Doua caderi: Petru si Iuda. O singura ridicare. MANDRIA NU NE LASA SA PRIMIM IERTAREA SI NE DUCE LA DEZNADEJDE

Sa ne iertam pe noi insine

Apostolii Petru si Iuda au fost doi oameni care au gresit in viata. Au gresit din motive diferite: Petru L-a negat pe Hristos din pricina ca zelul si devotamentul sau pentru Hristos n-a fost de ajuns sa depaseasca luarea in deradere a multimii, nici chiar atunci cand aceasta era exprimata de intrebarile unei tinere slujnice. Iuda L-a tradat pe Hristos pentru ca credea ca stie mai bine decat ceilalti apostoli si se simtea superior lor. Intrucat el avea punga cu bani, a inceput sa creada ca in cele din urma el „dirija spectaco­lul”. Curand a crezut ca stie mai bine decat Iisus insusi.

Oricare ar fi fost motivatiile sau atitudinile care i-au condus la tradarea atotbunului si total dezinteresatului lor Prieten, Iisus, fiecare din acesti apostoli alesi si oameni de incredere ai lui Hristos, inzestrati toti cu darul vinde­carilor, L-a tradat pe Hristos in ceasul de pe urma al para­sirii Lui. Fiecare din ei a ajuns sa-si dea seama de ceea ce facuse. Gresisera. Reactiile lui Petru si Iuda la constienti­zarea greselilor lor au fost insa foarte diferite. Petru si-a dat seama ce a facut si a plans cu amar. Dupa care s-a de­gradat de bunavoie — intorcandu-se la pescuit, nemainumindu-se „Petru”, ci din nou simplu „Simon, fiul lui Iona”. Iuda a restituit monedele primite preotilor templului. Dupa care s-a sinucis.

Petru si-a dat seama de gravitatea a ceea ce a facuse si s-a cait. S-a cait pentru ca s-a putut ierta pe sine insusi. Petru nu s-a luat atat de in serios pe sine insusi, incat sa creada ca e fara greseala. Inceputul apostolatului lui Petru s-a bazat pe cuvintele sale „Iesi de la mine, Doamne, ca sunt un om pacatos“ (Lc 5,8). Pentru smerenia sa, Petru a fost ulterior iertat de Hristos si facut din nou conducato­rul grupului apostolilor. Iuda si-a dat seama de gravitatea a ceea ce facuse, dar nu si-a dat si prilejul de a se cai. Caderea sa il conducea spre o dizgratie publica pe care mandria sa nu o putea nici tolera, nici depasi. Iuda se obisnuise sa fie in pozitia de a-i judeca pe ceilalti si faptele lor, uitandu-se de sus la presupusa lor lipsa de rafinament care nu atingea standardele lui. Rasturnarea acestui rol ar fi fost intolerabila. De aceea Iuda nu si-a dat lui insusi prilejul de a fi iertat de ceilalti, nici de Hristos. Nu punea pret pe iertarea lor si astfel n-a cautat-o.

Diferenta dintre Petru si Iuda e simpla: in smerenia mintii, lui Petru ii e mila de sine insusi. Se supune pe sine judecatii lui Hristos ca un pacatos. Şi atunci Iisus l-a iertat pe Petru. Cu mandria si aroganta sa, Iuda nu poate avea mila de sine insusi daca asta implica privirea de sus a celorlalti. Nu s-a putut supune judecatii celorlalti ca un pacatos. Iuda nu-si da lui insusi sansa de a cere iertarea lui Hristos.

Exemplele lui Petru si Iuda sunt instructive pentru fie­care din noi. Faptul de a ne ierta pe noi insine e un pas dificil, dar necesar in viata duhovniceasca. Dificil pentru ca adeseori implica o atitudine de constientizare a faptului ca nu traim intotdeauna potrivit idealurilor declarate public („Chiar daca toti se vor sminti intru Tine, eu nu”, Mc 14,29-31) — chiar daca aceste idealuri nu le-am declarat nimanui decat noua insine. El este necesar pentru ca fara smerenia indispensabila pe care o cere o atare recunoastere si marturisire, nu putem indeparta barajele ridicate in calea spre personalitatea noastra autentica. Cu alte cuvinte, nu putem deveni persoanele care intentionam sa fim atunci cand lucruri aflate sub standardele Evangheliei raman ascunse in inimile si vietile noastre.

Faptul de a ne ierta pe noi insine implica intotdeauna o scoatere a mastilor – a fatadei noastre pe care o infati­sam adeseori lumii — si o astfel de scoatere trebuie sa aiba loc inaintea celorlalti, mai precis inaintea lui Hristos si a Bisericii. De aceea avem Sfanta Taina a Spovedaniei. Exemplul lui Petru si al lui Iuda e foarte graitor in acest sens, desi scoaterea mastilor lor a fost ceva mai severa. Atat lui Petru cat si lui Iuda, mastile le-au fost smulse in public, in vazul tuturor. Acesta a fost cu atat mai trauma­tic, intrucat pentru demascarea lor nu puteau invinui pe nimeni decat pe ei insisi.

Poate ca noi nu facem o atat de radicala negare a lui Hristos nici nu suferim o astfel de demascare, dar suntem cu totii deficitari in multe lucruri. Uneori aceste lucruri ne pot trage jos in depresie, facandu-ne sa fugim si sa ne ascundem de Dumnezeu, si prin aceasta de sinele nostru autentic. Destul de des nu ne putem ierta pe noi insine. N-avem nici o problema in a ne fi mila de ceilalti, dar n-avem mila de noi insine. Sfintii Parinti precizeaza insa motivul aflat in spatele incapacitatii noastre de a ne fi mila de noi insine: mandria. Intotdeauna autenticitatea presupune marturisire si iertare, iar acestea presupun smerenia mintii, opusul mandriei.

Faptul de a ne ierta pe noi insine e un pas necesar in vindecarea sufletelor noastre pentru ca e impletit cu un act de smerenie care recunoaste slabiciunile si chiar pacatosenia. Fara dorinta de a fi iertati, nu vom fi de fapt iertati. Daca incercam doar sa uitam si sa negam — o sinu­cidere duhovniceasca — atunci ceea ce ne roade la inima nu e indepartat. Iar aceasta nu ingaduie sa aiba loc actul de pocainta si iertare prin care suntem reinsanatositi — sau, mai bine zis, prin care asemenea lui Petru suntem reasezati in viata pe care Dumnezeu ne-a chemat sa o traim, o viata de slujire, marturie, bucurie si energie.

Exemplele evanghelice ale lui Petru si Iuda pot fi de aceea pentru noi o lectie de innoire. Pentru aceasta tre­buie sa fugim de mandria, de grija pentru opinia publica si de disperarea sinucigasa a lui Iuda. Unde e prezent Dumnezeu nu e loc pentru mandrie sau deznadejde.

Mai degraba trebuie sa ne alipim de lacrimile fierbinti si pocainta smerita a lui Petru. Numai aceasta din urma poate sa ne pregateasca pentru intoarcerea lui Hristos in vietile noastre. Numai atunci vom raspunde afirmativ la intrebarea Sa fara ocolis: „Ma iubesti oare?“ (In 21,15).

 (In: Ierom. Calinic (Berger), Provocari ale gandirii si vietii ortodoxe astazi, Editura DEISIS, 2012)

Va mai recomandam, pe teme inrudite: