“Nesfintii sfinti”: PREGUSTAREA SI INTREZARIREA LUMII DUHOVNICESTI. Valoarea si puterea rugaciunii si nevointei adevarate

Noviciatul

(fragment)

“Desi ascultarile sunt numeroase, totusi principala lucrare in manastire a fost si ramane rugaciunea. Seara, dupa lucru, ne odihneam vreme de patruzeci de minute si apoi mergeam la slujba. In zilele lucratoare slujba tinea patru ceasuri, iar la sarbatori mai mult de cinci ceasuri.

Dupa ce citisem vechile paterice si vazuseram de atatea ori slujirea cea de Dumnezeu insuflata a parintelui Ioan, nobletea de ascet si clarviziunea parintelui Serafim, nevointeia schiegumenului Melchisedec, intelepciunea parintelui vistiernic Natanail, exorcismele egumenului Adrian si blandetea uimitoare a parintelui Teofan, admirand inca multi alti parinti de la Pecerska, nepomeniti aici, noi, fratii incepatori, visam sa-i urmam in toate pe acesti oameni. Chiar si cand treceam pe culoarele manastirii pe langa chiliile staretilor amuteam, cuprinsi de frica si de evlavie; dincolo de acele usi aveau loc lupte nevazute cu puterile seculare ale raului, naruindu-se si cladindu-se lumi intregi!

Nevointele noastre slabe poate ca erau ridicole, dar erau sincere. Nu voi povesti multele „nevointe” naive de rugaciune ale fratilor incepatori de atunci. Nu vreau sa rad de acestea nici macar in sensul bun, caci cred ca Domnul si pe aceste osteneli duhovnicesti, cu totul nedesavarsite, le-a primit si le-a binecuvantat. Dumnezeu Se uita la inima omului, la intentiile lui. Iar intentiile tinerilor frati incepatori erau sincere si curate.

Nazuinta fratilor incepatori spre nevointe era suprave­gheata de duhovnici si de conducerea manastirii. Acest lucru era necesar spre a se evita inselarea, parerea mandra si gresita despre sine. Imi aduc aminte cat de aspru l-a indreptat parintele egumen, arhimandritul Gavriil, pe un frate incepator care umbla prin manastire cu metanierul in vazul tuturor. Si egumenul avea dreptate. Cate cazuri triste se cunosc, cand oamenii incep in chip nesabuit si primejdios sa joace teatru sau se reped cu ingamfare, fara smerenie si indrumarea cuvenita, sa cerceteze lumea duhovniceasca.

Totusi primejdia de a cadea in inselare nu era in manastire o ciudatenie a vietii duhovnicesti. Cu toate acestea, eram supravegheati cu atentie, indemnati la rugaciune si nazuinta noastra catre Dumnezeu era incurajata. Imi aduc aminte cat de tare m-am mirat cand odata, in altar, egumenul m-a surprins cu intrebarea:

— Gheorghe, tu te rogi noaptea?

— Nu, parinte egumen! Noaptea dorm si atat, i-am raspuns eu.

Parintele Gavriil s-a uitat la mine dezaprobator:

— E zadarnic. Noaptea trebuie sa te rogi.

Mai tarziu, dupa zece ani, aceleasi cuvinte mi le-a spus mitropolitul Pitirim.

— Ţine minte porunca cuviosului Iosif Volotki: ziua este pentru munca, noaptea – pentru rugaciune.

Rugaciunea noptii, dupa cum se spune, este puterea deosebita a monahului. Odata parintele Ioan, pentru a ma intari, cred, pe calea pe care o alesesem si pentru a ma ajuta macar un pic sa vad ce este lumea duhovniceasca, m-a binecuvantat sa savarsesc o pravila aparte de rugaciune. Trebuia sa o savarsesc, in principiu, noaptea. Parintele Ioan a ales un asemenea moment, incat legatura mea cu lumea exterioara sa fie redusa minimum. De la ora doua dupa-amiaza, pana la zece seara, faceam ascultare la grajdul de vite, iar dupa aceea toata noaptea, pana dimineata, faceam de serviciu in incinta manastirii, in jurul Bisericii Adormirii. Parintele Ioan ma blagoslovise sa implinesc pravila deosebita a Rugaciunii lui Iisus, sa ma straduiesc sa-mi ocup cu ea si mintea, si inima si sa inlatur toate celelalte ganduri, chiar si pe cele bune si laudabile.

E uimitor, dar, daca omul se retrage in rugaciune si totodata se infraneaza de la mancare, de la somn si de la legatura cu oamenii, daca nu ingaduie in mintea lui ganduri desarte, iar in inima lui simtaminte patimase, foarte curand descopera ca in lume, in afara de el si de ceilalti oameni, mai exista Cineva. Si Acest Cineva asteapta rabdator sa vada daca ne indreptam spre El atentia, in alergatura noastra nesfarsita prin aceasta viata. Si asteapta rabdator, pentru ca Dumnezeu niciodata nu impune nimic. Iar daca omul se roaga in continuare corect (aici trebuie in mod obligatoriu sa subliniez – corect, adica nu dupa bunul plac, ci sub indrumarea unui duhovnic iscusit), inaintea ochilor lui duhovnicesti ies la iveala scene si tablouri uimitoare.

Sfantul Ignatie (Brianceaninov) scrie:

„Si puterile si timpul sa le folosesti la dobandirea rugaciunii, care lucreaza cu sfintenie in camara ta launtrica. Acolo, in tine insuti, rugaciunea iti va scoate la iveala o priveliste care iti va atrage toata atentia: ea iti va aduce cunostinte pe care lumea aceasta nu le poate cuprinde, despre existenta carora nici macar nu are idee.

Acolo, in adancul inimii, vei vedea caderea omenirii, vei vedea sufletul tau, omorat de pacat… vei vedea multe alte taine, ascunse de lume si de fiii lumii. Cand va iesi la iveala acest tablou, ochii tai se vor atinti spre el; te vei raci fata de tot ce e vremelnic si stricacios, de care ai fost atras pana acum“.

Noaptea trecea repede cu rugaciunea randuita de parintele Ioan si cu citirea Psaltirii. Iar cand mintea incepea sa se plictiseasca si sa se abata de la rugaciune, ma apucam sa fac metanii la intrarea in pesteri. Totodata, incercam pe cat puteam sa si postesc. Dar imi doream foarte mult sa si mananc! De aceea, am hotarat sa-mi oranduiesc o masa, care sa nu imi starneasca pofta de mancare. Dupa ce m-am mai gandit, m-am oprit la prescurile inmuiate in aghiasma. Aceasta a fost inventia mea ascetica. Felul acesta de mancare era foarte cucernic, dar lipsit de gust. Insa mie asta imi si trebuia. Dupa o farfurioara cu acest fel de mancare nu imi doream sa mai mananc. Parintele Ioan a zambit cand a auzit de nascocirea mea, dar nu s-a impotrivit. Doar ca mi-a poruncit cu asprime sa vin mai des la spovedit si sa povestesc tot ce s-a intamplat in timpul zilei.

Iar lucrurile au inceput, intr-adevar, sa se intample. De a doua sau a treia zi am simtit ca aproape nu mai voiam sa dorm, mai exact, imi ajungeau doar patru ceasuri pentru somn. De asemenea, firea mea comunicativa se pierduse si ea pe undeva. Voiam mai mult sa fiu singur. Apoi unul dupa altul au inceput sa-mi vina in minte pacate ingropate in memorie, intamplari de mult uitate, din aceasta viata. Cand terminam cu paza, alergam la spovedit. Este uimitor, dar in urma acestor amarnice marturisiri inima mea devenea, chiar daca trista, totusi nespus de linistita si usoara.

Dupa o saptamana petrecuta in acest chip, s-a intamplat ceva si mai ciudat. Intr-o noapte, fiindca ma plictisisem de rugaciunile acelea lungi, in timp ce faceam metanii la intrarea in pesteri, in spatele meu, dintr-odata, am auzit un bubuit, ca si cum mii de bucatele s-ar fi spulberat dintr-o tabla de fier. De frica am incremenit pe loc. Iar cand m-am hotarat sa ma intorc, nu am vazut altceva in afara de curtea linistita a manastirii, in lumina lunii.

Pana dimineata nu m-am departat de pesteri si m-am rugat sfintilor placuti lui Dumnezeu, asteptand in orice clipa sa se repete bubuitul acela cumplit.

In zorii zilei, la ora patru, parintele Serafim a iesit, ca de obicei, din chilia lui. Am alergat la el si, incurcandu-ma din pricina emotiei, i-am povestit ceea ce mi se intamplase.

Parintele Serafim doar a dat din mana, zicand:

— Nu le da atentie, sunt diavolii.

Si, cercetand manastirea cu privirea, ca un stapan, s-a intors in chilia lui.

“Nu le da atentie”- ca si cum nu se intamplase nimic! Dar eu mi-am implinit ascultarea in timpul ramas tremurand ca varga.

O intamplare si mai uimitoare a avut loc in ziua urmatoare. Seara, cand mi-am inceput ascultarea in incinta, langa Biserica Adormirii, si am inceput ca de obicei sa rostesc in gand rugaciunea lui Iisus, am vazut indata cum venea spre mine un frate de-al nostru, Pavel-ciuvasul, un huligan vestit, pe care parintii il trimisesera dupa armata la reeducare in manastire. Eu m-am intristat, fiindca Pavel venea cu o dorinta vadita de a discuta despre ceva anume, iar eu in clipele acelea nu-mi doream deloc asa ceva.

Deodata, undeva in launtrul meu, am auzit deslusit glasul lui Pavel, care mi-a pus o intrebare referitoare la un lucru foarte important pentru el. Si indata, iarasi in launtrul meu, am auzit raspunsul la intrebarea lui si am inteles ca tocmai asa trebuia sa il lamuresc pe Pavel. Glasul lui Pavel nu a fost de acord si s-a impotrivit iar glasul celalalt incerca din nou cu rabdare sa-l convinga, aducandu-l pe calea cea buna. Astfel, dialogul, care a durat cel putin cateva minute, a trecut doar intr-o clipa prin mintea mea.

Pavel s-a apropiat, iar eu aproape ca nu m-am mirat cane mi-a pus tocmai acea intrebare, pe care deja o auzisem. I-am raspuns cu acele cuvinte, care imi trecusera prin minte cu un minut inainte si dialogul nostru a continuat, cuvant cu cuvant, tocmai asa cum rasunase mai inainte in sufletul meu.

A fost ceva zguduitor! Dimineata am alergat la parintele Ioan si i-am spus ce mi s-a intamplat. Parintele Ioan mi-a zis ca Domnul, in mila Sa, mi-a daruit ca sa privesc cu coada ochiului in lumea duhovniceasca, cea ascunsa de noi, oamenii. Pentru mine era clar ca tot ce se intamplase, se intamplase pentru rugaciunile parintelui Ioan. Iar parintele, poruncindu-mi aspru sa nu ma mandresc, m-a avertizat ca aceasta stare noua va trece curand. Ca sa ramai necontenit in ea, mi-a explicat el, ai nevoie de o mare nevointa, in adevaratul sens al cuvantului. Care sens? Fiecare in felul sau, dupa cum poate, incearca sa pastreze aceasta legatura tainica cu Dumnezeu.

Lumii i se par nebuni, absurzi, ridicoli adevaratii nevoitori ai duhului, care, nu se stie de ce, fug de oameni in pustietati neumblate, se retrag pe stalpi devin nebuni, stau cu anii in genunchi pe-o piatra, nu dorm, nu beau, nu mananca, intorc celor ce-i lovesc celalalt obraz, isi iubesc vrajmasii si se socotesc a fi nimic.

“Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii, si in munti, si in pesteri, si in crapaturile pamantului”, spune apostolul Pavel.

La sfarsit, parintele Ioan mi-a spus inca o data sa nu ma intristez daca acea stare va trece foarte curand si sa imi aduc mereu aminte de cele intamplate.

Iar de adevarul spuselor parintelui Ioan m-am convins in ziua urmatoare. In ciuda impresiei covarsitoare care nu ma parasise dupa convorbirea aceea uimitoare cu Pavel, in scurt timp, nu stiu cum, m-am imprastiat cu gandul, am mancat ceva in plus la masa, am stat putin de vorba cu cineva, am ingaduit sa intre ceva necurat in inima, si iata ca senzatia aceea de nedescris a apropierii de Dumnezeu a disparut fara urma.

Iar eu am ramas cu ceea ce a ales inima mea pacatoasa si iubitoare de placeri: cu supa mea preferata de mazare, cu vorbaria interesanta cu prietenii mei minunati, cu cele mai felurite si mai interesante ganduri si nazuinte. Am ramas cu toate acestea, dar fara El. Si ma simteam atat de trist, incat in sufletul meu a capatat contur o poezie:

Sunt trist si sunt usor,

Tristetea mea e plina de lumina.

Tristetea mea e plina de dor,

de Tine si numai de Tine…

Apoi mi-am dat seama mai tarziu ca altcineva scrisese aceste minunate randuri.

Pavel a plecat dupa cativa ani din manastire si a fost ucis undeva in Ceboxar. Dumnezeu sa-l ierte! Dintre ceilalti prieteni ai mei – pe atunci frati incepatori la Pecerska – nu multi au ramas pe calea monahala.

(din: Arhimandritul Tihon, Nesfintii Sfinti Si Alte Povestiri, Editura Egumenita, 2013)

Din aceeasi carte:

***

Legaturi: