CONFERINTA PARINTELUI RAFAIL NOICA DE LA IASI –“Intalnirea cu duhovnicul – Parintele Sofronie Saharov, Staretul meu”. POVESTEA MINUNATA A UNEI NASTERI… LA 20 DE ANI. Prima intalnire… cu sfintenia, cu harul. RISCUL DE “A OBRAZNICI CU DUMNEZEU”, LUAND IN USOR DARURILE SALE (video)

Vedeti si:

Conferinta Parintelui Rafail Noica de la Iasi – 13 nov. 2016 – in cadrul Colocviului International “INTALNIREA CU DUHOVNICUL. PARINTELE SOFRONIE SAHAROV”:

Transcrierea cuvantului Parintelui Rafail:

“Cel care trăieşte în afara muntelui poate uşor idealiza lucrurile, dar îmi trăiesc – dacă s-ar putea înţelege cuvântul ăsta – îmi trăiesc ascultarea. Ascultarea faţă de ce cred că este voia lui Dumnezeu şi prin asta nădăjduiesc să-mi fac partea mea în acest mare, uriaş pom care este omenirea, partea mea de frunză sau de crăcuţă; fiecare avem un “rol” a juca, deşi nu-mi place cuvântul, pentru că nu jucăm şi nu e teatru, dar aşa ne exprimăm noi.

Mizez pe rugăciunile voastre să-mi dea Domnul un cuvânt.

Sunt multe cuvinte pe care le-a pomenit ÎPS Ierotheos, pe baza cărora aş fi vrut să încep cuvântarea de astăzi, dar iată că mi-au zburat toate din gând. Ca om care am trăit lângă părintele Sofronie atâţia ani, aş vrea să pecetluiesc măcar în felul ăsta cuvântul ÎPS Ierotheos. M-am bucurat să aud tot ce-am auzit în seara asta de la dânsul şi pot să spun că întotdeauna l-am trăit pe Înalt Preasfințitul, chiar când era doar ieromonah şi venea la noi, l-am văzut ca pe un adevărat ucenic al părintelui meu, Sofronie, şi mai târziu, citind crâmpeie din scrierile dânsului, că mie mi-e foarte greu să citesc o carte întreagă, de multe ori am fost ruşinat şi, ca să zic aşa, “invidios”, văzând cât a putut primi Înalt Preasfințitul de la părintele Sofronie. “Invidios”… Descopăr că există o invidie care poate că nu-i păcat, dacă admiri pe un om tocmai fiindcă ai ce invidia la el şi-l iubeşti cu atât mai mult, cred că dragostea aia îţi dă mărturie că eşti încă pe linia bună.

Am fost mulţi ani lângă părintele Sofronie. Poate şi eu să vă povestesc despre prima mea întâlnire. Într-adevăr, cum a pomenit şi Înalt Preasfințitul, am zis că părintele Sofronie era un om foarte firesc. Prima mea întâlnire: am ajuns acolo într-o seară de august – pe vremea aia erau sub jurisdicţia ÎPS Antonie de Suroj de la Londra şi, fiind împreună cu Biserica Rusă, slujeau pe vechiul calendar, pe vechiul stil şi era ajunul praznicului Sf. Serafim de Sarov. Începuseră vecernia, am ajuns la mănăstire seara, era o zi frumoasă, însorită, găsesc în grădină pe părintele Simeon – unii dintre voi poate vă amintiţi de el, cu dânsul am venit în ’93 când ÎPS Serafim ne invitase şi am făcut un turneu în întreaga Românie – părintele Simeon, cu o maşină de tuns iarba, una manuală, şi mi-a spus să aştept un pic până îl vede pe părintele Sofronie. După câteva minute s-a întors şi m-a poftit în biserică. Paraclisul era mic, amenajat într-o cameră, părintele Sofronie era în altar, după ziua aceea însorită nu vedeam nimic, era foarte întunecos, şi era alt frate de-al nostru, părintele Procopie, arhidiacon, care slujea la strană. Părintele Simeon şi încă un părinte care era atunci acolo, părintele Irineu, aveau ascultările lor şi nu puteau să ia parte la slujbă. Cu prima ocazie când a avut, ca preot, un pic de liber, m-a poftit să şed în scaunul care a doua zi am văzut că era scaunul lui, unde şedea el, sub icoana Sfântului Siluan. M-a invitat să iau parte la slujbă, am citit cei şase psalmi ai utreniei. După slujbă m-a invitat în biroul unde lucra el şi am început să vorbim.

Eu aveam dorul după călugărie, simţind foarte puternic în mine că asta îmi fusese chemarea, menirea din naştere, aş zice. Recunoscusem cu un an înainte, când mi-a picat această fisă, că toate căutările mele, toate întrebările mele, toate rătăcirile şi toate năzuinţele, până la urmă, erau numai diferite răbufniri ale acestei chemări. Dar voiam să găsesc un duhovnic ortodox, un stareţ în sensul rus al cuvântului, un bătrân, un gheronda care să-mi confirme sau să-mi infirme chestia asta. Mi-era groază, în caz că avea să-mi spună că nu, nu sunt de [călugărie]; eram sigur că nu e de nasul meu călugăria. Totuşi, aveam chemarea. Şi m-a dus Dumnezeu, prin intermediul cuiva care-l cunoscuse, la părintele Sofronie. Şi asta a fost întrebarea mea. I-am povestit despre mine şi el, în felul lui, mi-a confirmat lucrul ăsta. În ce fel mi-a confirmat? Eu atunci îmi completam şcolirea în Franţa, în Paris. Şi mă întreabă: “Cât mai ai în Franţa de şcolire?” “Aş mai avea un an.” “Un an nu-i mult. Du-te şi termină anul ăsta, dar de acum încolo ca temei pentru monahismul tău.”

Pentru mine era o “găluşcă” greu de înghiţit, dar la câte “găluşti” a trebuit să înghit încă din România comunistă a lui Gheorghiu- Dej, gâtul meu se obişnuise cu “găluşti”, eram pregătit, a trebuit s-o înghit şi pe asta. Dar a urmat şi mângâierea – [pe logica lui:] Ţine-ţi mintea în iad și nu deznădăjdui. În primul rând mângâierea a fost că mi-a confirmat, tipic părintelui Sofronie, el nu zicea <Da, fratele meu, Dumnezeu să te binecuvânteze şi nu-ştiu-ce…> Nu, el întotdeauna îţi dădea ascultările aşa, un pic pieziş. Punea o întrebare și aşa… [indirect, îți transmitea gândul său – n.n.]. Dar adevărata mângâiere a fost când mi-a spus:

“Ce-ţi spun eu este contrar a ceea ce au spus toţi părinţii din istoria Bisericii. Ei ziceau: Dacă-ţi vine chemarea, aleargă până nu se răceşte, că, dacă se răceşte, rişti să n-o mai găseşti.”

Dacă aţi citit Autobiografia unui stareţ a Sfântului Paisie Velicikovski, el a avut experienţa asta în viaţa lui: un tânăr cu care mergea la mănăstire a zis: “Binecuvântează să merg să-mi văd părinţii să le spun la revedere şi vin şi ne întâlnim…” Și Paisie zice: “Dacă te duci, n-o să ne mai vedem.” S-a dus şi n-a mai revenit. În lume a rămas.

Dar părintele Sofronie a adăugat:

“Ce facem noi este pentru nevoile lumii noastre.” […] Zice: “E nevoie astăzi să ne înarmăm cu mijloacele lumii, că, dacă nu, te pot strivi ca pe o muscă oamenii lumii ăsteia. Şi am nădejdea că, dacă faci lucrul ăsta în ascultare mie, Dumnezeu te va păzi.“

Cum zicea şi ÎPS Ierotheos, mult mai târziu mi-am dat seama că aici era nu numai o nădejde, ci el era un străvăzător, îţi vedea şi sufletul, lucru pe care abia acum încep să-l înţeleg, de câţiva ani, mai adânc. Adică cât de mult era în stare să vadă în sufletul tău! Asta încep să înţeleg mai mult în ultima vreme. Şi în rugăciunea lui bănuiesc că Dumnezeu îi spunea că e bine ce-mi zice. Aşa a fost. A trebuit să mai fac un an de şcolire în Franţa, a mai trebuit să mai fac unul în Anglia. Şi, când am venit la mănăstire, eram ca o lămâie stoarsă şi mucegăită, dar am revenit la mănăstire. Rugăciunile lui m-au ţinut până atunci.

În timp ce vorbeam, ăsta era stareţul pe care voiam să-l găsesc ca să-mi confirme sau să-mi infirme dacă nu cumva era o nebunie a tinereţilor mele, că cine sunt eu să devin călugăr. Dar mă uitam la el, era aşa de simplu în toată atitudinea lui, aşa de firesc, că în timp ce-l ascultam cu intensitate, mă uitam aşa la el, la mişcările lui, se mai ridica, mai făcea ceva, şi puteam să mă smintesc, să zic că e un om ca toată lumea, dar după aceea mă gândeam, îmi vedeam şi gândul: da, dar din ce citisem eu ştiam că oamenii ăştia mari sunt şi foarte fireşti şi smerenia.., asta poate că e şi smerenia, nu ştiam ce să cred, nu ştiam ce să concluzionez, dar mă interesa foarte mult ce avea de zis. Şi nu numai că mă interesa, mă năștea! A fost singurul om care a putut să-mi confirme nişte intuiţii din copilărie.

Fiţi atenţi părinți, mame şi taţi de copii cu copiii voştri: intuiţia copilului poate fi foarte adevărată şi foarte adâncă, dar nu are cum să se exprime copilul! Mulţi oameni buni, cinstiţi, creştini din cercurile părinţilor mei m-au smintit şi m-au scos pentru multă vreme din perspectivele în care ar fi trebuit să mă pună, pentru că, săracii, n-au ştiut şi n-au avut intuiţia să perceapă intuiţia mea de copil şi, eventual, chiar să-i dea o expresie matură, corectă. Dar intuiţiile mele alea, în sfârşit, la vârsta de 20 de ani mi le confirma acum părintele Sofronie şi mă punea pe calea dreaptă. Şi în seara aia nu conştientizam raţional, dar mă nășteam.

Mai târziu, când am venit în sfârşit la mănăstire şi am trăit spuneam unuia şi altuia în treacăt că, până la urmă, eu m-am născut când l-am cunoscut pe părintele Sofronie. Eu, când m-am născut, aveam 20 de ani deja. Socoteam toată viaţa mea dinainte ca un întuneric, o orbecăială. Mai mulţi ani mai târziu mi-a picat fisa (iarăşi folosesc cuvântul ăsta) că eu spuneam iarăşi ceva teologic corect. Sfântul Pavel spune corintenilor: De aţi avea zece mii de povăţuitori în Hristos, dar taţi nu aveţi mulţi, că eu v-am născut întru Domnul. Când am înţeles lucrul ăsta, că ce ziceam eu avea temei teologic, mi-am dat seama şi că părinţia duhovnicească şi naşterea duhovnicească sunt o realitate. Nu este un simbol. Este o realitate. O realitate chiar mai puternică decât cea fizică, măcar că nu e palpabilă.

Ce s-a întâmplat în următoarele câteva luni? M-am întors în Franţa. Mă întrebase părintele Sofronie: “Şi pentru monahismul tău unde te gândeşti să te duci?” Şi i-am zis: “Oh, părinte, cât mai departe de civilizaţie.” Mi-a fost ruşine să-i zic gândurile mele, gândurile mele erau Kalahari, Gobi, Munţii Anzi, oriunde o să găsesc un duhovnic ortodox, oriunde mă va conduce Dumnezeu, lui Dumnezeu îi spuneam: <Du-mă unde vrei, numai dă-mi timp să ies din pijama şi să mă pun în haine corecte!> Dar i-am spus părintelui: “Mă gândesc, cât mai departe de civilizaţie, poate în Muntele Athos…” Părintele Sofronie spune:

“Da, în Muntele Athos, cu treburile politice astăzi nu se poate, trebuie să devii grec, să stai să munceşti cinci ani în Grecia, înveţi limba… Dar, dacă vrea Dumnezeu, te va duce şi acolo. Dar, dacă nu găseşti altundeva, să ştii că uşa mănăstirii noastre îţi e deschisă, poţi să vii să te alături celor trei muschetari ai mei.”

Erau părintele Simeon, părintele Procopie şi părintele Irineu, cei trei muschetari ai părintelui Sofronie. I-am mulţumit, dar nu aveam nici cel mai mic gând să rămân în Anglia, tocmai în Anglia, insulă strâmtă, parcă mai curând aş fi preferat întinderi nesfârşite şi departe de lumea civilizată, cu cerinţele civilizației.

Dar am făcut ascultare şi m-am dus înapoi. În următoarele luni, la un moment dat, mi-am dat seama că şi Gobi şi Kalahari şi Munţii Anzi dispăruseră din orizonturile mele și parcă nu voiam să mă despart de părintele Sofronie. Simţeam că mi-am găsit duhovnicul şi parcă aveam o frică să mă îndepărtez de el. Până la urmă am hotărât că o să înghit şi găluşca de a rămâne în lumea civilizată a Angliei, numai pentru a fi lângă părintele Sofronie. Treizeci de ani mai târziu observam că, într-adevăr, nu mi-a fost uşor cu lumea civilizată din multe puncte de vedere [ce au] de a face cu viaţa duhovnicească, dar nu-mi pare rău astăzi că am înghiţit şi “găluşca” aia doar ca să fiu lângă părintele Sofronie.

Vreau să spun prin asta ce efect avea personalitatea lui. Personalitate, vorbesc în limbaj psihologic; dacă vorbesc mai duhovniceşte, aş zice duhul lui. Personalitatea lui, autoritatea lui erau duhul în care trăia, pe care tare bine l-a descris ÎPS Ierotheos. Avea o capacitate de convingere, era convingător prin ce emana din el, în simplitatea aia nu-ţi trecea prin gând să gândeşti altceva, să-l contrazici, altceva decât ce îţi spunea el. Asta numesc duhul omului.

Mulţi ani mai târziu, în România, mi-am dat seama ce înseamnă duhul omului. Noi am trăit lângă şi împrejurul părintelui Sofronie şi unele lucruri care erau absolut fireşti, unele feluri de a se comporta, am văzut că de departe nu în toată lumea bisericească ortodoxă le găseşti şi, uneori, când am încercat să spun sau să explic fraţilor mei nişte lucruri, am văzut că greu le percepeau. Şi atunci mi-am dat seama că noi, fără să ne dăm seama, englezul are o expresie, o pun un pic în română altfel, că, dacă te freci de un perete văruit, se ia şi pe tine ceva var. Şi aşa se luase şi pe noi ceva din ce era părintele Sofronie.

Nu pot să mă socotesc ucenic al părintelui Sofronie, mi-e teamă să nu îl judece şi pe el cineva după mine şi nu vă spun asta din ceea ce se numeşte smerenie în general, dar, dacă e din smerenie, ăla e adevărul. Adică spun din adevăr lucrul ăsta. Însă aştept să mă întâlnesc cu părintele Sofronie şi să văd dacă el mă va fi considerat ucenic sau nu. Ăsta va fi verdictul. Dar lucrurile pe care noi le-am primit de la el sunt, într-adevăr, de nepreţuit. Mulţi în România, mă consideră fiul marelui filosof Constantin Noica. Da, bun, sunt şi am primit de la părinţii mei şi de la marele filosof ceva pe linie genetică. Dar nu ştiu câţi vă daţi seama, faptul că mulţi oameni mă caută şi doresc şi să vină la mine şi să vorbească cu mine şi să vin şi să vorbesc este numai ce a pus părintele Sofronie în noi. Şi eu mă bucur să văd atâtea feţe şi să ştiu că sunt mult mai multe, fiindcă doresc şi asta să împărtăşesc cu voi, ceva din ceea ce şi eu am primit de la părintele Sofronie şi să ştiu că faptul că mă căutaţi este pentru că, în realitate, cuvântul părintelui Sofronie vă atrage. Şi ăla nădăjduiesc să lucreze în frăţiile voastre şi în sfinţiile voastre.

Cu timpul, cu anii, începeam să-mi dau seama că părintele Sofronie, un om smerit, obişnuit, ca toată lumea, mai glumea, mai spunea câte o prostioară, era un om deosebit. Nu îndrăzneam să-l numesc sfânt, nu ştiam ce-i aia un sfânt. Cu timpul mi-am dat seama, exact cum spunea şi ÎPS Ierotheos, că ăştia sunt sfinţii. Poţi să nu-l vezi, poţi să scuipi pe el, să nu-ţi pese… Fraţi şi surori, asta e marea noastră primejdie de pierzanie! Dumnezeu şi sfinţii Lui, ca El, sunt atât de smeriţi, atât de obişnuiţi şi fireşti și harul, am văzut şi văd din scrierile părintelui Sofronie şi la alţi sfinţi, când omul are har nici nu-şi dă seama că-l are, e firescul lucrurilor; îşi dă seama numai când îl pierde. Fiindcă nu-l mai poţi găsi nicicum şi nu ştii ce ţi s-a întâmplat. Dumnezeu şi sfinţii lui Dumnezeu sunt atât de smeriţi, aşa de simpli, aşa de apropiaţi inimii tale, că poţi nici să nu-i bagi în seamă, asta e primejdia pierzaniei.

Uitaţi-vă la episodul din începutul Facerii, după ce Dumnezeu a făcut omul, căderea lui Adam, aude glasul lui Dumnezeu care venea către seară în grădina Raiului, el ţuşt! după tufişuri. Dumnezeu nu vede după tufişuri, nu-i aşa?…, Dumnezeu Cel ce pretutindenea este și pe toate le plineşte. Şi atunci zice: Adame, unde eşti? Şi asta este, cum spunea cineva, gingăşia dragostei lui Dumnezeu. De ce nu-i sărit în cap imediat, când întindea mâna către rodul ăla? De ce nu i-a spus: <Ieşi de după tufişuri şi vino aici>? Toate le-a făcut cât să nu-l sperie pe Adam, cât să nu-l agreseze pe Adam. Şi, când în sfârşit iese de după tufişuri Adam şi zice: Eram gol şi de aceea m-am ascuns. Şi Dumnezeu îi face spovedania: De unde ştii că erai gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din are ţi-am zis să nu mănânci? I-a făcut spovedania, dar Adam – echivalentul lui <Nu> –, el zice: Femeia pe care Tu mi-ai dat-o… Vă daţi seama câtă obrăznicie îşi putea permite Adam împotriva lui Dumnezeu? Adică: <Nu eu, femeia. Dar cine mi-a dat femeia? Tu! Tu eşti primul vinovat.> Dar Dumnezeu, după 5000 de ani, avea să trăiască că şi cum şi-ar plăti vina pe care n-a avut-o, pe cruce. Vina era a lui Adam.

Cum te poţi obrăznici cu aşa un Dumnezeu? Păi da, poţi, fiindcă e aşa de smerit că poţi să spui orişice. Mai mult, mai târziu, când Cain îşi omoară fratele, Dumnezeu vine şi spune: Unde e fratele tău? Cain, obraznic: Dar ce, eu sunt păzitorul fratelui meu? Dumnezeu nu-l acuză agresiv, dar îi zice: Ce ai făcut? Sângele fratelui tău strigă către Mine din pământ! Cain obrăzniceşte mai departe, când Dumnezeu îi spune: Pentru că ai făcut asta, pământul s-a blestemat pentru tine, rodurile lui nu ţi le va da deplin şi aşa mai departe, vei fi un tremurând în tot pământul, Cain iarăşi se obrăzniceşte: Pedeapsa e prea mare, acum oricine mă va găsi poate să mă omoare! Între noi fie zic, de ce să-l omoare?! Ce l-a apucat? Păi dacă el era acum ucigaş, cum să nu gândească că şi altul poate să mă omoare pe mine, altul care nu ştie că l-a omorât pe Abel; dar mentalitatea de ucigaş a rămas în el şi obrăzniceşte împotriva lui Dumnezeu!

Hai să zicem, L-au cunoscut cât L-au cunoscut pe Dumnezeu, Adam în Rai, Cain după aia. Mă uimeşte un lucru totuşi: Cain – ucigaş, dar vede pe Dumnezeu! Vorbeşte cu Dumnezeu! Noi unde suntem?! Ce se întâmplă cu noi? De ce noi nu putem în mod aşa de firesc? E mai mare păcatul din noi decât cel din ucigaşul de frate? Vă las cu întrebarea, nu ştiu răspunsul; poate dintre preasfinţiţi şi teologi să ştie mai mult, dar mă uimeşte lucrul ăsta.

Atunci omenirea ştia despre Dumnezeu cât ştia despre Dumnezeu: un Dumnezeu smerit, Care le-a dat Raiul, Care le împărtăşea dragostea Lui, Care i-a spus lui Adam un cuvinţel pe care Adam nu l-a păzit, Care după aia S-a îngrijit şi venea şi dacă omul şi-a omorât fratele vine Dumnezeu şi încearcă să vindece rana aia şi nu Se lasă Dumnezeu primit ca să vindece şi fuge Adam de la faţa Lui şi pleacă într-un pământ îndepărtat etc. Bun, hai să zicem, dar ce mă uimeşte cel mai mult este pilda sau, hai să zicem, icoana pe care ne-o înfăţişează Hristos legat de Judecata de Apoi. Zice că El, ca Judecător, va aduna, ca păstorul, oile de iezi şi va pune oile de-a dreapta, iezii de-a stânga şi va zice unora: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu şi va zice celorlalţi: Depărtaţi-vă de la Mine, blestemaţilor – nu blestemaţii Tatălui Meu, Tatăl nu blesteamă, ci blestemaţi adică de la sine, voi v-aţi blestemat – în focul cel veşnic, şi le spune de ce. Şi aceştia zic: Când te-am văzut gol sau flămând şi nu Ţi-am slujit? Ştiţi Evanghelia, n-o să vă povestesc ce ştiţi deja. Mă uimeşte că în clipa ultimă, temeiul groazei tuturor sfinţilor, sfântă groază, ce va zice Dumnezeu la Judecata de Apoi că e ultima clipă în care se va hotărî soarta noastră veşnică, şi în clipa aia omul încă poate să obrăznicească cu Dumnezeu! Vă daţi seama care este dimensiunea smereniei lui Dumnezeu, că până şi atunci omul poate obrăznici până la capăt cu Acest Dumnezeu și îşi ia după aia soartă nefericită, dar obrăzniceşte cu Acest Dumnezeu.

Ar putea cineva să răspundă asta profesorului de la şcoală sau directorului sau la serviciu sau faţă de noi, preoţii, sau de egumeni? În lumea asta mai mare, egumeni, stareţi, preoţi, directori de fabrică sau de altele, trebuie, tot pentru binele oamenilor, să aibă o atitudine mai dură, fie că Dumnezeu îngăduie ca ei să fie mândri şi nu-ştiu-ce, fie că ei o fac cum fac duhovnicii de multe ori, din duh de discernământ şi pentru binele celui căruia vrea să-i slujească. dar omul trebuie să aibă atitudinea oarecum cu o anumită rigoare şi o anumită asprime faţă de supuşii lui, ca să le zicem aşa, fiindcă altfel noi ne-am lua-o în cap. Şi iarăşi îmi vine să vă spun lucrul ăsta: băgaţi de seamă, Dumnezeu, când ne porunceşte porunca smereniei, nu este că are nevoie ca El să poată domni asupra noastră cu cizma Lui, ca noi să ne plecăm capetele, că, dacă nu, bau-baul ne va mânca. Ne învaţă să fim aşa cum este El. Şi ne învaţă să ne câştigăm viaţă cea veşnică şi să nu o pierdem din greşeală.

Şi despre har, iată ce zice Sf. Siluan: pentru cel mai mic gând necuvios înaintea lui Dumnezeu se retrage harul şi nici nu îţi dai seama când şi cum a plecat. Parafrazez în cuvintele mele ce zice Sf. Siluan. Şi el, ca să recâştige harul, trebuia să treacă prin procedeul pe care îl învăţase de la Însuşi Hristos: iarăşi să se arunce în iad, iarăşi să se osândească veşnic la acel iad ca să poată să dea prilej harului lui Dumnezeu iarăşi să vină, iarăşi să îl umple de dragoste şi tot ce înseamnă harul. Aşa de uşor poţi obrăznici cu Dumnezeu, aşa de uşor poţi pierde harul pe care poate nici nu îți dai seama că îl ai. Ăsta este Dumnezeu şi ăștia sunt sfinţii lui Dumnezeu.

Cu părintele Sofronie am învăţat multe lucruri. Am învăţat să înţeleg mai adânc şi mai deplin multe din caracteristicile lui Dumnezeu, văzând, trăind caracteristicile părintelui Sofronie. Cu cât mai mult un om trăieşte poruncile lui Hristos, cu atât mai mult pot învăţa cei din jurul lui Cine este Dumnezeu. Noi avem nevoie de o icoană, Dumnezeu pentru noi este o abstracţie. Nu mai suntem nici măcar ca şi Cain să putem vorbi cu El, să-L vedem; pentru noi Dumnezeu este o abstracţie. Şi atunci cum citim în Scripturi nişte lucruri, dar noi ne închipuim lucrurile alea? Până nu vezi concret pe cineva care trăieşte în diferite momente ale vieţii acele aşa-numite porunci, rămânem cu închipuirile noastre şi neapărat rătăcim.

M-am bucurat că a pomenit ÎPS Ierotheos cuvântul părintelui Sofronie că mintea înclinată spre închipuire, spre imaginaţie, nu este în stare de a teologhisi, pentru că teologia este viaţă concretă. Nu a fost dogmă care să nu înceapă printr-un eveniment trăit istoric de către cineva. Biserica nu este o [realitate] teoretică, nu este o filosofie abstractă, este realitatea cea mai concretă. Da, dar pentru noi nu este concretă pentru că noi nu mai trăim în starea aia care este firescul omului, firea adamică cea dintru început, pe care am pierdut-o prin căderea strămoşului nostru, pe care o pierdem prin căderile noastre şi prin rătăcirile noastre, dar care încă trăieşte în noi şi încă, ca să vorbim politic, îşi cere drepturile. Firea adevărată îşi cere drepturile şi această cerinţă a firii, care, până la urmă, nu se împacă decât cu sfinţenia lui Dumnezeu, răbufneşte în diferite feluri, prin patimile noastre ş.a.m.d, tot felul de năzuinţe, tot felul de gânduri, închipuiri, idei şi alte lucruri, ca să cităm pe poetul nostru, vane idealuri.

[…]

[se va actualiza cu restul transcrierii]

Legaturi:

***