CU CE GANDURI SA PORNIM IN ANUL CEL NOU?

IMPREUNA CU HRISTOS, PRIN INTUNERICUL LUMII si IN CUPTORUL DE FOC AL INCERCARILOR DIN NOUL AN…

Vezi si:

Sfantul Varsanufie de la Optina:

CUVANT DE ANUL NOU

1 ianuarie 1913 (dupa Sfanta Liturghie)

“Va felicit pe toti cei care v-ati adunat, cu ocazia Anului Nou. Va felicit [fericesc] pentru bucuriile pe care Domnul vi le va trimite in anul care incepe. Va felicit [fericesc] si pentru necazurile care va vor cerceta negresit si in acest an: poate astazi, poate maine sau in curand. Totusi, nu va tulburati si nu va temeti de necazuri. Necazurile si bucuriile sunt strans legate unele de celelalte. Acest lucru vi se pare ciudat, insa amintiti-va cuvintele Mantuitorului:

“Femeia, cand e sa nasca, se intristeaza, fiindca a sosit ceasul ei; dar dupa ce a nascut copilul, nu-si mai aduce aminte de durere, pentru bucuria ca s-a nascut om in lume” (Ioan 16, 21).

Ziua inlocuieste noaptea si noaptea inlocuieste ziua, vremea ploioasa – pe cea uscata; asa si napasta si bucuria se schimba una pe cealalta.

Apostolul Pavel a spus un cuvant amenintator pentru aceia care nu indura nicio pedeapsa de la Dumnezeu: daca veti ramane fara pedeapsa, sunteti fii nelegitimi.

Nu trebuie sa va descurajati. Sa se descurajeze aceia care nu cred in Dumnezeu; pentru aceia, desigur, necazul este greu, deoarece in afara placerilor pamantesti, ei nu au nimic. Insa oamenii credinciosi nu trebuie sa se descurajeze: prin necazuri ei primesc dreptul de a fi numiti fii, demnitate fara de care nu pot intra in Imparatia Cerurilor.

“Cei trei tineri au calcat porunca potrivnica lui Dumnezeu de a se inchina chipului de aur din campul Deira si, fiind aruncati in mijlocul focului, racorindu-se au cantat: Bine esti cuvantat, Dumnezeul parintilor nostri!” (Irmosul Nasterii lui Hristos, glasul 1, cantarea 7).

Necazurile sunt calire in foc sau incercare, insa nu trebuie sa ne temem de ele, ci, precum tinerii cei cuviosi, sa cantam Domnului in necazuri, fiind incredintati ca ele sunt trimise de Dumnezeu pentru mantuirea noastra.

Sa ne mantuiasca Domnul pe toti si sa ne duca in Imparatia Luminii neapuse! Amin”.

(din: Staretul Varsanufie de la Optina, Mostenire duhovniceasca, Editura Egumenita)

***

Marturie athonita:

În pragul Anului Nou

Mitrop. Anthony Bloom

            Fiindcă un an îl urmează pe celălalt, vă vorbeam despre anul nou ce venea, asemănându-l cu o câmpie neprihănită și curată, care este acoperită cu zăpadă. Și vă ceream să luați aminte la faptul că trebuie să mergeți cu responsabilitate pe acolo unde se întinde peisajul alb, care este încă feciorelnic, deoarece, potrivit cu modul în care vom merge, va exista fie un drum care-l va străbate, atunci când urmăm voia lui Dumnezeu, fie pași rătăcitori care nu vor face altceva, decât să murdărească albul zăpezii. Însă un lucru nu putem și nici nu trebuie să uităm în acest an, mai mult decât în dățile trecute, și anume că există un întuneric care cuprinde și acoperă, ca o cupolă, acest alb și chiar acest peisaj necunoscut; un întuneric cu puține sau mai multe stele, dar un întuneric neclar, primejdios și înspăimântător. Ieșim dintr-un an în care cu toții am observat întunericul în care încă mai este răspândită violența și cruzimea.

Cum să întâmpinăm Noul An? Ar fi naiv și foarte necreștin să cerem de la Dumnezeu să ne ocrotească, să facă pământul un rai al păcii, în timp ce în jurul nostru nu există pace. Există controversă, tensiune, descurajare, teamă, violență, crimă. Nu putem cere pace pentru noi, când această pace nu se poate răspândi în afara Bisericii, când nu vine ca niște raze de lumină care să risipească întunericul. Un scriitor duhovnicesc din Apus a scris că este creștin acela căruia Hristos i-a încredințat responsabilitatea pentru ceilalți oameni, iar această responsabilitate trebuie să fim pregătiți s-o ducem până la capăt.

Peste câteva minute Îl vom implora pe Dumnezeu pentru necunoscutul an ce vine, rostind cea mai frumoasă rugăciune care există în slujbele liturgice: „Binecuvântată este Împărăția a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”.

Aceste cuvinte se rostesc rar. La începutul Liturghiei, ca rugăciune pentru Noul An și în clipele în care se unește timpul cu veșnicia, atunci când, cu ochii sufletului, putem vedea veșnicia indisolubil legată cu timpul. Creștinul este singurul care trebuie să fie destoinic să vadă istoria, așa cum o vede Dumnezeu, ca o taină a mântuirii, dar ca și o tragedie a păcatului și căderii omului. În legătură cu cele din urmă trebuie să luăm poziție. Hristos spune în Evanghelie: „Când veți auzi despre războaie și vești de războaie, să nu vă înfricoșați”, ci ridicați în sus capetele voastre. Căci nu există loc în inima și în viața creștinului pentru șovăire, teamă și frică, care sunt fiicele egoismului, a grijii numai pentru noi înșine, chiar și atunci când această grijă se îndreaptă înspre cei pe care îi iubim. Dumnezeu este Dumnezeul istoriei, dar trebuie să devenim împreună-lucrători cu El și să ne trimită în această lume a Sa, ca să schimbe societatea discordantă a oamenilor în armonia care se va numi Împărăția lui Dumnezeu.

În lumea de astăzi trebuie să fim gata să fim judecați și să răbdăm multe. Dar trebuie să rămânem neclintiți în slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Iar când privim în urmă la anul ce a trecut, cerem de la Dumnezeu să ne ierte de tot ce am făcut sau pentru cele care au rămas neterminate în anul precedent. Susținem că suntem ortodocși. Dar a fi ortodox nu înseamnă numai să mărturisim Evanghelia în totalitatea ei și s-o propovăduim în simplitatea ei, ci ni se cere ceva mai mult decât aceasta, ni se cere să trăim conform cu ea. Și știm că Hristos nu este înduplecat de nimic altceva, decât de măreția omului și de mesajul său de dragoste și adorație.

Și dacă vom face astfel, oamenii vor spune despre noi, așa cum spuneau despre primii creștini: „Uitați-vă cum se iubesc unul pe altul!”. Cine ne va vedea, va spune că noi deținem sensul vieții, al dragostei care ne înalță mai presus de orice comparație și se va întreba: „De unde are el aceasta? Cine i-a dat-o? Cum poate suferi încercarea?”.

Dacă vrem ca anul acesta să ne facem vrednici de Dumnezeu, de chemarea noastră creștinească, de sfântul nume al Ortodoxiei, se cuvine ca fiecare în parte și toți, ca un trup, să fim pentru toți și pentru fiecare persoană care poate are trebuință de noi, o imagine vie a ceea ce trebuie să fie omul și a ceea ce o comunitate poate fi, atunci când este umbrită de Harul lui Dumnezeu.

Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ierte pe noi care până acum am fost departe de chemarea noastră. Să ne rugăm ca Domnul să ne dea bărbăție, curaj, voință să ne îndreptăm, să ridicăm crucea, să mergem pe urmele pașilor lui Hristos, acolo unde ne cheamă.

La începutul războiului s-a spus ceva pe care îl putem spune iarăși la fiecare An Nou. În mesajul său către popor citește un extras:

„I-am spus omului care stătea în pragul Anului Nou: Dă-mi o lumină ca să merg cu siguranță spre necunoscut! Iar acela mi-a spus: Ieși afară la lumină și pune-ți mâna ta în mâna lui Dumnezeu, iar aceasta va fi mai bine pentru tine decât orice lumină și mai sigur decât orice drum obișnuit”.

Aceasta suntem chemați să facem. Și poate astăzi vom lua hotărârea să fim credincioși chemării noastre și să începem Noul An cu curaj. Amin.

Cititi si: