Atunci cand…“Biserica doare…”: PARINTELE SOFRONIE si GANDUL LUI DUMNEZEU PENTRU A RAMANE IN BISERICA PATRIARHALA chiar si in vremuri de mare sminteala: “Toate celelalte miscari, oricat ar fi ele de evlavioase in ce priveste manifestarea lor exterioara – sunt curse ale vrajmasului”

“Familia ortodoxa”, nr. 9 (92)/ 2016:

Arhimandritul Sofronie (Saharov)

„Asa gandesc toti nevoitorii care se tem a gresi”

La inceputul anilor ’90 au venit la Manastire oas­peti din Rusia – fenomen foarte rar in acei ani. Fiind de fata la una din cuvantarile Staretului im­preuna cu obstea manastirii, unul din oaspeti a cerut Staretului sa rosteasca un ultim cuvant pen­tru monahism. Vazand in aceasta semnificativa intalnire Pronia lui Dumnezeu, Staretul a inceput sa vorbeasca, adresand cuvantul intregii Biserici Ruse. Intalnirea l-a rascolit pe Staret in chip deo­sebit, caci de-a lungul intregii sale cai crestinesti el adanc se plecase inaintea nevointei mucenicesti pe care a rabdat-o Biserica Rusa in veacul al XX-lea. Fiind in pragul mortii, in acel moment Staretul s-a hotarat sa dezvaluie ceea ce ii fusese dat sa tra­iasca de-a lungul a multe decenii in rugaciunea sa neincetata pentru Biserica Rusa, precum ii fu­sese aratat de catre Duhul Adevarului. In acea cuvantare Staretul cu frica a cutezat sa rosteasca aceste cuvinte indraznete: „Duhul lui Dumnezeu ma instiinteaza pentru adevarul cuvintelor mele in legatura cu Biserica Rusa si cu Patriarhul ei cel de-Dumnezeu-dat. Staruitor va rog pe toti: Ascultati-mi cuvantul pe care Dumnezeu mi l-a dat,^[1] si pentru care toata raspunderea o iau asupra-mi”. Ele sunau ca marturisirea lui inaintea in­tregii Biserici Ruse, si ca testamentul lui pentru intreg credinciosul popor rus.

„Eu nu mi-am ascuns bunavoirea fata de Biserica Patriarhala”

Atat Staretul Sofronie, cat si Parintele si povatuitorul lui duhovnicesc, Cuviosul Siluan Athonitul, priveau prigonita Biserica Rusa, in suferintele ei pentru credinta, ca pe o pilda de nevointa muceniceasca pentru intreaga lume crestina. In anii de dupa Revolutie, contempland in duh batalia credintei in Hristos Dumnezeu, cu necredinta, Staretul simtea ca infruntarea cea mai cran­cena avea loc in Rusia. Din aceasta pricina ru­gaciunea sa pentru credinciosii acelui pamant era deosebit de arzanda.

Cu toate acestea, la Manastirea Sfantului Panteleimon de la Athos, unde Parintele Sofronie si-a inceput calea monahala, atitudinea fata de Biserica Patriarhala Rusa era departe de a fi binevoitoare. In unii din ierar­hii si preotii ei, Staretii athoniti vedeau pe „van­zatorii” lui Hristos, care in chip fatarnic faceau compromisuri cu regimul atheist. Intr-o scrisoare catre David Balfour, Staretul scria:

„(…) Batranii Athosului nu binevoiesc deloc catre Mitropolitul Serghie. (…) Eu nu mi-am ascuns bunavoirea fata de Biserica Patriarhala Rusa, si de aceea am fost supus unei oarecari prigoane“.

Staretul isi amintea cum l-au chemat odata la o sinaxa cu monahii unde i-au cerut sa se lepede de convingerile sale fata de Biserica Rusa. Tacut, el le-a ascultat in­vinuirile, rugandu-se lui Dumnezeu sa-l lumi­neze si sa-i dea cuvantul de folos. Intr-un anume moment a simtit in inima: „Ei, acum vorbeste!” Si Parintele Sofronie s-a ridicat sa vorbeasca. Cuvintele lui simple, dar care purcedeau din ex­perienta data lui de sus, au invederat adevarul ca pe un fapt vadit ce nu mai cere nici o alta dez­batere. Dupa intamplarea de mai sus, atitudinea fata de Biserica Rusa in manastire s-a schimbat intrucatva. Acum, la inceputul celui de-al treilea mileniu, ne aflam in fata dovezii vadite a adeva­rului cuvintelor lui, carora insasi istoria le poarta marturia. Dupa cateva decenii, slobozita de asu­prirea comunismului, Biserica Rusa s-a ridicat din cenusa ca singurul martor negresalnic al ade­varului Dreptei-Slaviri in Rusia care si-a pastrat credinciosia fata de Cel Care i-a asezat temeliile — Hristos. Dupa saptezeci de ani de stapanire atheista, „portile iadului nu au biruit-o” ^{Matei 16:18}.

„Biserica in Rusia este Biserica in iad”

In anii celui de-al Doilea Razboi Mondial, fiind deja la pustie, adesea se ruga nopti intregi pen­tru toate popoarele „ca intr-un fel de nebunie”: era strigatul launtric catre Dumnezeu pentru pacea intregii lumi. Insa, ca si mai-nainte, prigonitii Rusiei ocupau primul loc in constiinta lui. Rugaciunea pentru ei era la inceputul tu­turor rugaciunilor lui, si la mijloc, si la sfarsit. Acea rugaciune l-a legat pe Staret pentru tot­deauna cu un fir duhovnicesc nevazut de soarta Bisericii Ruse.

Venind in Franta dupa razboi, Staretul in chip firesc a facut cerere de a fi primit in clerul Exarhatului Bisericii Ruse. Staretului ii era straina constiinta acelora dintre emigranti care rupsesera comuniunea liturgica cu Biserica Patriarhala, in vartutea opozitiei lor fata de situatia politica contemporana din Rusia, si care socoteau lupta cu puterea sovietica ca momen­tul esential si cel mai important al vietii lor. In acei ani, apartenenta la jurisdictia Patriarhiei Moscovite in Franta, ba chiar in intregul Apus, era supusa multor greutati. Toti cei ce mergeau la Biserica Rusa a Patriarhiei Moscovei erau so­cotiti „agenti ai lui Stalin” si, inevitabil, erau supusi unor presiuni morale. Pentru faptul ca apartinea Bisericii Patriarhiei Ruse, Staretul a fost nevoit sa plece de la Institutul „Sfantul Serghie” din Paris. Insa Staretul primea cu re­cunostinta fata de Dumnezeu aceste incercari: vedea in ele „o oarecare masura de impartasire” a suferintelor poporului ortodox rus. Staretul spunea: „Biserica in Rusia este Biserica in iad“. Era puternic atras, anume sa fie cu ei „in iad”, sa se roage impreuna cu ei. In 1958 Parintele Sofronie a calatorit in Rusia la invitatia oficiala a Patriarhiei Moscovei, cu intentia tainica de a ra­mane in Lavra Sfintei Treimi a Sfantului Serghie, spre a impartasi soarta Bisericii suferinde. La intrevederea cu Preafericitul Patriarh Alexie I, cand i-a dezvaluit intentia sa, Preafericitul i-a raspuns: „Parinte Sofronie, veniti maine, si va voi da raspuns”. In ziua urmatoare Patriarhul a spus: „Parinte Sofronie, nu pot toate”. Staretul s-a vazut nevoit sa se intoarca in Apus, insa partasia vie in rugaciune cu poporul suferind se in­tiparise adanc in constiinta lui. Fusese izbit de contrastul neinchipuit pe care il prezenta atunci viata din Rusia Sovietica. Pe de-o parte, poporul adanc credincios; oamenii sufereau la vederea necredintei celorlalti si plangeau pentru cei ce refuzau sa vada cea atat de limpede, atat de „va­dita” Fiinta si prezenta a lui Dumnezeu, traind starea celor necredinciosi ca pe cea mai cum­plita nefericire. Pe de alta parte, necredinciosii, carora le era rusine ca printre ei inca se aflau atatea „prejudecati”, si care faceau totul pentru a izbavi tara „progresista” de aceste ramasite ale vechii „ignorante”.

Staretul isi amintea mai cu seama de o in­tamplare in Biserica Academiei Duhovnicesti a Moscovei, unde slujise Liturghia. La sfarsi­tul slujbei, poporul se inghesuia sa sarute cru­cea. Multi plangeau, dar o femeie in varsta plangea cumva in chip deosebit, chiar daca linistit — cu frangerea unei inimi indurerate. Staretului i s-a indurerat sufletul de compa­timire si a simtit cum i se rupe inima. A luat crucea in mana stanga, iar cu dreapta a tinut capul batranei si a intrebat-o incet la ureche: „Care va este durerea?” „Am un fiu necredin­cios”, a raspuns ea, si a plecat, plangand si mai tare. Staretul a ramas impresionat de adancul suferintei ei: era nu mai mica decat suferinta unei mame ce si-a pierdut singurul ei fiu.

“Tineti-va pana la «marturisire», ca sa nu zic pana la «martiriu»…”

Dupa caderea sistemului comunist a inceput re­nasterea duhovniceasca a poporului rus. Odata cu aceasta s-au ivit nu putine noi miscari biseri­cesti si in afara Bisericii. In acesti ani grei, intarit de marturia launtrica a dreptatii Bisericii Ruse, Staretul a chemat pe fiii ei sa se tina neclintit de omoforul ei mantuitor. Unul dintre duhovnicii rusi a impartasit Staretului Sofronie indoielile lui, starnite de anumite manifestari din Biserica Rusa. Drept raspuns, Staretul i-a scris:

„(…) Rog cu staruinta pe Sfintia Voastra sa faceti ascultare glasului meu, al unui om pa­catos: Tineti-va cu toate puterile numai de Biserica Patriarhala. Tineti-va pana la «marturisire» (ca sa nu zic pana la «martiriu», adica pana la moarte). Mantuirea este numai in Ea. Toate celelalte miscari, oricat ar fi ele de evlavioase in ce priveste manifestarea lor exterioara – sunt curse ale vrajmasului. Prin ele vine numai razvrat, ura, obsteasca pierzanie.

Va scriu acestea cu deplina constiinta a raspunderii mele inaintea lui Dumnezeu si a Bisericii celei Rascumparate cu scump Sangele Fiului lui Dumnezeu celui intrupat.

Oricat ar fi de neocolit neajunsurile – Ea si numai Ea singura isi va afla calea Sa cea adevarata. Asa spunea la vremea sa Ioan Gura-de-Aur. Asa spunea Cuviosul Serafim din Sarov. Asa gandesc toti nevoitorii tuturor generatiilor care cu adevarat se tem de a gresi“.²

Ieromonahul Nicolae (Saharov)

Din Arhimandritul Sofronie, „Cuvantari duhovnicesti”, vol. 1 (Ed. Reintregirea, 2011)

Traducere de Ieromonah Rafail (Noica)

[1] „Cuvinte îndrăzneţe”: într-adevăr, în treizeci şi unu de ani, nici o singură dară nu l-am auzit pe Părintele Sofronie să afirme deschis că ceea ce ne povăţuia era cuvânrul lui Dumnezeu insuflat de Duhul Sfânt. (N. tr.)

LEGATURI:

***