SPOVEDANIA SINCERA A LUI TOMA CEL INDOIELNIC si “SPOVEDANIA” LUI HRISTOS sau: Cine Il cauta onest pe Dumnezeu, pe acela… Dumnezeu Il va gasi negresit!

Ierom. CALINIC BERGER:

Descoperirea de sine a lui Toma si descoperirea de Sine a lui Hristos

Biblia e plina de exemple de oameni mai putin desavar­siti care s-au plans, s-au indoit, ba chiar s-au certat cu Dumnezeu. Dumnezeu accepta acest lucru. In fapt, ne cheama la aceasta. Dumnezeu doreste o relatie deschisa, sincera si onesta cu noi in contextul „sortarii lucrurilor” si a mersului prin viata. Dumnezeu nu-i respinge pe cei care-L iubesc si se straduiesc sa-I slujeasca, au facut sacri­ficii pentru El, dupa care se simt raniti, dezamagiti sau ramasi in urma cand lucrurile nu merg pe fagasul antici­pat de ei.

Un astfel de exemplu e apostolul Toma, al carui zel si iubire pentru Hristos l-au condus sa spuna: “Sa mergem si noi si sa murim cu El” (In 11,16). In ziua Invierii s-a intamplat insa un eveniment remarcabil la care Toma n-a fost prezent: Hristos Se arata si transfera autoritatea Lui exclusiva de Dumnezeu de a ierta pacatele apostolilor Sai, sufland asupra lor pe Dumnezeu Insusi, Duhul Sfant, prin Care se da iertarea.

Dar inainte de Cincizecime ucenicii nu erau inzestrati pe deplin cu puterea Duhului Sfant si din acest motiv se adunau inca cu frica in spatele usilor inchise. In aceasta adunare — inaintea Bisericii si a apostolilor ei — Toma isi marturiseste indoielile. Ar fi putut ascunde asta, dar a preferat sa fie onest.

Toma a transmis un mesaj dur: respingea marturia lor. Comitea el un pacat prin indoiala? Am putea fi tentati sa gandim asa, pentru ca Toma nu avea nici un motiv sa se indoiasca. La urma urmei, Toma lasase totul si-L urmase pe Iisus timp de trei ani. Il auzise invatand asa cum nici un om nu invatase vreodata, l-a vazut ostenind fara odihna zi si noapte ca un ascet desavarsit, vindecand la suflet sau la trup nenumarati oameni — chiar pe cei nascuti orbi — si sculand trei oameni din morti, inclusiv pe unul care devenise un cadavru mirositor de patru zile. Iisus isi profetise si suferintele, moartea si invierea Sa. Cu toate aces­tea, faptul ca a fost rastignit ca un criminal intr-o spec­taculoasa etalare publica de multimi violente, eficienta romana si intrigi viclene intre liderii religiei proprii a fost cel putin traumatic.

Dar Iisus S-a sculat din morti si a inceput sa se arate uce­nicilor Sai, dandu-le cu fiecare prilej dovada pe care o do­reau. I S-a aratat lui Petru si celorlalti, care au dat marturie de asta. Toma a respins marturia lor. Mai degraba Toma cauta un semn. Cum e cu putinta aceasta? Iisus spusese mai inainte ca numai „o generatie rea si adultera cauta un semn“. Poate ca Toma se incapatanase, dar nu putem spu­ne ca era nerezonabil. E evident ca Toma cauta sa creada, dar nu putea daca asta insemna sa fie neonest cu sine in­susi. Avea nevoie sa fie onest cu sine insusi. E onest si cu apostolii, pentru ca nu-si ascunde necredinta. Ar fi putut pur si simplu sa-si continue calea si sa-si rezolve proble­mele cu Dumnezeu prin el insusi. Le-ar fi putut marturisi numai lui Dumnezeu in particular, acasa. La urma urmei, nu ne aude Dumnezeu la fel de bine si in particular?

Dar Toma nu a marturisit in particular, iar Dumnezeu nu i-a raspuns in privat. In schimb, amandoi au luat loc inaintea apostolilor, cei prin care Iisus lucreaza acum printr-un dar al Duhului Sfant.

Ceea ce se intampla apoi reveleaza un adevar important: Dumnezeu ne cere sa fim onesti. Ne cere sa-I spunem des­chis durerile, indoielile, nelinistile, infrangerile noastre. Va raspunde la orice problema. Hristos n-a spus: „Acest Toma! Pana nu se maturizeaza, nu voi mai vorbi cu el.” Mai degraba, cand Toma si-a marturisit cinstit indoielile, Hristos i-a oferit lui Toma mainile si coasta Sa exact asa cum isi dorea Toma. Hristos n-a protestat nici atunci cand Toma n-a ezitat sa cerceteze, asa cum ne arata icoana si imnele Bisericii. Dumnezeu nu se opune intrebarilor noas­tre, daca suntem cinstiti si cautam. Nu se asteapta sa avem o credinta „oarba” sau sa nu ne folosim gandirea rationala, caci pentru ce ne-a dat El o minte daca nu pentru a o folosi?

Dar onestitatea noastra fata de Dumnezeu nu poate fi separata de Biserica, asa cum Hristos nu poate fi separat de Biserica Sa. Hristos continua sa ierte pacatele si sa Se reveleze pe Sine insusi in Biserica. Astfel, nici marturia lui Toma, nici descoperirea lui Hristos n-au avut loc in privat, ci in mijlocul apostolilor. Descoperirea de sine a lui Toma lui Hristos a prilejuit descoperirea de Sine a lui Hristos lui Toma. Toma nu s-a putut impaca cu Hristos daca nu s-ar fi impacat cu Trupul Sau, Biserica si sfintii apostoli.

Onestitate (marturisire) si Revelatie (Euharistie) sunt em­bleme ale vietii apostolice. Prima e descoperirea noastra insine lui Dumnezeu, iar a doua e raspunsul Sau de desco­perire de Sine noua. Ambele sunt profund personale si in acelasi timp inseparabile de Biserica. Toma e un exemplu pentru noi in ambele. Numai fiind onesti cu Dumnezeu, punand toate inaintea Lui, descoperindu-ne pe noi insine Lui, ii dam ocazia sa ni Se descopere pe Sine Insusi. Dumnezeu invita la aceasta deschidere reciproca, dar vine cu aceeasi porunca pe care i-a dat-o lui Toma: „Dar nu fi necredincios, ci credincios!“ (In 20,27).

Scepticismul, eruditia si marturisirile lui Toma si Petru

Relatarea intalnirii sfantului apostol Toma cu Iisus cel inviat prilejuieste o reflectie despre relatia dintre investi­gatiile stiintifice si istorice ale adevarurilor religioase si credinta simpla. Astfel de investigatii sunt de prima im­portanta in lumea noastra contemporana. Sunt ele irelevante pentru credinta, sau poate pacatoase? Exemplul lui Toma ne arata ca nu. Scepticismul lui Toma se baza pe chestiuni de maxima importanta pentru el — nu tangen­tiale, astfel incat sa fie indepartate fara prea multa preo­cupare ca de nerezolvat. Toma trebuia sa stie adevarul. Atunci Domnul i-a dat lui Toma intreaga dovada empirica pe care o ceruse, ce-i drept cu o noua fericire: „Fericiti cei care n-au vazut si au crezut“ (In 20,29). Iar marturisirea lui Toma care a urmat a fost mai profunda si mai consec­venta decat cea a apostolului Petru.

Ca si Toma, oameni din toate timpurile au avut intre­bari si au investigat teme de credinta, indeosebi cele pri­vitoare la persoana lui Iisus Hristos. Dar cand oameni diferiti privesc aceleasi „date”, ei pot ajunge la concluzii foarte diferite. Acelasi lucru s-a adeverit dupa Inviere cand „unii se indoiau” (Mt 28,17). Cum ar trebui sa intelegem sau sa abordam aceste probleme? Multe depind de dorinta unei persoane de a-L cunoaste pe Dumnezeu in termenii lui Dumnezeu, ceea ce implica intotdeauna o iubire altru­ista. De exemplu, cei care asteptau un Mesia politic (un Mesia in termenii lor) au fost extrem de dezamagiti de Iisus. Cu alte cuvinte, dorinta omului a-L cunoaste pe Dumnezeu (sau nu) determina adeseori „teologia” lui si are un mare impact asupra felului in care unii abordeaza chestiunea legata de credinta si de Iisus Hristos.

Sa luam, de exemplu, pe savantul contemporan, Bart Ehrman (Universitatea Carolinei de Nord, Chapel Hill). Ehrman e un filolog expert in textul Noului Testament si a scris o duzina de carti despre „contradictiile” din Biblie — indeosebi din Noul Testament — de exemplu, cele pri­vitoare la relatarile despre Invierea lui Hristos. Aceste contradictii, isi informeaza sistematic Ehrman ascultatorii, l-au condus la pierderea credintei in credibilitatea istorica a marturiei Bibliei. La urma urmei, daca Dumnezeu a scris Biblia, iar Biblia e Revelatia, argumenteaza Ehrman, atunci n-ar fi trebuit oare sa scrie ceva perfect? De altfel, cum putem avea incredere in informatia care ne vine nu din manuscrisele originale ale acestor scrieri, ci doar din copiile acestora? Ehrman isi relateaza parcursul de la con­vertirea sa adolescentina, studiile sale in doua din citade­lele protestantismului fundamentalist (Moody si Wheaton), apoi la Princeton, cu Bruce Metzger (celebru savant nou-testamentar, el insusi un credincios), pana la ulterioara sa pierdere a credintei in crestinism si, in cele din urma, transformarea sa intr-un agnostic de catre problema ra­ului. Ce trebuie sa facem cu punctele de vedere ale lui Ehrman si discrepantele asupra carora atrage el atentia?

Fara sa intram in detalii, poate fi usor aratat ca sfintii Parinti erau constienti de toate aceste discrepante din naratiunile Evangheliilor, inclusiv diferentele cronologice pe care le evidentiaza Ehrman. Dar, in mod evident, la sfintii Parinti aceste discrepante n-au provocat pierderea credintei. De ce au facut-o la Ehrman?

Pentru ca nu putem vorbi personal cu Ehrman, putem atrage atentia asupra unei slabiciuni tipice pentru cea mai mare parte din teologia protestanta: ea echivaleaza Reve­latia divina cu Biblia. Iar atunci cand e evidentiata partea umana a Bibliei, atunci se clatina nu numai credinta in Biblie, dar si validitatea Revelatiei pretinse. In Ortodoxie insa Biblia — oricat de sfanta si cinstita — e o carte despre Revelatie, dar nu e ea insasi Revelatia. Revelatia divina nu e nimic altceva decat Iisus Hristos Insusi, Singurul care, prin Invierea Sa si acordarea indumnezeirii Duhului, L-a revelat atat pe Dumnezeu Tatal, cat si destinul umanitatii. Prin urmare Biblia trimite spre Revelatia divina, da mar­turie despre ea si prin aceasta participa la ea, dar nu poate inlocui sau substitui Revelatia care e o Persoana vie, Fiul Cel vesnic, intrupat, rastignit, inviat si inaltat al lui Dum­nezeu, Iisus Hristos Domnul, „Unul din Sfanta Treime”.

Daca avem in minte acest adevar fundamental, putem intelege de ce atatia savanti angajati in critica textului cred inca in Iisus Hristos si primesc pe deplin marturia Sfintei Scripturi. Intre acestia, asa cum s-a observat mai sus, a fost si Bruce Metzger, mentorul personal al lui Ehrman. Altul e N.T. Wright, actualmente episcop anglican la Durham (Anglia), care a publicat recent o carte de sapte sute de pagini aparand istoricitatea Invierii. In aceasta carte Wright arata ca nu avem documentele originale ale unui mare numar de lucrari istorice (de exemplu, Iosif Flavius, sau chiar Platon etc), iar „contradictii” asemana­toare apar in toate aceste lucrari la aceiasi autori. In realitate, astfel de contradictii sprijina istoricitatea eveni­mentelor mai degraba decat o denigreaza. De exemplu, faptul ca la Matei cocosul a cantat o data, iar la Marcu de doua ori trimite spre existenta a doua relatari indepen­dente ale lepadarii lui Petru, ceea ce indica faptul ca Petru chiar L-a negat pe Hristos. Daca evenimentul ar fi fost o simpla povestire scrisa mai tarziu, n-ar fi existat contra­dictie in relatari. Diferentele in relatari reflecta cat de real sunt percepute, relatate sau povestite evenimentele de oameni reali.

S-ar putea adauga aici mult mai multe lucruri cu privird la abordarile criticii biblice, numarul si calitatea manu­scriselor, atestarile istoricitatii existentei si continutului lor etc. E de ajuns sa spunem ca atunci cautarea adevaru­lui cu sinceritate, ca tema de viata si moarte, va conduce intotdeauna la Adevar. Cine cauta va gasi (Mt 7,7).

Acesta a fost si cazul lui Toma. Cand s-a asigurat de do­vada empirica a Invierii lui Iisus, el n-a spus pur si simplu asa cum a facut-o Petru, „Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” (Mt 16,16). Aceeasi „informatie” a fost ceruta si oferita lui Caiafa (Mt 26,63) si n-a condus la nici o marturisire a credintei. Dimpotriva. „Informatia” nu e niciodata de ajuns pentru ca aceasta ar forta credinta in Dumnezeu si dragostea de Dumnezeu, iar Dumnezeu nu doreste o iubire fortata, care nu e niciodata o adevarata iubire. De aceea Toma n-a facut o marturisire ca Petru pentru ca aceasta i-ar fi ingaduit sa se indeparteze, ca si cum ar fi aflat si stabilit un fapt obiectiv care n-a mai avut apoi un impact asupra vietii lui. Marturisirea lui Toma reveleaza faptul ca scopul intrebarii lui Toma nu era o simpla cunoastere, ci mantuirea — o cunoastere mantuitoare, Toma trebuia sa stie adevarul pentru ca acesta era o chestiune de viata si de moarte pentru el. Aflandu-l, Toma si-a intors insasi viata sa spre Iisus Hristos exclamand: „Dom­nul meu si Dumnezeul meu!“ (In 20, 28).

Toma e un exemplu pentru noi astazi: scepticismul nu e un pacat daca aflarea Adevarului e preocuparea noastra ultima si mantuitoare. Daca e asa, atunci dovezile ne vor fi date de Dumnezeu Insusi. Acestea pot sa nu fie acceptate de altii care nu au aceasta preocupare — sunt multi cei care n-ar crede „nici daca s-ar ridica cineva din morti“ (Lc 16,31). Intr-adevar Cineva s-a ridicat din morti si profetia lui Hristos ramane: ei tot nu cred. Dar daca vom cauta vom gasi. Sau, mai degraba, Dumnezeu ne va gasi, asa cum a facut-o cu Toma. Atunci va depinde de noi sa spunem, ca Toma, “Domnul meu si Dumnezeul meu!“.

(In: Ierom. Calinic, Provocari ale gandirii si vietii ortodoxe astazi, Editura Deisis, 2012)

Legaturi: