PARINTELE PAISIE OLARU SI SPOVEDANIA. Taina duhovniciei roditoare. “Marturisirea sa fie mai deasa decat impartasirea”

Spovedania

“In simplitatea lui, Parintele Paisie oferea multe odoare duhovnicesti ce­lor ce il cautau. Unul din darurile sale minunate era spovedania. Nu stiu si nici nu am gasit relatate episoade in care parintele sa fi facut anumite da­nii, fie ele in bani, fie in bunuri materiale; in schimb, in tot ceea ce am citit despre el am vazut ca darul cel mai de pret pe care-l oferea credinciosilor era rugaciunea si, cel mai adesea, spovedania. Cei ce l-au cunoscut si l-au cercetat au facut-o, in cele mai multe cazuri, pentru spovedanie. Povesteau parintii, maicile si cei mai apropiati fii duhovnicesti dintre mireni ca la orice ora din zi si din noapte parintele era pregatit pentru a spovedi. Fara spovedanie riscul de a cadea in viata cea intinata este extrem de mare.

„Cand veneau oameni multi la spovedanie si rugaciune, batranul lasa imediat lucrul manual, se spala pe maini, se curata de dura fara nici o pauza, ore in sir pana seara tarziu, fiind intarit de Duhul Sfant.

Inainte de marturisire batranul rostea tuturor molitva de spovedanie pe de rost, dupa care spunea un scurt cuvant de invatatura si intarire du­hovniceasca. La marturisire primea intai copiii mici, batranii, bolnavii si mamele cu copii. Apoi primea pe cei­lalti multi, incepand cu cei care ve­neau regulat si terminand cu cei care nu mai venisera niciodata.”[1]

In vremurile de azi oamenii in­cearca sa inlocuiasca spovedania cu tot felul de consiliere, de natura psi­hologica, de natura profesionala etc. Occidentul, dupa cateva sute de ani de secularizare, a apelat la un aseme­nea mod de „marturisire” a neputintelor, insa nu stiu cat folos pot avea oamenii. Posibil ca, pentru lumea in care traim, un asemenea model de „reglare” a unor incercari ale vietii pamantesti da rezultat. In plan spiri­tual, cred ca asemenea modalitati nu isi gasesc rostul si rolul.

Printre alte domenii pe care le-am studiat au fost si stiintele socio-umane. Un asemenea demers, cum este cel de consilie­re, da roade in rezolvarea unor pro­bleme aparute in activitatea aceasta pamanteasca. De obicei, in consiliere, fie ea facuta de catre un psiholog pentru un client de-al sau, fie ea facuta de catre un asistent social pen­tru un beneficiar aflat in dificultate, exista un punct comun: si intr-una, si in cealalta se urmareste stimularea autodeterminarii. Secretul unor ase­menea consilieri este acel act de persuasiune asupra celui aflat in difi­cultate sau in criza (de orice fel ar fi ea), astfel incat sa se poata autodetermina spre a iesi din situatia nedorita daca, sigur, nu are ceva patologic, care necesita consult medical de specialitate si, bineinteles, medicatie.

In schimb, in privinta spovedaniei, taina ei este reinnoirea duhovniceas­ca, spalarea pacatelor prin botezul la­crimilor, in care rolul duhovnicului este de a chema Duhul Sfant in viata celui ce se spovedeste. Consilierea este buna pentru o lume in care Dumnezeu nu este prezent ca fiinta in viata oamenilor. Din pacate, ei nu mai realizeaza cu Dumnezeu o relatie de comuniune ipostatica, de comuniu­ne permanenta, pentru ca nu mai exista niciun „contact ontologic” cu Acesta.

Lumea a pierdut dimensiu­nea duhovniceasca a ei

De aceea, omul apusean, si nu numai, traieste fara sa mai apeleze la spovedanie, neintelegand duhovniceste rolul ei si, cu atat mai mult, felul secularizat de vietuire nu mai necesita apelarea la o modalitate de confesare invechita si considerata a fi caracteristica cel mult Evului Mediu.

Valoarea parintelui Paisie este data si de aceasta lucrare profunda din viata lui, adica spovedania. Din cele marturisite de cei ce-l cautau pentru aceasta taina, aflam ca parin­tele indemna la spovedanie destul de deasa, cel putin calugarilor le spunea sa se spovedeasca o data la cel mult doua saptamani.

„Marturisirea sa fie mai deasa decat impartasirea.

Cu marturisirea sincera si deasa vei reusi.

Sa te marturisesti regulat, ca da­ca maturi casa mai des, ti-i drag sa stai in ea. Daca speli camasa, ti-i drag s-o imbraci. Caci daca se face mult gunoi in casa, este mai greu de scos afara. Sa te marturisesti mai des — daca nu in fiecare saptamana, macar in fiecare luna.

De cate ori cazi, scoala-te, marturiseste-ti pacatele, caieste-te, fa-ti ca­nonul, intreaba si du-ti crucea mai departe, cu ochii la Hristos, pana ajungi sus, la Golgota. Noi cu faptele noastre nu putem spune ca ne mantuim, fara mila lui Dumnezeu, fara duhovnic si fara rugaciunile Bisericii. Dar sa ne gaseasca ceasul mortii in lupta. Numai mila Bunului Dumnezeu si a Maicii Domnului sa ne ajute sa ajungem si noi la usa raiului, si acolo sa strigam tare: «Deschide-ne, Doamne, usa milostivirii Tale!»

Sa fiti sinceri la spovedanie, sa nu va indoiti niciodata de duhovnic, caci nu el, ci Dumnezeu vorbeste si lucreaza prin el.

Pentru a ne usura de ispite este nevoie sa ne marturisim. Aceasta ne duce la smerenie.

Daca te vei potrivi gandurilor si nu le vei marturisi, nu vei ajunge bine.

La suparari si ispite ai nevoie sa te mai descarci la duhovnic, dar numai si numai de boala ta, de slabiciunea ta sa vorbesti.

Sa te marturisesti la un duhovnic care te asculta si te crede.”[2] — spu­nea parintele.

Spovedania deasa aduce cu sine izbavirea de ganduri, sigur, dupa ce la inceput omul a plans cu amar si a renuntat la pacate, punand granita in­tre el si pacat. Renuntarea la pacat aduce razboiul nevazut al gandurilor, care, marturisite mai des, nu mai au puterea de a se transforma in fapte. Astazi notiunea de pacat nu a fost eliminata in sensul strict al cuvantului „eliminare”, ci a fost inlocuita. Cel rau a lucrat subtil. El l-a determinat pe om sa inlocuiasca cuvantul „pacat” cu ceva mai dulceag: „devianta”. Acesta este un cuvant care se folo­seste cu precadere in sociologie. El arata comportamentul „deviant” al unei persoane sau al unui grup, dupa care grupul respectiv care savarseste pacatul, adica „devianta”, este „inte­grat” peste un timp in societate ca si grup minoritar, iar apoi componentii grupului vor avea drepturi egale in societate ca si ceilalti cetateni. Asa s-a intamplat si in cazul pacatului ho­mosexualitatii si in cazul altor pacate.

Spovedania inlatura din viata omului pacatul. Parintele Paisie

„la spovedanie de obicei, era masurat. Nu tinea mult, mai ales pe cei cunos­cuti, nici nu staruia in pacatele mici, nici nu cerea sa citeasca fiecare spo­vedania dupa hartie. Nici nu descu­raja vreodata pe cineva pentru paca­tele mari cum ca nu-l mai iarta Dumnezeu. Folosea cuvinte simple dar pline de duh si de putere, deschi­dea inimile si sufletele tuturor, trezea constiintele, scotea lacrimi de pocainta, convingea pe fiecare sa se pocaiasca, sa paraseasca pacatele si sa puna inceput bun. Zabovea mai mult cu cei aflati in pacate mari, ca: ne­credinta in Dumnezeu, avort, divort, influenta sectara, betie, desfranare si certuri in familie. La urma intreba pe fiecare daca „mai are ceva pe cu­get “, si dupa ce fagaduia ca-i pare rau pentru pacate, ca le paraseste si primeste canonul dat, rostea rugaciu­nea de iertare si dezlegare.

Canonul de la spovedanie nu era nici prea greu, nici prea usor. Era bine chibzuit, dupa varsta, sanatatea, puterea si asezarea sufleteasca a fie­caruia. Cel mai mult oprea de la Sfanta Impartasanie timp de sapte ani, pentru avort, desfranare si uci­dere. Pe cei care aveau pacate foarte grele, de obicei nu-i dezlega, ci ii tri­mitea la preotul de parohie. Iar pe cei nehotarati, care nu fagaduiau sa se pocaiasca din toata inima, ii ama­na si-i indemna sa mai vina. Pentru cei mai multi obisnuia sa dea canon, mergerea regulata la sfintele slujbe, citirea Psaltirii, cate doua-trei catisme zilnic, metanii, post pana seara, miercurea si vinerea, tinerea regulata a posturilor,  citirea cartilor sfinte, milostenie, etc.”[3]

Aceasta scurta descriere a felului in care spovedea parintele Paisie Olaru ar trebui predata la teologie studentilor care vor sa intre in slujirea sfanta a preotiei si vor fi hirotesiti du­hovnici. Dar cred ca si ieromonahilor care vor deveni duhovnici le trebuie aratat acest mod in care spovedea parintele Paisie Olaru. Felul in care spovedim lasa de dorit. De dorit lasa si felul in care ne ducem si ne spove­dim. Il vedem pe parintele in scaunul spovedaniei plin de iubire pentru cel ce a venit sa se spovedeasca. Oferea incredere in spovedanie. Dadea dova­da de maiestrie duhovniceasca, pentru ca oferea canonul tinand cont de pu­terea fizica si duhovniceasca a celui ce-l primea. Nu trata cu indiferenta boala sufleteasca a fiului duhovni­cesc, adica isi dorea din toata fiinta vindecarea acestuia. Nu pleca nimeni de la el fara nadejde de izbavire si fara bucuria intalnirii cu el si cu Dumnezeu. Un lucru iarasi deosebit era faptul ca nu puteai sa vii la el fara dorinta de a te pocai profund de cele facute. Minunat acest nevoitor al ma­nastirilor noastre! Nu stiu cata scoala teologica a facut, posibil deloc, in schimb scoala duhovniceasca pe care a urmat-o l-a facut un om plin de Duh Sfant, iar luminarea in Duhul Sfant inseamna mult mai mult decat stralu­cirea rationala.

Parintele Paisie Olaru a dat

„sfat pentru ucenicii care sunt duhovnici. Eu in viata mea de preot am legat si am dezlegat, in numele lui Hristos, pe toti care au venit la mine pentru spo­vedanie. Stie Dumnezeu daca am fa­cut bine sau rau. Dar pe cei care nu fagaduiesc ca parasesc pacatele, nu avem voie sa-i dezlegam, pana nu se caiesc de ele din inima si le parasesc. La fel si cu Sfanta Impartasanie, mare atentie cui si cum o dam, ca mare raspundere avem inaintea lui Dumnezeu. Nici prea rar, dar nici prea des. Sa tinem cont, pe cat se poate, de Sfintele Canoane si de practica parintilor iscusiti de astazi. Sa cumpanim intre asprime si iertare, intre scumpatate si iconomie, iar unde nu stim, sau in cazuri grele sa intrebam pe duhovnicii iscusiti si mai ales pe ierarhii nostri. Mare atentie pe cine recomandam la hirotonie, ca ne asteapta aspra judecata. Ca unii au fost hirotoniti cu nevrednicie, im­potriva Sfintelor Canoane, si au facut greutati Bisericii lui Hristos. Apoi sa nu uitam ca toti preotii, calugari si de mir sunt datori sa-si aiba duhovnicii lor si sa se spovedeasca regulat, iar cand este vorba de cazuri grele sa se marturiseasca numai la un episcop. Preotul nu poate dezlega toate paca­tele preotilor si chiar ale mirenilor, cum sunt cazurile de casatorii intre rude sau divort. Celor ce sunt tulbu­rati, certati cu cineva, descurajati, prea slabi in credinta, luptati de cu­gete trupesti, care au judecati sau sunt blestemati de preoti si de parintii lor, sau cred in vrajitorie, si mai ales care au facut avorturi si paza, sau au indemnat si pe altii la aceste grele pacate de moarte, sa nu le dam indata Sfanta Impartasanie, ca luam foc si noi cu ei. Ci sa-i sfatuim sa paraseasca pacatele, sa respecte ca­non vreme indelungata, sa posteasca, sa faca milostenie, sa faca metanii si rugaciuni dupa putere si numai dupa un timp, cand Duhul Sfant va incredinta pe duhovnic, acesta sa le dea Sfintele si mantuitoarele Taine. La fel si celor indoielnici, nehotarati si is­pititi de pacatele sufletesti si trupesti, nu indata sa le dam Sfanta Imparta­sanie. In toate cazurile sa ne rugam mult pentru cei ce se marturisesc la noi si au cazuri grele, si Dumnezeu ne va incredinta tainic ce canon sa le dam si cand sa-i apropiem de cele sfinte.”[4]

Parintele arata ca treapta duhovniciei este extrem de grea, iar asuma­rea ei este o mare jertfa. Mi-am dat si eu seama ulterior. Fara o experienta a vietii crestine in Duhul Sfant nu poti sa fii cu adevarat povatuitor de suflete. Este peste puterile omului. Trebuie sa ceri mereu sprijinul lui Dumnezeu, pentru ca doar El si nu­mai El poate lumina, mangaia, intari si povatui cu adevarat. Spunea parin­tele Paisie:

„Duhovnicia este cea mai grea ascultare din viata de manas­tire. De duhovnic depinde mantuirea sau osanda fiecarui suflet care ii este incredintat. De el depinde calugaria fratilor de manastire. Cu dezlegarea lui se impartasesc si calugarii si mi­renii si tot cu dezlegarea si pe garan­tia lui se hirotonesc candidatii la preotie. Mare raspundere are un du­hovnic si de aceea el se mantuieste mult mai greu decat un calugar sau un mirean. Ca duhovnic al Manastirii Sihastria, am avut multe bucurii du­hovnicesti, dar si ispite si, uneori, de­zamagiri. Am avut la spovedanie ma­joritatea parintilor si fratilor din obste. Cei mai multi si mai ravnitori m-au ascultat, au tinut cont de binecuvantare, s-au spovedit sincer si si-au predat sufletul in mana staretului si a duhovnicului. Acestia m-au bu­curat cel mai mult. Iar eu i-am primit ca pe copiii mei sufletesti, i-am man­gaiat, i-am impacat cand erau in ispita si i-am invatat sa iubeasca cel mai mult ascultarea, slujba bisericii, tacerea, smerenia si rugaciunea la chilii. Unii dintre frati veneau insa rar la spovedanie, iertau mai greu pe ceilalti, carteau in ascultare si erau uneori nemultumiti. Cu acestia aveam mai mult de lucru. Imi trebuia mai multa rabdare si mestesug ca sa-i castig duhovniceste. Daca cineva se abate de la datoria lui si nu asculta de sfatul duhovnicului, el singur va raspunde inaintea lui Dwinezeu. Du­hovnicul, insa, este dator sa se roage lui Dumnezeu pentru intoarcerea lui si sa-l ierte.”[5]

Mai rar parinte duhov­nicesc care sa sufere pentru fiii du­hovnicesti! De fapt, rugaciunea cura­ta, simtita, plina de jertfa pentru celalalt este un rod al sfinteniei. Sfintenia nu se „testeaza” (asa cum inclina oamenii sa faca astazi) doar prin facerea de minuni, ci la facerea de minuni ajunge cel ce mai intai de toate se roaga pentru oameni pana la „epuizarea de sine”, ne spune parin­tele arhimandrit Sofronie, ucenicul Sfantului Siluan Athonitul, ca rod al iubirii nesfarsite pentru Dumnezeu si, deci, si pentru oameni. Dar mi-e greu sa vorbesc despre asemenea lucruri, pentru ca e usor sa le citesti si sa le valorifici ca pe niste concluzii experi­mentale ale altora si sa fii gol in acelasi timp, insa e la fel de greu sa le expui ca rezultate din experienta personala, pentru ca e nevoie de mul­ta nevointa pana a ajunge la o aseme­nea masura duhovniceasca. Mai bine imi asum tacerea. Ma gandesc ca, daca pentru parintele Paisie Olaru a fost grea duhovnicia, atunci eu nu am ce sa caut in aceasta stare de a si spovedi.

In finalul acestui capitol voi aseza un alt moment, cu totul deosebit, din viata parintelui Paisie. L-am lasat in­tentionat la final, pentru ca este vorba de spovedania sa la un alt mare pa­rinte, duhovnic, staret al manastirilor din Moldova: e vorba de parintele Ioanichie Moroi, un om minunat si cu totul deosebit, la care iarasi pot sa marturisesc ca tin destul de mult. Intalnirea aceasta mentionata intr-o alta carte despre parintele Paisie Olaru mi-a trezit un interes coplesi­tor. Parca vad inaintea mea doi sfinti care se vorbesc unul cu celalalt, pur­tati de Duhul Sfant, si expusi intr-o simplitate a portului, a graiului si a scenei, incat de dragostea de aseme­nea momente ochii lacrimeaza de fericire.

„Venind eu prin Sihastria inadins pentru marturisire, am avut dragoste sa ma marturisesc la parintele staret, om cu experienta si duhovnic iscusit.

M-am dus la parintele Ioanichie, i-am facut metanie si i-am spus do­rinta mea, iar el zice: „ Bine, vino “, si ma pune la masa, pune doua scaune, aduce o jumatate cu vin, pune doua pahare, ma pofteste. „Stai, zice, sa vorbim”. Zice: „Parinte Paisie, eu am auzit de sfintia ta si voiam sa te vad. Bine ca ai venit, ia sa mai povestim “. Si a inceput el a povesti cum i-a fost intrarea in manastire si prin cate ispite a trecut pana ce a ajuns aici in Sihastria…

Dupa aceea ma intreaba si pe mine: „Da’ sfintia ta cum ai lasat lumea si cum te impaci cu viata, cu locul, cu parintele staret si cu ispitele?”. I-am spus si eu pe rand toate, una dupa alta, dar el se uita la mine si ma indemna sa mai iau din pahar: „ Mai ia!”. Lua si el cate olea­ca si iar ma mai intreba, si iar ii mai spuneam, si de ce luam din pahar, mai mult ma incurajam la spus.

Asa am luat si tot am spus pana ce s-a terminat din pahar si mai ca nu mai stiam ce am de spus. Numai ce vad ca ia patrafirul, crucea si zice: „Stai sa-ti fac dezlegare!”. Imi citeste molitva si dupa aceea zice: „Sa-ti fac dezlegarea pacatelor!”. Iar eu zic: „Parinte Ioanichie, dar eu voiam sa ma marturisesc si apoi sa-mi faceti dezlegare”. Dar el zice: „Da’ ce, ti-a mai ramas ceva? “. Atunci, gandindu-ma bine, am cunoscut ca parintele cu undita paharutului mi-a pescuit paca­tele mele. Adevarat era ca eu ma cam sfiiam de seriozitatea lui, ca ma gandeam ce are sa-mi zica. Imi fa­ceam eu planul inainte, dar fiind in­demnat de cuvintele lui si infierbantandu-ma sau incurajandu-ma de presiunea vinului, am spus tot, poate inca si mai mult. Ceva-ceva mi-a mai ramas, pe care le-am spus si am primit dezlegare, adica m-am martu­risit la parintele Ioanichie.”[6]

Acesta este unul din felurile de spovedanie a slujitorilor cu daruri inalte de la Dumnezeu. Totul este simplu, dincolo de formalitate, fara tehnici, cu sinceritate, intr-o curatie copilareasca.

De la parintele Paisie Olaru, ca si slujitori ai altarului, putem invata destul de multe indiferent de scolile pe care le-am absolvit. In schimb, spovedania este hotaratoare pentru toti. Atunci cand esti medic de fami­lie mai poti da si alte sfaturi, poate chiar gresite, insa cand operezi pe cord, pe creier etc. nu ai voie sa gre­sesti. Spovedania este exact ceea ce rostim in Sfanta Liturghie, „Tu esti Cel ce aduci si Cel ce Te aduci“[7], caci noi suntem neputinciosi, Doamne“.