între oameni și erau de spaimă tuturor celor care aveau asemenea bolnavi în mijlocul lor. Astăzi înţelegem mult mai multe şi Dumnezeu a descoperit oamenilor această înţelepciune, să înţeleagă mult mai multe din aceasta. Dar, rămâne, totuşi, neînțeles pentru noi, cei de astăzi, cum a putut fi vindecat în acel timp omul de lepră, cum a putut, într-adevăr, Mântuitorul să liniştească furtuna mării şi multe alte minuni. Şi mai de neînțeles rămâne această lucrare a duhurilor necurate în lume. Învârtoşaţi cum suntem aproape că nu mai credem lucrurile acestea. Omului modern i se par de râs, i se par isprăvi ale Evului Mediu, ale neştiinţei, ale unei superstiţii, neînțelegând că aceasta este o realitate asupra căreia nu are nici cel mai mic control şi pe care nici măcar nu o înțelege minimal.

Iată dar că sunt puteri care stăpânesc pe om și aceste puteri nu spontan, nu întâmplător asupresc pe om şi au putere asupra lui. Vedem că şi în zilele noastre, dacă se întâmplă, bunăoară, ca cineva să facă vrăji, să aibă apropieri de cultul satanic sau lucruri mai mari decât acestea, acea casă devine ulterior casă bântuită, casă înfricoşătoare, în care cei care vin, nu ştiu de ce asemenea puteri, precum în cei îndrăciţi, se manifestă în chip înspăimântător: mută lucrurile din casă, înfricoşează pe oameni. Pentru că diavolul înfricoşează într-adevăr şi înspăimântă cu păruta lui putere. Spunem păruta lui putere, pentru că vedem că nici măcar asupra porcilor diavolul nu avea putere să intre fără ca Mântuitorul Însuşi să îngăduiască aceasta.

Iată că Evanghelia de astăzi nu ne spune care fusese cauza îndrăcirii celor doi. Vedem că într-o asemenea casă bântuită de multe ori cauza este alegerea rea a omului. Sunt vrăjitoare care nu pot muri până nu dau mai departe cu legământ această putere drăcească şi însăşi moartea lor este înfricoşătoare şi înspăimântătoare. Oameni care au locuit la sat sau în comune și au avut vrăjitoare în comună, au trăit ei înşişi asemenea lucruri care îi depăşeau şi au văzut moartea vrăjitoarelor sau a rudeniilor lor, înfricoșătoare. Puteri de neînţeles pentru ei. Dar acolo era o alegere a omului, numai că această alegere rea şi greşită a omului lucrează ulterior în neamul lui şi au de suferit nevinovaţi fii sau nepoţi sau copii, care nici măcar nu ştiu de ce poartă aceste blesteme, aceste răutăţi. Aşa cum spuneam, casa în care s-au făcut vrăji sau culturi satanice poartă această frică, această înfricoşare ulterior, peste timp, încât cei ce se mută acolo, oameni nevinovaţi, oameni care n-au fost părtaşi la asemenea alegeri, au de purtat această groază a puterii duhurilor celor necurate. […]”

***

FUGA DE PREZENTA STINGHERITOARE A LUI DUMNEZEU SI PAZA MINTII PRIN RUGACIUNILE SCURTE DE TOATA ZIUA

2010:

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Iubiţi credincioşi,

În Evanghelia de astăzi s-a citit minunea tămăduirii de către Mântuitorul a doi îndrăciţi din ţinutul Gadarei. Părea că întâmplător trece pe acolo Domnul, dar cu bună ştiinţă se apropia de acel ţinut, care era bântuit de o frică, în primul rând pentru locuitorii acelui ţinut, pentru că în cimitirul acela doi îndrăciţi înspăimântau pe cei ce treceau pe acolo, locuind în morminte, neavând o viaţă asemenea celorlalţi oameni, ei înşişi fiind înfricoşaţi. Nu întâmplător a trecut Domnul pe acolo, pentru că, precum spune Sf. Apostol Pavel, toată puterea diavolului a înăbuşit-o şi a oprit-o din viaţa omului. Şi acum, în mod vădit arăta oamenilor și, prin minunile acestea, şi nouă astăzi puterea deplină a acestor duhuri ale răutăţii pe care de multe ori noi nici măcar nu ştim să le identificăm, nu ştim să înțelegem lucrarea lor în lume sau chiar în sufletele noastre.

Domnul i-a tămăduit, vedem, pe toţi îndrăciții pe care i-a întâlnit în cale şi acolo unde ei nu se manifestau în mod vădit – de exemplu, în cazul femeii gârbove tămăduite în zi de sâmbătă, încât s-au scandalizat cei care au văzut aceasta, pentru că sâmbătă de obicei nu se lucra. Şi Domnul îi ceartă, spunând: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? Boala ei nu avea, deci, o cauză organică, nu era cauzată de bătrâneţe sau de o artroză, ci era o lucrare a diavolului, care a avut putere asupra trupului ei.

Astăzi vedem că aceşti îndrăciţi erau robiţi de puterea diavolului nu doar în trupul lor, ci chiar și în sufletul lor, pentru că apare această dedublare şi această frică pe care o are cel demonizat când vede că nu se mai poate manifesta, nu mai poate avea putere asupra trupului lui, asupra gândului lui, conform voinţei sale. Pentru că diavolul este cel ce, de multe ori, vorbeşte prin om, cel ce îi dă puteri pe care el însuşi nu le are, sfărâmând, precum spune Evanghelia de astăzi, lanţurile, sau sărind mult mai mult decât ar putea în chip firesc sau fel de fel de asemenea puteri.

Evanghelia de astăzi nu ne spune dacă cei doi îndrăciţi sufereau pentru nişte păcate, pentru nişte vinovăţii ale lor, nici Domnul vedem că, odată ce-i vindecă, nu le spune nimic pe linia aceasta… Ştim astăzi că, de cele mai multe ori, îndrăcirea apare, cel puţin la creştini, atunci când viețuirea sau nepăsarea faţă de minunea credinţei, faţă de harul primit, atrage această pedeapsă. Dar sunt și cazuri, şi au fost nu puţine, când îndrăcirea a fost îngăduită de Dumnezeu pentru oameni puternici, pentru oameni care s-au sfinţit prin lupta pe care au avut-o de purtat ei înşişi cu această putere demonică, nu uşoară, nu puţină. Pentru că diavolul a fost cel care a primit putere dumnezeiască, aceeaşi putere pe care în bine o avea, slujind lui Dumnezeu, vedem că acum o pune în slujba răului, a pizmei, a tuturor răutăţilor cu care robeşte şi dezbină pe oameni, îi înverşunează.

Iată că de data această, îndrăciţii, când s-a apropiat Hristos, vorbesc, însă nu ei, ci diavolul, prin gura lor:

Ce ai cu noi, Iisuse, ai venit mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?

Diavolul, care se bucura de dragostea şi de cunoaşterea lui Dumnezeu, şi dragostea aceasta îi era mângâiere, precum sfinţii se bucură şi în întâlnirea cu Domnul au această dulceaţă, dulceaţă care biruieşte orice poftă omenească, până la nişte nevoi elementare de somn şi de hrană, deci diavolul, care simţise această dulceaţă, din căderea mândriei ajunge că nu mai suportă apropierea de Dumnezeu, pentru că această apropiere îi aminteşte de pacea pe care a pierdut-o, de dulceaţa pe care a cunoscut-o şi nu o mai are şi de neputinţa lui de a reveni, prin smerenie, de acolo de unde a căzut prin mândrie. Și, de aceea, fuga de Dumnezeu este cea pe care o manifestă de câte ori, într-un fel sau altul, Dumnezeu Se apropie acolo unde diavolul pare că are putere şi fuga de Dumnezeu caută să o insufle şi oamenilor, înstrăinându-i de Dumnezeu, făcându-i să nu înţeleagă lucrarea lui Dumnezeu în viaţa lor, purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi, mai ales, că sensul vieţii lor este de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, de a înţelege că sfârşitul nu înseamnă trecerea în nefiinţă – cum greşit se scrie de multe ori prin ziare – , ci înseamnă trecerea la Dumnezeu, răspunsul pe care omul îl are de dat la chemarea pe care i-a făcut-o Dumnezeu: ă moştenească Împărăţia Cerurilor.

Această fugă a diavolului o vedem atunci când îndrăciţi din zilele noastre, şi nu puţini, vin în biserici sau în mănăstiri, căutând mângâiere sau dezlegare sau rudeniile lor îi aduc. Vedem cât de violent, cât de agresiv reacţionează atunci când se ating de sfintele moaşte sau când preotul cu Crucea sau cu Evanghelia se apropie de ei şi ţipă, de multe ori cu glas de fiară. Sau vestesc lucruri pe care nu au cum să le ştie oamenii. Iată că şi acum diavolii, prin gura celor doi nefericiţi îndrăciţi strigă către Mântuitorul şi Îi spun Acestuia, ştiind că vor fi scoşi din acei oameni:

De vrei să ne scoţi din aceştia, lasă-ne să intrăm în porci.

Şi Mântuitorul i-a slobozit în turma de porci. De ce? Pe de o parte, ca să înţelegem că nici asupra porcilor diavolul nu are putere. Şi omul care s-a legat de Dumnezeu, omul care s-a legat de Iisus, care păstrează harul Botezului şi păzeşte poruncile Lui, este sub această putere dumnezeiască şi diavolul nu poate lucra în inima lui şi în sufletul lui, atât timp cât omul ştie ce înseamnă să fie creştin, ştie cine este Hristos şi cum să-I slujească.

Iată că Dumnezeu îngăduie, pe de o parte, ca să înţelegem purtarea Lui de grijă, aşa cum ne vesteşte, până şi pentru o vrabie, căci ne spune:

“Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Şi nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Ci şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi. Nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii”.

Aşadar, Dumnezeu arată că diavolul nici asupra porcilor nu ar fi avut putere. Şi a îngăduit, în acelaşi timp, aceasta, pentru că cei ce locuiau în Gadara, evrei, prin creşterea porcilor încălcau porunca Legii de a nu creşte, mânca, oferi altora, nici măcar străinilor, aceste animale necurate în Lege; ei, totuşi, făceau aceasta în pofida Legii, în chip comercial, aşa cum şi noi, din păcate, mulți ne mărturisim creştini, venim la biserică, dar minţim, nedreptăţim pe ceilalţi, dăm mită ca să avem nişte înlesniri şi ne pretăm la atâtea lucruri care ştim că sunt compromisuri faţă de ceea ce credem. Şi ajungem, dacă nu trăim potrivit cu ceea ce credem, să pervertim chiar ceea ce credem şi să gândim dupa cum trăim, să gândim “şmechereşte”, să gândim în spiritul acesta al afacerilor, precum vedem că gândeau locuitorii Gadarei, care n-au putut să înţeleagă puterea minunii ce se întâmplase atunci, la ei…

Iată că primind această îngăduinţă, diavolii au intrat în turma de porci şi îndată turma de porci, în întregimea ei, s-a aruncat în mare, vădind răutatea diavolului până la capăt. Și cei doi îndrăciţi, vindecaţi, cu mintea întreagă, înţelegând de ce anume fuseseră sloboziţi, ce putere străină fusese asupra lor, se pleacă la picioarele Mântuitorului.

Dar nu acelaşi lucru se întâmplă cu locuitorii cetăţii, care, aflând cele întâmplate, vine şi Îl roagă să plece din ţinutul lor, ceea ce Domnul a şi făcut. De ce? Pentru că felul omenesc de a-şi pune nădejdea şi siguranţa în mica lui afacere, în mica lui înţelepciune omenească de a-şi chivernisi cele nu doar de trăit decent, ci de prisosit, felul acesta era stingherit acum de prezenţa Mântuitorului, care vădea păcatul de dreptate/de vieţuire dreaptă, adevărul de minciună. Şi s-au temut că prezenţa Mântuitorului ar putea şi ar trebui să lucreze în ei această schimbare, schimbare care însemna însăşi sfinţenia vieţii.

Şi vedem şi astăzi că, dacă spunem cuiva: <Îţi închipui că Sfânta Paraschiva ar umbla cum umbli tu, cu buricul gol sau ar dansa în felul acesta sau ar fuma?>, omul se leapădă şi spune: <dar ce, vrei să fiu Sfânta Paraschiva? Eu nu vreau să fiu Sfânta Paraschiva!> Şi o întreb: <Dar ce, îţi închipui că Sfânta Paraschiva a fost vreo nefericită sau că este vreo nefericită?>. Omul fuge de sfinţenie şi caută să fugă în felul acesta de Însuși Dumnezeu, neştiind că ceea ce vrea Dumnezeu să ofere este însăşi fericirea Sa şi pacea Sa şi că în toate poftele şi orgoliile acestei lumi sufletul se fărâmiţează şi se tulbură, neputând să afle nici pacea, nici fericirea pe care o caută. Dar, chiar şi atunci când drept am înţeles lucrarea lui Dumnezeu în lume şi ştim ce căutăm pe pământ, chiar şi atunci diavolul caută să tulbure inima omului şi a celor ce vrem să împlinim cu dinadinsul în fiecare clipă, cuvântul Lui, şi să făptuim cele după voia Lui.

Şi de aceea, pentru că mintea noastră nu poate să stea fără lucrare şi gândul îndeamnă mintea fie spre o grijă, fie spre o poftă, fie spre un lucru binecuvântat, dar poate nu la timpul potrivit, pentru aceasta a primit și am fost învăţaţi să ne rugăm cu rugăciuni scurte, precum Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! sau Doamne Iisuse Hristoase, curăţeşte-mă! sau luminează-mi mintea!, rugăciuni scurte pe care, dacă le spunem neîncetat, nu doar când suntem în biserică, nu doar când ne facem pravila, dimineaţa şi seara, rugăciuni scurte, care sunt ca o poartă asupra acestor gânduri şi rugăciune, pe care, dacă o lucrează omul, poate identifica aceste gânduri viclene. Și poate să nu le mai lase, precum nişte viruşi, să intre în mintea noastră. Pentru că, odată intrate acolo, distrug şi pervertesc gândurile şi faptele noastre. Şi de aceea de trebuinţă este să învăţăm să nu ne lăsăm gândul a zburda şi a-şi imagina chiar cele părute bune, ci să învăţăm să ne silim a spune cât mai des această rugăciune scurtă în care chemăm pe Hristos în inima noastră. Nu precum gadarenii, care L-au izgonit din cetatea lor, ci chemându-L în sufletul nostru să lucreze, să ne slobozească de toată minciuna şi de tot întunericul de care suntem cuprinşi, de toată patima şi neputinţa de a vedem limpede cum să lucrăm cuvântul Lui.

Să plecăm cu acest gând de a disciplina mintea, de a o face lucrătoare a acestei rugăciuni şi a acestei sfinte chemări, pentru ca Domnul să lucreze în inima noastră ceea ce a lucrat în cetate, vindecare şi tămăduire şi izgonirea diavolului. Să izgonească Dumnezeu toată lucrarea diavolească, toată minciuna din inima şi din mintea noastră, să ne curăţească şi să ne vădească deplin vindecaţi de pofta şi de trufia acestei lumi, pentru ca bucurându-ne, vindecaţi fiind, să-L slăvim pe Dumnezeu, să-L mărturisim şi celorlalţi şi să putem spune, precum Psalmistul: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!

Iubirea şi adevărul lui Dumnezeu să ne vindece, să ne călăuzească şi să ne facă pe noi înşişi lucrători ai acestei vindecări şi ai acestei iubiri în lume. Dumnezeu să ne ajute!”

Pentru aceasta Duminica va mai recomandam:

***

Legaturi:

Viclenia diavolească

E înfricoşător şi chinuitor „să te odihneşti” în păcatul tău şi simultan să pari „ireproşabil” în societate. Dimpotrivă, este izbăvitor şi folositor când, deşi urăşti păcatul, eşti calomniat de societate. Din prima categorie fac parte fariseii, din cea de-a doua cei prigoniţi.

Dumnezeu îi urăşte pe cei făţarnici, vicleni, şireţi, ipocriţi. Lucrările lor sunt atât de ruşinoase, încât amintesc de lucrările diavolului. Acesta îl distruge pe om, fără să o arate pe faţă, ci pe ascuns şi cu viclenie. Dacă ar fi fost atacat pe faţă, omul ar fi putut să-şi ia măsurile necesare. Aşa fac şi susţinătorii diavolului: pe când la exterior par neprimejdioşi, în interior te rod prin răutatea lor, prin invidie, ură şi osândire. Sunt duali şi periculoşi, fiindcă reuşesc să te amăgească.

Să ne rugăm să dobândim simplitatea şi sinceritatea copiilor. Această sinceritate ne va mântui.

Ispita se camuflează. E un lup cu chip de miel. La început îţi aruncă plăcere şi te închide în păcat, iar după aceea te bombardează cu roadele amare ale acestuia.

08-02-2008

(din: Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos, Lucrari minunate ale harului – eroi contemporani ai duhului, Editura Egumenita, 2013)

Legaturi:

“Dragă, iubită soră! Să nu ne descurajăm, de vreme ce avem asemenea Domn! (…) Dumnezeu este Iubire. Poate, oare, Iubirea să fie nepăsătoare faţă de pieirea, de suferinţele celui iubit?”

Din scrisorile Cuviosului Nikon Vorobiov:

Duhurile căzute

(fragmente)

“Dragă Katia!

Din scrisori am aflat că adeseori eşti atât de neîmpăcată cu sora ta bună, încât câteodată eşti gata chiar să‑ţi bagi gâtul în ştreang. Or, tu şi mai ales Marişa ar trebui să ştiţi de multă vreme că există diavolul şi dracii, care din răutatea lor neasemuită vor în tot chipul să‑l dea pierzării pe orice om. Cum fac asta? Iată cum: se străduie să înrâurească patimile omului şi să le aţâţe atât de mult, încât ele să‑l piardă pe om.

De pildă, dacă cuiva îi place să bea, dracii îl silesc să bea tot mai mult, se străduie să‑l împingă la beţii crunte, la bătăi, la omor şi la sinucidere, ca prin asta să‑l piardă pentru vecie. Pe alţii, dracii îi învaţă cu furtişagul, pe alţii îl duc în chip foarte subţire la îngâmfare, la slava deşartă, la trufie şi, în cele din urmă, la înşelarea duhovnicească, şi se străduie să îl piardă în acest fel. Ei caută pierzarea omului şi pe multe alte căi.

Exact la fel se străduie să vă piardă pe tine şi pe Marişa, sau măcar pe una dintre voi. Cum încearcă să facă asta? Ştii şi singură foarte bine. Dracii stârnesc între voi ceartă, vă aprind atât de mult, încât sunteţi gata să vă snopiţi în bătaie una pe alta, vă tulbură şi vă întunecă atât de mult, încât chiar vi se pare că e mai bine să‑ţi pui ştreangul de gât decât să trăieşti aşa. Dacă tu sau altcineva va primi măcar pentru o vreme gândul acesta, atunci dracii, cu mare putere şi cu ajutorul altor draci mai puternici (cele şapte duhuri şi mai rele despre care se vorbeşte în Evanghelie), se vor strădui să insufle mai des şi mai puternic gândul la sinucidere. Dacă omul nu se va împotrivi acestui gând diavolesc din toate puterile, ci se va învoi într‑o anumită măsură, Dumnezeu poate îngădui ca dracii, pentru patimile şi lipsa de pocăinţă şi răutatea omului, să‑l sugrume pe acesta, dându‑i frânghie sau chiar cearşaf şi ajutându‑l să‑şi pună capăt zilelor.

Katia, când eşti liniştită gândeşte‑te la ce întunecare a sufletului trebuie să ajungi ca dintr‑un mic necaz să treci în chinul veşnic, neasemuit de cumplit. Oricât de greu ar fi aici, chiar dacă am trăi pe pământ mii de ani în suferinţe grele, toate acestea se vor sfârşi, pe când în iad chinurile n‑au sfârşit.

Închipuie‑ţi măcar tabloul următor: o bandă de tâlhari, o sută de oameni cum nu se poate mai dezgustători, te înhaţă în pădure şi te batjocoresc toată ziua. Cum te‑ai simţi atunci? Aici măcar ai scăpa de asta prin moarte, dar sinucigaşul cade în mâinile dracilor, care sunt de mii de ori mai răi, mai respingători decât toţi tâlharii, ajunge supus cu totul voii lor, spre batjocorire, şi asta pe lângă focul ce nu se stinge şi nu luminează, pe lângă viermele ce nu doarme… Şi chinurile acestea nu vor avea sfârşit… Ce grozăvie! Şi să ajungi în starea aceasta din cauza unor fleacuri, din cauză că Marişa e rea, că nu vrea cutare sau cutare lucru, sau nu face cum trebuie cutare sau cutare lucru, sau că te‑a jignit nu ştiu cum… Dacă asemenea mărunţişuri nu sunteţi în stare să răbdaţi, cum nu te sperii de chinurile din iad?

Vei spune că în acest moment nu te gândeşti la nimic, ci eşti pur şi simplu gata să‑ţi pui ştreangul de gât. Drept zici că nu te gândeşti la nimic: uiţi de Dumnezeu, uiţi chinurile veşnice din viitor. Tocmai aici e, iarăşi, viclenia dracilor şi înrâurirea lor asupra sufletului omenesc.

Unde este Domnul, acolo este pace, lumină, înţelegere, bucurie. Unde este diavolul, acolo este tulburare, întunecare sufletească, înceţoşare a minţii, deznădejde, pornire spre tot răul.

De multe ori ţi‑am vorbit de asta. Te previn din nou, poate pentru ultima dată: nu‑i da mâna diavolului. Roagă‑te lui Dumnezeu şi cere, când vei fi liniştită, ca El să nu îngăduie să te întuneci, să nu le dea dracilor stăpânire asupra ta. Domnul te va ocroti dacă nu te vei băga singură în iad. ­Adu‑ţi aminte de Iuda. Acesta l‑a lăsat pe diavol să intre în el, şi a pierit de o moarte îngrozitoare, şi a trecut în moartea veşnică, în fundul iadului.

Katia, nu glumi cu aşa ceva! Depărtează‑te cât mai mult de aceste gânduri. Domnul să te ajute să înţelegi ceea ce am scris şi să scapi de mâinile dracilor şi aici, şi în viaţa viitoare, iar după ce vei fi răbdat puţin aici, să intri în Împărăţia lui Dumnezeu, în veşnica bucurie şi fericire! Amin.

Să fii sănătoasă cu trupul şi cu sufletul!

***

[…]

Monahia Serghia

Mai întâi de toate, aş vrea să spun din tot sufletul: Suflet drag, sărman, scump! Cu toţii ne aflăm pe tărâmul duhurilor căzute, toţi avem spurcate, strâmbate de păcat, şi mintea, şi inima, şi voinţa, pe toţi ne stăpânesc aceste duhuri prin firea noastră căzută, ne întunecă mintea, ne insuflă tot felul de gânduri care ne depărtează de Dumnezeu, ne slăbesc credinţa, ne spurcă inima, ne înăbuşă voinţa de a face binele, de a lucra poruncile evanghelice, şi ne întăresc, ne stârnesc aplecarea către păcat. Unul Singur a putut spune:

Vine stăpânitorul acestei lumi şi nu are nimic în Mine

– iar în noi toţi stăpânitorul acestei lumi are foarte mult, şi prin aceasta ne face neobosit tot felul de răutăţi. De asta ne putem încredinţa cu uşurinţă dacă ne vom cerceta pe noi înşine. Oare trebuie din această pricină să ne tulburăm, să ne descurajăm, să cădem cu duhul? Noi, care am primit de la Dumnezeu porunca:

În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea.

Hristos a biruit lumea şi diavolul, cu noi este Dumnezeu!

Bineînţeles, prin propriile puteri nu putem face nimic, nu‑i putem alunga pe vrăjmaşi, nu putem scăpa de lucrarea lor asupra noastră – însă avem o putere mare, care e numele Domnului nostru Iisus Hristos. Chemarea cât mai statornică a acestui nume înfricoşător pentru duhurile căzute le alungă pe acestea, le face neputincioase, iar în noi întăreşte credinţa, curăţă inima, sălăşluieşte nădejdea în slobozirea de păcat, întăreşte voinţa spre bine, reface chipul lui Dumnezeu îngropat în viaţa păcătoasă, deşartă – pe scurt, îl creşte pe omul cel nou. Numele lui Iisus Hristos, mai ales dacă omul se împărtăşeşte des, este frământătura care‑l sileşte să dospească pe omul vechi şi îl preface în omul nou. Chiar dacă toată viaţa noastră s‑a scurs în păcat şi în robia vrăjmaşului, dacă măcar în ceasul al unsprezecelea ne‑am dat seama de acest lucru, ne‑am frânt inima pentru asta şi am hotărât să ne întoarcem în casa părintească, ne va întâmpina nemărginita iubire dumnezeiască, ne va îmbrăţişa, ne va curăţi, ne va îmbrăca în veşmântul slavei şi ne va umple de bucurie pe vecie.

Pe cel ce vine la Mine nu‑l voi scoate afară.

Încă departe fiind el, l‑a văzut Tatăl său, şi I s‑a făcut milă, şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l‑a sărutat.

Şi dacă ne aflăm departe, departe de Domnul prin însuşirile noastre, prin păcătoşenia noastră, dar am hotărât să mergem la El, El iese în întâmpinarea păcătosului, îi iartă totul şi îl duce în Împărăţia Sa, Împărăţia iubirii şi bucuriei…

Dragă, iubită soră! Să nu ne descurajăm, de vreme ce avem asemenea Domn! Uitaţi‑vă la Cruce:

Aşa a iubit Dumnezeu lumea, că pe Fiul Său Cel Unul‑Născut L‑a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Dumnezeu este Iubire. Poate, oare, Iubirea să fie nepăsătoare faţă de pieirea, de suferinţele celui iubit? Scriptura nu spune că Dumnezeu are iubire de oameni, fie aceasta şi dumnezeiască, ci că Dumnezeu ESTE Iubire. Aşadar, dacă vrăjmaşii vor semăna îndoială, frică, deznădejde şi aşa mai departe, să nu staţi de vorbă cu ei, să le întoarceţi spatele, să vă uitaţi la răstignire, să vă amintiţi toate cuvintele evanghelice, în care se arată deosebit de puternic iubirea dumnezeiască, să chemaţi numele Domnului nostru Iisus Hristos, şi vrăjmaşii vor pieri.

Nu e păcat de neiertat, afară de păcatul nepocăit. Toate păcatele noastre, mari şi mici, sunt o piatră aruncată în marea milostivei iubiri a lui Dumnezeu. Va pieri doar cel care vrea să piară”.

(din: Cuviosul Nikon Vorobiov, Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească, Editura Sophia, 2014)

Din aceeasi carte:

***

Legaturi:

***

“Jalnice fiinţe suntem! Nu luăm ceea ce ne este la îndemână, ci alergăm după miraje, deşi ne convingem de mii de ori că mirajul este miraj, nu realitate…”

Vedeti si:

Din scrisorile Cuviosului Nikon Vorobiov:

Duhurile căzute

(continuare)

“[…] T. I. îmi scrie că la ea joacă un rol prea mare imaginaţia şi că aceasta îi zugrăveşte trecutul său, încât se delectează cu ceea ce ar fi putut să devină în tinereţe dacă… etc., etc. Ea scrie aşa: „Păcat vădit, grosolan, nu este aici, însă această «beletristică» mă încurcă incredibil de mult”. Şi încă cum: ea nu numai c‑o încurcă, ci îi otrăveşte toată fiinţa duhovnicească, iar în virtutea legăturii cu trupul i‑o otrăveşte şi pe cea trupească. Se poate pune în mod serios întrebarea următoare: ce o face pe T. I. mai bolnavă, tuberculoza sau această boală lăuntrică? Este vorba de o boală foarte serioasă, de o patimă a dulceţii la nivel psihologic, amestecată cu slava deşartă. Ce nevoie este de aşa ceva? Oare nu ştia Dumnezeu că este de folos pentru T. I. ca viaţa ei s‑o apuce pe acel făgaş pe care a apucat‑o, nu pe cel la care visează ea? Cum îndrăzneşte ea să corecteze judecata lui Dumnezeu? Oare este atât de lipsită de chibzuinţă şi experienţă încât nu ştie de ce se lipseşte în urma visărilor acestora? Domnul a zis că dacă vrem să fim ai Lui trebuie să ne lepădăm de noi înşine! Auzi?! Leapădă‑te de tine însăţi! De ce te osteneşti în deşert? De ce te dai singură în robia celui mai rău vrăjmaş?

Leapădă‑te de tine însăţi, de voia ta, de părerea de sine, de visările despre tine, cea reală şi cea imaginară, leapădă‑te de toţi idolii pe care ţi i‑ai făcut pe pământ! Uneşte‑te, la început măcar prin dorinţă, cu Singurul Adevăr, Care este şi Viaţa, şi Calea! Pentru Împărăţia lui Dumnezeu nu este de nădejde cel cu sufletul împărţit. De ce îşi vinde ea dreptul de întâi‑născut pentru un blid de linte…? Scrieţi‑i să se lase de toate astea: atunci poate că se va face bine şi trupeşte. Să respingă cu mânie fiecare gând de felul acesta, chemându‑L pe Mântuitorul său. În asta şi constă toată viaţa lăuntrică! Trebuie să condensăm toată viaţa lăuntrică în Rugăciunea lui Iisus, să curăţăm prin ea forma, chipul, altfel spus gândurile şi inima, altfel spus templul lui Dumnezeu Cel Viu, ca în vasul curat să poată intra asemănarea… Sapienti sat (ca să priceapă, înţeleptului îi este de ajuns ceea ce am spus – în lb. latină în original).

Sfătuiţi‑o pe T. I. să dea atenţie în mod serios dispoziţiei sale, altfel se poate descompune, putrezi. N‑are decât să se plângă de aceste cuvinte grele, fiindcă problema aceasta e mult prea gravă – şi, principalul, dacă doreşte se poate îndrepta deplin. Îi doresc foarte mult să pună, cu ajutorul lui Dumnezeu, început bun. Să privească visările acestea ca pe însuşi diavolul, căruia nu‑i e îngăduit să se arate aşa cum este, ca să nu‑i aducă prea multă vătămare lui T. I., ci doar să lucreze prin gând şi închipuire. Să credeţi că el, cu coarne şi copite, e cel care lucrează aici, folosindu‑se de însuşirile fireşti ale lui T. I. Astfel, „dracul” lui Ivan Karamazov se ascundea în gândurile „lui Ivan însuşi”. Aici e puterea dracului: el se ascunde chiar în gândurile noastre, înteţind şi aţâţând simţămintele stârnite de aceste gânduri. Tabloul este cât se poate de limpede. Aşa să şi privească situaţia T. I., să realizeze că tot timpul are de ales între a sta de vorbă şi a se desfăta cu diavolul şi a face asta cu Potrivnicul şi Biruitorul lui. Alegerea ţine de noi, iar ajutorul este întotdeauna pregătit pentru cel care a făcut alegerea bună. Ce este mai puternic ca Dumnezeu? Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri – draci – şi vă plecaţi!

T. I. să nu se supere. Dacă se va lupta, o să‑i crească îndată hemoglobina. Să nu râdeţi! Vă asigur că aşa va fi.

O sfătuiesc foarte stăruitor pe bolnava T. I. să‑şi folosească măcar timpul liber rămas astfel: să spună fără grabă Rugăciunea lui Iisus de o mie de ori pe zi sau şi mai mult, să reducă la minimum discuţiile, umblatul, cititul [de carti lumesti – n.n.]. Mâna stângă să o ţină pe piept. Să rostească rugăciunea aşa cum suspinăm câteodată – din inimă, dar cu frică, şi cu evlavie, şi cu pocăinţă. Această metodă a Părinţilor linişteşte nervii şi odihneşte întreaga fiinţă şi naşte stări noi. Toate gândurile trebuie alungate. Simţământul plăcut şi odihna ce apar în inimă vor înrâuri întregul om şi vor vindeca numeroase boli. Metoda este simplă, foarte eficace, însă puţini sunt cei care doresc să o folosească. Oamenii se ocupă cu te miri ce, chiar taie frunză la câini, numai ce trebuie nu fac. Jalnice fiinţe suntem! Nu luăm ceea ce ne este la îndemână, ci alergăm după miraje, deşi ne convingem de mii de ori că mirajul este miraj, nu realitate.

***

Olgăi C.

„Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” – căci era mare foarte. Cine a prăvălit‑o? La porunca lui Dumnezeu, a prăvălit‑o un înger. Tot un înger va prăvăli şi de la uşa inimii dumneavoastră piatra nesimţirii, atunci când va veni vremea. Trebuie să vă arătaţi credincioşia faţă de Domnul în vremea nesimţirii, puţinătăţii de credinţă, îndoielilor, răcelii, în vremea necazurilor, bolilor, neplăcerilor de tot felul. Printr‑o sforţare a voinţei, trebuie să întărim în noi credinţa atunci când ea aproape că s‑a stins, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ca omul să arate iar şi iar spre ce năzuieşte, cui dă întâietate.

Stareţii spun că oricărui lucru bun îi premerge sau îi urmează ispită – iar asemenea fapte bune ca rugăciunea din toată inima şi mai ales împărtăşirea n‑au cum să nu atragă după sine răzbunarea diavolului. Acesta îşi foloseşte toate puterile ca să nu ne lase să ne rugăm cum trebuie şi să ne împărtăşim – iar dacă nu poate face asta se străduie pe urmă să ne facă tot felul de mizerii, ca nici urmă să nu rămână din folosul primit. Lucrul acesta îl ştiu prea bine toţi cei ce sunt părtaşi la viaţa duhovnicească. Iată de ce trebuie să cerem de la Domnul cu smerenie şi cu inimă cât mai frântă să ne păzească de cursele vrăjmaşului, care lucrează ori nemijlocit asupra sufletului, ori prin oamenii care îi sunt supuşi.

Să nu vă miraţi de asta! Războiul este crâncen, şi de n‑ar zidi Domnul casa, în zadar s‑ar osteni cei ce o zidesc; de n‑ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. Trebuie să ne încredinţăm milostivelor mâini ale lui Dumnezeu, recunoscându‑ne înaintea Lui neputinţa de a ne feri singuri de vrăjmaşii cei văzuţi şi cei nevăzuţi. Să nu vă temeţi! Diavolul nu face ce vrea el, ci numai ceea ce‑i îngăduie Domnul. Uitaţi‑vă în cartea lui Iov.

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie întotdeauna cu dumneavoastră! Niciodată să nu deznădăjduiţi! Crucea lui Hristos să vă amintească întotdeauna de nesfârşita iubire a lui Dumnezeu pentru omul căzut. Oare nu ajunge gândul acesta ca să vă încredinţaţi cu totul lui Dumnezeu? Măcar puţin să caute omul Împărăţia lui Dumnezeu, şi Domnul nu‑l va lăsa vreodată lipsit de ajutor şi de mângâiere. Domnul vă iubeşte! Aşteptaţi‑L pe Domnul cu răbdare!

***

Unui student de la Academia teologică din Moscova

Trebuie să fim întotdeauna foarte atenţi, ca să nu primim în suflet vreo insuflare a stăpânitorului văzduhului. Oameni mari i‑au căzut în plasă. Adu‑ţi aminte de vedenia Sfântului Antonie cel Mare despre cursele întinse de diavol. De acestea scapă numai smerenia, adică deplina nenădăjduire în sine şi punerea deplină a vieţii tale în mâinile lui Dumnezeu.

Pe tine şi pe ceilalţi corişti v‑a mişcat recunoştinţa enoriaşilor. Păzeşte‑te de asta! Aici este tot una dintre cursele vrăjmaşului. Să fii întotdeauna nepăsător faţă de laude. Dacă vei primi lauda, te vei strădui şi de acum înainte să placi oamenilor, fără să îţi dai seama, şi poţi să devii astfel un fariseu. Nici un artist nu poate să trăiască fără laudă. La fel se întâmplă şi cu mulţi dintre clerici. Iar asta se sfârşeşte prin vrajbă şi ură. Aşa ne învaţă Evanghelia.

Mă bucur că ai simţit măcar puţin lucrarea harului dumnezeiesc. Credinţa e puternică prin contactul real cu Cel Preaînalt. Contactele de acest fel sunt multe, de la cele abia simţite până la: de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Ele fac credinţa din auzire credinţă vie, pe care nu o pot clinti jalnicii atei şi nici măcar toate oştile iadului. Nici un fapt real nu poate fi desfiinţat doar prin raţionamente şi negaţii. De fapt, degeaba scriu – totul e limpede şi aşa.

Domnul să te păzească şi să te ducă la mântuire!

Dumnezeu este dragoste!”

[va urma]

(din: Cuviosul Nikon Vorobiov, Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească, Editura Sophia, 2014)

Din aceeasi carte:

***

Legaturi: