Să ne primim unii pe alții, precum și Hristos ne-a primit pe noi – Protos. Hrisostom (2020)
„Să ne primim unii pe alții, precum și Hristos ne-a primit pe noi” – Predică a Protos. Hrisostom (Mănăstirea Putna) la Duminica a VII-a după Rusalii (vindecarea slăbănogului din Capernaum). 19 iulie 2020:
„Preacuvioşi părinţi şi fraţi, iubiţi credincioşi,
Se cuvine să mulţumim lui Dumnezeu că, iată, ne-a îngăduit şi ne-a dat acest dar de a fi astăzi împreună în casa Lui. Aici, în ctitoria Sfântului Voievod Ştefan, care acum 550 de ani s-a gândit să facă un dar… urmaşilor urmaşilor urmaşilor lui. Mai bine zis, a fost gândul lui Dumnezeu cu Sfântul Voievod Ştefan pentru că Dumnezeu, atunci când a creat lumea, spune Sf. Maxim Mărturisitorul, S-a gândit la cineva. O Persoană, când a făcut lumea – zice Sf. Maxim – S-a gândit la altă persoană. Dumnezeu, tot ceea ce face face din iubire. Şi tot ceea ce este făcut din iubire se numeşte dar. Harul lui Dumnezeu aceasta arată: darul care se revarsă către noi din iubirea Sa nemăsurată.
Şi iată că astăzi Sf. Pavel ne îndeamnă la aceasta. Aţi auzit în Epistola către Romani, care s-a citit astăzi, că spune că noi, cei puternici, trebuie să ne îngrijim să-i întărim pe cei slabi. Şi nimeni să nu caute a sa plăcere, ci să caute cele ale aproapelui. Dar cele ale aproapelui spre bine, care sunt bune, spre zidire, nu toate. Pentru că, spune el, şi Hristos la fel a făcut. Nici El n-a căutat a Sa plăcere, ci dimpotrivă. Nu S-a uitat că ocara oamenilor este una foarte mare, ci a luat-o asupra Lui, a luat ocara oamenilor asupra Sa şi ne-a dăruit Învierea şi ne-a reîntărit harul înfierii.
Şi spune mai departe Sf. Pavel: Primiţi-vă unii pe alţii precum şi Hristos v-a primit pe voi spre slava lui Dumnezeu. Aceasta este slava lui Dumnezeu, aceasta este slava unui Tată: când fiii Săi sunt liniştiţi, sunt uniţi, sunt bucuroşi şi, mai ales, sunt adunaţi împrejurul Lui. Aceasta este slava unui Tată. Şi spre această slavă ne îndeamnă Sfântul Pavel să ne primim unii pe alţii şi ni-L arată ca model pe Hristos. Aşa cum şi El ne-a primit. Hristos ne primeşte pe fiecare aşa cum suntem. Nu numai că ne primeşte, ci ni Se şi dăruieşte întreg. Noi ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Lui şi El intră în noi, în noi cei păcătoşi. El acceptă să intre în noi, care suntem încă murdari, care nici nu ştim cum să ne curăţim, care suntem atât de mici încât poruncile Lui nu încap în noi. Tocmai de aceea şi intră în noi, ca să ne lărgească firea, să devenim şi noi capabili de a primi infinitul şi de a-l lucra pentru ceilalţi. Pentru că, dacă Îl primim pe Hristos, dacă Hristos ni Se dăruieşte, o face ca să ne înveţe şi pe noi să dăruim şi să ne dăruim.
Vedeţi în pilda de astăzi din Evanghelie pe cei doi orbi care se ţineau după Hristos. Hristos nu le-a spus nimic, a aşteptat să intre în casă şi apoi, venind la El aceşti orbi, i-a întrebat: Credeţi voi că pot să fac Eu aceasta? Hristos nu era la sfârşitul activităţii ci dimpotrivă, la începutul activității Lui. De abia începuse lucrarea Lui de întărire şi de vindecare a oamenilor, lucrarea Lui de a le descoperi oamenilor cine este Tatăl lor, de a le descoperi lor numele lui Dumnezeu. Şi care era acest nume? Nume de Tată! Şi, întrebându-i aşa, Hristos n-a făcut decât să-Şi continue pedagogia Lui cu aceşti orbi. Pentru că nu degeaba Se făcea că nu-i aude. I-a lăsat să strige în urma Lui până când a ajuns în casă. Ca să vadă toţi, să audă toţi, să audă şi să vadă că aceşti doi orbi erau întăriţi în credinţă, nu se descurajau aşa, cu una, cu două.
Şi întrebându-i dacă cred ei că poate Hristos să facă una ca aceasta, El le-a dat penultima lecţie, şi anume: “Uitaţi-vă în inima voastră. Găsiţi acolo credinţă puternică cu care să pot Eu lucra?” Dumnezeu nu lucrează singur! Dumnezeu are nevoie de noi ca să lucreze! E ca şi cum ar fi spus: “Eu vă pot vindeca, sigur. Dar fără ajutorul vostru nu fac nimic. Găsiţi voi în inima voastră ceva să-Mi daţi cu care pot să lucrez Eu?“ Şi ei au zis: Da! Şi atunci Hristos S-a atins de ochii lor şi le-a zis: Fie vouă după credinţa voastră. Şi, bineînţeles, s-au vindecat în clipa aceea.
Însă Hristos le-a poruncit – şi spune Sf. Ev. Matei că le-a poruncit cu asprime! – să nu spună nimic nimănui din cele întâmplate. Ei, însă, ieşind afară, s-au dus şi au vestit la toţi, în tot pământul acela, spune Sf. Matei, numele Lui. Ne punem întrebarea: bine au făcut ei sau rău au făcut? Nu le-a poruncit Hristos să nu spună la nimeni, şi încă cu asprime? Şi ei de ce s-au dus şi au făcut invers? Răspunsul la întrebarea aceasta este da. Adică au făcut şi bine, au făcut şi rău. Au făcut bine pentru că nu poţi să ţii lumina ascunsă sub obroc, ci trebuie să lumineze tuturor. Lumina lui Hristos luminează tuturor, nu trebuie ascunsă. Însă au făcut rău pentru că au făcut aceasta imediat. Trebuiau să stea, să mai aştepte un pic.
Şi asupra acestui amănunt vreau să insist puţin în ziua de astăzi. Şi, ca de obicei, nu mă adresez celor din afara Bisericii, ci celor dinăuntru, dumneavoastră, celor care sunteţi alături de noi şi sunteţi mereu alături de noi, fiilor acestei Biserici mă adresez. Noi suntem chemaţi de Dumnezeu să-i întărim pe fraţii noştri. Suntem chemaţi să primim harul lui Dumnezeu, să ne curăţim ca să putem să primim harul lui Dumnezeu în noi pentru ca să-l putem da mai departe. Însă pentru aceasta avem nevoie să ne adunăm puţin în interiorul nostru, să ne adunăm şi gândurile, chiar şi inima, care sunt împrăștiate în afara noastră. Aceasta este cea mai vicleană rătăcire a noastră în ziua de astăzi: că ne-am împrăștiat foarte mult în afară. Noi, aşa cum spune Psalmistul, nu ne mai găsim inimile, pentru că ne lipim inima de te-miri-ce. Şi unde este comoara ta, acolo este şi inima ta, a spus Hristos. Şi uităm lucrul acesta. Ne ataşăm atât de uşor de cele exterioare, de cele mici, de cele mult prea mici şi uităm că Hristos este în noi. Dumnezeu ne-a dăruit chipul Său şi rămâne în noi prin harul botezului şi aşteaptă acolo singur. Singur, pentru că noi nu-L mai cercetăm. Noi ne petrecem viaţa în afara noastră. E mare rătăcire.
Citim încă din Pildele lui Solomon că spune Domnul: Fiule, dă-Mi inima ta! Ce să-I dau lui Dumnezeu, care inimă să-I dau şi cum să I-o dau? Mai este inima mea întreagă? Ştiu eu de unde s-o mai adun bucată cu bucată, ca s-o pun la loc şi să I-o dau apoi lui Dumnezeu? N-am de unde să pot să fac asta, chiar dacă aş vrea să facă aceasta, nu mai pot. Dar măcar dacă am vrea…! Vedeţi, când Hristos le-a poruncit să nu spună nimănui, i-a avertizat că aici este un pericol. Pentru că este foarte greu să-I mulţumeşti lui Dumnezeu cu glas înalt. Imediat ce ai primit un dar de la Dumnezeu, imediat ce ţi-a împlinit cererea, tu să începi să spui lucrul acesta, să vesteşti cu voce tare lucrul acesta. Este foarte greu să te păzeşti în smerenie când faci aşa. Foarte repede, credeţi-mă, mult prea repede, mai repede decât putem noi să fim atenţi la aceasta, inima noastră se duce către mândrie. Şi încet-încet se aşază această mândrie acolo şi ni se pare că ni se cuvine. Că ceea ce ne-a dat Dumnezeu este un bun pe care noi l-am câştigat pe drept. Şi până acolo încât să ne gândim că Dumnezeu era obligat să ne dea lucrul acesta. De aceea şi spune Sf. Pavel: Ce ai, omule, pe care să nu-l fi primit? Şi, dacă l-ai primit, de ce te comporţi ca şi cum nu l-ai fi primit? – adică ca şi cum era al tău. Foarte uşor alunecăm în aceasta: cum am primit un dar să ne lăudăm cu el. Prima dată spunem că e de la Dumnezeu, dar apoi îl socotim că este al nostru. Nu este nimic al nostru! Al nostru este doar păcatul! Restul este al lui Dumnezeu. Dumnezeu ni le dă nouă ca să ne aducă alături de El, să ne ţină legaţi de El, pentru că, dacă suntem departe de El, pierim. De aceea. Nu că ar avea Dumnezeu nevoie de noi. Nu. Noi avem nevoie de El şi El ştie prea bine. Şi, dacă ne iubeşte, ne şi dăruieşte cele de care avem nevoie.
Prin urmare, noi ar trebui, când primim un dar, să-I mulţumim lui Dumnezeu în inima noastră, să ţinem puţin mai mult această recunoştinţă în inima noastră astfel încât ea să lucreze acolo. Recunoştinţa aceasta să ne întărească inima în iubire faţă de Dumnezeu şi mai ales în smerenie. Dacă petrecem în interiorul inimii noastre în mulţumire faţă de Dumnezeu, foarte repede ne vom smeri, ne vom da seama că nu meritam aşa mare dar de la Dumnezeu – primul pas.
Al doilea pas: ne vom da seama că fraţii noştri care sunt mai buni decât noi ar fi meritat mai mult decât noi. Ei ar fi trebuit să primească darul acesta şi nu noi.
Şi al treilea pas: ne vom ruga lui Dumnezeu ca să facă lucrătoare această iubire a Lui din noi pentru fraţii noştri:
Doamne, dă un sens iubirii mele; Tu, Care eşti iubirea din mine, lucrează pentru mântuirea celorlalţi, pentru fraţii mei care sunt buni şi mari şi drepţi şi frumoşi şi nu sunt păcătoşi aşa cum sunt eu. Dar Tu m-ai ales pe mine. Fă-mă, atunci, împreună-lucrător la mântuirea lor.
Şi uite, aşa învăţăm cum să-i primim pe cei de lângă noi. Învăţăm să iubim. Să-L iubim pe Dumnezeu din toată virtutea noastră, din tot cugetul nostru şi, mai ales, învăţăm să-L iubim pe Dumnezeu cu toată slăbiciunea noastră. Pentru că în slăbiciune, spune tot Sf. Pavel, se desăvârşeşte puterea lui Dumnezeu şi, spune el mai departe, de aceea eu mă voi lăuda cu slăbiciunea mea, pentru că atunci când sunt slab, atunci sunt tare. De ce sunt tare? Pentru că, atunci când sunt slab, Dumnezeu vine şi mă întăreşte. Ei bine, dacă facem acest lucru şi-L iubim pe Dumnezeu în slăbiciunea noastră sau, mai ales, cu slăbiciunea noastră, învăţăm să-l iubim şi pe aproapele ca pe noi înşine. Adică învăţăm să ne uităm la cel de lângă noi nu ca la un străin, ca la un alter ego, alt-eu, nu, ci ca la acelaşi eu. Fratele meu ca şi mine cade şi [tot] ca şi mine poate fi miluit de Dumnezeu. Şi, dacă pe mine, cel mai păcătos, m-a iubit şi m-a miluit Dumnezeu, cu atât mai mult îi va milui pe ceilalţi. Dacă în mine s-a născut această milă faţă de aproapele şi chiar această dragoste faţă de aproapele, eu mă duc la Hristos şi-I spun: “Doamne, dacă eu, care sunt rău, pot să am gânduri bune faţă de aproapele, cu atât mai mult Tu! Drept aceea, nu mă aştept la altceva din partea Ta decât să-i miluieşti!“
Este foarte important să reţinem acest lucru: să nu ne grăbim să vestim darul pe care l-am primit mai înainte să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să facem asta în taina inimii. Să nu ne grăbim să vestim aceasta mai înainte ca recunoştinţa noastră să devină lucrătoare, să ne schimbe inima. Pentru că, dacă nu ne schimbăm inima, noi nu putem să-i ajutăm pe ceilalţi. Nu vedeţi? De fiecare dată când dorim să-i ajutăm pe ceilalţi ne uităm în inima noastră şi nu găsim nimic acolo, e seacă. Pentru că n-am pus nimic acolo! Prea repede am luat darul şi l-am spus celorlalţi, l-am scos în afara noastră şi prea mult trăim în afară. Îl auzim pe Sf. Prooroc David care zice: “Zis-am: Păzit-am căile mele. Să nu păcătuiesc eu cu limba mea. Amuţit-am şi n-am grăit şi nici de bine n-am vorbit.“ Nici de bine! Şi spune mai departe: Durerea mea s-a înnoit. Adică am cunoscut o altă durere. Am vrut să scap de durerea păcatului, să nu mai păcătuiesc eu cu limba mea, şi am tăcut. N-am mai spus nici cele bune. Și o altă durere a venit peste mine. Dar ce fel de durere? Înfierbântatu-s-a inima mea şi în cugetul meu se va aprinde foc. E greu să petreci în inima ta, e greu să stai singur cu Dumnezeu pentru că atunci te vezi aşa cum eşti. E greu să recunoşti că eşti mai rău decât credeai, dar, dacă recunoşti că Dumnezeu este mai milostiv decât credeai, atunci nu deznădejdea este aceea care te face să simţi durere, ci mândria care se depărtează. Aceea este durerea cea nouă. Să simţi acest foc care se aprinde în interiorul tău şi în cugetul tău nu este uşor.
Noi nu putem să răbdăm bucuria de unii singuri. Dacă nu ne-ar ajuta Dumnezeu să ne şi bucurăm de darul pe care tot El ni l-a dat, noi nici măcar acest lucru n-am putea să-l facem. N-am putea să păstrăm darul Lui. Aşa că, dacă tot este greu să păstrăm un dar, de ce să ne grăbim să-l risipim în afară? Pentru că noi, atunci când ne întoarcem către fratele nostru, ne întoarcem aşa cum suntem, ne întoarcem ca cei care lucrează împreună cu Dumnezeu. Dumnezeu are nevoie de popor bine pregătit. Dumnezeu are nevoie de noi ca să fim vase alese pentru a purta numele Lui între neamuri. Nu orice fel de vas, ci un vas ales, curat, special pregătit pentru această lucrare. Şi, ca să putem fi pregătiţi, trebuie ca darul pe care-l primim de la Dumnezeu să devină lucrător în noi. Şi după aceea să dăm darul mai departe, darul lui Dumnezeu care, de data asta, va avea pusă pecetea noastră. Noi ne vom pune pecetea asupra darului lui Dumnezeu, vom pune şi noi din noi în acest dar ceea ce suntem şi astfel dar din dar se face rai. Pentru că darul acesta ne va arăta pe noi fraţi cu adevărat. Fraţi! Nu străini care s-au adunat pentru acelaşi scop, ci fraţi care s-au adunat pentru că Tatăl i-a chemat. Aceasta este Biserica: adunarea credincioşilor pe care Dumnezeu i-a ales pentru lucrarea Sa.
De aceea, dacă citiţi puţin mai departe, după pericopa care s-a citit astăzi din Evanghelia după Matei, cap. 9, o să vedeţi că Sf. Matei spune despre Hristos că S-a uitat în jur şi i-a văzut pe oameni că sunt necăjiţi şi rătăciţi, ca nişte oi fără de păstor. Şi le-a spus ucenicilor Săi: Secerişul este mult şi lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-vă Domnului secerişului să trimită lucrători. Iată că înaintaşii noştri s-au rugat. S-au rugat ca Domnul să trimită lucrători şi uitaţi cât de mulţi suntem aici astăzi. Suntem lucrători în ogorul Domnului. Însă chiar şi aşa suntem puţini. Şi vom fi mereu puţini. Însă puţinătatea aceasta să nu ne tulbure. Pentru că a zis Hristos: Nu te teme, turmă mică, că Tatăl a binevoit a vă da vouă Împărăţia. Cu toate acestea, să ne rugăm. Pentru că oamenii sunt necăjiţi şi sunt rătăciţi, nu ştiu ce să facă. Nu ştiu unde să se ducă. Au uitat că se pot întoarce în inima lor şi că acolo îi aşteaptă Dumnezeu. Şi, trăind în afara lor, sunt bântuiţi de suspiciune, de frică, de răutate, de indiferenţă, de împietrirea inimii. Sunt rătăciţi, dar sunt şi necăjiţi, pentru că sunt ca o turmă care nu are păstor. Să ne rugăm, aşadar, lui Dumnezeu, Domnului secerişului, să trimită lucrători pentru mântuirea fraţilor noştri. Amin.”
Legaturi: