“Noi, ortodocsii, ne iubim inainte sa ne cunoastem”. Parintele Rafail despre DUHUL ORTODOXIEI SI LUCRAREA SMERITA A LUI DUMNEZEU IN NOI SI IN LUME

- De ce considerati faza neoprotestanta, prin care ati trecut, drept o ratacire?

- As zice, daca nu ratacire, macar o saracire, o sara­cire foarte mare si, daca-mi iertati obraznicia, as zice ca in acest sens as pune alaturi si catolicismul, care a fost dezbinarea cea mai mare din Biserica, ce a marcat tot Occidentul.

- Cind ma aflu in Biserica Ortodoxa, traiesc un complex de inferioritate a Bisericii Ortodoxe fata de Biserica Romano-Catolica. Nu voi abandona niciodata Biserica Ortodoxa, dar, va rog, intariti-ma in aceasta credinta ortodoxa!

- In primul rind, asa cum spun tuturor celor care vor sa fie intariti sau celor ce vor sa paraseasca cre­dinta lor pentru alta (evident, eu intilnesc mai mult pe cei care vor sa vina la Biserica Ortodoxa din alte Bi­serici sau din necredinta; ba chiar din paginism am intilnit citiva); intarirea nu pretind c-o pot face eu. Discut cu voi, va impartasesc citeva lucruri, pe care le-am trait si eu, dar caut la Domnul, la Duhul Sfant mai ales, ca El sa va intareasca. Si incep prin a spune: Pentru intarire, trebuie mai intii rugaciunea. Sufletul care gindeste acestea, care are incumetarile acestea, sa ceara Domnului:

„Tu, Doamne, daca esti adevar si daca ma auzi, Tu sa gasesti cale sa intemeiezi inima mea si credinta mea in adevar, asa incit sa nu ma mai indoiesc niciodata si pentru alegerea pe care o fac sa nu am a ma pocai in viata mea, pina la moarte”.

Si, cind rostesc aceasta rugaciune, stie Domnul ca este si rugaciunea mea acum pentru voi toti, care vreti sa fiti intariti.

Sa nu ne inversunam a ajunge la o stare, sa zicem morala, perfecta, ci sa cautam, prin rugaciune, ca Dumnezeu Insusi sa intemeieze in noi aceasta viata, pe care El Insusi o reveleaza si care nu este doar o moralitate, o problema de ordin social, ci este viata lui Dumnezeu.

Implinirea poruncilor lui Hristos este un lucru aproa­pe cu neputinta omului singur. Cind vin tineri la mine si-mi spun: „Este asa de greu sa ma rog, sa ma schimb”, le raspund: „Nu-i greu deloc; este cu nepu­tinta!“. Dar, ca sa intelegi, suflete, de ce-ti este asa de greu, trebuie sa stii ca ceea ce incerci este cu neputin­ta pentru tine insuti si de aceea te intrebi: cum o sa ajung vreodata la asta? Solutia este rugaciunea, iar cind Domnul a zis ca „cele cu neputinta omului sint cu putinta lui Dumnezeu” a spus-o ca o fagaduinta; cred ca putem sa luam cu incredere o astfel de faga­duinta si sa cautam ca Domnul sa faca in sufletele noastre ceea ce este cu neputinta omului.

Pentru intarirea in Biserica Ortodoxa, as aminti cuvintul unui teolog rus (Serghei Bulgakov — n.ns.) care spunea ca Biserica Ortodoxa nu atit convinge, cit seduce, adica atrage inima si sufletul omului intreg. Eu as confirma cuvintul lui, spunind ca aceasta a fost si experienta mea. V-am vorbit de criza prin care am trecut eu, care este mai mult decit o convingere inte­lectuala si trebuie sa va spun ca aceasta criza este o traire, desi eu atunci cautam criterii intelectuale.

Criterii mi-a dat Dumnezeu, dar pe alta cale. Si ca­lea este trairea. Cind se descopera „in duh si in ade­var”, adevarul seduce, adica convinge toata firea, pina in maduva oaselor. Si aceasta este puterea Ortodoxiei, pe care am vazut-o de multe ori. Ortodoxia nu are un adevar relativ sau un adevar micsorat, nici unul scalciat sau deviat, cum am gasit astfel de adevaruri in toa­te confesiunile si religiile de care am auzit cite ceva, cu intuitii de multe ori extraordinare, ci adevarul de­plin care, negresit, duce la mintuire.

Deci, una din trasaturile Ortodoxiei este aceasta seductie, este convingerea omului intreg. Mai intii sint atrase inima si sufletul si in cele din urma si mintea. Ca in duhovnicie mintea se converteste cel mai incet. Sa nu va smintiti de lucrul acesta. Cauta omul de multe ori o dovada logica, ori logica seamana cu niste rafturi pe care pui ceva; depinde ce pui. Spun oame­nii ca logic nu exista minunea. Dar, daca ai experienta existentiala a minunii, logica ti se transforma sau ti se modifica, iti creste si atunci include si minunea. Dar minunea n-o pui pe raftul unde este, sa zicem, informatica, ci pe raftul acela unde se afla credinta. Si logica „se dezvolta” si „se mareste”. Camera si rafturile se adauga — nu-i asa? — dupa cum vine experienta. Deci, intii experienta, iar ratiunea si logica vin dupa aceea si explica, dar in viata explica de multe ori tirziu. De multe ori, aveti trairi neintelese ani si zeci de ani de zile si, dupa zeci de ani de zile, vine si o explicatie logica.

Dumnezeu a dezvaluit esenta sau firea omului tot prin traire. Nu ne-a explicat cu degetul, asa, ci Dum­nezeu S-a intrupat in trupul si istoria noastra, a trait viata noastra si a murit moartea noastra si ne-a dat, pentru prima data in istorie, lucruri care n-au existat pina atunci la om: Inviere, Inaltare si sedere de-a dreapta Tatalui. Iisus nu numai ca Fiu al lui Dumne­zeu sade de-a dreapta Tatalui (ca Fiu, nu S-a despartit niciodata de Tatal). In Iisus este si omul care sade de-a dreapta Tatalui, potential tu, suflete! Noi sedem de-a dreapta Tatalui. Aceasta este adevarata antropo­logie, pe care ne-a aratat-o Iisus.

Da, sintem mai mici si mai saracaciosi ca altii poate, dar ma gindesc si la cuvintul Domnului care spune ca, desi drojdia in aluat este putina si mica, dospeste tot aluatul si fara de ea piinea nu se poate face. Tot asa, sa nu ne poticnim in privinta noastra, vazind cit de smerita este Biserica Ortodoxa. Chiar daca aparent lucrarea lui Dumnezeu in Ortodoxie es­te mica, in realitate ea este o lucrare mare, numai ca omul nu o vede. Avem crimpeie din maretia acestei lucrari tainice a lui Dumnezeu, crimpeie din care o sa numesc citeva la care ma gindesc acum.

O traditie a calugarilor de la Muntele Athos spune ca, daca un suflet se mintuieste dupa moarte si ajun­ge la viata, pina la douasprezece generatii de stramosi se impartasesc din aceasta biruinta, as zice a vietii, primesc ca un soc de viata si, daca ei insisi nu sint mintuiti, se pot mintui prin acel suflet care a gasit mintuirea. Parintele Sofronie explica si in felul acesta: cel care a gasit mintuirea, cel care s-a pocait, a gasit viata. Daca eu, orisicare eu, gasesc viata, in mine s-au pocait, in mine s-au spalat toate pacatele pe care le-am mostenit. Vechiul Testament vorbeste de paca­tele care se rasfring pina la a treia generatie numai. Dar iata ca acesti calugari de la Athos invata ca pina la douasprezece generatii de stramosi gasesc viata, desi pacatul are energii numai pina la a treia si a patra generatie.

Mult mai mare este lucrarea lui Dumnezeu decit se vede. Si cred ca noi putem sa ne incredintam Domnului, ca stie El ce face, chiar cind nu vedem noi, chiar cind in ochii nostri n-are aerul ca stie ce face. Domnul de multe ori nu ne intreaba pe noi, insa stie El mai bine. Si cred ca, daca noi ne traim smerit viata noastra, in sensul adevarat, dumnezeiesc, smerenia aceasta este poarta deschisa iubirii si iubirea este po­runca cea dintii a Domnului. Deci, traind in iubire, traind in intelegerea aproapelui, intelegindu-l si in pa­catul lui (fiindca si eu sint pacatos si nu trebuie sa judec), implinind poruncile lui Dumnezeu, se face in fiecare dintre noi o lucrare de a carei maretie nici nu ne dam seama. Ne da Dumnezeu crimpeie de vederi dintr-astea, ca sa ne incurajeze. Dar, precum in viata asta nu putem sa vedem toata maretia lui Dumnezeu, ne multumim cu aceste crimpeie, prin care intemeiem si mai mult nadejdea noastra in Dumnezeu si incre­dintarea ca se va dospi aluatul intregii omeniri. Fiind­ca si Domnul, cind vorbeste despre sfirsitul lumii, spune:

„Luati seama… sa nu va speriati, caci trebuie sa fie toate, dar inca nu este sfirsitul. Si se va propo­vadui aceasta Evanghelie a Imparatiei in toata lumea, spre marturie la toate neamurile; si atunci va veni sfirsitul”.

Deci si noi sa nu ne smintim de lucrurile care vin, ca toate lucrurile sint, nevazut, in miinile lui Dumnezeu. Si Dumnezeu Isi face lucrul Lui in istorie si puterea Lui este infricosator de gingasa, fiindca puterea lui Dumnezeu n-are nevoie de violenta. Cind Domnul Isi va implini lucrarea Lui pentru mintuirea omului, atunci va veni sfirsitul. Atunci va pune capat istoriei, o data cu tragedia aceea fara de asemanare, care va fi la sfirsitul veacurilor.

- Ce indemn duhovnicesc adresati tinerilor care ur­meaza a sluji Biserica?

- Nu mai stiu ce sa spun tinerilor care se pregatesc sa slujeasca Bisericii. Dar imi vine un cuvint. Ma gindesc la Epistola catre Evrei unde se spune ca Arhiere­ul nostru, Hristos, nu este unul Care nu poate sa inte­leaga slabiciunile noastre, caci si El Insusi a fost ispi­tit ca si noi, desi El era fara de pacat dar, fiind ispitit, trecind prin viata noastra, poate sa fie un Arhiereu mi­lostiv, Care sa faca o ispasire pentru pacatele noastre.

… si ma gindesc: pot fi slujitorii Bisericii, arhiereii, preotii si diaconii, altfel decit asa cum este Marele nostru Arhie­reu? Am vazut de multe ori in viata cum Dumnezeu ne lasa sa fim ispititi, sa ne muncim cu tot felul de lucruri dar, in aceste ispite, nu trebuie sa ne pierdem cumpatul, sa deznadajduim, fiindca nu numai eu sufar de pacat, nu este numai suferinta mea, pe care citeodata nu pot sa o mai duc, ci este suferinta lumii intregi. Si eu, poticnindu-ma de pacatul meu, fie ca l-am biruit, fie ca am cazut in el, trecind prin multe su­ferinte si nedreptati, devin in stare sa inteleg pe aproa­pele. Si asa incepe sa se inchege cea de a doua porun­ca a Domnului: „Iubeste pe aproapele ca pe tine in­suti”. Aproapele tau, fie bun, fie rau, fie pacatos sau sfint, oricum ar fi el, este un alt eu insumi; tu esti un eu, tu ma cunosti pina la urma. Si eu te cunosc, esen­tial; nu e nevoie sa ne intilnim ca sa ne cunoastem.

Odata, cind am fost la Muntele Athos, acum multi ani, am ramas entuziasmat de caldura cu care am fost primiti de calugari. Ce primitori erau! Ce intelegatori! Si i-am spus unui calugar:

„Oriunde as intra aici, in manastiri si schituri, pe oricine as vedea, parca l-am cunoscut din copilarie”. Ce mi-a raspuns calugarul? Zice:

„Noi, ortodocsii, ne iubim inainte sa ne cunoastem”.

Si am inteles ca este adevarat cuvintul lui. Esential ne cunoastem, mai ales cei care traim cu rugaciunea.

Neamul romanesc a trecut prin multe incercari si suferinte. Eu, in copilarie, avind mama englezoaica, cu posibilitati de a pleca in Apus, voiam si ma rugam sa scapam (de prigoana regimului de atunci — n.ns.). Si a dat Domnul si am scapat. Si acum, intr-un fel mi-e rusine. Imi pare rau ca nu am trait cu voi sufe­rintele voastre. M-am gindit insa ca nu fara binecuvintarea Domnului, mai precis a Maicii Domnului, am iesit din tara. Ma gindesc ca a fost poate o providen­ta, mai ales vazind ca oriunde mergi te poticnesti de aceleasi lucruri. Tot tu esti si lumea este aceeasi ori­unde am trai. Am vazut in multe feluri cum ceea ce se intimpla aici, ceea ce se intimpla in Rusia, s-a intimplat si in Occident, de bunavoie insa. Ca Apusul n-a avut privilegiul de a fi ortodox. Neavind Ortodo­xia, duhovnicia, Apusul n-a avut putere sa reziste lumii si de aceea in Apus s-au inchis biserici de buna­voie, au fost transformate in magazii, au fost darimate… Si intr-un fel, de departe, dar esential totusi, cred ca va pot intelege din putinul pe care l-am trait cu voi in copilaria mea si din experienta pe care am avut-o in Apus. Caci nici acolo nu este usor.

In Apus s-a creat mentalitatea ca poti sa faci orice, dar aceasta te impiedica sa fii al lui Hristos Cel ade­varat. Noua Era, de exemplu, promoveaza ideea ca totul este ingaduit, de la satanism pina la filosofiile cele mai inalte; numai smerenia, pocainta si altele ca acestea sint lucruri interzise. Psihologic sint interzise; numai Hristos Cel adevarat este interzis. Caci sint multi hristosi — si nu vorbesc numai de antihristii care insala pe multi — ci si idei gresite despre Hristos Cel adevarat.

Traim in aceasta lume: Apusul vine si la noi cu toate ale lui, dar aici aveti o intemeiere pe care eu am simtit-o, desi n-am trait, in copilaria mea, foarte aproape de Biserica. Biserica ne da, as zice, niste energii prin care intelegem singuri anumite lucruri. Singur am inteles (pina la virsta de 13 ani am fost in Romania) ca nu era nici o contradictie intre viziunea biblica despre creatie si ideile stiintifice, in masura in care acestea din urma erau adevarate (ca nu sint neaparat adevarate, ca sint doar teorii, ca evolutia de exemplu, am inteles mai tirziu). Apusul insa n-a inteles aceste lucruri. S-a smintit la fiecare teorie „stiin­tifica”, s-a smintit la fiecare pas al stiintei omenesti si, astfel, oamenii s-au smintit si au cazut din credinta lor. Daca ar fi fost ortodocsi, nu s-ar fi putut intimpla asta. Caci Ortodoxia da duh si viata si, cum spune Sfintul Apostol Ioan, “Viata era lumina oamenilor”. Apusul este mai mult studiu si intelect. Lumina omului este insa viata, vietuirea. De aceea, Parintii, dupa cuvintul Domnului, cauta mai mult catre vietuire decit catre intelegerea intelectuala. Dar sa revin la ce spu­neam mai inainte.

Ce ne-a impresionat pe noi in tara a fost caldura primirii, caldura inimii oamenilor. Aceasta caldura trebuie pastrata. Ca sa intelegem in duh si adevar Cu­vintul dat noua de Dumnezeu Insusi, Cuvintul acela trebuie orientat catre lumina celor doua porunci ale Domnului, anume aceea de a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele. Caci zice Domnul ca nu este o porunca mai mare decit aceasta de a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele. Pastrarea dragostei, insa, trece prin multe greutati, care ne otelesc duhovniceste. Ne otelesc in­tr-un fel foarte curios, paradoxal. Ajungem nu sa ne simtim puternici, ci, atunci cind sintem slabi, cum spune Sfintul Apostol Pavel, atunci sintem puternici. Sintem puternici pentru ca atunci ne smerim si atunci intelegem pe aproapele si se poate naste in sufletul nostru duiosie fata de aproapele. Caci iubirea in Domnul este duioasa. Si atunci, in smerenia si duiosia de care vorbeam, poate lucra nu inversunarea omu­lui, ci asceza noastra; atunci lucreaza in om harul lui Dumnezeu.

(in: Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, însoțite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, ediție îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi și Pr. Ninel Țugui, Editura Anastasia, București, 1994).

Legaturi:

***